CURS 3

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

În dreptul intern normele juridice îşi au izvorul în constituţiile statelor, în

legile adoptate în baza acestora, precum şi în alte acte cu caracter juridic emise de
organele executive, prin care se stabilesc reguli obligatorii atât pentru organele
organismului statal, cât şi pentru cetăţeni.
În dreptul internaţional creatoarele normelor juridice sunt statele şi, în anumite
limite, alte entităţi internaţionale.
Exprimarea dreptului se face în forme specifice recunoscute de societatea
internaţională ca fiind izvoare de drept.
Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele mijloace juridice de
exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.
Practica relaţiilor internaţionale a creat de-a lungul istoriei, iar ştiinţa dreptului a
consacrat mai multe categorii de instrumente prin care anumite norme ale societăţii
umane capătă caracter de norme de drept internaţional sau prin care se crează noi
asemenea norme.
O enumerare a izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru prima
oară în Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920, care a fost apoi
preluată de Statutul Curţii Internaţionale de Justioţie.Art.38 al statutului acesteia din
urmă prevede că în soluţionarea conform dreptului internaţional a diferendelor care îi
sunt supuse Curtea va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele aflate în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul
public al diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept;
La acestea se adaugă şi echitatea (ex aequo et bono).
Rezultă, deci, că tratatele, cutuma şi principiile generale de drept sunt
recunoscute ca izvoare principale ale dreptului internaţional, iar jurisprudenţa şi
doctrina, în anumite limite şi echitatea, constituie izvoare auxiliare ale dreptului
internaţional.
Enumerarea făcută în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu este, însă,
exhaustivă.Doctrina şi practica dreptului internaţional contemporan au stabilit că, în
anumite limite şi condiţii, pot exista şi alte izvoare ale dreptului internaţional, cum ar
actele adoptate de organizaţiile internaţionale sau actele unilaterale ale unor state
susceptibile a produce unele efecte juridice în raporturile cu alte state.
În dreptul internaţional privat al României coexistă două categorii de izvoare:
interne şi internaţionale.

1. Izvoarele interne
În ce priveşte izvoarele interne, distingem între izvoarele materiale ale dreptului în
general şi ale dreptului internaţional privat în special, determinate de condiţiile
materiale de existenţă sociale şi izvoarele formale, reprezentând formele specifice în
care se exprimă normele dreptului internaţional privat. Numai aspectul din urmă ne
interesează în acest curs.
De asemenea, izvoarele interne mai pot fi împărțite în:
 izvoare specifice, din care fac parte acte normative care, în cea mai mare parte a
lor, conțin norme conflictuale sau norme materiale detinate să reglementeze
raporturi juridice cu element de extraneitate;
 izvoare nespecifice, care cuprinde acte normative destinate, în special,
reglementării raporturilor juridice proprii altor ramurii de drept, dar care conțin și
norme (conflictuale sau materiale) de drept internațional privat.

A. Legile în sens restrâns1

În vechea reglementare Legea 105/1992 privind raporturile de DIP, era cel mai
important izvor specific al acestei ramuri de drept.
Odată cu abrogarea ei, Codul Civil constituie, în prezent, principalul izvor al DIP,
atât prin dispozițiile cuprinse în Cartea a VII-a ( art. 2557-2663), cât și prin alte
norme juridice (cum ar fi spre ex.: Dispozițiile generale din Titlul Preliminar).

1
Termenul „lege” are şi un sens larg, care desemnează orice act normativ: lege, Decret-lege, Hotărâre a
Guvernului ş.a.
 Constituţia României reglementează principiile fundamentale ale politicii
internaţionale a statului român şi cuprinde norme care interesează dreptul
internaţional privat2.
Legile ordinare, care sunt legi adoptate de Parlamentul României şi promulgate
de preşedintele României.
– Codul de procedură penală (art. 549 care se referă la executarea dispoziţiilor
civile din hotărârile penale străine);
- Codul aerian din 18 martie 2020.
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (republicată);
– Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor comerciale de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale;
– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi
completările ulterioare;
– Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar cu modificările şi completările
ulterioare (republicată)
– Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, cu modificările ulterioare
(republicată);
– Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere în România (republicată);
– Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, modificată
succesiv;
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, modificată.

B. Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele Guvernului

– H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român
trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, modificată
și actualizată 2020;
– H.G. nr. 288/1993 privind şcolarizarea în România a cetăţenilor din alte ţări,
modificată;
– O.G. nr. 194/1992 privind regimul străinilor în România, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 347/2007 şi modificată succesiv;

2
De exemplu, art. 5 din Constituţie (Cetăţenia), art. 7 (Românii din străinătate), art. 17 (Cetăţenii
români în străinătate), art. 18 (Cetăţenii străini şi apatrizi), art. 25 (Libera circulaţie), art. 44 (Protecţia
proprietăţii private), art. 53 (Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi), art. 135 (Economia),
art. 136 (Proprietatea).
 - O.G. nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea numelui pe cale
administrativă, succesiv modificată.

2. Izvoare internaţionale
Sunt izvoare internaționale ale dreptului privat acele acte normative elaborate
la nivelul Uniunii Europene (în special regulamentele), înțelegerile internaționale
(tratat, convenție, pact, acord internațional, etc), hotărârile Curții de Justiție a Uniunii
Europene, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, cutuma internațională și
uzanțele internaționale.
Pentru țara noastră, constituie izvor de drept internațional privat convenția
internațională la care este parte.

A. Convenţiile internaţionale3

Din această categorie fac parte convenţiile internaţionale bilaterale sau

multilaterale prin care se reglementează probleme de drept internaţional privat şi la
care ţara noastră este parte. În sens larg, referindu-ne la convenţii internaţionale, vom
avea în vedere tratatele, protocoalele, pactele şi acordurile internaţionale care includ
norme de drept internaţional privat4.
S-a arătat în literatura de specialitate5 că, din punct de vedere al dreptului
internaţional privat, aceste izvoare se clasifică în două categorii: convenţii care conţin
norme conflictuale şi tratate care conţin norme materiale uniforme.

a) Convenţii internaţionale care conţin norme conflictuale. Această categorie

cunoaşte două sudiviziuni: convenţii care conţin exclusiv norme conflictuale şi
convenţii care conţin numai în secundar norme conflictuale, întrucât includ, în
principal, norme materiale, în respectivul domeniu de reglementare6.
Reţinem, dintre convenţiile semnificative, care conţin exclusiv norme
conflictuale, Convenţia care reglementează conflictul de lege în materie de căsătorie
şi Convenţia care reglementează conflictul de lege în materie de despărţenie şi

3
Cu privire la rolul tratatelor internaţionale, a se vedea P. Mayer, Droit international privé, 6e edition,
Montchrestien, Paris, 1998, p. 19.
4
Pentru definirea fiecărei categorii, a se vedea B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p. 115.
5
D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat..., p. 63-67.
6
Ibidem, p. 63.
separaţiune de corp, ratificată de România prin Decretul-Lege nr. 873/1994;
Convenţia cu privire la conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra
drepturilor şi datoriilor soţiilor în raporturile lor personale şi asupra averilor soţiilor,
ratificată de România prin Decretul-Lege nr. 1007/28 februarie 19127.
Din cea de-a doua subcategorie, menţionăm Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980), la care ţara noastră a
aderat prin Legea nr. 24/1991.

b) Convenţii internaţionale care conţin norme materiale uniforme. Această

categorie este obiect al controverselor doctrinare. Împărtăşim opinia 8 potrivit căreia
normele uniforme cuprinse în aceste tratate nu aparţin, în principiu, dreptului
internaţional privat, ci ramurilor de drept de care sunt legate prin conţinutul lor (drept
civil, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.). Prin excepţie, pot constitui izvoare ale
dreptului internaţional privat convenţiile internaţionale care reglementează instituţii
juridice cum sunt procesul civil internaţional sau condiţia juridică a străinului sau a
cetăţeanului român în dreptul internaţional privat.
Enumerăm, cu titlu exemplificativ, câteva asemenea convenţii: Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele
adiţionale la această convenţie (semnată la Roma în 1950, ratificată de România prin
Legea nr.30/1994); Convenţia de la Haga din 1 martie 1954 privind procedura civilă,
ratificată de România prin Decretul nr. 81/1971; Convenţia Europeană în domeniul
informării asupra dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968 şi Protocolul
adiţional la această convenţie semnat la Strasbourg la 15 martie 1978, la care
România a aderat în 1991; Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii,
încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care România a aderat în 1993;
Convenţia cu privire la drepturile copilului (Legea nr.18/1990 pentru ratificare);
Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţă Curţii Europene
a Drepturilor Omului, adoptată la Strasbourg în 1996 (ratificat de România prin Legea
nr.33/1999); Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor
oficiale străine, adoptată la Haga în 1961 (România a aderat la convenţie prin O.G.
nr.66/1999, aprobată prin Legea nr.52/2000).

7
M. Of. nr. 261/1912.
8
D.Al. Sitaru, op. cit., p. 64.
 B. Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale
În literatura de specialitate română se face diferenţă între cutuma
internaţională şi uzanţa internaţională. Cutuma9 este o „regulă de conduită stabilită în
practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o
normă socotită obligatorie”10. Spre deosebire de cutumă, arată acelaşi autor, care
reuneşte cumulativ două elemente – cel obiectiv (conduita ca deprindere) şi cel
subiectiv (convingerea că respectiva conduită este obligatorie) – uzanţa
internaţională11 presupune doar elementul obiectiv. Cutuma internaţională şi uzanţa
internaţională interesează dreptul internaţional privat în măsura în care completează
sau interpretează normele juridice de drept internaţional privat, constituind izvoare
distincte în această situaţie12.
Astfel, putem afirma că, ea este un izvor nescris al dreptului internaţional,
poate cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi
în condiţiile vieţii contemporane marea majoritate a reglementărilor internaţionale
sunt consacrate prin tratate, cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele
domenii în care iteresele divergente ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a
regulilor cutumiare, precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu
s-a ajuns la acel stadiu care să impună o reglementare pe cale convenţională.
În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale
cutumiară (dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele
cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală.
Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi
uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă
juridică obligatorie.
Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, deci, atât un element de ordin
obiectiv(faptic) – un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate şi
relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) – convingerea statelor
că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligaţii juridice.
Generalitatea practicii este apreciată în raport cu proporţiile participării statelor la
9
Unii autori consideră că originea cutumei este „populară” atunci când rezultă din practica îndelungată
a maselor de indivizi şi „savantă” când este vorba despre reguli folosite în mod constant de jurişti (a se
vedea M. Fontaine, R. Cavalerie, D. Fouilhé, Droit, Collection Tertiaire, BTS 1, Paris, 1990, p. 29).
10
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat…, p. 59.
11
Asupra uzanţelor internaţionale ca izvoare ale dreptului internaţional privat, a se vedea S. Deleanu,
Drept internaţional privat…, p. 46-48.
12
Pentru paralela între uzanţele normative şi uzanţele convenţionale, M.N. Costin, S.I. Deleanu,
Dreptul comerţului internaţional, I, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 97-105.
formarea normei cutumiare, chestiune relativă, susceptibilă de interpretări ori de câte
ori s-a pus în mod concret problema recunoaşterii unei reguli cutumiare ca normă
juridică, pentru că, indiferent de gradul de generalitate al unei practici, regula
cutumiară devine obligatorie numai dacă statele o acceptă ca atare şi numai pentru
acele state care o acceptă.
O normă cutumiară universală se formează numai ca rezultat al unei practici care
capătă recunoaşterea generală a tuturor statelor, manifestată prin acţiuni sau
abstenţiuni.În acest sens, Curtea Internaţională de Justiţie a considerat că este
necesară o „perticipare foarte largă şi reprezentativă”, care să includă şi statele cele
mai direct interesate (speţa privind delimitarea platoului continental al Mării
Nordului, in 1969), fără a fi necesară totalitatea statelor care formează societatea
internaţională la un moment dat.
Unele norme cutumiare se pot forma, însă, şi într-un spaţiu geografic mai limitat,
ca urmare a practicii constante a statelor din zona respectivă, aşa-numitele cutume
locale sau regionale (în materie de pescuit, de exemplu).Asemenea cutume se aplică
numai între statele care au participat la formarea lor, iar dacă un stat din zonă s-a opus
în mod constant la anumite practici cutumiare acestea nu-i sunt opozabile.
Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut, în cadrul practicii sale de rezolvare
a unor litigii, că pot exista şi cutume bilaterale, atunci când se poate proba că între
două state a existat o practică îndelungată şi continuă considerată de acestea ca
reglementând raporturile dintre ele. Evident, însă, că acea cutumă nu va avea
valabilitate decât între cele două state respective.
Izvor al dreptului internaţional general nu poate să-l constituie însă, decât acele
reguli cutumiare în care practica are un caracter de generalitate suficient de mare spre
a se impune ca normă de drept internaţional opozabilă tuturor statelor.
Elementul timp are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru cutuma
internaţională care, este o practică repetată şi constantă a statelor şi nu una
întâmplătoare, o practică ce durează o anumită perioadă de timp, mai îndelungată sau
mai scurtă în raport de împrejurări şi care se manifestă cu o anumită frecvenţă.
În trecut, crearea unei cutume necesita un timp foarte îndelungat.În condiţiile
vieţii contemporane, când ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a accelerat iar
nevoile reglementării juridice devin adesea presante, elementul duratei este tot mai
mult înlocuit de frecvenţa practicii, durata scurtându-se de la secole la decenii sau
chiar la ani, dacă se probează că practica respectivă a fost constantă.
 În acest fel s-a putut constata că în domenii mai noi ale relaţiilor internaţionale,
cum sunt dreptul aerian, dreptul cosmic sau dreptul mării, în ultimele decenii s-au
format numeroase cutume care în mare parte au fost codificate la scurt timp după
apariţia lor.
Practica generală şi constantă a statelor are valoare de cutumă numai dacă statele
îi recunosc o valoare juridică. Deci, dacă ele, statele, respectă o anumită regulă de
conduită cu reprezentarea clară că aceasta se impune ca o obligaţie juridică de drept
internaţional.
Este imperativul exprimat prin formula clasică „ opinio iuris sive necessitatis”
(convingerea că reprezintă dreptul sau necesitatea). În caz contrar, practica respectivă
rămâne o simplă uzanţă, încadrându-se în normele moralei, ale tradiţiei sau ale
curtoaziei internaţionale (comitas gentium).
Recunoaşterea valorii juridice a unei practici de natură cutumiară ridică o
problemă importantă şi anume aceea în care se face dovada cutumei.
Sarcina probaţiunii în dovedirea cutumei este o problemă deosebit de complexă şi
de dificilă datorită caracterului adesea imperfect al normei în cauză, cu multiple
variante şi forme de exprimare diverse ce necesită studii comparative complexe
pentru dovedirea existenţei înseşi a normei, precum şi a tuturor laturilor caracteristice
ale acesteia.
În faţa organelor judiciare internaţionale sau în raporturile concrete dintre state,
sarcina probei revine întotdeauna statului care o invocă fie pentru a revendica un
drept, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii considerată de el ca nefondată.
În cadrul codificării internaţionale stabilirea elementelor constitutive ale cutumei
şi încorporarea acesteia într-un tratat multilateral se face prin negocieri complexe şi
anevoioase, în care elementul politic îşi are şi el rolul lui.
În general, se apreciază că pentru stabilirea existenţei şi conţinutului unei cutume
trebuie să se ia în considerare numeroase elemente, cum sunt:
-actele organelor statului care au atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale
(declaraţii de politică externă, note diplomatice, corespondenţa diplomatică, etc.)
-opiniile exprimate de delegaţii statelor în cadrul unor conferinţe diplomatice sau
al unor organizaţii internaţionale;
-unele acte normative interne care au contingenţă cu problema în cauză ori
hotărârile unor organe de jurisdicţie cu incidenţă asupra relaţiilor internaţionale, dacă
prezintă uniformitate sau concordanţă în soluţii;
 -dispoziţiile unor tratate internaţionale încheiate de alte state care se referă la
norme cutumiare şi care au un conţinut asemănător în ceea ce priveşte configuraţia
acestor norme, sau reguli ale unor tratate internaţionale care nu au intrat în vigoare,
dar care se aplică de către state în mod tacit.
Ultimele decenii au scos în evidenţă rolul deosebit al declaraţiilor şi rezoluţiilor
unor foruri ale organizaţiilor internaţionale în fixarea unor reguli de drept cutumiar şi
în crearea unor noi reguli cutumiare care, pătrunzând în practica relaţiilor
internaţionale, au devenit cu timpul norme juridice recunoscute tacit de membrii
societăţii internaţionale, unele dintre ele fiind preluate ulterior în tratate internaţionale
multilaterale.
În formarea normelor dreptului internaţional general are loc o strânsă
întrepătrundere între cutumă şi tratatul internaţional ca izvoare ale dreptului
internaţional.
O normă care la origine este cutumiară este încorporată într-un tratat de
codificare sau o normă de origine convenţională poate fi acceptată de state pe cale
cutumiară, tratatele contribuind astfel în mod esenţial la formarea cutumei, ca acte
importante ale practicii generalizate.
În cazul unui tratat la care nu sunt părţi toate statele, tratatul este izvor de drept
pentru părţi, iar între celelalte state prevederile sale se pot aplica pe cale cutumiară.

C. Tratatul internațional
După unii autori, el este cel mai important izvor al dreptului internaţional
contemporan, atât datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii
sofisticate şi precise folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale.
Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă
dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a abroga
norme de drept internaţional.
Tratatele internaţionale se împart, din punct de vedere al subiecţilor participanţi,
în tratate bilaterale sau multilaterale. Distincţia nu afectează, însă, forţa juridică a
acestora.
Numărul tratatelor a crescut enorm în epoca modernă.Astfel, dacă în 1914 erau
considerate în vigoare aproximativ 8000 de tratate iar în perioada Societăţii Naţiunilor
au fost înregistrate 4.838 tratate, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost
înregistrate peste 20.000 tratate (unii autori apreciază numărul lor la 30.000-40.000).
 Această realitate are explicaţii multiple. O primă cauză o constituie apariţia pe
scena internaţională de după al doilea război mondial a unui mare număr de state, cu
deosebire ca o consecinţă a decolonizării şi afirmării depline a dreptului popoarelor la
autodeterminare şi la constituirea de state noi.
O altă cauză rezidă în împrejurarea că în condiţiile vieţii contemporane, în care
contactele dintre state au devenit tot mai frecvente, iar problemele de interes comun
tot mai numeroase, tratatul internaţional a devenit principalul instrument juridic de
concretizare a colaborării internaţionale în variate domenii: politic, economic,
cultural, ştiinţific, protecţia mediului, reprimarea criminalităţii etc.
Un rol deosebit în promovarea legiferării internaţionale prin diverse forme de
tratate revine Organizaţiei Naţiunilor Unite a Cartă – act fundamental cu caracter
constituţional în relaţiile dintre statele membre, instrumentul juridic cel mai important
în relaţiile dintre state – promovează relaţii bazate pe cooperare între toate statele
lumii, în cele mai variate domenii de interes internaţional.
O caracteristică a vieţii internaţionale contemporane în acest domeniu o constituie
creşterea exponenţială a tratatelor multilaterale sau cu caracter universal, la care
participă un mare număr de state sau care sunt deschise participării tuturor statelor
lumii.
Într-o tot mai mare măsură prin tratate internaţionale sunt codificate şi dezvoltate
reguli de drept cutumiar, dreptul internaţional devenind în acest fel tot mai clar şi mai
precis.
Ca izvor de drept tratatul internaţional prezintă substanţiale avantaje faţă de
cutuma internaţională:
– se stabilesc cu precizie normele de drept recunoscute de statele care se
angajează să le respecte;
– crearea unor noi norme de drept internaţional se poate realiza în termen mai
scurt decât pe cale cutumiară, când sunt necesare adesea decenii sau secole;
– prin tratate internaţionale se pot reglementa domenii noi ale relaţiilor
internaţionale (dreptul cosmic, energia nucleară, mediul înconjurător etc.).
Nu orice tratat încheiat între două sau mai multe state poate fi izvor de drept.
Pentru ca un tratat să fie izvor de drept trebuie ca el însuşi să fie licit, deci să nu
contravină principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi normelor de bază
ale acestuia, de la a căror aplicare nu se poate deroga, cunoscute sub numele de jus
cogens. El trebuie, de asemenea, să nu fie lovit de nulitate pentru vicii de
consimţământ. Sunt ilicite, sub acest ultim aspect, în primul rând, tratatele impuse
prin forţă.

D. Principiile generale de drept

Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de
drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state,
ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel
englez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui sistem de drept
intern.
Unele noţiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri – sunt considerate
ca noţiuni intrinseci ideii de drept şi pot fi considerate şi ca postulate ale dreptului
internaţional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic şi
conceptual a dreptului internaţional, dar pot juca şi rolul de izvor de drept
independent.
De aceea Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art.38, menţionează printre
regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în hotărârile sale şi principiile de drept
ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar în practica sa judiciară Curtea s-a referit
adesea la asemenea principii, aplicându-le cu caracter supletiv sau complementar ori
ca norme juridice independente.
Printre aceste principii se menţionează buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor
convenţionale, regulile de interpretare juridică ( de exemplu, acela că legea specială
derogă de la legea generală), principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat,
prescripţia, principiul egalităţii părţilor, dreptul de apărare în soluţionarea unui
diferend, autoritatea de lucru judecat, dreptul părţilor în proces la exercitarea unei căi
de atac, unele reguli de bază ale organizării şi procedurii instanţelor de judecată etc.
Aşa cum arăta un important autor de drept internaţional (Ian Brownlie), într-o
lucrare a sa ( Principii de drept internaţional public, 1990), în fapt tribunalele
internaţionale recurg la elemente ale raţionamentului juridic în general şi la analogii
cu dreptul privat pentru a face din dreptul internaţional un sistem viabil în cadrul
proceselor jurisdicţionale.
În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept
internaţional al principiilor de drept, dar în doctrina occidentală şi, după cum s-a
văzut, şi în practica organelor jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea
juridică pentru dreptul internaţional a acestor principii, principiile generale de drept
fiind considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional, alături de tratat şi
cutumă.
E. Jurisprudența
Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional.
De principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind
acela de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date
de acestea pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a conţinutului unei
norme de drept, ca şi în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în
motivarea hotărârilor lor pot juca un rol important atât în determinarea, cât şi în
dezvoltarea dreptului internaţional.
Curtea Internaţională de Justiţie, tribunalele internaţionale arbitrale sau curţile
penale internaţionale, prin autoritatea respectivelor instanţe şi prin caracterul
convingător al soluţiilor pe care le formulează, pot să confere hotărârilor pe care le
dau o semnificaţie mai mare decât aceea pe care acestea le au în mod formal.
Hotărârile acestor curţi sunt adeseori invocate în cazuri similare pentru soluţionarea
altor litigii, având astfel un rol auxiliar în determinarea normelor existente de drept
internaţional şi în crearea unor noi asemenea norme.
Pentru lămurirea conţinutului unor norme de drept internaţional sunt adesea
invocate şi hotărârile date de tribunalele interne, naţionale, atunci când acestea sunt
chemate să soluţioneze litigii în care trebuie să se întemeieze pe instituţii şi norme de
drept internaţional public din domenii cum sunt dreptul maritim, dreptul diplomatic,
etc.
F. Doctrina dreptului internațional
Referindu-se la „ doctrina specialiştilor cei mai calificaţi în dreptul public al
diferitelor state”, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie consacra doctrina ca izvor
auxiliar al dreptului internaţional.
Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis al unor norme de
drept internaţional determină ca rolul doctrinei, al opiniei juriştilor de drept
internaţional de înaltă calificare, să aibă un rol foarte important în identificarea unor
asemenea norme, în stabilirea pe calea interpretării a conţinutului exact al acestora şi
în sistematizarea lor. Deşi nu este un izvor de drept în sens formal, instanţele
judecătoreşti internaţionale nefundamentându-şi deciziile pe opiniile juridice, ci pe
dreptul pozitiv, doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuţie importantă la
dezvoltarea dreptului internaţional prin analiza ştiinţifică a normelor sale în lumina
principiilor şi a finalităţii dreptului.
În cazul doctrinei se includ nu numai lucrările ştiinţifice elaborate şi opiniile
individuale formulate de savanţi din domeniul dreptului internaţional, ci şi lucrările
unor importante foruri ştiinţifice internaţionale, cum ar fi Asociaţia de Drept
Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, în cadrul cărora au fost întocmite şi
unele proiecte de codificare a dreptului internaţional.
Un rol important în doctrina dreptului internaţional contemporan este atribuit
Comisiei de drept internaţional a O.N.U. care, începând cu anul 1948, a adus o
contribuţie apreciată la codificarea şi dezvoltarea dreptului internaţional prin
proiectele de convenţii pe care le-a întocmit şi prin comentariile juridice la aceste
proiecte, prin rapoartele elaborate de membrii comisiilor asupra unor probleme de
drept de mare actualitate, ca şi prin opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor ce au loc
asupra problemelor ce fac obiectul activităţii sale.

G. Echitatea
Art. 38 menţionat din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede în
paragraful 2 că, în anumite cazuri concrete, dacă părţile în litigiu sunt de acord cu
aceasta, Curtea poate să-şi bazeze hotărârile şi pe principiile echităţii.
Din modul cum este formulat, rezultă că, în lipsa unei norme de drept, instanţa
poate să-şi întemeieze hotărârea pe principii de echitate. Folosite în acest mod,
normele echităţii nu devin ele însele norme de drept, deci echitatea nu capătă caracter
de izvor al dreptului, ci doar pe acela de temei al unei hotărâri judecătoreşti în lipsa
unei norme de drept.
Ea poate îndeplini, însă, un anumit rol în evitarea aplicării formale a unor
principii sau norme de drept internaţional care ar duce la rezultate contrare justiţiei.
Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea unui izvor de drept, cel puţin un
important rol în crearea şi aplicarea normelor de drept, care trebuie să se bazeze
întotdeauna pe principiile echităţii.

H. Alte Izvoare
Problema izvoarelor de drept este une dintre cele mai controversate în ştiinţa şi
practica dreptului internaţional contemporan.Evoluţia ştiinţei şi a dreptului
internaţional pozitiv au pus în discuţie dacă nu pot fi şi alte acte ale statelor sau ale
organizaţiilor internaţionale care să poată fi calificate ca având rolul unor izvoare de
drept în afara celor menţionate în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie.

a) Actele organizaţiilor internaţionale

Statutele constitutive ale organizaţiilor internaţionale stabilesc principii şi norme
de funcţionare a acestora, daşi obligaţiile pe care statele şi le asumă pentru
îndeplinirea scopurilor pentru care au fost constituite.Prin acte ale acestor organizaţii
( declaraţii, rezoluţii, recomandări etc.) sunt stabilite măsuri şi reguli a căror valoare
este greu de apreciat în abstract, trebuind să se ţină seama de forţa pe care le-o conferă
prevederile actelor lor constitutive.
Pentru aprecierea valorii juridice a actelor organizaţiilor internaţionale se face o
distincţie între efectele pe care acestea le produc: unele produc efecte cu privire la
funcţionarea organizaţiilor ca structuri instituţionale autonome, constituind ceea ce se
cheamă dreptul intern al acestora, iar altele privesc conduita statelor membre.
Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale are de regulă un caracter
obligatoriu, el referindu-se la mecanismele lor de funcţionare ( calitatea de membru,
structuri instituţionale, clauze financiare, luarea deciziilor, etc.). Asemenea reguli sunt
asumate de către statele membre drept condiţii sine qua non pentru buna funcţionare a
organizaţiei însăşi.
Actele privend conduita statelor vizează fie drepturi sau obligaţii pe care statele şi
le asumă în vederea realizării obiectivelor convenite la înfiinţarea organizaţiei sau
ulterior, fie reguli generale de comportament între statele membre sau între acestea şi
organizaţie.
Asemenea acte pot avea o forţă juridică obligatorie, dar pot avea şi caracterul
unor recomandări adresate statelor.
Potrivit ”Cartei O.N.U.” (art.25), hotărârile Consiliului de Securitate sunt
obligatorii pentru statele membre, iar actele constitutive ale altor organizaţii
internaţionale (O.A.C.I., O.M.S., O.M.M. etc.) cuprind prevederi similare privind
caracterul obligatoriu al rezoluţiilor adoptate în cadrul acestora.
Ca urmare, în limitele competenţelor specializate ale organizaţiilor internaţionale,
hotărârile cu caracter obligatoriu au pentru statele membre valoarea unor norme
juridice, iar recomandările, deşi nu se impun printr-o forţă juridică intrinsecă, de
regulă sunt respectate de către statele membre în considerarea solidarităţii şi bunei-
credinţe în vederea realizării obiectivelor comune.
 b) Actele unilaterale ale unor state pot să aibă incidenţă asupra dreptului
internaţional şi a aplicării acestuia dacă sunt emise în domenii care sunt strâns legate
de relaţiile dintre state. Între asemenea acte pot fi menţionate declaraţia de război,
declaraţia de neutralitate a unui stat în cazul unor conflicte armate internaţionale,
poziţia adoptată de un stat asupra unei probleme politico-juridice cu caracter
internaţional, declaraţia prin care un stat nu recunoaşte existenţa sau valabilitatea unei
cutume sau refuzul unui stat de a recunoaşte o anumită situaţie de fapt ca producând
efecte juridice asupra sa, declaraţia de renunţare din partea unui stat la un drept al său
( la imunitatea de jurisdicţie sau la anumite garanţii internaţionale, de exemplu) etc.
c) Legea internă
Deşi legea internă are valoare în limitele sale teritoriale, asupra cetăţenilor proprii
şi în domeniile ce ţin de dreptul intern al statelor, ea fiind o manifestare unilaterală de
voinţă, se admite că pe această cale se poate realiza o influenţare a procesului de
apariţie a unor norme de drept internaţional.Astfel, când într-o problemă care poate
interesa relaţiile internaţionale mai multe state adoptă legi interne cu conţinut
asemănător, acestea pot constitui un indiciu cu privire la formarea unei cutume
internaţionale.
De asemenea, în unele domenii de interes internaţional se aplică de regulă
reglementările din legislaţia internă a statelor (ex.: extrădarea, dreptul de azil), care se
completează cu prevederile unor reglementări internaţionale.
În general, legii interne nu i se atribuie caracterul de izvor al dreptului
internaţional. Ea poate constitui, însă, un element al procesului de formare a dreptului
cutumiar şi un mijloc de probă în stabilirea existenţei unor cutume.

În situaţia unui conflict, neconcordanţe între izvoarele interne şi sursele

internaţionale, prioritate vor avea reglementările convenţionale.

Situaţia lacunelor în dreptul intern. Practica în domeniu demonstrează că oricît

de completă ar fi o legislaţie, existenţa lacunelor este inevitabilă. Existenta acestor
lacune, golurile în legislaţie, nu poate fi un motiv pentru refuzul de a judeca un litigiu
ajuns în fata instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj în acest sens, apelînd la dreptul
comparat, este concludentă prevederea art. 3 din Codul civil romîn care stabileşte că
„judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvînt că legea nu prevede, va putea fi
urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
 Lacunele existente în legislaţie vor fi completate prin analogia legii sau a
dreptului. Astfel, în cazul când nu există o lege care să reglementeze raportul litigios,
instanţa va aplica legea ce reglementează raporturi similare şi nu este în contradicţie
cu prevederile Constituţiei (analogia legii), iar în lipsa unei asemenea legi, instanţa se
va călăuzi de principiile fundamentale ale legislaţiei, conţinutul şi sensul cărora derivă
din dispoziţiile constituţionale (analogia dreptului).

Cazurile în care legea internă nu se aplică. În practică pot apărea unele situaţii,
când un tratat sau o convenţie internaţională la care participă România să cuprindă o
reglementare diferită de cea prevăzută în legea internă. Este ceea ce se numeşte
conflictul între legea internă şi tratatul sau convenţia internaţională.

În acest caz, deosebim două situaţii:

1. Legea internă are prioritate faţă de tratat;

2. Tratatul are prioritate fată de legea internă.

În ambele situaţii, soluţionarea conflictelor se va face, în lipsa unor dispoziţii

exprese, potrivit principiilor privind conflictul între legile interne, ţinîndu-se cont,
totodată, de interesele colaborării internaţionale în acest context.