Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit.

Meronia, București

Curs 1. Toponimie Geografică

Conf.univ.dr.Bogdan SUDITU

TOPONIMIA GEOGRAFIC – elemente introductive

Toponimia (ca mulţime a numelor geografice) este considerată „istoria nescrisă a unui popor,
o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte mai mult ori
mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un
chip oarecare sufletul popular…Cu mult mai importantă este însă ocuparea unui anumit teritoriu,
pentru vreme îndelungată, de către mai multe popoare, simultan sau rând pe rând.. Prezenţa fiecăruia
dintre ele se trădează prin numirile pe care le-au primit diversele locuri din regiunea în discuţie1

Nevoia studierii de către geografi a numelor de locuri apare pe deplin justificată (şi nu doar
ca o simplă înscriere în trendul generalizat al curiozităţii umane) dacă ţinem seama de două realităţi.
Prima este cea a existenţei unui adevărat înveliş toponimic al Terrei, format din nume de
locuri, înveliş absolut necesar geografiei. Practic nu mai există regiune a planetei lipsită de elemente
toponimice. A rămas în urmă epoca în care, de exemplu pe hărţile Africii apărea ca singur element
de reper informaţional, toponimic să-l numim, expresia “hic sunt leones”.S-a observat pe bună
dreptate că nomenclatura geografică, departe de a fi o povară inutilă pentru memorie, trebuie privită
drept o parte esenţială a ştiinţei noastre. Nimic nu este mai plictisitor decât un peisaj anonim, spunea
undeva scriitorul francez Pr. Mérimée citat de geograful Camille Vallaux 2. Mai mult, atunci când
aceasta este rezultatul conştientizării de către populaţia locală a mediului înconjurător, ea se constituie
într-un preţios auxiliar al explicării geografice. “Ţăranii sau marinarii care trăiesc în vecinătatea unei
stâncării, a unui râu, a unei păduri, a unei insule sau a unei strâmtori, folosesc pentru a denumi aceste
realităţi din preajmă, expresii viguroase care adesea reprezintă definiţii concise, mai potrivite
lucrurilor în sine (acelor realităţi adică) decât descrierile celor mai buni geografi.”3. O altă afirmaţie
importantă a lui C.Vallaux menționează că “toponimia care pentru unii este doar o ştiinţă auxiliară
istoriei, este de fapt una din părţile cele mai atractive ale geografiei descriptive”(s.n.i.)4.
A doua realitate este mai palpabilă pentru oricare dintre oameni, nu doar pentru noi, geografii.
Este vorba de faptul că toponimele (nume proprii) în marea lor majoritate se formează, din apelative
(cuvinte din limbajul comun, scrise cu literă mică). “Toponimia este limba geografică a unui popor”5,
afirmaţie care subliniază o realitate clară şi anume că omul simplu din popor, omul obişnuit, a simţit
nevoia utilizării numelor geografice comune (apelative) apoi a numelor proprii geografice (adică
toponimele), pentru a se orienta şi pentru a se face înţeles de către semenii săi.

Geografii au obligaţia nu numai de a folosi numele de locuri din ţară sau din lume, dar şi de
a cunoaşte / descoperi, singur sau împreună cu alţi specialişti, lingvişti şi istorici în primul rând,
modul în care ele s-au format şi cum au evoluat. Aceasta pentru simplul, dar importantul motiv, că
desluşirea înţelesului, a formării toponimelor contribuie în mod semnificativ la “rotunjirea” explicării
geografice a realităţii înconjurătoare6 Din mulţimea exemplelor posibile mă opresc la unul cu o

1
I.Iordan, 1963, Toponimia românească,1963, Edit.Academiei R.P.Române, pp.2-3.
2
C.Vallaux, 1925, Les Sciences Geographiques, Paris, p. 107
3
C.Vallaux, 1925, op.cit., p.108
4
C.Vallaux, passim.
5
B.P.Haşdeu 1875, citat de V.Ioniţă, 1982, Nume de locuri din Banat, Edit.Facla, Timişoara
6
vezi mai sus afirmaţia lui C.Vallaux.
1
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

încărcătură geografică deosebită şi anume cel al apelativelor trecute în toponimie, semnalând

procesul de expansiune a spaţiilor agricole (păşuni, fâneţe, arături) şi rezidenţiale aşa cum sunt runc,
laz, jarişte, curătură, oaş, prisacă, gărână, ciunget ş.a. Când întâlnim azi pe teren un nume de loc,
exemplu unul de sat numit Jarişte (sau Jariştea), Runcu, Lazuri ş.a. ne putem imagina că în urmă cu
secole, spaţiul respectiv era unul ocupat de păduri, înlăturate, în cazul Jariştei, prin foc. Iar dacă
întâlnim toponimul Preluca, vom spune că în acel loc a existat odată o poiană mică, (acesta e sensul
apelativului „prelucă”) începutul unei defrişări care a condus la spaţiul agricol de astăzi (fâneaţă
şi/sau arabil) şi chiar la conturarea unei aşezări cu acelaşi nume (jud.Alba, lângă peştera Scărişoara)7.

Abordarea problemelor toponimice de către geografi este necesară, - pe lângă îmbunătăţirea

materialelor cartografice (geografia a evoluat în strânsă legătură cu cartografia, aceasta fiind până în
secolul al XVIII-lea apanajul exclusiv al geografilor) – pentru a dezvălui corelaţiile, adesea subtile,
pe care numele geografice - apelativele şi toponimele - le au cu realitatea desemnată. De altfel, acesta
este în fond esenţa demersului geografic în domeniul aparent abstract al toponimiei.

Ce este toponimia ?
Termenul toponimie este unul polisemantic semnificând, mai întâi ştiinţa care studiază
numele de locuri; al doilea înţeles este cel de mulţime a numelor proprii dintr-un anumit spaţiu
(ex.toponimia comunei Rucăr, toponimia Bucureştilor, toponimia Munţilor Bucegi, ş.a.) iar al treilea
este cel de mulţime a numelor proprii de locuri dintr-o anumită limbă (ex. toponimia franceză,
toponimia românească)
În prima accepţiune, toponimia (numită şi toponomastică) este considerată o ramură (sau
disciplină) a onomasticii (< gr. = “denumire, numire”) care studiază numele proprii de
locuri sub multiple aspecte: origine, sens, formă, evoluţie, scriere, pronunţie, transliterare şi
traducere. Onomastica numită sintetic ”ştiinţa numelor proprii” mai are o a doua componentă majoră
şi anume antroponomastica, care studiază numele proprii de persoane. Între cele domenii ale
onomasticii sunt legături strânse, de interes pentru toponimişti, numeroase nume de locuri (chiar
majoritatea în opinia unor lingvişti cunoscuţi precum Ioan Pătruţ) îşi au originea în antroponime.
Cercetată de geografi, toponimia (devenită toponimie geografică) se constituie şi ca o
subramură a geografiei umane, dezvoltată la contactul cu lingvistica şi istoria, situaţie care o face
extrem de utilă în adesea spinoasa problemă a reconstituirii unor peisaje antropice din trecut,
problemă esenţială a altei discipline geografice, geografia istorică.
Datele oferite de fondul topic sunt legate de raportul om – natură, de unde şi valoarea lor
pentru geografia istorică. Tocmai de aceea şi pe drept cuvânt Iorgu Iordan defineşte toponimia ca
“istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă (s.n.i.) unde se păstrează amintirea atâtor
evenimente, întâmplări şi fapte mai mult sau mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a
lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular”8.
Orice grup uman acţionează asupra mediului ambiant în care îl locuieşte şi pe care îl
transformă/modifică în raport cu nevoile sale, după cum condiţiile geografice pot favoriza mai mult
sau mai puţin dezvoltarea unei aşezări, a unei regiuni. Ca urmare, geografia istorică îşi asociază mai
multe ramuri: geografia fizică, geografia populaţiei şi a aşezărilor, geografia economică, geografia
politică şi geografia socială. În consecinţă, în cadrul geografiei istorice “se pot urmări condiţiile
materiale de geografie fizică şi economică, faptele concrete sociale, politico-administrative şi
demografice, care conferă specificul unei regiuni într-o etapă istorică, diferită cronologic de la o zonă

7
vezi şi România, atlas rutier, Edit.Sport-Turism, 1982, planşa 21, p.40
8
I.Iordan, 1963, Toponimia Românească, Edit.Academiei, Bucureşti, p.2
2
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

la alta în interiorul aceleiaşi ţări”9. Astfel, se observă că atât toponimia majoră, cât şi cea minoră a
unei regiuni, oglindeşte multe dintre laturile acestor realităţi de geografie istorică.
Dacă la început preocupările pentru toponimie au aparţinut geografilor, istoricilor,
etnografilor, iar mai târziu s-a manifestat un interes sporit al lingviştilor pentru acest domeniu, în
ultimele trei decenii disciplina în cauză a cunoscut o dezvoltare rapidă şi a dobândit un nou statut,
pornind de la poziţia realistă şi echilibrată adoptată de Alexandru Graur. Acesta consideră, pe bună
dreptate, că “… în realitate, toponimia este un domeniu de graniţă, deci este la intersecţia mai multor
ştiinţe. Fără îndoială, ea priveşte în primul rând lingvistica, dar geografii au şi ei un cuvânt de spus,
…, şi de asemenea istoricii”10. Ideea astfel enunţată a fost acceptată de un număr mare de specialişti,
iar unii cercetători au sesizat numeroase aspecte noi, mai ales de detaliu, privind specificul
toponimiei, care completează şi nuanţează poziţia promovată de Al. Graur în problema discutată.
Pornind de la criteriile teoretice pe baza cărora o disciplină poate fi caracterizată şi, deci,
identificată, I. Toma stabileşte că toponimia constituie un domeniu de sine stătător care, desprins din
lingvistică, păstrează încă elemente de teorie şi metodă comune cu aceasta, dar având o concretizare
specifică în cazul numelor de locuri. I. Toma consideră că toponimia se află în stadiul interdisciplinar,
în care colaborarea dintre diverse discipline conduce la interacţiuni proprii, la o anumită reciprocitate
între schimburile ştiinţifice, care produc în final o îmbogăţire mutuală. Astfel, fenomenele
toponimice, interpretate pe baza teoriei şi metodelor toponimice, împrumutate din lingvistică,
geografie şi istorie şi adaptate la specificul numelor de locuri, servesc la soluţionarea unor aspecte
ale limbii căreia îi aparţin toponimele respective, ale ansamblului geografic deservit de acestea sau
ale istoriei poporului care le-a creat, câştigurile fiind, deci, reciproce. Exemplul tipic îl constituire
etimologia toponimică, ce se rezolvă cu metodele toponimiei şi, odată stabilită, permite prelucrarea
lingvistică, geografică sau istorică a materialului.

Ce sunt toponimele ?
Componente ale limbajului, mijloc de comunicare între oameni, toponimele reprezintă un
fenomen social având deci o durată variabilă de la caz la caz. De aceea, datorită faptului că uneori,
pot dăinui peste secole sau chiar milenii în forma iniţială sau uşor modificată (ex. Don, Gange, Alpi,
Carpaţi ş.a.) toponimele prezintă o valoare deosebită, putând fi asimilate unor documente necesare
reconstituirii unor fenomene social-economice sau naturale. Un mare geograf francez, Raoul
Blanchard, numea toponimele “fosilele geografiei umane”11, apreciind similitudinea dintre ele şi
urmele vieţuitoarelor de odinioară în reconstituirea unor stări de lucruri, realităţi din trecut. Iar
înaintea lui, Fr.Ratzel, părintele şi fondatorul antropogeografiei moderne, sublinia neobişnuita
rezistenţă a unor nume de locuri precum Alpii şi Apeninii – formate în limbi celtice – care au
supravieţuit timp de milenii, după dispariţia limbii celtice şi formarea altora noi (italiana, franceză,
germană în cazul de faţă) aidoma unui con bazaltic ce domină spaţiile înconjurătoare modelate în roci
sedimentare mai noi şi mai „sensibile” la trecerea/acţiunea timpului12.
Vom aduce în sprijinul acestei afirmaţii două exemple de utilizare a numelor geografice în
reconstituirea unor situaţii geografice din trecut: unul din domeniul biogeografiei, al doilea din
domeniul geografiei umane, mai precis al geografiei istorice. În primul caz, este vorba de încercarea

9
Anca Ghiaţă, 1980, op.cit., p.30
10
Al.Graur, 1972, Toponimia – ştiinţă de graniţă, Analele Univ.Bucureşti, XXI, 1-2, p.66
11
Al.Dauzat, 1971, op.cit., p.13
.
3
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

lui G.Vâlsan de a reconstitui, pe baza toponimiei, a arealelor distribuţiei unor animale azi dispărute
din fauna României (breb, bour, zimbru)13.
Din aceste exemple şi din altele asemănătoare ajungem la o concluzie, preliminară şi anume,
toponimele sau numirile geografice nu sunt întâmplătoare, ele au istorie a lor care trebuie cunoscută
pentru a lămuri în mod corect, corespunzător diferite situaţii sau probleme ale disciplinei noastre.
De exemplu, în conturarea, pe baza toponimiei, a teritoriului populat odinioară cu brebi/castori
trebuie să aflăm cu precizie dacă toponimele Brebu (şi derivatele) pe care le întâlnim azi provin de la
numele animalului (adică de la un apelativ) – şi putem vedea aceasta confruntând numele cu realitatea
desemnată în sensul existenţei sau nu a unui biotop propice speciei respective – sau de la
antroponimul Brebu14 În acest din urmă caz vom exclude, desigur toponimul respectiv din rândul
celor utile determinării vechiului areal biogeografic.

Evident că nu toate cuvintele din lexic crează toponime ci doar o parte dintre ele şi anume
cele numite apelative (substantive, mai rar adjective şi în situaţii speciale alte elemente ale limbii
vorbite). La început, termenii comuni din oricare limbă vorbită (şi apoi scrisă) - apelativele –
îndeplineau şi funcţia de toponime, lucru observabil în prezent în vorbirea curentă, mai ales dar nu
exclusiv, în mediul rural. De exemplu se spune de regulă „merg la gârlă să mă scald” chiar dacă apa
în care va intra vorbitorul, într-o zi toridă de vară, este Ialomiţa, Prahova sau Teleajenul; sau spune
„am fost la munte” şi nu „am fost în Munţii Bucegi”, urmând eventuale precizări „toponimice” dacă
interlocutorul este mai curios sau mai insistent15. Astfel că toponimia unei zone cuprinde două
categorii de termeni folosiţi pentru a desemna realităţile spaţiale de diferite dimensiuni şi semnificaţii
pentru vorbitori:
1. apelative, care denumesc accidente de teren, dar care deşi nu au devenit toponime propriu
zise îndeplinesc funcţia denominativă necesară comunicării dintre persoane. Unii dintre aceşti
termeni se află într-o situaţie intermediară, deoarece aparţin atât lexicului obişnuit, cât şi, într-o
anumită măsură, toponimiei. Ele au totuşi un caracter concret, un sens precis, au un conţinut şi o zonă
de întrebuinţare, deci însemnează şi desemnează. N-a intervenit încă acel interesant proces de
toponimizare a apelativelor. În această situaţie, ele exprimă uneori foarte exact imaginea concretă a
zonei geografice respective. Acest proces s-a produs în timpul istoriei, fiind precedat de un proces de
golire semantică a viitorului nume topic. Lipsindu-i sfera de întrebuinţare, el are ca scop doar
identificarea unei realităţi geografice în primul rând.
2. toponime propriu-zise, ca rezultat al procesului mai sus menţionat. Ele au pierdut orice
legătură etimologică originară, trecând printr-un proces de abstractizare ce are drept rezultat golirea
semantică, mai mult sau mai puţin evidentă. Câtă vreme apelativele care denumesc diferite realităţi
spaţiale (ex. forme sau caracteristici ale reliefului, cursuri de apă, formaţiuni vegetale) se mai
păstrează într-un grai, se stabileşte în mintea vorbitorului o legătură între apelativul respectiv şi
toponimul în devenire. Foarte multe toponime există sau au existat ca nume apelative în limba de
toate zilele16. Este clar că izvorul lor trebuie căutat totdeauna şi fără nici o şovăire în lexicul vorbirii
curente. Prin urmare, indiferent de originea lor lingvistică, aceste numiri trebuie tratate la fel cu
elementele lexicale propriu-zise, aşadar precum cuvintele româneşti în sens strict. Numai după ce au
ajuns să le întrebuinţeze cu valoare de nume apelative, au putut românii să le extindă uzul, folosindu-
le, în acelaşi timp, cu ambele valori: de cuvinte obişnuite şi de toponime.

13
G.Vâlsan, 1938, Toponimia din punct de vedere geografic.Distribuţiunea în România a trei animale azi dispărute,
BSRRG, LVII, pp.20-30. Articolul este reprodus în anexa
14
Nume de familie relativ frecvent. Numai în cartea de telefon a Bucureştilor, ediţia 1998, erau înscrişi 25 de abonaţi
cu numele de Brebu.
15
Despre raportul apelative –toponime vom face precizări mai ample ceva mai departe (pp.7-10).
16
Iorgu Iordan spunea de altfel că apelativele reprezintă definiţii foarte concise ale realităţilor spaţiale.
4
 Sursă : Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie Românească și Internațională, Edit. Meronia, București

În prezent, lingviştii folosesc tot mai mult în loc de apelativ expresia termeni entopici sau
mai simplu cuvântul entopice pentru a desemna acele componente ale lexicului ce stau la baza
numelor de locuri. Munte, deal, vale, râu, lac, pădure, oraş, sat, sunt doar câteva apelative (entopice)
cu circulaţie largă, folosite şi înţelese în prezent de toţi vorbitorii de limbă română. Nu este deloc
greu de adus – de fiecare dintre noi - exemple de toponime, nume proprii - să spunem nume de
localităţi sau de unităţi geomorfologice - pornind de la aceste apelative.
Apelativele ca orice altă parte a lexicului au o viaţă a lor proprie, evoluând odată cu limba
vorbită. Astfel că unele dintre apelative au dispărut din vorbirea curentă, “amintirea” lor rămânând
vie graţie toponimelor. Un astfel de cuvânt este bucovină, ce desemna în Moldova feudală (întâlnit
începând cu secolul al XV-lea) -ca şi în regiunile carpatice din N teritoriului actual al ţării - o pădure
de fag; cuvântul a stat la baza regionimului Bucovina, apărut la 1775 când partea de nord a Moldovei
a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic. Alte apelative care nu au dispărut au o circulaţie tot
mai limitată, dar pericolul uitării lor nu există, tot datorită toponimiei; Avem alte două exemple şi
anume bahnă (ce desemnează de regulă un teren cu exces de umiditate) şi slatină (apă sărată, sărătură
ş.a.).

Toponimia unei zone nu trebuie interpretată numai ca o imagine descriptivă a locului, ci şi ca

istorie a acestuia (revelând dinamica peisajului antropizat, paleogeografia recentă a acestuia). Ca
studiu complex al numelor de locuri, toponimia are o importanţă deosebită pentru cunoaşterea sub
mai multe aspecte a trecutului unei zone geografice, istoricii manifestând şi ei un interes deosebit
pentru studiul numelor de locuri. Acestea au fost considerate, într-un fel sau altul, un auxiliar al
istoriei, pentru că ele pot să lumineze epoci istorice aflate în umbră în ceea ce priveşte existenţa sau
valoarea documentelor, mai ales în cazurile când acestea lipsesc sau sunt insuficiente. Studiul
toponimelor, interpretarea lor ca un rezultat al „curgerii” veacurilor, permite tragerea unor concluzii
importante care depăşesc preocuparea imediată a filologului, deoarece se referă la aspecte social-
istorice, pentru a căror exactă înţelegere, în unele cazuri, invocarea toponomasticii este o condiţie
esenţială.
În stabilirea straturilor toponimice, cercetătorul trebuie să ţină seama şi de unele aspecte
particulare ale fiecărei categorii toponimice geografice.. Cele mai vechi, ca fiind mai rezistente, sunt
numele masivelor muntoase şi ale apelor mari17, cunoscute de toate popoarele care s-au perindat prin
aceste zone. Tot aşa, au o vechime şi o importanţă mai mare în comparaţie, de pildă, cu ale aşezărilor
umane, numele accidentelor solului(micro şi mezorelief). De aceea, când un sat şi un pârâu poartă
acelaşi nume, se admite, în cele mai multe situaţii, că pârâul a fost denumit înaintea satului. Această
situaţie se datorează faptului că oiconimele îşi schimbă mai uşor numele atât pe cale oficială, cât şi
prin forţa împrejurărilor (locuitorii unui sat se mutau în altă parte din cauza inundaţiilor, incendiilor,
molimelor, secetei, pentru a scăpa de dări ori pentru a se sustrage serviciului militar, sau moşia
respectivă îşi schimba stăpânul), în timp ce nomenclatura apelor, accidentelor de teren importante se
dovedeşte a fi foarte rezistentă. Însă şi aici se cuvine a fi făcută o nuanţare: dealurile şi munţii izolaţi,
microformele de relief şi microtoponimele capătă numiri cunoscute locuitorilor din regiunea
respectivă şi, tocmai din această cauză, îşi schimbă destul de uşor numele, care, de multe ori, au la
bază antroponimice.

17
Despre numele lanţurilor muntoase Alpi şi Apenini, de origine celtică aduce aminte Fr.Ratzel, întemeietorul
antropogeografiei moderne, când evidenţiază rezistenţa la trecerea timpului a numelor de locuri desemnând realităţi
spaţiale impunătoare (în Anthropogeographie, I, 1882).
5