CONTRIBUŢII DIPLOMATICE

LA BIOGRAFIA LUI ION MIHAI PACEPA:

PRIMA TENTATIVĂ DE ACREDITARE

Veronica Turcuş*, Şerban Turcuş**

Abstract: This paper is a historical contribution regarding the first attempt of

accreditation of Ion Mihai Pacepa as officer in diplomacy at the Romanian Embassy in
Italy during 1955-1956. The young officer of the Romanian intelligence services was
trained and ready to „work” in the embassy from Italy and Germany. But this project
wasn’t realised and Pacepa made a short visit in Italy only after the invasion of
Czechoslovakia by the Warsaw Treaty’s troops in 1968. The Appendix presents the
original texts of two telespressos of the Italian Embassy in Bucharest regarding the
request of the Ion Mihai Pacepa for a visa permit
Keywords: Romania, Italy, Ion Mihai Pacepa, diplomacy, espionage

În discursul public românesc din ultimii cinci luştri (dar în zona oralităţii
militante şi desuete cu doi luştri în plus), figura celui ce poartă numele de
extracţie onomastică cehă Pacepa, cu prenumele dublu Ion Mihai, este o prezenţă
cotidiană. Rar o asemenea figură a copleşit mass-media autohtonă ca acest
personaj. Faptul nu este întâmplător. Într-o zonă culturală deşirată precum e
România postcomunistă, cu numeroase handicapuri educaţionale generate de
„educatori” needucaţi, istoria contemporană şi mai ales istoria recentă au devenit
o imensă plăcintă care justifică averi, poziţii publice, trafic de influenţe sau
competenţe, neajunsuri publice, tragedii comunitare şi individuale. Iar originea
răului (depinde de unde se priveşte) evident nu se găseşte în protagoniştii actuali,
în arvunirea viitorului comunităţii româneşti pentru averi consumabile pe
parcursul a două-trei generaţii, ci în „răul absolut” reprezentat sintetic şi anistoric
de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, dar şi în cel mai evident şi public element
care s-a contrapus regimului, Ion Mihai Pacepa. Alăturarea celor două entităţi
(cuplul Ceauşescu-Pacepa) în publicistica cotidiană, hebdomadară sau mensilă
din ultimii ani, dincolo de un paradox bolnav, dovedeşte deprofesionalizarea
jurnalismului, care tinde, cu competenţe sfertuite sau decimate, să invadeze sfera
istoricului, dar şi să inducă în publicul cititor (tot mai redus, spre neşansa lor şi ca
ultimă şansă pentru istoricii contemporaneişti de a disemina profesionist

*
Cercetător ştiinţific II dr., Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca al Academiei
Române; e-mail: [email protected];
**
Conferenţiar dr., Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie; e-mail:
[email protected]

„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom LIII, 2014, p. 301-310
302 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 2

informaţii complete şi corecte) opinii neadevărate, parţial adevărate sau

deformate.
Am dat, în excavările noastre arhivistice, peste materiale de primă mână care
privesc istoria României, neatinse de vreun cercetător (român sau străin, mărturie
fiind acele cu gămălie şi agrafele oxidate pe care le-am scos de pe documente
pentru prima dată de la arhivarea lor, cu urmele ruginii lăsate pe hârtia velină).
Atenţia noastră s-a îndreptat prioritar către documente relative la istoria raporturilor
eclesiale ortodoxo-catolice inaccesibile la Archivio Segreto Vaticano încă ani buni
până la o viitoare decizie pontificală. Şi am rămas plăcut impresionaţi să constatăm
că un personaj celebru pentru mentalul colectiv românesc, asediat de frici şi
compromisuri, se regăsea în fondurile consultate de noi, cu o poziţionare pe care,
controlând-o în operele istoricilor şi a jurnaliştilor amanţi (nu amatori) ai istoriei
recente, nu am găsit-o.
Toate biografiile şi studiile ce ating problema Pacepa, consultate de noi,
precizează foarte clar că viitorul general Pacepa şi-a început cariera externă ca
membru al reprezentanţei comerciale româneşti în Republica Federală Germania,
în anul 1956, fiindu-i alocată şi o competenţă informativă cu caracter spionistic,
având în vedere extracţia sa instituţională. Se pare că nici generalul Pacepa nu a
dorit să evidenţieze prea multe date din biografia sa lăsând, ca un lucid spion
pensionar, să planeze multe conjecturi asupra punctelor obscure din cariera sa. Ei
bine, noi prezentăm în acest studiu documente diplomatice italiene care atestă că,
înainte de a fi trimis în misiune în RFG sau poate chiar concomitent, Ion Mihai
Pacepa a fost solicitat de Securitatea română pentru o misiune în Italia, care se pare
însă că a fost un eşec.
Raporturile româno-italiene în anii 1955-1956, deşi intraseră formal pe un
făgaş al detensionării, continuau să fie crispate şi deloc amabile, multe dintre rănile
instituţionale anterior consumate nefiind pe deplin cicatrizate1.
Relaţiile bilaterale, care fuseseră puternic influenţate de situaţia clădirii
Accademiei di Romania din Roma şi de detenţia în penitenciarele din România a
funcţionarului diplomatic italian Eraldo Pintori, se limitau la complezenţe strict
diplomatice, partea italiană privind cu neîncredere toate evoluţiile româneşti, fie că
era vorba de rapoartele primite de la legaţia italiană de la Bucureşti, fie că era
vorba de activitatea ambasadei României la Roma. Un lucru de care deja
autorităţile italiene luaseră cunoştinţă începând cu anul 1948 era extrema fluiditate
a personalului diplomatic acreditat atât la reprezentanţa României pe lângă
Quirinale, cât şi la legaţia ţării noastre pe lângă Sfântul Scaun. Iniţial italienii au
privit cu destul de puţină simpatie mişcările de personal diplomatic, consular şi
funcţionăresc, dar din politeţe au închis ochii, însă când au constatat că acestea se
permanentizează şi devin rutină s-au arătat mai atenţi şi mult mai circumspecţi. Ce

1
Pentru întregul context, a se vedea Veronica Turcuş, Mihai Bărbulescu, Iulian Damian,
Accademia di Romania in Roma 1922-2012, Roma, 2013, p. 116-139.
3 Contribuţii diplomatice la biografia lui Ion Mihai Pacepa: prima tentativă de acreditare 303

se întâmpla de fapt? Încă din 1948 sovieticii care consiliau şi gestionau instituţiile
ministeriale româneşti au încercat să reverse sub forme legale la început (iar ceea
ce discutăm aici era legal), iar apoi în contrast flagrant cu regimul constituţional
din ţările NATO, mandatari şi funcţionari cu capacităţi de spionaj şi influenţă care
trebuiau să se ocupe cu munca informativă şi contrainformativă tipică pentru
reţelele de spionaj. Pentru a obişnui personalul cu activităţile externe, dar şi pentru
a împiedica deconspirarea lor (unii nu erau deloc bine pregătiţi), exista un rulaj
foarte mare de persoane „care îşi făceau mâna” în circuitul ambasadelor.
O butadă, ce încă are o valoare de circulaţie în mediul diplomatic românesc,
susţine că, în perioada regimului comunist, cel mai important personaj al unei
ambasade din lagărul sovietic nu era nici pe departe ambasadorul sau şeful
misiunii, ci secretarul II ori secretarul III, de fapt acreditări de obicei ocupate de
ofiţerii de Securitate2. Aici, în marja posturilor ocupate de gradele diplomatice
mărunte exista un du-te vino destul de incoerent pentru diplomaţiile aşezate.
Dintre sarcinile ofiţerilor de Securitate acreditaţi ca diplomaţi enumerăm:
„Descoperirea acţiunilor de spionaj împotriva României şi a ţărilor din lagărul
socialist, obţinerea de documentaţii din sfera politică, economică sau militară
occidentală, identificarea «contradicţiilor din lagărul imperialiştilor» şi
desfăşurarea de acţiuni informativ-operative în scopul «descompunerii»
organizaţiilor emigraţiei româneşti din străinătate.” Conducerea sectorului
respectiv din Securitate era asigurată de generalul de origine sovietică Serghei
Nicolau, care deţinuse acest post cheie, între 1947-1951, în cadrul SSI. După 1954,
timp de mai bine de un an, la comanda DIE s-a aflat generalul Vasile Vâlcu, un
activist cu doar şapte clase elementare. La rândul lui, acesta a fost înlocuit în

2
Aparatul de spionaj extern era o moştenire a Serviciului Special de Informaţii (SSI), instituţie
creată sub vechiul regim politic (1940), vezi în acet sens Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc.
DIE (1955-1980), Bucureşti, 1997, p. 13. Garnisit cu consilieri sovietici, acesta depindea de
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, însă va fi restructurat şi inclus la finele lunii martie 1951 în cadrul
Direcţiei Generale a Securităţii Statului (DGSS), ca direcţie autonomă – Direcţia A – Informaţii
Externe1. Contribuţia esenţială la această schimbare au avut-o cei doi consilieri sovietici ceruţi de
Gheorghe Gheorghiu-Dej într-o scrisoare către Stalin, în noiembrie 1949, Alexandr Saharovski şi un
anume Patrakeev. Solicitarea liderului PMR era consecinţa acţiunilor de mare amploare ale grupurilor
de rezistenţă din munţi (revoltele din judeţele Arad, Bihor şi Timiş-Torontal), vezi Liviu Ţăranu,
Theodor Bărbulescu, Jurnale din Rezistenţa anticomunistă, Vasile Motrescu, Mircea Dobre. 1952-
1953, Bucureşti, 2006, p. 14. „Consilierii amintiţi au construit aproape de la zero noua direcţie,
încadrând-o cu ofiţeri de securitate din alte direcţii ale Securităţii. Deşi în septembrie 1952
Securitatea este reorganizată fiind scoasă de sub auspiciile Ministerului Afacerilor Interne, şi
formând un minister separat – Ministerul Securităţii Statului, Direcţia de Informaţii Externe îşi
păstrează întâietatea devenind Direcţia I. Priorităţile acesteia au rămas organizarea activităţii
informative în Occident – erau vizate îndeosebi SUA, Anglia, Franţa şi Germania de Vest, cu scopul
de a descoperi la timp intenţiile agresive ale statelor capitaliste şi de a culege informaţii politice şi
documentare cu caracter tehnico-ştiinţific, economic şi de apărare”, vezi şi Florian Banu, Direcţia I-
a Informaţii Externe (DIE). Atribuţii şi organizare (1951-1956), în Totalitarism şi rezistenţă, teroare
şi represiune în România comunistă, Bucureşti, 2001, p. 42.
304 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 4

decembrie 1955 cu fostul preşedinte al Comisiei Controlului de Stat şi, totodată, şef
al Secţiei Cadre a C.C. al P.M.R., Mihai Gavriliuc, de meserie inginer minier, iar
din 1956, general maior. Structura organizatorică a DIE, între 1951-1965, deşi a
suferit unele restructurări, în mare a rămas cea imaginată la începutul anilor de ’50
de Alexandr Saharovski, adică: un secretariat, zece servicii, două secţii sau birouri
(unul de cifru şi celălalt pentru devize şi paşapoarte) şi rezerva directorului.
Secretariatul controla îndeplinirea ordinelor date de către director şi întocmea
sinteze asupra informaţiilor obţinute, asigura legătura cu ministerele implicate în
activităţi externe, executa traduceri, ţinea legătura radio cu rezidenţele şi gestiona
arhiva operativă. Cele zece servicii erau profilate după atribuţiile pe care le-am
menţionat mai sus, asigurând şi evidenţa cadrelor sau activităţile de administrare şi
gospodărire (Serviciile X şi IX). În primăvara anului 1956, schema de organizare a
Direcţiei I cuprindea nouă servicii cu birourile aferente şi două secţii – Secţia „H”
cifru şi Secţia Avize şi paşapoarte. Serviciile erau specializate pe anumite zone
geografice (Serviciul II – Germania de Vest şi Austria, Serviciul III – S.U.A.,
Canada, Anglia, Argentina, Serviciul IV – Franţa, Italia şi Belgia) sau pe anumite
probleme (Serviciul I – emigraţii, Serviciul VI – informaţii tehnico-ştiinţifice).
Acestea erau secondate în activitatea lor de către Serviciul Cadre şi de cel de
administrare şi gospodărire3.
După cum se vede, cele două servicii în care a evoluat din punctul de vedere
al acreditării diplomatice Ion Mihai Pacepa sunt diferite: Germania era în Serviciul
II, Italia în Serviciul IV. Există posibilitatea, pe care doar o putem ipoteza, ca în
anul 1956 ofiţerul Pacepa să fi fost pasibil de acreditare multiplă, atât în Germania,
cât şi în Italia şi, în funcţie de unde venea prima dată acordul, acolo să fi fost
trimis. Sunt doar presupuneri, întrucât se pare că documentele privind misiunile
externe ale lui Pacepa încă nu au fost pe deplin elucidate din punctul de vedere al
izvoarelor. Nu era o noutate, unul dintre reperele speciale pe care diplomaţia
italiană le avea despre interşanjabilitatea posturilor şi poziţiilor diplomatice, cu
scopul de a strânge informaţii şi de a circula în ţările NATO, alocate unei persoane
afiliate Securităţii, era Valter Roman. Acesta fie circula deghizat prin ţările de
dincolo de Cortina de fier, fie lua locul obişnuiţilor curieri diplomatici ce aveau un
regim de viză ceva mai puţin strict. Cert este că în comunicările din anii 1948-1954
numele lui Walter Roman apare de câteva ori cu specificaţia de a fi urmărit şi
identificat de serviciile diplomatice italiene din ţările occidentale.
Dar să revenim concret şi documentat la cazul Pacepa. Documentaţia
înregistrată la MAE italian constă în două comunicări: una care provine de la
direcţia/serviciul de protocol (cerimoniale) şi este adresată Legaţiei italiene la

3
Liviu Ţăranu, Direcţia de Informaţii Externe în vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej (structură,
buget, activităţi), în In honorem Viorel Faur, Corneliu Crăciun, Antonio Faur ed., Oradea, 2006,
p. 533-545.
5 Contribuţii diplomatice la biografia lui Ion Mihai Pacepa: prima tentativă de acreditare 305

Bucureşti ca urmare a unei intervenţii a însărcinatului cu afaceri ad-interim al

României pe lângă Quirinale. Cea de-a doua comunicare este un răspuns a legaţiei
de la Bucureşti la o întrebare conţinută în prima comunicare. Pentru a restitui
istoric încercarea de acreditare a lui Ion Mihai Pacepa, am fi avut nevoie de mai
multe documente, însă ne mulţumim cu cele două menţionate. Cel dintâi document
este un telespresso cu caracter rezervat, dar nu secret, din 28 noiembrie 1956, şi
face apel la o comunicare nr. 1830/1027 trimisă de Legaţia Italiei la Bucureşti în
data de 12 noiembrie 1956, prin care misiunea din Bucureşti anunţa solicitările
MAE român de acreditare de noi diplomaţi la Roma. Potrivit acestui telespresso
solicitările româneşti au fost generice şi nu au conţinut numele celor pentru care se
solicita agrementul, însărcinatul cu afaceri a.i. român fiind chemat să producă lista
cu nume. Probabil faptul a fost dus la îndeplinire de către şeful misiunii româneşti
printr-o Notă verbală (nu am identificat-o în dosar), căci în comunicarea MAE
italian sunt conţinute numele celor vizaţi pentru posturi la Roma. Pe primul loc se
află, bineînţeles, Ion Pacepa care trebuia să-l înlocuiască pe secretarul III Nicolae
Chihaia. Dintru început, dacă ar fi să facem o observaţie banală, întrezărim
protagonismul lui Pacepa. La 28 de ani tânărul ofiţer de securitate îşi asigurase
primul loc pe lista viitorilor diplomaţi români de la Roma. Pe următoarele poziţii
erau Vasile Manulescu care trebuia să-l înlocuiască pe secretarul economic
Gheorghe Platiş, Constantin Cojon care-l înlocuia pe ataşatul Todor Vasiu, care ar
fi trebuit deja substituit de Nicolae Popovici, deţinătorul unei vize de intrare din
17 august, neutilizată încă, un alt personaj al cărui nume îl cunosc italienii, fără
prenume, un anume Oancea ce îl schimba pe Andrei Jianu plecat de la post în iulie
1956, Constantin Godeanu, numit nou consilier comercial supranumerar faţă de
schema ambasadei, şi Gheorghe Magdici, funcţionar, la rândul lui supranumerar.
Ministerul de Externe italian solicită, în telegrama transmisă oficiului
diplomatic de la Bucureşti, informarea autorităţilor române asupra principiului
reciprocităţii numerice între Legaţia României la Roma şi Legaţia Italiei la
Bucureşti, şi, în consecinţă, comunică opinia că nu pot fi acceptate decât patru
nominalizări şi nu şase, câte doresc Externele româneşti. Se cere aşadar MAE
român să refacă lista şi să o trimită pe cea finală pentru a facilita decizia italiană
privind acreditarea. Din penultimul paragraf al comunicării se desprinde un
aspect destul de hilar din punct de vedere diplomatic, dar perfect adevărat pentru
situaţia MAE român de atunci. Serviciul protocol din MAE italian deplânge
faptul că însărcinatul cu afaceri a.i. al României pe lângă Quirinale nu este
capabil să furnizeze lista finală a celor patru care trebuiau acreditaţi. Desigur, azi
ştim că şeful misiunii era doar de faţadă şi nu avea cum să ştie deciziile pe care
Securitatea le lua şi le transmitea Ministerului de Externe. Ministerul de Externe
român trecuse de la gestiunea lui Simion Bughici la cea a lui Grigore Preoteasa
şi, cu toate că cel din urmă avea faima de a fi un intelectual comunist, nu era
rodat în gestiunea Ministerului şi probabil nu dorea şi nici nu se putea opune
injoncţiunilor Securităţii.
306 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 6

Telegrama din 28 noiembrie 1956 conţine şi o listă a personalului Legaţiei

române în Italia la 22 noiembrie 1956, listă ce se distinge în primul rând prin
număr. Sunt enumerate 18 persoane (incluse şi cele pentru care se solicita viză),
număr impresionant în epocă. Dacă privim în momentul redactării acestui studiu
(septembrie 2013) lista completă a personalului Ambasadei României la Roma,
vom constata că e alcătuită din 25 de persoane. Dar faţă de atunci, volumul
relaţiilor şi problemelor s-a multiplicat infinit de mult, România şi Italia sunt
parteneri în UE şi NATO, cea mai consistentă emigraţie românească este în Italia,
iar volumul relaţiilor comerciale de cel puţin un deceniu se ridică la cote foarte
înalte. În anul 1956, în schimb, relaţia dintre cele două ţări era rece, schimburile
comerciale nesemnificative, iar apartenenţa la două blocuri politice contrapuse
făcea ca viitorul relaţiei să rămână plumburiu. Cum se explică atunci numărul mare
de diplomaţi şi funcţionari români acreditaţi sau în curs de acreditare în Italia?
Răspunsul este destul de facil. Mulţi dintre ei erau nondiplomaţi, fiind acreditaţi
sub acoperire. Circumstanţa este sesizabilă şi din ponderarea gradelor diplomatice
prezentate în listă: grade diplomatice superioare relativ înalte sunt doar trei, postul
de ministru nefiind ocupat, iar celelalte două fiind reprezentate de un consilier
politic şi unul economic. În schimb, gradele diplomatice inferioare, ataşaţi şi
secretari (specifice ofiţerilor de securitate), abundă: din 18 posturi, 9 sunt ocupate
de junior diplomats cu atribuţii mai puţin diplomatice. De asemenea, surprinde
numărul de trei şoferi în schemă, cunoscut fiind faptul că actualmente şi cele mai
reprezentative ambasade ale României au cel mult doi şoferi în schemă. Dar dacă
analizăm bine ultimele descoperiri din domeniul relaţiilor româno-italiene în anii
'50 ai secolului trecut4, vom observa că procesele de spionaj intentate României
i-au avut ca protagonişti pe un şofer al Legaţiei române la Roma (Dumitru Dobre)
şi pe un ataşat al aceleiaşi legaţii (Teodor Verche).
Cel de-al doilea document ce face referire la tânărul Pacepa este datat
15 decembrie 1956 şi este adresat atât Serviciului de Protocol al MAE italian, cât şi
Direcţiilor Generale Afaceri Politice şi Afaceri Economice. Din comunicarea
telespresso rezultă că exact în 15 decembrie autorităţile române au comunicat
faptul că sunt de acord cu trimiterea a doar patru funcţionari diplomaţi şi
nediplomaţi şi că există „un interes major în vederea eliberării vizelor de intrare în
Italia pentru următorii: Pacepa Ion, Manulescu Vasile, Oancea Ion şi Magdici
Gheorghe”. Aşadar în pole-position este din nou ofiţerul de securitate Pacepa.
Probabil, spunem probabil, abilităţile profesionale, dar şi acreditările în interiorul
Securităţii conformate după model sovietic făceau din „junior diplomatul” Pacepa
un element de mare încredere în virtutea misiunilor ce trebuiau îndeplinite în Italia.
Se pare însă că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Cum am mai
menţionat, nu am mai identificat niciun document care să evidenţieze vreo prezenţă
a lui Ion Mihai Pacepa la Roma în 1956, început de 1957. De altfel arhiva MAE
4
Veronica Turcuş, op.cit., p. 116-139.
7 Contribuţii diplomatice la biografia lui Ion Mihai Pacepa: prima tentativă de acreditare 307

italian pe anul 1957, atât cât era inaccesibilă la momentul documentării noastre
(declasificarea continuă), nu conţinea niciun reper privindu-l pe Ion Pacepa. Ce s-a
întâmplat de fapt? Probabil numele lui Pacepa şi insistenţa depusă de autorităţile
române pentru obţinerea agrementului au făcut ca autorităţile italiene să filtreze
ceva mai bine persoanele care solicitau viză şi cu sprijinul celulei CIA de la Roma,
fondate de James Jesus Angleton. Din precedenta experienţă cu cazul Teodor
Verche, ataşatul de presă român anchetat pentru spionaj împotriva Italiei,
realizaseră că e nevoie de o vigilenţă sporită pentru a identifica intenţiile
spionistice ale diplomaţiilor filosovietice, astfel că recursul la expertiza CIA şi la
baza lor de date era obligatoriu. CIA-ul se şi lăuda că cea dintâi reuşită a ei fusese
instalarea democraţiei-creştine în Italia, iar statu-quo-ul trebuia menţinut cu orice
preţ.
Cert este însă un fapt. Generalul Pacepa a „defectat” şi a fost dus în SUA
doar după ce fondatorul celulei CIA de la Roma, James Jesus Angleton, şi urmaşul
acestuia la şefia celulei romane, William Colby, ajuns director al CIA între 1973-
1976, au fost retraşi din funcţii. Să fie coincidenţă, să fie vreun dram de adevăr la
mijloc? Aşteptăm cu interes noi documente ce vor proba sau infirma această
supoziţie.
Nu a fost însă „cântecul de lebădă” al lui Ion Pacepa această misiune probabil
eşuată la Roma. Din răsfoirea telegramelor MAE italian rezultă o prezenţă în Italia
sub acoperire a generalului Pacepa în toamna anului 1968, în contextul
redeschiderii Accademiei di Romania. Nu vom comenta mai mult, deoarece
subiectul e încă sensibil şi abordările riscă să fie parţiale şi partizane. Telegrama a
fost trimisă de la Bucureşti în data de 5 septembrie 1968 la ora 20,30 şi descifrată a
doua zi la Roma la ora 13,10. Documentul de viză spune următoarele: „Circolare
53, lettera A, concesso visto ingresso, giorni 15 Consgliere Commerciale Pacepa
Ion di Vasile, nato Bucarest 28.10.1925, che recasi a Roma presso codesta
Ambasciata Romania.”5 Telegrama este semnată de ambasadorul Italiei la
Bucureşti, Niccolò Moscato. Cronologic eram la două săptămâni după Primăvara
de la Praga, iar Ion Mihai Pacepa lua pulsul Occidentului.

5
Ministero degli Affari Esteri, Roma, Achivio Storico-Diplomatico, Telegrammi 1943-1984,
anno 1968, vol. 70.
308 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 8

ANEXĂ DOCUMENTARĂ6
I

Telespresso n. 7/949/C1
Ministero degli Affari Esteri
Cerimoniale III
Indirizato a
Legazione d'Italia Bucarest
e.p.c.
Dir.Gen. Affari Politici – Uff. IV
Dir. Gen. Affari Economici – Uff. III
Sede

Roma addì 28 nov. 1956

Personale della Legazione di Romania a Roma.
Telespresso nr. 1830/1027 del 12 Novembre 1956

In relazione al telespresso in riferimento si informa che questo Incaricato d'affari di

Romania ha fornito le seguenti precisazioni in merito ai visti di ingresso richiesti per il
personale destinato alla Legazione di Romania a Roma:
1) Sig. Ion Pacepa dovrebbe sostituire il terzo segretario Nicolae Chihaia;
2) Sig. Vasile Manulescu dovrebbe sostituire il segretario economico Gheorghe
Platis (che risulta partito nel Gennaio 1956);
3) Sig. Constantin Cojon dovrebbe sostituire l'Addetto Todor Vasiu (che peraltro
avrebbe dovuto essere già sostituito da Nicolae Popovici il cui visto venne autorizzato con
telegramma in data 17 Agosto u.s. che non risulta essere stato usufruito);
4) Sig. Oancea dovrebbe sostituire il terzo segretario Andrei Jianu (che risulta
partito nel luglio 1956). Sul predetto Oancea non risulta qui pervenuta alcuna segnalazione
da parte di codesta Legazione che pertanto è pregata di fornire maggiori informazioni in
proposito;
5) Sig. Constantin Godeanu, nominato Consigliere Commerciale e che non
sostituisce alcun funzionario;
6) Sig. Gheorghe Magdici, nuovo impiegato.

Per mantenere l'equiparazione numerica tra le due Rappresentanze Diplomatiche i

visti da concedere dovrebbero essere limitati a quattro, essendo stata comunicata la
sostituzione di soli quattro elementi in servizio presso questa Legazione di Romania.
Si prega pertanto codesta Legazione – dopo aver chiarito la richiesta di visto relativa
al Signor Oancea (4) e la duplice sostituzione del Signor Vasiu (3) – di voler far conoscere
con cortese sollecitudine quali siano i quattro visti che maggiormente interessano codesto
Ministero Affari Esteri, e che questo Incaricato d'Affari romeno non è in grado di indicare.
Con l'occasione si trasmette un elenco aggiornato del personale attualmente in
servizio presso questa Legazione di Romania.

6
Documentele aici publicate sunt păstrate la Ministerul Afacerilor Externe al Italiei în Arhiva
Istorico-Diplomatică, anul 1956 Affari Politici 1950-1957, Romania 1956, busta nr. 1339.
9 Contribuţii diplomatice la biografia lui Ion Mihai Pacepa: prima tentativă de acreditare 309

ELENCO NOMINATIVO DEL PERSONALE DELLA LEGAZIONE DI

ROMANIA A ROMA al 22 Novembre 1956

1. Ministro NN. NN.

2. Consigliere Petre Josif
3. Primo Segretaio Radu Petre
4. Primo Segretario Nicolae Stoica
5. Terzo Segretario Nicolae Chihaia (richiesta di sostituzione con Pacepa Jon)
6. Addetto Gheorghe Moga
7. Addetto Todor Vasiu (richiesta di sostituzione con Popovici
Nicolae o Cojon Constantin)
8. Addetto Ştefan Radu
9. Primo Segr.Econ. Carata Tanase
10. Addetto Militare Giorgio Constantinescu
11. Intendente Victor Meila
12. Intendente Gheorghe Lăpuşan
13. Autista Nicolae Chelaru
14. Autista Ilie Drăgoi
15. Autista Virgil Lupădătescu
16. Custode Gheorghe Gheorghiu
17. Impiegata Eugenia Panait

****************************
18. Terzo Segretario - Oancea (visto richiesto in sostituzione di Jianu Andrea)
19. Segr.Econ. Vasile Manolescu (visto richiesto in sostituzione di Platis
Gheorghe)

Consigliere Comm. Constantin Godeanu (richiesta di visto senza sostituzione)

Impiegato Gheorghe Magdici (richiesta di visto senza sostituzione)

MINISTERO DEGLI AFFARI ESTERI

Servizio del Ceremoniale - Ufficio III
e.p.c. Direz. Gen.le Affari Politici - Uff .IV
Direz. Gen.le Affari Economici – Uff. III

Roma
Bucarest addì 15 dicembre 1956
Personale della Legazione di Romania a Roma
Telespresso ministeriale n. 7/9493/C del 28 novembre u.s.
In relazione col telespresso citato, onoromi comunicare che questo Ministero degli
Esteri ha fatto, in data odierna, conoscere che i quattro funzionari destinati in servizio
presso codesta Legazione di Romania per i quali è maggiormente interessato alla
concessione del visto d'ingresso in Italia sono i seguenti:
1. Sig. Pacepa Jon,
2. Sig. Mănulescu Vasile,
310 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 10

3. Sig. Oancea Jon (per quale è stato nel frattempo avanzata formale
richiesta a questa Legazione di concessione di visto in sostituzione del Sig. A.
Jianu),
4. Sig. Magdici Gheorghe.
Si prega di voler cortesemente autorizzare per telegrafo la concessione dei visti ai
predetti.

ss indescifrabil