DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Curs 3

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

Izvoarele dreptului international public sunt forme specifice de exprimare a normelor

acestui drept, care rezultă din acordul de voință al statelor.
- sunt surse ale normelor dreptului internațional public sau mijloace juridice de exprimare a
acestora.
Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, în care
sunt identificate principalele izvoare și se oferă o ierarhizare a acestora. Se disting 2 categorii:
 Izvoare principale:
a. tratatul;
b. cutuma.
 Izvoare derivate (de determinare a regulilor dreptului internațional public):
1. principiile generale de drept;
2. actele organizațiilor internaționale;
3. mijloacele auxiliare (hotărârile instanțelor judiciare și arbitrare și doctrina specialiștilor de
drept internațional);
4. actele unilaterale ale statelor.

Izvoarele principale:
a.Tratatul - izvor de drept
În sens larg, tratatul internațional reprezintă un acord sau o înțelegere care se încheie între
membrii comunității internaționale și care este destinată să producă efecte de drept internațional.
Tratatul internațional reprezintă acordul dintre două sau mai multe state, încheiat în
scopul de a crea, modifica sau abroga normele existente.
În funcție de numărul statelor participante tratatul poate fi: bilateral, multilateral sau
plurilateral.
 Tratatele încheiate de state sunt guvernate din punct de vedere al procedurilor de
incheiere, executare, încetare, de prevederile Convenției privind dreptul tratatelor de la Viena din
1969. Tratatele încheiate de state cu organizații internaționale sau între două sau mai multe
organizații internaționale sunt guvernate de prevederile Convenției de la Viena din 1986.
Procesul creării unui tratat este mult mai scurt față de cutumă. Procedeul se impune în
domenii mai recent apărute (nuclear, cosmic, dreptul mediului, etc). Tratatul oferă o
reglementare mai clară și mai ușor de dovedit, în timp ce cutuma, exprimând un acord tacit între
state, este mai greu de dovedit și poate fi susceptibilă de controverse.

b. Cutuma internațională
Este considerată cel mai vechi izvor de drept internațional; reprezintă o practică generală,
constantă, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca având forța juridică
obligatorie.
Statutul Curții Internaționale de Justiție art. 38 o definește ca “dovada a unei practici
generale, acceptată ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de
drept internațional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internațional, aceasta trebuie să
întrunească cumulativ elemente de ordin material și subiectiv. Prin aceste elemente, cutuma se
deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul și curtoazia internațională – acestea nu au caracter
obligatoriu, fiind lipsite de recunoaștere juridică și nu atrag răspunderea internațională a statelor
în cazul nerespectării lor.
S-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practica
să devina cutumă. În jurisprudența sa, Curtea Internațională de Justiție a afirmat ca este nevoie
de “o participare largă și reprezentativă din partea statelor, însă nu de totalitatea statelor care
formează societatea internațională la un moment dat”.
În funcție de campul de aplicare al cutumei se disting: cutume generale, cutumele
regionale, locale sau chiar bilaterale. Diferența dintre cutumele generale și cutumele regionale,
speciale sau locale, în ceea ce priveste câmpul lor de aplicare constă în ideea potrivit căreia
cutumele speciale nu pot fi aplicate decat statelor care au participat efectiv la elaborarea lor.
Elementele cutumei:
1.elementul material, faptic – consta în comportamente uniforme ale statelor, conduita
statelor, care trebuie imputate acestora;
 2.elementul psihologic, juridic – este necesar, deoarece simpla repetare a precedentelor, a
practicii, nu este suficientă, ci trebuie să i se adauge convingerea că aceasta constituie o obligație
juridică.

Izvoarele derivate:
1. Principiile generale de drept
Sunt menționate în art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție ca putând fi
aplicate în soluționarea unor spețe deduse în fața Curții; sunt considerate de o parte a doctrinei de
drept internațional ca un izvor al acestuia.
Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta norme juridice de aplicație
universală, cu un nivel maxim de generalitate și cu un caracter imperativ, care dau expresie și
protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internațional.
Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate și în Declarația Adunării
Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (“jus cogens”) de la care statele
nu pot deroga prin convenții contrare.
În soluționarea litigiilor internaționale se recurge deseori la principii cum sunt:
o buna-credință în îndeplinirea obligațiilor convenționale,
o autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar;
o principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate;
o respectarea egalității părților litigiului,
o dreptul la aparare etc.
În doctrina juridică, valoarea de izvor de drept internațional a principiilor generale de
drept a fost și este contestată înca de unii autori. Practica CIJ s-a referit cu titlu complementar
sau supletiv si la principiile generale de drept, principii generate din diverse sisteme de drept
intern si transpuse in ordinea internationala.
Enumerarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional
Carta ONU în art. 2 consacră un număr de 5 principii:
1. Principiul egalității suverane a statelor.
2. Principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor internaționale asumate (Principiul
pacta sunt servanda).
3. Principiul soluționării pașnice a diferendelor.
4. Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile dintre state
(Principiul neagresiunii) - în virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este considerat o
“crima împotriva umanității”.
5. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state - în dreptul contemporan nu mai
constituie un principiu de stricta interpretare.
În art. 1 însă, unde se precizează scopurile organizației, Carta se referă la principiul
egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului de a dispune de ele însele, adică:
6. Principiul autodeterminării
Declarația din 1970 adaugă un nou principiu:
7. Principiul cooperării
Actul final de la Helsinki din 1975 adoptat în cadrul Conferinței pentru Securitate și
Cooperare în Europa adaugă alte trei principii:
8. Principiul inviolabilității frontierelor;
9. Principiul integrității teritoriale;
10. Principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 reconfirmă cele 10 principii, cei 34 de
semnatari ai Cartei, declarând: “Pentru menținerea și întărirea democrației, păcii și unității în
Europa, reafirmăm solemn angajamentul nostru de a respecta pe deplin cele zece principii ale
Actului final de la Helsinki. Reînnoim valabilitatea constantă a celor zece principii și hotărârea
noastră de a le înfăptui în practică. Toate principiile se aplică în mod egal și fără rezerve, fiecare
dintre ele fiind interpretate ținând seama de celelalte. Ele constituie baza relațiilor noastre”.

2. Actele organizațiilor internaționale

Actele constitutive ale organizațiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc)
stabilesc forța juridică a actelor pe care le adoptă organizația (de regulă hotărâri și decizii).
Organele Uniunii Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu;
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări. Chiar dacă recomandările,
prin natura lor, nu constrâng, din punct de vedere juridic statele destinatare, ele nu pot fi totuși
considerate simple îndemnuri, întrucât acestea și-au asumat, în momentul aderării la organizație,
angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.
 Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluții obligatorii pentru statele membre
O.N.U. (membrii O.N.U. sunt de acord să accepte și să execute hotărârile Consiliului de
Securitate, în conformitate cu Carta O.N.U.)
Adunarea Generală a O.N.U. adoptă rezoluții care nu sunt obligatorii prin ele însele.
Rezoluții ale Adunării Generale care au impulsionat formarea unor reguli cutumiare de drept
internațional pot fi:
- Declarația universală a drepturilor omului [Rezoluția 217 (III), 1948];
- Declarația cu privire la acordarea independenței tărilor și popoarelor coloniale
[Rezoluția 1514 (XV), 1960];
- Declarația privind suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale [Rezoluția 1803
(XVII), 1962];
- Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor [Rezoluția 3281 (XXIX), 1974].

3. Mijloace auxiliare
 Hotărârile instanțelor judiciare și arbitrale - nu creează propriu-zis norme de drept, ci
contribuie doar la precizarea corectă a unei norme de drept internațional; pot servi ca
mijloc de constatare și interpretare a unor norme de drept internațional invocate de părțile
aflate în litigiu. Pot fi incluse în această categorie:
a) Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție (cu precizarea că hotărârile acestei
instanțe internaționale au forță juridică obligatorie doar pentru părțile din litigiu și pentru cauza
în care se pronunță);
b) Hotărârile tribunalelor arbitrale internaționale;
c) Hotărâri ale unor tribunale naționale, pronunțate în litigii care ridică probleme de drept
internațional.
 Doctrina de drept internațional
Din doctrină fac parte:
a) lucrările științifice ale unor specialiști în domeniu, precum și opiniile separate ale
judecătorilor Curții Internaționale de Justiție anexate deciziilor Curții;
b) operele unor foruri științifice internaționale cum sunt: Asociația de Drept
Internațional, Institutul de Drept Internațional, Comisia de Drept Internațional a O.N.U., lucrări
care au drept obiect și elaborarea unor proiecte de codificare a diferitelor probleme de drept
internațional .
În jurisprudența instanțelor internaționale, doctrina s-a invocat adesea ca dovadă a
existenței unei norme și nu ca sursă a dreptului internațional. Ea are rolul de a constata,
sistematiza sau interpreta dreptul internațional.

4. Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul
relațiilor internaționale: declarația, recunoașterea, protestul și renunțarea.
a) Declarația este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziția sa în legatură
cu o anumită situație și este în masură să angajeze acel stat pe plan extern. Exemplu: declarațiile
unor state de stabilire a unor drepturi exclusive și suverane asupra platoului continental.
b) Recunoașterea este actul prin care un stat constată apariția unui nou subiect de drept
internațional (un alt stat, o organizație internațională) sau a altor categorii (guvern, națiune care
luptă pentru dobândirea independenței sau insurgenții dintr-un război civil) și prin care își
manifestă dorința de a stabili cu acestea relații oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute
noi reguli de drept internațional.
c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziție împotriva
acțiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenția asupra
responsabilității sale sau solicitându-i reparații pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de
protest poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
d) Renunțarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parțial,
anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaționale. De exemplu, renunțarea
unui stat la imunitatea de jurisdicție și de execuție, pentru a putea obține un credit important de
pe piața financiară internațională și a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.
e) Promisiunea - este actul prin care iau naștere noi drepturi în avantajul terților.