Contributii Diplomatice La Biografia Lui
Contributii Diplomatice La Biografia Lui
Contributii Diplomatice La Biografia Lui
În discursul public românesc din ultimii cinci luştri (dar în zona oralităţii
militante şi desuete cu doi luştri în plus), figura celui ce poartă numele de
extracţie onomastică cehă Pacepa, cu prenumele dublu Ion Mihai, este o prezenţă
cotidiană. Rar o asemenea figură a copleşit mass-media autohtonă ca acest
personaj. Faptul nu este întâmplător. Într-o zonă culturală deşirată precum e
România postcomunistă, cu numeroase handicapuri educaţionale generate de
„educatori” needucaţi, istoria contemporană şi mai ales istoria recentă au devenit
o imensă plăcintă care justifică averi, poziţii publice, trafic de influenţe sau
competenţe, neajunsuri publice, tragedii comunitare şi individuale. Iar originea
răului (depinde de unde se priveşte) evident nu se găseşte în protagoniştii actuali,
în arvunirea viitorului comunităţii româneşti pentru averi consumabile pe
parcursul a două-trei generaţii, ci în „răul absolut” reprezentat sintetic şi anistoric
de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, dar şi în cel mai evident şi public element
care s-a contrapus regimului, Ion Mihai Pacepa. Alăturarea celor două entităţi
(cuplul Ceauşescu-Pacepa) în publicistica cotidiană, hebdomadară sau mensilă
din ultimii ani, dincolo de un paradox bolnav, dovedeşte deprofesionalizarea
jurnalismului, care tinde, cu competenţe sfertuite sau decimate, să invadeze sfera
istoricului, dar şi să inducă în publicul cititor (tot mai redus, spre neşansa lor şi ca
ultimă şansă pentru istoricii contemporaneişti de a disemina profesionist
*
Cercetător ştiinţific II dr., Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca al Academiei
Române; e-mail: [email protected];
**
Conferenţiar dr., Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie; e-mail:
[email protected]
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom LIII, 2014, p. 301-310
302 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 2
1
Pentru întregul context, a se vedea Veronica Turcuş, Mihai Bărbulescu, Iulian Damian,
Accademia di Romania in Roma 1922-2012, Roma, 2013, p. 116-139.
3 Contribuţii diplomatice la biografia lui Ion Mihai Pacepa: prima tentativă de acreditare 303
se întâmpla de fapt? Încă din 1948 sovieticii care consiliau şi gestionau instituţiile
ministeriale româneşti au încercat să reverse sub forme legale la început (iar ceea
ce discutăm aici era legal), iar apoi în contrast flagrant cu regimul constituţional
din ţările NATO, mandatari şi funcţionari cu capacităţi de spionaj şi influenţă care
trebuiau să se ocupe cu munca informativă şi contrainformativă tipică pentru
reţelele de spionaj. Pentru a obişnui personalul cu activităţile externe, dar şi pentru
a împiedica deconspirarea lor (unii nu erau deloc bine pregătiţi), exista un rulaj
foarte mare de persoane „care îşi făceau mâna” în circuitul ambasadelor.
O butadă, ce încă are o valoare de circulaţie în mediul diplomatic românesc,
susţine că, în perioada regimului comunist, cel mai important personaj al unei
ambasade din lagărul sovietic nu era nici pe departe ambasadorul sau şeful
misiunii, ci secretarul II ori secretarul III, de fapt acreditări de obicei ocupate de
ofiţerii de Securitate2. Aici, în marja posturilor ocupate de gradele diplomatice
mărunte exista un du-te vino destul de incoerent pentru diplomaţiile aşezate.
Dintre sarcinile ofiţerilor de Securitate acreditaţi ca diplomaţi enumerăm:
„Descoperirea acţiunilor de spionaj împotriva României şi a ţărilor din lagărul
socialist, obţinerea de documentaţii din sfera politică, economică sau militară
occidentală, identificarea «contradicţiilor din lagărul imperialiştilor» şi
desfăşurarea de acţiuni informativ-operative în scopul «descompunerii»
organizaţiilor emigraţiei româneşti din străinătate.” Conducerea sectorului
respectiv din Securitate era asigurată de generalul de origine sovietică Serghei
Nicolau, care deţinuse acest post cheie, între 1947-1951, în cadrul SSI. După 1954,
timp de mai bine de un an, la comanda DIE s-a aflat generalul Vasile Vâlcu, un
activist cu doar şapte clase elementare. La rândul lui, acesta a fost înlocuit în
2
Aparatul de spionaj extern era o moştenire a Serviciului Special de Informaţii (SSI), instituţie
creată sub vechiul regim politic (1940), vezi în acet sens Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc.
DIE (1955-1980), Bucureşti, 1997, p. 13. Garnisit cu consilieri sovietici, acesta depindea de
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, însă va fi restructurat şi inclus la finele lunii martie 1951 în cadrul
Direcţiei Generale a Securităţii Statului (DGSS), ca direcţie autonomă – Direcţia A – Informaţii
Externe1. Contribuţia esenţială la această schimbare au avut-o cei doi consilieri sovietici ceruţi de
Gheorghe Gheorghiu-Dej într-o scrisoare către Stalin, în noiembrie 1949, Alexandr Saharovski şi un
anume Patrakeev. Solicitarea liderului PMR era consecinţa acţiunilor de mare amploare ale grupurilor
de rezistenţă din munţi (revoltele din judeţele Arad, Bihor şi Timiş-Torontal), vezi Liviu Ţăranu,
Theodor Bărbulescu, Jurnale din Rezistenţa anticomunistă, Vasile Motrescu, Mircea Dobre. 1952-
1953, Bucureşti, 2006, p. 14. „Consilierii amintiţi au construit aproape de la zero noua direcţie,
încadrând-o cu ofiţeri de securitate din alte direcţii ale Securităţii. Deşi în septembrie 1952
Securitatea este reorganizată fiind scoasă de sub auspiciile Ministerului Afacerilor Interne, şi
formând un minister separat – Ministerul Securităţii Statului, Direcţia de Informaţii Externe îşi
păstrează întâietatea devenind Direcţia I. Priorităţile acesteia au rămas organizarea activităţii
informative în Occident – erau vizate îndeosebi SUA, Anglia, Franţa şi Germania de Vest, cu scopul
de a descoperi la timp intenţiile agresive ale statelor capitaliste şi de a culege informaţii politice şi
documentare cu caracter tehnico-ştiinţific, economic şi de apărare”, vezi şi Florian Banu, Direcţia I-
a Informaţii Externe (DIE). Atribuţii şi organizare (1951-1956), în Totalitarism şi rezistenţă, teroare
şi represiune în România comunistă, Bucureşti, 2001, p. 42.
304 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 4
decembrie 1955 cu fostul preşedinte al Comisiei Controlului de Stat şi, totodată, şef
al Secţiei Cadre a C.C. al P.M.R., Mihai Gavriliuc, de meserie inginer minier, iar
din 1956, general maior. Structura organizatorică a DIE, între 1951-1965, deşi a
suferit unele restructurări, în mare a rămas cea imaginată la începutul anilor de ’50
de Alexandr Saharovski, adică: un secretariat, zece servicii, două secţii sau birouri
(unul de cifru şi celălalt pentru devize şi paşapoarte) şi rezerva directorului.
Secretariatul controla îndeplinirea ordinelor date de către director şi întocmea
sinteze asupra informaţiilor obţinute, asigura legătura cu ministerele implicate în
activităţi externe, executa traduceri, ţinea legătura radio cu rezidenţele şi gestiona
arhiva operativă. Cele zece servicii erau profilate după atribuţiile pe care le-am
menţionat mai sus, asigurând şi evidenţa cadrelor sau activităţile de administrare şi
gospodărire (Serviciile X şi IX). În primăvara anului 1956, schema de organizare a
Direcţiei I cuprindea nouă servicii cu birourile aferente şi două secţii – Secţia „H”
cifru şi Secţia Avize şi paşapoarte. Serviciile erau specializate pe anumite zone
geografice (Serviciul II – Germania de Vest şi Austria, Serviciul III – S.U.A.,
Canada, Anglia, Argentina, Serviciul IV – Franţa, Italia şi Belgia) sau pe anumite
probleme (Serviciul I – emigraţii, Serviciul VI – informaţii tehnico-ştiinţifice).
Acestea erau secondate în activitatea lor de către Serviciul Cadre şi de cel de
administrare şi gospodărire3.
După cum se vede, cele două servicii în care a evoluat din punctul de vedere
al acreditării diplomatice Ion Mihai Pacepa sunt diferite: Germania era în Serviciul
II, Italia în Serviciul IV. Există posibilitatea, pe care doar o putem ipoteza, ca în
anul 1956 ofiţerul Pacepa să fi fost pasibil de acreditare multiplă, atât în Germania,
cât şi în Italia şi, în funcţie de unde venea prima dată acordul, acolo să fi fost
trimis. Sunt doar presupuneri, întrucât se pare că documentele privind misiunile
externe ale lui Pacepa încă nu au fost pe deplin elucidate din punctul de vedere al
izvoarelor. Nu era o noutate, unul dintre reperele speciale pe care diplomaţia
italiană le avea despre interşanjabilitatea posturilor şi poziţiilor diplomatice, cu
scopul de a strânge informaţii şi de a circula în ţările NATO, alocate unei persoane
afiliate Securităţii, era Valter Roman. Acesta fie circula deghizat prin ţările de
dincolo de Cortina de fier, fie lua locul obişnuiţilor curieri diplomatici ce aveau un
regim de viză ceva mai puţin strict. Cert este că în comunicările din anii 1948-1954
numele lui Walter Roman apare de câteva ori cu specificaţia de a fi urmărit şi
identificat de serviciile diplomatice italiene din ţările occidentale.
Dar să revenim concret şi documentat la cazul Pacepa. Documentaţia
înregistrată la MAE italian constă în două comunicări: una care provine de la
direcţia/serviciul de protocol (cerimoniale) şi este adresată Legaţiei italiene la
3
Liviu Ţăranu, Direcţia de Informaţii Externe în vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej (structură,
buget, activităţi), în In honorem Viorel Faur, Corneliu Crăciun, Antonio Faur ed., Oradea, 2006,
p. 533-545.
5 Contribuţii diplomatice la biografia lui Ion Mihai Pacepa: prima tentativă de acreditare 305
italian pe anul 1957, atât cât era inaccesibilă la momentul documentării noastre
(declasificarea continuă), nu conţinea niciun reper privindu-l pe Ion Pacepa. Ce s-a
întâmplat de fapt? Probabil numele lui Pacepa şi insistenţa depusă de autorităţile
române pentru obţinerea agrementului au făcut ca autorităţile italiene să filtreze
ceva mai bine persoanele care solicitau viză şi cu sprijinul celulei CIA de la Roma,
fondate de James Jesus Angleton. Din precedenta experienţă cu cazul Teodor
Verche, ataşatul de presă român anchetat pentru spionaj împotriva Italiei,
realizaseră că e nevoie de o vigilenţă sporită pentru a identifica intenţiile
spionistice ale diplomaţiilor filosovietice, astfel că recursul la expertiza CIA şi la
baza lor de date era obligatoriu. CIA-ul se şi lăuda că cea dintâi reuşită a ei fusese
instalarea democraţiei-creştine în Italia, iar statu-quo-ul trebuia menţinut cu orice
preţ.
Cert este însă un fapt. Generalul Pacepa a „defectat” şi a fost dus în SUA
doar după ce fondatorul celulei CIA de la Roma, James Jesus Angleton, şi urmaşul
acestuia la şefia celulei romane, William Colby, ajuns director al CIA între 1973-
1976, au fost retraşi din funcţii. Să fie coincidenţă, să fie vreun dram de adevăr la
mijloc? Aşteptăm cu interes noi documente ce vor proba sau infirma această
supoziţie.
Nu a fost însă „cântecul de lebădă” al lui Ion Pacepa această misiune probabil
eşuată la Roma. Din răsfoirea telegramelor MAE italian rezultă o prezenţă în Italia
sub acoperire a generalului Pacepa în toamna anului 1968, în contextul
redeschiderii Accademiei di Romania. Nu vom comenta mai mult, deoarece
subiectul e încă sensibil şi abordările riscă să fie parţiale şi partizane. Telegrama a
fost trimisă de la Bucureşti în data de 5 septembrie 1968 la ora 20,30 şi descifrată a
doua zi la Roma la ora 13,10. Documentul de viză spune următoarele: „Circolare
53, lettera A, concesso visto ingresso, giorni 15 Consgliere Commerciale Pacepa
Ion di Vasile, nato Bucarest 28.10.1925, che recasi a Roma presso codesta
Ambasciata Romania.”5 Telegrama este semnată de ambasadorul Italiei la
Bucureşti, Niccolò Moscato. Cronologic eram la două săptămâni după Primăvara
de la Praga, iar Ion Mihai Pacepa lua pulsul Occidentului.
5
Ministero degli Affari Esteri, Roma, Achivio Storico-Diplomatico, Telegrammi 1943-1984,
anno 1968, vol. 70.
308 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 8
ANEXĂ DOCUMENTARĂ6
I
Telespresso n. 7/949/C1
Ministero degli Affari Esteri
Cerimoniale III
Indirizato a
Legazione d'Italia Bucarest
e.p.c.
Dir.Gen. Affari Politici – Uff. IV
Dir. Gen. Affari Economici – Uff. III
Sede
6
Documentele aici publicate sunt păstrate la Ministerul Afacerilor Externe al Italiei în Arhiva
Istorico-Diplomatică, anul 1956 Affari Politici 1950-1957, Romania 1956, busta nr. 1339.
9 Contribuţii diplomatice la biografia lui Ion Mihai Pacepa: prima tentativă de acreditare 309
****************************
18. Terzo Segretario - Oancea (visto richiesto in sostituzione di Jianu Andrea)
19. Segr.Econ. Vasile Manolescu (visto richiesto in sostituzione di Platis
Gheorghe)
Roma
Bucarest addì 15 dicembre 1956
Personale della Legazione di Romania a Roma
Telespresso ministeriale n. 7/9493/C del 28 novembre u.s.
In relazione col telespresso citato, onoromi comunicare che questo Ministero degli
Esteri ha fatto, in data odierna, conoscere che i quattro funzionari destinati in servizio
presso codesta Legazione di Romania per i quali è maggiormente interessato alla
concessione del visto d'ingresso in Italia sono i seguenti:
1. Sig. Pacepa Jon,
2. Sig. Mănulescu Vasile,
310 Veronica Turcuş, Şerban Turcuş 10
3. Sig. Oancea Jon (per quale è stato nel frattempo avanzata formale
richiesta a questa Legazione di concessione di visto in sostituzione del Sig. A.
Jianu),
4. Sig. Magdici Gheorghe.
Si prega di voler cortesemente autorizzare per telegrafo la concessione dei visti ai
predetti.
ss indescifrabil