Legea şi

Făgăduinţa

G. & J. PUBLISHING CO.

Los Angeles, California. 1961

Neville Goddard
... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ..
 Legea şi Făgăduinţa
de Neville Goddard

Acum, du-te, scrie acestea pe o tablă şi trece-le într-o carte, ca să fie

pentru mai târziu mărturie veşnică. – ISAIA 30:8

Vreau să-mi exprim sincera apreciere sutelor de bărbaţi şi femei care mi-au scris,
spunându-mi despre cum şi-au folosit ei imaginaţia pentru a crea un mai mare bine
atât altora cât şi lor înşişi; pentru a ne putea încuraja reciproc de credinţa celuilalt.

O credinţă ce a rămas loială realităţii nevăzute a faptelor lor imaginare.

Limita spaţiului nu ne îngăduie publicarea tuturor povestirilor în acest volum. În

dificila sarcină de a selecta şi organiza acest material, Ruth Messenger şi Juleene
Brainard au fost de un ajutor de nepreţuit.

— NEVILLE
 Legea şi Făgăduinţa
de Neville Goddard
CUPRINS

Capitolul

1 - LEGEA: IMAGINAREA CREEAZĂ REALITATEA ... ... ... ... ... ... ... ... ... 4
Capitolul

2 - LOCUIEŞTE ACOLO ... ... ... ... ... ... ... ... ... 8
Capitolul

3 - DĂ ROATA ÎNAPOI ... ... ... ... ... ... ... ... ... 14
Capitolul

4 - NU EXISTĂ FICȚIUNE ... ... ... ... ... ... ... ... ... 20
Capitolul

5 - IȚE ISCUSITE ... ... ... ... ... ... ... ... ... 26
Capitolul

6 - FANTEZIE VIZIONARĂ ... ... ... ... ... ... ... ... ... 29
Capitolul

7 - STĂRI ... ... ... ... ... ... ... ... ... 34
Capitolul

8 - PRIN OGLINDĂ ... ... ... ... ... ... ... ... ... 38
Capitolul

9 - PĂTRUNDE ÎN ... ... ... ... ... ... ... ... ... 44
Capitolul

10 - LUCRURI CARE NU SE VĂD ... ... ... ... ... ... ... ... ... 48
Capitolul

11 - OLARUL ... ... ... ... ... ... ... ... ... 50
Capitolul

12 - ATITUDINI ... ... ... ... ... ... ... ... ... 55
Capitolul

13 - LUCRURI MĂRUNTE ... ... ... ... ... ... ... ... ... 59
Capitolul

14 - MOMENTUL CREATIV ... ... ... ... ... ... ... ... ... 63
Capitolul

15 - FĂGĂDUINȚA: PATRU EXPERIENȚE MISTICE ... ... ... ... ... ... ... ... ... 66
 CAPITOLUL 1
„LEGEA”
IMAGINAREA CREEAZĂ REALITATEA
„Omul e în întregime Imaginaţie. Dumnezeu e Om şi există în noi şi noi în El...
Trupul etern al Omului este Imaginaţia, anume, Dumnezeu Însuşi.” – Blake

Scopul acestei prime părţi a acestei cărţi este de a arăta, prin povestiri într-adevăr
reale, cum imaginarea creează realitatea. Ştiinţa progresează prin intermediul ipotezelor
testate experimental şi apoi acceptate sau respinse în funcţie de rezultatele experienţei.
Afirmaţia că imaginarea creează realitatea nu are nevoie de mai multă analiză decât
permite ştiinţa. Se dovedeşte singură în acţiune.
Lumea în care trăim este o lume a imaginaţiei. De fapt, viaţa însăşi este o activitate de
imaginare; „Pentru Blake”, scria profesorul Morrison de la Universitatea din St. Andrews,
„lumea îşi are originea într-o activitate divină identică cu ceea ce cunoaştem noi ca
activitatea de a imagina”, sarcina lui fiind „de a deschide ochii nemuritori ai omului în
interior, spre lumile gândului, spre eternitatea mereu lărgindu-se în sânul lui Dumnezeu,
Imaginaţia Omenească”.
Nimic nu apare sau continuă să fiinţeze prin putere de la sine. Evenimentele se produc
pentru că au fost create constant de activităţi imaginative similare şi vor continua să fiinţeze
numai atâta vreme cât primesc un asemenea suport. „Secretul imaginării”, scrie Douglas
Fawcett, „este cea mai mare dintre probleme, spre a cărei soluţionare aspiră misticul.
Putere supremă, înţelepciune supremă, încântare supremă – toate se găsesc în soluţia
îndepărtată a acestui mister”.

Când omul rezolvă misterul imaginării, el va fi descoperit secretul cauzării, adică:

Imaginarea creează realitatea. Aşadar, omul care e conştient de ce îşi imaginează ştie ce
creează; realizează tot mai mult că drama vieţii este imaginară – nu fizică. Toată activitatea
este, la bază, imaginară. O Imaginaţie trezită funcţionează cu un scop. Creează şi conservă
dezirabilul şi transformă sau distruge indezirabilul.

Imaginarea divină şi imaginarea omenească nu sunt defel două puteri, ci mai degrabă
una. Diferenţa autentică ce există între cele numai aparent două stă nu în substanţa cu care
ele operează, ci în gradul de intensitate al operatorului însuşi. Jucat la tensiune înaltă, rolul
imaginar este un fapt concret imediat. Temperat, un rol imaginar se realizează într-un
proces temporal. Dar fie că imaginaţia este susţinută sau domoală, este „Realitatea
supremă, esenţialmente non-concretă, din care obiectele dau buzna ca-ntr-o neaşteptată
extravaganţă” [Hermann Keyserling, Conte, „Jurnalul de călătorie al unui filosof”]. Niciun
obiect nu e independent de imaginare la vreun nivel sau altul.

Totul pe lume îşi datorează caracterul imaginaţiei la vreunul din variatele sale niveluri.
 „Realitatea concretă”, scrie Fichte, „este produsă numai prin imaginaţie”. Obiectele
par atât de independente de percepţia noastră asupra lor încât înclinăm să uităm că ele îşi
datorează originea imaginaţiei noastre. Lumea în care trăim este o lume a imaginaţiei, iar
omul – prin activităţile lui imaginative – îşi creează realităţile şi împrejurările vieţile sale;
face asta fie ştiind, fie fără ca să ştie.

Oamenii dau prea puţină atenţie acestui dar nepreţuit – Imaginaţia Omenească – şi un
dar este practic non-existent până ce nu există o posesie conştientă a lui şi o determinare
de a-l folosi. Toţi oamenii au puterea de a crea realitatea, dar această putere doarme ca şi
cum ar fi moartă atunci când nu e practicată. Oamenii trăiesc în însăşi inima creaţiei –
Imaginaţia Omenească – şi totuşi n-au înţelepciunea de a observa ce se petrece înăuntru.

Viitorul nu va fi fundamental diferit de activităţile imaginative ale omului; aşadar, cel

care poate chema la dorinţă orice activitate imaginativă doreşte şi căruia viziunile
imaginaţiei sale sunt la fel de reale precum formele naturii, este stăpânul destinului său.
Viitorul este activitatea imaginativă a omului în evoluţia ei creativă. Imaginarea este
puterea creativă nu numai a poetului, artistului, actorului şi oratorului, dar şi a omului de
ştiinţă, inventatorului, negustorului şi meşteşugarului. Abuzul ei în închipuiri neplăcute
nestrunite este evidentă; dar abuzul ei în reprimări nejustificate duce la sterilitatea care
privează omul de adevărata bogăţie a experienţei. Imaginând soluţii inedite la tot mai
complexe probleme este mult mai nobil decât a fugi de probleme. Viaţa este soluţia
continuă a unei succint continue probleme.

Imaginarea creează evenimente. Lumea, creată din imaginarea omului, cuprinde

nenumărate credinţe contradictorii; aşadar, niciodată nu poate exista o stare perfect statică
ori stabilă. Evenimentele de azi sunt obligate să perturbe ordinea stabilită ieri. Bărbaţii şi
femeile imaginativi tulbură invariabil pacea pre-existenţială a minţii.

Nu te supune dictaturii faptelor şi nu accepta viaţa pe baza lumii exterioare. Impune-ţi

supremaţia actelor tale imaginare asupra faptelor şi supune-le lor toate lucrurile. Menţine-ţi
idealul în imaginaţie. Nimic nu ţi-l poate lua în afara nereuşitei tale de a persista în
imaginarea idealului realizat. Imaginează numai asemenea stări ce au valoare sau o bună
perspectivă.

A încerca să schimbi împrejurările înainte de a-ţi schimba activitatea imaginativă

înseamnă a te lupta cu însăşi natura lucrurilor. Nu poate exista o schimbare exterioară până
ce nu se produce o schimbare imaginară. Tot ceea ce faci, neînsoţit de o schimbare
imaginativă, este numai o cosmetizare inutilă a suprafeţei. Imaginarea dorinţei împlinite
aduce o contopire cu starea respectivă, iar în timpul acelei contopiri te comporţi în
conformitate cu schimbarea ta imaginată. Aceasta îţi arată că o schimbare imaginară va
duce la o schimbare de comportament.
 Totuşi, alterările tale imaginare obişnuite, pe măsură ce treci de la o stare la alta, nu
sunt transformări, deoarece fiecare dintre ele este foarte repede succedată de alta în
direcţie inversă. Dar ori de câte ori o stare devine atât de stabilă încât devine starea ta
constantă, atitudinea ta obişnuită, atunci acea stare devenită obicei îţi defineşte caracterul
şi este o transformare adevărată.

Cum faci asta? Lepădarea de sine! Acesta este secretul. Trebuie să te abandonezi
mental dorinţei tale împlinite, în adorare pentru acea stare şi, făcând asta, trăieşti în noua
stare şi nu în cea veche. Nu te poţi dedica la ceva ce nu iubești, aşadar secretul auto-
încredinţării este credinţa – plus iubirea. Credinţa înseamnă a crede ce e de necrezut.
Încredinţează-te pe tine însuţi sentimentului dorinţei împlinite, cu credinţa că acest act de
auto-încredinţare va deveni realitate. Şi trebuie să devină realitate, fiindcă imaginarea
creează realitatea.

Imaginaţia este atât conservativă1 cât şi transformatoare. Este conservativă atunci

când îşi construieşte lumea din imagini oferite de memorie şi de evidenţa simţurilor. Este
creativ transformatoare atunci când imaginează lucrurile aşa cum ar trebui să fie,
construindu-şi lumea din vise generos de extravagante. În procesarea imaginilor, cele care
au prioritate – firesc – sunt cele ale simţurilor. Cu toate acestea, o impresie vizuală curentă
este numai o imagine. Nu diferă ca natură de o imagine din memorie sau o imagine dintr-o
dorinţă. Ceea ce face o impresie vizuală actuală atât de real concretă este imaginaţia
individului care funcţionează în ea şi gândeşte din ea; pe când, într-o imagine din memorie
sau dintr-o dorinţă, imaginaţia individului nu funcţionează în ea şi nici nu gândeşte din ea, ci
funcţionează în afara ei şi gândeşte la ea.

Dacă ai intra într-o imagine în imaginaţia ta, ai înţelege ce înseamnă a fi creativ

transformator: atunci ţi-ai realiza dorinţa; şi atunci ai fi fericit. Fiecare imagine poate fi
întrupată. Dar dacă tu, tu însuţi, nu intri în imagine şi nu gândeşti din ea, este incapabilă de
a se naşte. Aşadar, e culmea nebuniei să aştepţi ca dorinţa să se realizeze prin simpla
trecere a timpului. Ceea ce necesită ocupare imaginativă pentru a-şi produce efectul,
evident, nu poate fi îndeplinit fără o asemenea ocupare. Nu poţi fi într-o imagine şi să nu
suferi consecinţele de a nu fi în alta.

Imaginaţia este senzaţie spirituală. Intră în imaginea dorinţei împlinite, apoi dă-i
dinamism senzorial şi tone de realitate purtându-te mental aşa cum te-ai purta de ar fi o
realitate fizică. Iată, deci, ce vreau să spun prin senzaţie spirituală. Imaginează-ţi că ţii un
trandafir în mână. Miroase-l. Remarci fragranţa trandafirului? Ei bine, dacă trandafirul nu e
acolo, de ce simţi mirosul lui în aer? Prin senzaţie spirituală – adică prin vedere, auz, miros,
gust şi pipăit imaginare – poţi da imaginii dinamism senzorial.

1
(Fizică; despre câmpuri de forţă) În care se conservă energie (n. tr.)
 Dacă faci asta, toate lucrurile vor contribui pentru a te ajuta să culegi roadele şi,
reflectând, vei vedea cât de iscusite au fost iţele care au dus spre scopul tău. N-ai fi putut
niciodată născoci mijloacele pe care activitatea ta imaginativă le-a utilizat pentru a se
împlini pe sine.
Dacă tânjești să scapi din fixaţia simţurilor tale curente, să-ţi transformi viaţa actuală
într-un vis a ceea ce ar putea cu uşurinţă fi, trebuie numai să-ţi imaginezi că eşti deja ceea
ce vrei să fii şi să te simţi aşa cum te-ai aştepta să te simţi în astfel de împrejurări. Precum
„joaca de-a” a unui copil care reclădeşte lumea după gustul lui, creează-ţi lumea din vise pur
şi simplu fabuloase. Intră mental în visul tău; fă mental ce ai face în realitate dacă ar fi deja
împlinit fizic. Vei descoperi că visele sunt realizate nu de către cei bogaţi, ci de către cei
imaginativi. Nimic nu stă între tine şi împlinirea viselor tale în afara faptelor – şi faptele sunt
creaţiile imaginării. Dacă îţi schimbi imaginarea, vei schimba faptele.

Omul şi trecutul lui sunt o structură continuă. Această structură conţine toate faptele
care au fost conservate şi încă operează sub pragul minţii sale de suprafaţă. Pentru el, e
numai istorie. Pentru el pare de neschimbat – un trecut mort şi ferm înţepenit. Dar pentru
sine, trecutul e viu – este parte a duratei de viaţă. Nu poate lăsa în urma sa greşelile
trecutului, fiindcă nimic nu dispare. Tot ce a fost încă există. Trecutul încă există, şi dă – şi
încă dă – rezultate. Omul trebuie să se întoarcă în memorie, să caute şi să distrugă cauzele
răului, oricât de departe ar fi ele. Această întoarcere în trecut şi rejucare în imaginaţie a
unei scene din trecut aşa cum ar fi trebuit să fie jucată de prima dată eu o numesc revizuire
– şi revizuirea duce la anulare.

A-ţi schimba viaţa înseamnă a-ţi schimba trecutul. Cauzele oricărui rău actual sunt
scenele nerevizuite ale trecutului. Trecutul şi prezentul formează întreaga structură a
omului; ele poartă tot conţinutul ei. Orice alterare a conţinutului va rezulta în o alterare în
prezent şi în viitor.

Trăieşte nobil – astfel încât mintea să poată păstra un trecut ce merită amintit. De vei
rata să faci astfel, aminteşte-ţi, primul pas în corectare sau vindecare este întotdeauna –
„revizuirea”. Dacă trecutul e recreat în prezent, la fel va fi şi un trecut revizuit recreat în
prezent, ori afirmaţia… „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi”
[Isaia 1:18]… e o minciună. Şi nu e o minciună.

Scopul comentariilor la povestirile care urmează este de a îmbina pe cât de clar posibil
temele distincte dar nicidecum fără legătură ale celor paisprezece capitole în care am
împărţit prima parte a acestei cărţi. Vor servi, sper, ca fir al gândirii coerente ce uneşte
întregul în demonstraţia afirmaţiei sale – Imaginarea creează realitatea.

Să faci o astfel de afirmaţie este uşor. A o dovedi în experienţa altora e mult mai
serios. Să te provoace să foloseşti constructiv „Legea” în viaţa ta – iată scopul acestei cărţi.
 CAPITOLUL 2
LOCUIEŞTE ACOLO
„Dumnezeul meu, am auzit azi că nimeni n-a zidit o locuinţă măreaţă în afara celui care a
hotărât să locuiască acolo. Ce locuinţă mai măreaţă decât omul, fără de a cărui creaţie,
toate lucrurile sunt putreziciune?” – George Herbert
Aş vrea să fi fost adevărat în privinţa viselor nobile ale omului, dar, din nefericire –
zidirea continuă, amânarea mutării – este cusurul obişnuit al omului. De ce „ai zidi o
locuinţă măreaţă” dacă nu ai intenţiona „să locuieşti acolo”? De ce zideşti o casă de vis şi nu
„locuieşti acolo”?

Acesta este secretul celor ce stau treji în pat în timp ce visează lucruri înspre realitate.
Ei ştiu cum să trăiască în visul lor până ce, de fapt, chiar asta fac. Omul, prin intermediul
visului controlat, treaz, îşi poate predetermina viitorul. Acea activitate imaginativă, de a trăi
în sentimentul dorinţei împlinite, îl duce pe om peste podul de întâmplări spre împlinirea
visului său. Dacă trăim în vis – gândind din el, şi nu la el – atunci puterea creativă a
imaginaţiei va răspunde fanteziei noastre aventuroase şi dorinţa împlinită va da buzna peste
noi şi ne va lua ca şi prin surprindere parcă.

Omul este imaginaţie în întregime; prin urmare, omul trebuie să fie acolo unde este el
în imaginaţie, căci imaginaţia lui este el însuşi. A realiza că imaginaţia nu e ceva legat de
simţuri sau ferecată în limitele spaţiale ale trupului este de cea mai mare importanţă. Deşi
omul se mişcă prin spaţiu prin mişcarea trupului său fizic, el nu trebuie să fie atât de limitat.
El se poate mişca printr-o schimbare în ceea ce e el conştient a fi. Oricât de reală ar fi scena
asupra căreia se opreşte privirea, omul poate privi asupra celor niciodată înainte privite.
Poate oricând muta muntele dacă îi deranjează conceptul despre cum ar trebui viaţa lui să
fie. Această abilitate de a se depărta mental de lucruri, aşa cum e el faţă de lucruri, spre
lucruri aşa cum ar trebui să fie lucrurile este una dintre cele mai importante descoperiri pe
care le poate face omul. Descoperim omul ca centru al imaginării cu putere de intervenţie
care îi îngăduie să altereze cursul evenimentelor observate, mutându-se de la succes la
succes printr-o serie de transformări mentale ale naturii, ale altora şi ale lui însuşi.

Timp de mai mulţi ani, un doctor şi soţia lui „au visat la” „locuinţa lor măreaţă”, dar,
până ce nu au locuit în ea imaginar, ei nu au manifestat-o. Iată povestea lor:

„Cu vreo cincisprezece ani în urmă, dna M. şi cu mine am cumpărat un teren pe care
am construit o clădire cu două etaje ce găzduia cabinetul nostru şi spaţiul de locuit. Am
lăsat spaţii largi în ideea unui bloc – dacă şi când ne permiteau banii. În toţi aceşti ani am
fost ocupaţi plătind ipoteca, iar într-un final ne-am trezit fără posibilităţi pentru blocul pe
care încă îl doream tare mult. Era adevărat că aveam un cont bunicel pentru siguranţa
afacerii noastre, dar nu puteam pune în pericol această siguranţă construind blocuri.
 Dar acum, învăţăturile tale au trezit un nou concept, spunându-ne îndrăzneţ că putem
avea ce doream mai mult şi mai mult prin utilizarea controlată a imaginaţiei noastre şi
realizarea dorinţei devenise mai convingătoare şi ‚fără bani’. Am decis să punem asta la
încercare, să uităm de ‚bani’ şi să ne concentrăm atenţia asupra lucrului pe care-l doream
cel mai mult pe lumea asta – un nou bloc de apartamente.
Cu acest principiu în minte, am construit noua clădire aşa cum o voiam, schiţând
planuri pentru a ne putea formula mai uşor imaginea mentală a structurii finisate. Neuitând
niciodată să gândim din final (în cazul nostru, clădirea finisată şi ocupată), am făcut multe
excursii imaginare prin blocul nostru, închiriind apartamentele chiriaşilor imaginari,
examinând în detaliu fiecare cameră şi bucurându-ne de sentimentul de mândrie pe măsură
ce primeam felicitări de la prieteni pentru realizarea excepţională. Am adus în imaginaţie în
special o amică (îi voi spune dna X.), o doamnă pe care nu o văzuserăm de mult timp şi care
‚renunţase’ la noi socialmente, considerându-ne puţin ciudaţi în noul nostru mod de
gândire. În scena noastră imaginară, o duceam prin clădire şi o întrebam cum îi place.
Auzindu-i distinct vocea, o făceam să răspundă, ‚Doctore, cred că e minunat!’.

Într-una din zile, pe când vorbeam unul cu celălalt despre clădirea noastră, soţia mea a
menţionat un antreprenor care construise câteva case prin vecinătate. Îl ştiam numai după
numele care apărea pe indicatoarele din faţa clădirilor în construcţie. Dar realizând că, de
era să trăim finalul, nu am fi căutat un antreprenor, am renunţat imediat la unghiul acesta
de abordare. Continuând să ne imaginăm zilnic, după câteva săptămâni am simţit amândoi
că eram de-acum ‚contopiţi’ cu dorinţa noastră şi trăiam în finalitate cu succes.
Într-o zi, în cabinetul nostru a intrat un străin care s-a recomandat ca fiind
antreprenorul al cărui nume soţia mea îl menţionase cu câteva săptămâni în urmă. Într-o
manieră oarecum smerită, a spus, ‚Habar n-am de ce am venit aici. În mod normal nu merg
eu la oameni, ci ei vin la mine’. A explicat că trecea adesea pe lângă cabinetul nostru şi se
tot întreba de ce nu era oare un bloc de locuinţe pe terenul din colţ. L-am asigurat că ne-ar
fi plăcut tare mult să avem o asemenea clădire acolo, dar nu aveam banii pentru proiect,
nici măcar cei câteva sute de dolari necesari pentru schiţe.
Răspunsul nostru negativ nu l-a derutat ci, din câte se părea, oarecum obligat, a
început să schiţeze şi să plănuiască mijloace pentru a duce treaba la bun sfârşit, fără ca noi
să-i fi cerut sau să-l fi încurajat. Uitând de incident, am fost chiar surprinşi când, câteva zile
mai târziu, omul ne-a sunat şi ne-a adus la cunoştinţă că devizul era gata şi oferta de
construcţie era de treizeci de mii de dolari! I-am mulţumit politicos şi nu am făcut absolut
nimic. Ştiam că ‚trăiserăm imaginar în finalul’ unei clădiri finisate şi că Imaginaţia va ridica
perfect clădirea fără niciun ajutor ‚exterior’ din partea noastră. Aşa că, nu am mai fost
surprinşi când constructorul a sunat din nou a doua zi pentru a ne spune că a găsit nişte
proiecte prin arhiva lui care se potriveau nevoilor noastre, cu ceva mici modificări. Asta, ni
s-a spus, ne-ar scuti de onorariul arhitectului pentru a ne desena proiecte noi. I -am
mulţumit din nou şi tot n-am mişcat vreun deget.
 Unii cu gândirea sănătoasă ar insista că un astfel de răspuns negativ din perspectiva
clientului ar pune definitiv capăt afacerii. În schimb, două zile mai târziu, constructorul a
sunat din nou pentru a ne informa că a găsit o companie finanţatoare ce era dispusă a
acoperi împrumutul necesar cu excepţia a câteva mii de dolari. Suna incredibil, dar noi tot
n-am făcut nimic. Pentru că, repet, pentru noi, clădirea era finisată şi închiriată, iar în
imaginaţia noastră nu am băgat nici cinci bani în construirea ei.

Punctul culminant al acestei poveşti sună ca o secvenţă din ‚Alice în Țara Minunilor’,
fiindcă antreprenorul a venit la cabinetul nostru ziua următoare şi a spus, de parcă ne
oferea un cadou, ‚Oameni buni, voi tot o să aveţi clădirea aia. Am hotărât să finanţez
împrumutul eu însumi. Dacă vă convine, îmi pun avocatul să întocmească hârtiile şi îmi veţi
da banii înapoi din profitul net de pe închirieri’.

De data asta am făcut ceva! Am semnat documentele şi construcţia a început imediat.

Mare parte din apartamente s-au închiriat înainte de a fi blocul gata şi toate, cu excepţia
unuia, erau contractate în ziua când ni s-a dat ‚la cheie’. Eram atât de încântaţi de
evenimentele aparent miraculoase din ultimele câteva luni încât nu ne-am dat seama pe
moment de această ‚scăpare’ din decorul nostru imaginar. Dar ştiind ce am reuşit deja prin
puterea imaginaţiei, am încropit imediat o altă scenă imaginară şi în aceasta, de data asta,
în loc să ne plimbăm potenţialii clienţi prin clădire şi să auzim cuvintele ‚îl luăm’, am vizitat,
în imaginaţie, noi înşine chiriaşii care deja s-au mutat în acel apartament. I-am lăsat să ne
arate camerele şi le-am ascultat comentariile de încântare şi satisfacţie. Trei zile mai târziu
era închiriat şi acel apartament.

Scenariul nostru imaginar s-a concretizat în fiecare detaliu, mai puţin unul, iar acela a
devenit realitate când, o lună mai târziu, amica noastră, dna X., ne-a surprins cu o îndelung
întârziată vizită, exprimându-și dorinţa de a ne vedea noua construcţie. Am condus-o cu
drag, iar la finalul turului am auzit-o rostind propoziţia pe care o auzisem în imaginarea
noastră cu atâtea săptămâni înainte, când, cu aceeași emfază a fiecărui cuvânt, a spus,
‚Doctore, cred că e minunat!’

Visul nostru de cincisprezece ani era realizat. Și știm, acum, că putea fi realizat oricând
de-a lungul acestor cincisprezece ani de știam secretul imaginării și cum ‚să trăim din finalul
dorinţei’. Dar acum era împlinită – marea noastră dorinţă se concretizase. Și nu am
contribuit nici cu cinci bani la realizarea ei.” — Dr. M.

Prin intermediul unui vis – un vis treaz, controlat – doctorul și soţia lui au creat
realitatea. Au învăţat cum să trăiască în casa lor de vis așa cum, de fapt, trăiesc în prezent.
Deși ajutorul a venit aparent din afară, cursul evenimentelor fusese determinat, în definitiv,
de activitatea imaginativă a celor doi. Participanţii au fost atrași în scenariul lor imaginar
deoarece acest lucru fusese strict necesar. Structura lor imaginară a solicitat-o.
 „Toate cele, prin lege divină,
În fiinţa altuia contopite.”
[— Percy Bysshe Shelley, „Love's Philosophy”]

Povestioara următoare ilustrează modul în care și-a pregătit o doamnă „măreaţa

locuinţă” dormind imaginar în ea – sau „locuind acolo”.

„Acum câteva luni, soţul meu a hotărât să ne scoată casa pe piaţă. Principalul motiv,
pe care îl discutaserăm de multe ori, era acela de a găsi o casă destul de mare pentru noi
doi, mama și mătușa, împreună cu zece pisici, trei câini și un papagal. Mă crezi sau nu,
mutatul era ideea soţului meu, care îmi iubea mama și mătușa și spunea că eu oricum eram
la ele acasă mai tot timpul, așa că ,de ce nu am locui toţi împreună și plăti numai un rând de
facturi?’ Mi-a plăcut ideea teribil, dar știam că acest nou cămin va trebui să fie cu adevărat
special în privinţa mărimii, locaţiei și aranjamentului, căci insistam asupra intimităţii din
toate punctele de vedere.
Astfel că, pe moment, eram indecisă în privinţa vânzării sau nu a casei pe care o
aveam, dar nu comentam nimic, știind foarte bine din experienţe imaginative anterioare că
nu se va vinde până ce nu voi fi încetat ‚să dorm în ea’. Două luni și patru sau cinci agenţi
imobiliari mai târziu, soţul meu ‚s-a dat bătut’ în privinţa vânzării și la fel au făcut și agenţii.
În clipa aceasta mă convinsesem pe mine însămi că de-acum doream schimbarea, astfel că,
timp de patru nopţi, în imaginaţia mea, am mers să dorm într-un tip de casă pe care mi-ar
plăcea să o am. În cea de-a cincea zi, soţul meu avea o întâlnire de afaceri acasă la un
prieten și, acolo, a întâlnit un străin care ‚din întâmplare’ căuta o casă pe dealuri. A fost
adus imediat, desigur, să vadă casa noastră. De cum a pășit înăuntru, a și spus, ‚o cumpăr’.
Asta nu prea a fost pe placul agenţilor, dar mie nu prea mi-a păsat, fiindcă m-am bucurat că
păstrez comisionul lor în familie! Ne-am mutat în zece zile și am stat cu mama în timp ce
căutam noua noastră casă.

Ne-am comunicat cerinţele fiecărui agent de pe Sunset Strip exclusiv (fiindcă nu aș

pleca din zona aceea) și fiecare, fără excepţie, ne-a spus că eram nebuni amândoi. Era
absolut imposibil, spuneau ei, să găsești o casă în vechiul stil englezesc cu două camere de zi
separate, apartamente separate, o bibliotecă și construită pe o colină domoală cu suficient
teren pentru a adăposti câini mari — și situată într-o anumită zonă. Când le-am spus și ce
preţ am fi dispuși să plătim pentru o asemenea casă, i-am întristat de tot.

Am spus că nu era tot ceea ce voiam. Voiam lambriuri din lemn prin toată casa, un
cămin uriaș, o panoramă magnifică și solitudine – mulţumesc, dar fără vecini pe-aproape.
Când ajungeam la asta, doamna agent de regulă chicotea și îmi amintea că nu exista o
asemenea casă, și că, de ar fi existat, ar fi costat de vreo cinci ori preţul pe care eram noi
dispuși să-l plătim. Dar eu știam că exista o astfel de casă – fiindcă imaginaţia mea a dormit
în ea, iar dacă eu sunt imaginaţie, atunci eu dormisem în ea.
 Până-ntr-a doua săptămână exasperasem cinci agenţii imobiliare iar domnul de la a
șasea păru puţin iritat când unul dintre partenerii care până atunci nu deschise gura spuse,
‚De ce nu le arăţi locul ăla de pe King’s Road? ’. Un al treilea partener din birou râse amar și
zise, ‚Proprietatea aia nici măcar nu e pusă în vânzare. Și-apoi, baba v-ar goni imediat. Are
doi acri acolo și știi că n-ar împărţi’.

Ei bine, nu știam ce nu ar împărţi, dar interesul îmi fusese stârnit de numele străzii,
căci zona aceea îmi plăcea mai mult decât toate celelalte. Așa că am întrebat de ce nu am
merge să aruncăm o privire, oricum. Cum conduceam pe stradă în sus și o coteam pe un
drum privat, se ivi o casă de două etaje din lemn roșu de sequoia și cărămidă, englezească
după înfăţișare, înconjurată de copaci înalţi și solitară cumva, pe propria ei colină, cu vedere
prin multele sale ferestre spre orașul din vale. Am simţit o încântare aparte pășind spre ușa
de la intrare și fiind întâmpinaţi de o femeie adorabilă ce ne pofti cu graţie înăuntru.

Nu cred că am respirat vreme de un minut sau două apoi, căci am pătruns în cea mai
desăvârșită încăpere pe care am văzut-o vreodată. Pereţii din lemn roșu masiv și cărămizile
unui cămin impresionant se înălţau cam vreo nouă metri, terminându-se într-un tavan
boltit, uniţi de grinzi solide de sequoia. Camera izvora direct din Dickens și aproape auzeam
colindători de Crăciun intonând pe balconul sufrageriei de sus ce dădea spre camera de zi. O
măreaţă fereastră de catedrală dădea o vedere asupra cerului, munţilor și orașului până
departe, departe, iar frumoșii pereţi de lemn roșu bătrân sclipeau în lumina zilei. Eram duși
printr-un apartament spaţios de la parter cu legătură spre bibliotecă, intrări separate și
curte adiacentă. Două scări duceau în sus spre un hol ce dădea spre două dormitoare și băi
separate, iar la capătul holului era, da, o a doua cameră de zi cu ieșire spre o a doua curte
străjuită de copaci și gard de lemn roșu.

Construcţia fiind ridicată pe doi acri de teren minunat panoramat, am început să

înţeleg ce voia să spună agentul prin ‚n-ar împărţi’, căci pe un acru se afla o piscină mare și o
căsuţă de serviciu complet separate de casa principală, dar aparţinând de ea, fără îndoială.
Părea, într-adevăr, o situaţie imposibilă, din moment ce noi nu voiam doi acri de proprietate
scump taxabilă plus o piscină la un cvartal distanţă de casă.
Înainte de a pleca, am pășit de-a lungul acelei camere de zi magnifice, urcând încă o
dată scările spre balconul din sufragerie. M-am întors și, privind în jos, mi-am văzut soţul
stând lângă cămin, cu pipa în mână și o expresie de perfectă satisfacţie pe chip. Mi-am pus
mâinile pe balustrada balconului și l-am privit pentru o clipă.
Când ne-am întors în biroul agenţiei imobiliare, cei trei erau gata să închidă, dar soţul
meu i-a reţinut spunând, ‚Hai să-i facem o ofertă, oricum. Poate că va împărţi terenul. Ce
avem de pierdut?’. Unul dintre agenţi ieși din birou fără a spune un cuvânt. Altul a spus,
‚Ideea este ridicolă’. Cel cu care vorbisem de la bun-început spuse, ‚Las-o baltă. Ăsta-i vis de
opioman’.
 Soţul meu nu se enervează cu ușurinţă, dar atunci când o face, nu e fiinţă mai
încăpăţânată ca el pe tot pământul. Nu s-a enervat. S-a așezat, a lovit cu mâna peste masă și
a răcnit, ‚E datoria voastră să faceţi oferte, nu-i așa?’. Au admis acest lucru și au promis, în
sfârșit, că vor înainta oferta noastră asupra proprietăţii.
Am plecat și, în acea noapte – în imaginaţia mea – am stat în balconul acelei sufragerii
și mi-am privit soţul stând lângă cămin. Și-a ridicat privirea spre mine și a spus, ‚Ei, scumpo,
cum îţi place noua noastră casă?’, la care am replicat, ‚O ador’. Am continuat să văd acea
minunată încăpere și pe soţul meu înăuntru și ‚am simţit’ balustrada pe care îmi încleștasem
mâinile până ce am adormit.
A doua zi, pe când luam cina în casa mamei mele, a sunat telefonul și agentul, cu o
voce care îi trăda perplexitatea, ne-a informat că tocmai am achiziţionat o casă. Proprietarul
a împărţit terenul fix în două, dându-ne nouă casa și acrul pe care era înălţată la preţul pe
care îl oferisem.” ...J.R.B.
„... visătorii zac treji ades în pat, visând vise întru adeverire.”
[aprox., William Shakespeare, „Romeo și Julieta"]

Oricine trebuie să adopte fie calea Imaginaţiei fie pe cea a simţurilor. Nu e posibil
compromis. Nici neutralitate. „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea *şi cine nu adună cu
Mine risipeşte”, Matei 12:30, Luca 11:23]. Când omul se identifică până la urmă pe sine cu
Imaginaţia sa mai degrabă decât cu simţurile sale, el va fi descoperit în sfârșit miezul
realităţii.

Am fost adesea atenţionat de către realiștii de profesie că omul nu-și va realiza visul
numai imaginându-și că e deja aici, deja împlinit. Totuși, omul își poate realiza visul numai
imaginându-și că e deja aici, deja împlinit. Asta e exact ceea ce dovedește această colecţie
de povestiri; de ar fi numai oamenii gata să trăiască imaginativ în sentimentul dorinţei
împlinite, avansând încrezători în visul lor treaz controlat, atunci puterea imaginării ar
răspunde fanteziei lor aventuroase și visul împlinit ar da buzna peste ei, luându-i prin
surprindere.

Nimic nu e mai continuu minunat decât lucrurile care i se petrec în fiecare zi omului cu
imaginaţia suficient trezită pentru a le realiza miracolul. Observă-ţi activităţile imaginare.
Imaginează mai bine decât crezi că ar fi posibil și creează o lume mai bună pentru tine și
pentru alţii. Trăiește ca și când dorinţa s-a-mplinit, deși e încă pe cale să se împlinească și
vei scurta perioada de așteptare. Lumea este imaginară, nu mecanică. Faptele imaginare –
nu credinţa oarbă – determină cursul istoriei.
 CAPITOLUL 3
DĂ ROATA ÎNAPOI
„O, lasă-ţi puternica imaginaţie să dea marea roată înapoi, până ce Troia dezarde.”
[— (Sir) John Collings Squire, „The Birds”]

„Întreaga viaţă este, de-a lungul veacurilor, nimic altceva decât soluţia continuă a unei
probleme artificiale continue.” — H. G. Wells

Starea perfect stabilă sau statică e mereu de neatins. Finalul atins în mod concret e
întotdeauna ceva mai mult decât finalul pe care l-a avut individul în vedere la început.
Acesta, la rândul său, creează o nouă situaţie de conflict interior, necesitând soluţii
inovative pentru a-l împinge pe om pe calea evoluţiei creative. „Atingerea lui e infinită și dă
cuprins tuturor sfârşiturilor.” *George Meredith, „Hymn to Colour”]

Evenimentele de azi sunt menite să tulbure ordinea stabilită ieri. Imaginaţia creativ
activă tulbură invariabil pacea anterioară a minţii.
Se poate ridica întrebarea referitoare la cum, reprezentându-ni-i pe alţii ca fiind mai
buni decât sunt ei de fapt, sau rescriind mental o misivă pentru a o face conformă dorinţei
noastre, sau revizuind scena unui accident, a interviului cu angajatorul și așa mai departe,
se pot schimba cele ce par a fi fapte de neschimbat ale trecutului, dar adu-ţi aminte cele
afirmate de mine în privinţa imaginării: Imaginarea creează realitatea. Ce face, poate
desface. Nu e numai conservativă, construind o viaţă din imagini furnizate de memorie –
este, de asemenea, creativ transformativă, alterând o temă deja existentă.

Parabola ispravnicului nedrept [Luca 16:1-8] oferă răspunsul la această întrebare. Ne

putem altera lumea prin intermediul anumitor practici imaginative „ilegale”, prin
intermediul unei falsificări mentale a faptelor – anume, prin intermediul unei alterări
imaginative intenţionate a ceea ce am experimentat. Aceasta se face în propria imaginaţie.
Este o formă de fals calificat care nu numai că nu e condamnat, dar e chiar aprobat în
învăţăturile evanghelice. Prin intermediul unei asemenea falsificări, un om distruge cauzele
răului și dobândește prieteni, și prin tăria acestei revizuiri dovedește, judecând după multele
laude pe care ispravnicul nedrept le-a primit de la stăpânul său, că e demn de încredere.
Deoarece imaginarea creează realitatea, putem duce revizuirea până la extrem și
revizui o scenă ce ar fi altfel de neiertat. Învăţăm să deosebim între om – care este
întrutotul imaginaţie – și acele stări în care poate el intra. Un ispravnic nedrept, privind la
necazul altuia, și-l va reprezenta pe acest „altul” sieși așa cum ar trebui să fie văzut. De-ar fi
fost el însuși la ananghie – ar fi intrat în propriul vis în imaginaţia lui și și-ar fi imaginat ce ar
vedea și cum ar părea lucrurile și cum s-ar purta oamenii – de-ar fi toate așa cum ar trebui
să fie.
Apoi, în această stare, el ar adormi, simţindu-se așa cum ar fi de așteptat să se simtă în
asemenea împrejurări.
 De-ar fi toţi oamenii Domnului ispravnici nedrepţi — falsificând mental faptele vieţii
pentru a se izbăvi fiecare pentru totdeauna. Fiindcă schimbarea imaginară merge înainte,
până ce tiparul alterat se îndeplinește pe de-a-ntregul pe culmile reușitei. Viitorul nostru e
activitatea noastră imaginativă în marșul său creativ. Imaginează mai bine decât crezi cu
putinţă.

A revizui trecutul înseamnă a-l reconstrui cu nou conţinut. Omul ar trebui să retrăiască
zilnic ziua așa cum ar fi dorit să o fi trăit, revizuind scenele pentru a o face conformă
idealurilor sale. De exemplu, să zicem că poșta de azi a adus vești dezamăgitoare.
Revizuiește scrisoarea. Rescri-o mental și fă-o să se conformeze veștilor pe care ai fi vrut să
le primești. Apoi, în imaginaţie, citește scrisoarea revizuită din nou și din nou, iar acest lucru
îţi va stârni sentimentul de naturaleţe; şi faptele imaginate devin fapte fizice de îndată ce ne
simţim natural înfăptuindu-le. Aceasta este esenţa revizuirii și revizuirea duce la anulare.
Asta este exact ceea ce a făcut F.B.:

„La sfârșitul lui iulie am scris unui agent imobiliar despre intenţia mea de a vinde o
bucată de pământ care devenise o povară financiară pentru mine. Răspunsul său negativ a
enumerat toate motivele pentru care vânzările erau în declin în zona aceea și a prezis o
perioadă cenușie de așteptare până după prima parte a anului viitor.
Am primit scrisoarea lui într-o marţi și – în imaginaţia mea – am rescris-o cu vorbe care
indicau nerăbdarea agentului de a-mi prelua tranzacţia. Am citit această scrisoare revizuită
iar și iar, extinzându-mi scenariul imaginar cu elemente din tema Celor Patru Mari ai
Imaginaţiei din cartea ta, Săditul și Culesul – Producătorul, Autorul, Regizorul și Actorul.

În scena mea imaginativă ca Producător, am sugerat tema Parcela e vândută profitabil.

Ca Autor, am scris această scenă simplă care, pentru mine, implica îndeplinirea: stând în
biroul agenţiei imobiliare, îmi întindeam braţul spre agent spunându-i, Mulţumesc,
domnule, la care el răspundea, A fost o plăcere să fac afaceri cu dvs. Ca Regizor, am repetat
cu mine ca Actor până ce scena a devenit atât de vie încât am simţit ușurarea ce m-ar fi
cuprins dacă această greutate mi-ar fi fost cu adevărat ridicată.
Trei zile mai târziu, agentul căruia îi scrisesem iniţial m-a sunat să-mi spună că a încasat
un depozit pentru parcela mea la preţul pe care l-am specificat. Am semnat hârtiile în biroul
lui a doua zi, i-am întins mâna și i-am spus, Mulţumesc, domnule. Agentul a răspuns, A fost o
plăcere să fac afaceri cu dvs.
La cinci zile după ce am construit și pus în scenă piesa imaginară, a devenit o realitate
fizică și a fost interpretată cuvânt cu cuvânt după cum am auzit-o în imaginaţia mea.
Sentimentul de ușurare și bucurie s-a născut – nu atât din faptul că am vândut proprietatea
– cât din dovada indiscutabilă că scenariul meu imaginat a funcţionat.” ...F.B.

Dacă lucrul obţinut ar fi fost totul, ce irosire! Dar F.B. a descoperit o putere în sine ce
poate crea conștient împrejurări.
 Falsificând mental faptele vieţii, omul se deplasează dinspre reacţie pasivă spre creaţie
activă; aceasta frânge cercul recurenţei și construiește un viitor cumulativ expansiv. Dacă
omul nu creează întotdeauna în întregul sens al cuvântului e numai pentru că nu e
credincios viziunii sale ori gândește la ceea ce vrea în loc să gândească din dorinţa sa
împlinită.
Omul e o atât de extraordinară sinteză, parte legat de simţuri și parte liber să viseze
încât conflictele lui interioare sunt perpetue. Starea conflictuală din individ este exprimată
în societate.

Viaţa este o aventură romantică. A trăi creativ, imaginând soluţii inovative la tot mai
complexe probleme, e mult mai nobil decât să te înfrânezi ori să-ţi înăbuși dorinţa. Orice
este dorit poate fi adus prin imaginaţie în existenţă.

„Să fii oare într-un vis, fără ca totuși să dormi?” [John Bunyan, „The Pilgrim's
Progress”]. Încearcă să îţi revizuiești ziua în fiecare seară înainte de a adormi. Încearcă să
vizualizezi limpede și intră în scena revizuită, care ar fi soluţia imaginată a problemei tale.
Structura imaginară revizuită poate avea o mare influenţă asupra celorlalţi, dar asta nu
trebuie să te preocupe. „Celălalt”, cel influenţat în povestirea următoare, e profund
recunoscător pentru acea influenţă. L.S.E. scrie:

„În august trecut, mergând la o întâlnire pe nevăzute, am întâlnit bărbatul cu care

voiam să mă mărit. Se întâmplă uneori, și mi s-a întâmplat și mie. El era întruchiparea a tot
ceea ce gândisem vreodată ca fiind ideal într-un soţ. La două zile după acea seară magică,
am fost nevoită să-mi schimb locul de domiciliu din cauza serviciului și, în aceeași
săptămână, prietenul comun care ne-a făcut cunoștinţă s-a mutat din oraș. Am realizat că
bărbatul pe care-l întâlnisem nu-mi cunoștea probabil noua adresă și, ca s-o spun pe-a
dreaptă, nu eram sigură că-mi reţinuse numele măcar.
După ultima ta prelegere, ţi-am vorbit despre situaţie. Deși aveam destule alte
întâlniri, nu-mi puteam lua gândul de la acest anume bărbat. Discursul tău se centra pe
revizuirea zilei; și după ce am vorbit cu tine, am hotărât să-mi revizuiesc ziua, în fiecare zi.
Înainte de a adormi în seara aceea, am simţit că eram într-un pat diferit, în propria mea
casă, ca femeie măritată – iar nu ca tânără muncitoare ce împărţea un apartament cu alte
trei fete. Mi-am trecut o bentiţă din acelea de cununie imaginară peste mâna mea stângă
imaginară, spunându-mi iar și iar, E minunat! Chiar sunt doamna J.E.! și am adormit în ceea
ce era – cu numai o clipă mai devreme – un vis în stare de trezie.
Am repetat această scenă imaginară timp de o lună, noapte după noapte. În prima
săptămână din octombrie, m-a găsit. La a doua noastră întâlnire, știam deja că visele mele
erau îndreptăţite. Învăţăturile tale ne spun să trăim în finalul dorinţei până ce acea dorinţă
devine fapt, astfel că, deși nu știam cum simte el faţă de mine, am continuat, noapte după
noapte, să trăiesc sentimentul visului meu împlinit.
Rezultatul?
 În noiembrie, m-a cerut. În ianuarie ne-am anunţat logodna, iar în mai următor eram
căsătoriţi. Cel mai drăguţ dintre toate e, însă, faptul că sunt chiar mai fericită decât visam
posibil; și știu în inima mea că așa e și el.” ...Dna J.E.

Folosindu-și imaginaţia într-o manieră radicală, în loc de cea conservativă –

construindu-și complet lumea din vise fanteziste, nu folosind imagini furnizate de memorie
– a adus întru fiinţă împlinirea visului său. Simţul comun ar fi utilizat imagini oferite de
memorie și ar fi perpetuat astfel realitatea lipsei în viaţa ei. Imaginaţia a creat ceea ce ea a
dorit dintr-un vis fantezist. Toţi trebuie să trăim complet la nivel imaginativ și trebuie să ne
dedicăm acestui mod de a crea conștient și deliberat.
„...Îndrăgostiţii și nebunii au asemenea creiere înfierbântate, asemenea fantezii
măiestrite că trebuie mai mult decât rece raţiune pentru a-i înţelege.”
[William Shakespeare, „Visul unei nopţi de vară”]

De ne-am petrece timpul revizuirii așa cum trebuie, n-am avea a ne face griji în privinţa
rezultatelor – speranţele noastre cele mai de preţ ar fi realizate.

„Ești tu, Pământ, aievea? Sunt eu? În al cui vis existăm noi amândoi?...”
[aprox., Frank Kendon, „The Time Piece”]

Nu există permanenţă inevitabilă în nimic. Atât trecutul cât și prezentul continuă să

existe numai pentru că sunt susţinute de „imaginare” la un nivel sau altul; și o transformare
radicală a vieţii e mereu posibilă omului ce-și revizuiește partea ei nedorită.

În scrisoarea lui, dl R.S. pune în discuţie acest subiect al influenţării:

„În timpul seriei tale actuale de prelegeri, au apărut complicaţii în privinţa colectărilor
la unul dintre fondurile mele mutuale de investiţii. Garanţia, o casă și terenul aferent, au
început a fi neglijate și se ruinau. Proprietarii își cheltuiau aparent banii prin baruri în timp
ce, cele două fetiţe ale lor, de nouă și unsprezece ani, erau vizibil lăsate în voia sorţii. Totuși,
dincolo de aparenţe, am început să revizuiesc situaţia. În imaginaţia mea, îmi conduceam
soţia prin dreptul proprietăţii și-i spuneam, ‚Așa-i că-i frumoasă curtea? E atât de curată și
îngrijită. Oamenii ăștia chiar își arată dragostea pentru căminul lor. Asta e o investiţie în
privinţa căreia nu trebuie să ne facem vreodată griji’. Vedeam casa și terenul așa cum voiam
să le văd – un loc atât de drăguţ că-mi dădea un fior cald de plăcere. De fiecare dată când
îmi zbura gândul la acea proprietate, îmi repetam scena imaginară.
După ce am practicat revizuirea ceva vreme, femeia care trăia în casă a avut un
accident de automobil; cât a stat prin spital, soţul ei a dispărut. Copiilor le purtau de grijă
vecinii; eram tentat s-o vizitez pe mamă la spital și s-o reasigur de asistenţă, în caz de
nevoie. Dar cum aș fi putut, din moment ce scena mea imaginară implica faptul că ea și
familia ei erau fericiţi, prosperi și mulţumiţi, în mod evident? Așa că n-am făcut nimic
altceva decât reviziunea mea zilnică.
 La scurt timp după ce a ieșit din spital, femeia și cele două fete ale ei au dispărut și ele.
Plăţile erau trimise mai departe în contul proprietăţii și, după câteva luni, ea a reapărut cu
un certificat de căsătorie și un soţ nou.
Când îţi scriu, toate plăţile sunt la zi. Cele două fetiţe sunt evident fericite și îngrijite,
iar o cameră a fost adăugată proprietăţii de către titulari, oferind fondului nostru garanţii
suplimentare. A fost grozav să-mi rezolv problema fără ameninţări, vorbe proaste, evacuări
sau griji pentru cele două fetiţe; dar a fost ceva din imaginarea mea cea care a trimis-o pe
femeie în spital?” ...R.S.

Orice activitate imaginativă ce dobândește intensitate prin atenţia noastră concentrată

asupra clarităţii finalului dorit tinde să se reverse în zone dincolo de cea în care ne situăm
noi; dar trebuie s-o lăsăm să se regularizeze de la sine. Este minunat de bogat echipată
pentru a se adapta și a-și ajusta mijloacele de a se realiza pe sine. Odată ce începem să
gândim în termeni de influenţă în loc de claritate a finalului dorit, efortul imaginării devine
un efort al voinţei și măreaţa artă a imaginării este pervertită în tiranie.

Trecutul îngropat se află de obicei mai adânc decât mintea noastră de suprafaţă poate
fora. Dar din fericire pentru doamna din cele ce urmează, ea și-a amintit și dovedit că
trecutul „făcut” poate fi și „desfăcut” prin intermediul revizuirii.

„Timp de treizeci și nouă de ani am suferit de dureri de spate. Acestea creșteau și

slăbeau, dar nu mă părăseau complet niciodată. Condiţia a progresat spre punctul în care
foloseam tratament medical aproape constant; doctorul îmi lecuia șoldul pe moment, dar
durerea pur și simplu nu dispărea. Într-o seară te-am auzit vorbind despre revizuire și m-am
întrebat dacă era posibil să revizuiești o condiţie veche de aproape patruzeci de ani. Îmi
amintisem că la vârsta de trei sau patru ani am căzut pe spate dintr-un scrânciob foarte înalt
și am cam fost bolnavă de atunci înainte din cauza unei răni serioase la șold.
Din acel moment nu m-am mai eliberat niciodată de dureri și am cheltuit o avere
pentru a-mi alina condiţia, dar în zadar. Anul acesta, prin august, durerea a devenit mai
intensă și într-o noapte am hotărât să mă pun la încercare și să încerc să revizuiesc acel
accident antic ce fusese cauza atâtor dureroase neplăceri și costisitoare facturi mare parte
din viaţa mea de adult. Au trecut multe nopţi până ce m-am putut simţi înapoi la vârsta
jocurilor copilăriei. Dar am reușit. Într-o noapte m-am simţit chiar în scrânciobul acela, am
simţit goana vântului în timp ce mă legănam mai sus și mai în sus. Pe măsură ce scrânciobul
încetinea, am sărit înainte, aterizând hotărât și cu ușurinţă pe picioarele mele. În acţiunea
imaginară, fugeam spre mama și insistam să vină să vadă ce puteam eu face. Și am făcut-o
din nou, sărind din scrânciob și aterizând în siguranţă pe cele două picioare. Am repetat
această scenă imaginară din nou și din nou până ce am adormit făcând-o.
În două zile, durerea din spate și șold au început să dea-napoi și în două luni nu mai
exista durere în ceea ce mă privește. O condiţie ce m-a terorizat timp de peste treizeci și
nouă de ani, care m-a costat o mică avere în încercarea de a o elimina – nu mai era.” …L.H.
 Emondorului2 revizuirii îi datorăm cele mai bune roade. Omul și trecutul lui sunt o
structură continuă. Această structură conţine toate cele ale trecutului ce au fost conservate
și încă operează sub limita simţurilor pentru a influenţa prezentul și viitorul acestei vieţi.
Întregul își duce cu sine tot conţinutul; orice alterare a conţinutului va duce într-o alterare a
prezentului și a viitorului. Primul act de corecţie sau vindecare este întotdeauna:
„Revizuiește!”. Dacă trecutul poate fi recreat în prezent, la fel poate fi și trecutul revizuit. Și
astfel trecutul revizuit apare în chiar inima vieţii sale actuale; nu Soarta, ci un trecut revizuit
i-a adus ei înapoi norocul.

Fă din rezultate și reușite testul crucial al adevăratei imaginaţii și încrederea ta în

puterea imaginaţiei de a crea realitatea va crește treptat în urma experimentelor tale cu
revizuirea, pe măsură ce vor fi confirmate în experienţa reală. Numai prin acest proces de
experimentare îţi poţi conștientiza potenţialul forţei imaginaţiei tale trezite și controlate.

„,Cât eşti dator stăpânului meu?’ Iar el a zis, , O sută de măsuri de untdelemn. Iar el i-a
zis, ,Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci!’” [Luca 16:5,6]. Această parabolă a
ispravnicului nedrept ne îndeamnă să falsificăm mental faptele vieţii, să alterăm o temă
deja existentă. Prin intermediul unor asemenea falsificări, un om „îşi face prieteni” [Luca
16:9]. Cum se încheie fiecare zi, revizuiește întâmplările vieţii și fă-le să se conformeze unor
evenimente demne de a fi amintite; ziua de mâine va continua pe tiparul alterat și se va
duce mai departe până ce se va fi realizat pe de-a-ntregul.

Cititorul va găsi că merită să urmeze aceste indicii – construirea imaginară a scenelor

ce implică dorinţa împlinită și participarea imaginară în aceste scene până ce se ating tone
de realism. Avem de-a face cu secretul imaginării, în care omul e văzut trezindu-se într-o
lume complet supusă puterii lui imaginative.
Omul poate înţelege destul de bine recurenţa evenimentelor (construirea lumii din
imagini furnizate de memorie) – lucrurile rămânând așa cum sunt. Aceasta îi dă un sens al
siguranţei în stabilitatea lucrurilor. Totuși, prezenţa înlăuntrul lui a unei puteri ce se trezește
și devine ceea ce voiește, schimbând radical forma, mediul și împrejurările vieţii, inspiră în
el un sentiment de insecuritate, o teamă teribilă de viitor.
Acum „este chiar ceasul să vă treziţi în sfârșit din somn” [Romani 13:11] și să puneţi
capăt tuturor creaţiilor omului adormit.

Revizuiește zilnic.
„Lasă-ţi puternica imaginaţie să dea marea roată înapoi, până ce Troia dezarde.”
[— (Sir) John Collings Squire, „The Birds”]
2
Foarfece de grădinar; unealtă folosită la emondaj (emondaj: operaţie de tăiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în
perioada de creştere, pentru a stimula dezvoltarea lor în înălţime; emondare, emondaţie)
 CAPITOLUL 4
NU EXISTĂ FICȚIUNE
„Diferenţa dintre ce e real și ce e imaginar nu e una ce poate fi pururi păstrată... toate
lucrurile existente sunt, într-un sens inteligibil, imaginare."
— John S. MacKenzie

Nu există ficţiune. Dacă o activitate imaginară poate produce un efect fizic, lumea
noastră fizică trebuie că e, în esenţă, imaginară. Pentru a dovedi asta, trebuie numai să ne
observăm activităţile imaginare și să vedem dacă acestea produc sau nu efecte externe
corespondente. Dacă o fac, atunci trebuie să concluzionăm că nu există ficţiune.

Scenariul imaginar de azi – ficţiunea – devine realitatea de mâine.

De-am avea perspectiva asta mai deschisă asupra cauzalităţii – cea conform căreia
cauzalitatea e mentală, nu fizică –, că stările noastre mentale sunt cauzele efectelor fizice,
atunci ne-am realiza responsabilitatea ca și creatori și am imagina numai idealul imaginabil.

Închipuirea jucată ca un soi de scenetă în minte este ceea ce cauzează întâmplările

fizice ale vieţii. Omul crede că realitatea constă în obiectele solide pe care le vede în jurul
său, că în lumea asta își are originea piesa vieţii, că evenimentele ţâșnesc brusc în existenţă,
create clipă după clipă de fapte fizice anterioare. Dar cauzalitatea nu se află în lumea
exterioară a faptelor. Piesa vieţii își are originea în imaginaţia omului. Adevăratul act al
devenirii are loc în imaginaţia omului, iar nu în afară.

Povestirile ce urmează ar putea defini „cauzalitatea” ca ansamblul stărilor mentale

care, perindându-se, creează ceea ce implică ansamblul.
Cuvântul-înainte la „A Night To Remember” *O noapte memorabilă+ a lui Walter Lord
ilustrează afirmaţia mea, „Imaginarea Creează Realitatea”.

„În 1898, un autor obscur pe nume Morgan Robertson a născocit un roman despre un
transatlantic fabulos, mult mai mare decât tot ce se construise vreodată. Robertson și-a
umplut vasul cu bogătași și jerpeliţi și apoi l-a trântit de-un aisberg într-o noapte rece de
aprilie. Asta arăta oarecum zădărnicia tuturor lucrurilor și, de fapt, cartea era intitulată
„Zădărnicie” când a apărut în acel an, publicată de organizaţia lui M. F. Mansfield.
Paisprezece ani mai târziu, o companie navală britanică numită White Star Line
construia un vapor cu aburi remarcabil de asemănător celui din romanul lui Robertson. Noul
transatlantic avea o greutate de 66 000 de tone; cel al lui Robertson era de 70 000 de tone.
Vasul real era lung de 882,5 picioare; cel fictiv, de 800. Ambele puteau duce vreo 3 000
de persoane și amândouă aveau bărci de salvare pentru numai o fracţiune din acest număr.
Dar, atunci, asta părea lipsit de importanţă, fiindcă ambele fuseseră clasificate ca fiind
„de nescufundat”!
 Pe 19 aprilie, vasul real părăsea Southampton pentru călătoria sa inaugurală spre New
York. Încărcătura sa includea o copie de nepreţuit a Rubáiyát3-ului lui Omar Khayyam și o
listă de pasageri ce valorau colectiv 250 de milioane de dolari. De-a lungul rutei, și acesta s-
a lovit de un aisberg și s-a scufundat într-o noapte rece de aprilie.
Robertson și-a botezat nava Titanul; White Star Line și-a numit vasul Titanicul.
De știa Morgan Robertson că Imaginarea Creează Realitatea, că ficţiunea de azi e
actualitatea de mâine, ar mai fi scris el romanul Zădărnicie? „În clipa tragicei catastrofe”,
scrie Schopenhauer, „ne devine mai clară ca niciodată convingerea că viaţa e un vis urât din
care trebuie să ne trezim”. Și visul acesta urât este cauzat de activitatea imaginativă a
omenirii adormite.

Activităţile imaginative pot fi departe de manifestarea lor și evenimentele neobservate

sunt numai aparenţe. Cauzarea așa cum e văzută în această tragedie este altundeva în
spaţiu-timp. Departe de scena de acţiune, invizibilă tuturor, era activitatea imaginativă a lui
Robertson, ca un savant într-o cameră de control dirijându-și rachetele teleghidate prin
spaţiu-timp.
Cine pictează un tablou, scrie o piesă ori o carte
Pe care alţii le citesc în timp ce el doarme în patul lui
De cealaltă parte a lumii – când ei nu văd
Pagina lui; adormitul ar putea fi și mort;
Ce știe el despre viaţa lui depărtată simţurilor?
Ce știe el despre gândurile pe care gândurile lui le croiesc,
Viaţa pe care viaţa lui o dă, sau lupta
Din el – fleacuri uneori, alteori exaltare?
Și care-i totuși mai viu, cel ce doarme
Ori spiritul lui vioi de-aiurea,
Ori realitatea altor locuri, cele care ţin
Atenţia fixată și ascunsă de goana altora?

Cine e „el” – „el”, cel ce doarme, sau „el”

Cel pe care propriul său „el” nu-l poate nici simţi, nici auzi?
— Samuel Butler

Scriitorii imaginativi își comunică nu viziunea asupra lumii, ci atitudinea lor ce rezultă
din această viziune. La numai puţin timp înainte de a muri, Katherine Mansfield îi spunea
amicului său Orage:

3
Poem lung în catrene (rimând cu aaba), scris de Omar Khayyam, poet și matematician persan din sec. XI -XII. Etimologie, arabă,
lit., catrenele < ruba`yat, pl. al ruba`ya, catren, fem. al ruba`, compus din patru < arba`a, patru.
 „În viaţă sunt tot atâtea aspecte câte atitudini asupra ei; și aspectele se schimbă odată
cu atitudinile… De ne-am putea schimba atitudinea, nu numai că am vedea diferit viaţa, dar
viaţa însăși va deveni altfel. Viaţa ar trece printr-o schimbare a înfăţișării pentru că noi
înșine am trecut printr-o schimbare în atitudine… Percepţia unui nou tipar este ceea ce
numesc eu o atitudine creativă asupra vieţii.”

„Prorocii”, scria Blake, „în înţelesul modern al cuvântului, nu au existat niciodată. Iona
nu a fost proroc în sensul modern, căci profeţia lui pentru Ninive a eșuat. Orice om cinstit e
un profet; el își exprimă opiniile atât asupra problemelor personale cât și a celor publice.
Astfel: dacă vei continua Așa, rezultatul va fi Așa. El nu spune vreodată, un astfel de lucru se
va întâmpla de nu vei face ce voiești. Un profet este un Vizionar, nu un dictator arbitrar”.
Funcţia prorocului nu este de a ne spune ce este inevitabil, ci de a ne spune ce putem clădi
din activităţi imaginative.
Viitorul este determinat de activităţile imaginative ale omenirii, activităţi în marș
creativ, activităţi ce pot fi văzute în „visul şi vedenia pe care le-ai avut când erai culcat în
patul tău” [Daniel 2:28]. „O, de ar fi toţi prooroci în poporul Domnului” [Numeri 11:29] în
adevăratul înţeles al cuvântului, precum acest dansator care, acum, de la înălţimea idealului
său realizat, zărește piscuri încă și mai semeţe ce vor fi escaladate. După ce îi vei fi citit
povestirea, vei fi înţeles de ce este el atât de încrezător că își poate predetermina orice
viitor material dorește și de ce este la fel de sigur că şi alţii dau realitate la ceea ce altfel ar fi
fost o biată nălucă a imaginaţiei sale, că totul există în imaginaţie și nimic nu există în afara
ei la un nivel sau altul. Nimic nu continuă să fie dacă nu e susţinut imaginativ.
„Mintea poate face Substanţă și popula planete de sine stătătoare cu fiinţe mai
luminate decât înainte, și da suflu la forme ce pot transcende carnea…” [Lord G. Byron]
„Povestea mea începe la vârsta de nouăsprezece ani; eram profesor de dans cu un
oarecare succes și am continuat în starea asta statică timp de încă cinci ani. La capătul
acestei perioade am întâlnit o tânără doamnă care m-a convins să particip la prelegerile
tale. Părerea mea, când te-am auzit spunând Imaginarea creează realitatea a fost că
întreaga idee era ridicolă. Totuși, am hotărât să îţi accept provocarea și să-ţi demontez
teoria. Ți-am cumpărat cartea ,Out of This World’ și am citit-o de mai multe ori.
Încă neîncrezător, mi-am fixat un scop ambiţios. Poziţia mea curentă era de instructor
al unui studio de dans de-ale lui Arthur Murray și scopul meu era să deţin o franciză și să fiu
șeful unui studio Arthur Murray eu însumi! Ăsta părea a fi cel mai puţin probabil lucru din
lume, căci francizele se obţineau extrem de greu și, pe deasupra, eram întrutotul lipsit de
fondurile necesare pentru a demara o asemenea operaţiune. Cu toate acestea, mi-am
însușit sentimentul dorinţei împlinite, adormind noapte după noapte imaginându-mi că îmi
conduceam propriul studio. Trei săptămâni mai târziu, mă sună un prieten din Reno,
Nevada. Avea un studio Murray acolo și zicea că era prea mult pentru un singur om. Mi-a
oferit un parteneriat și eu eram încântat; atât de încântat, de fapt, că am gonit spre Reno cu
bani de împrumut și am uitat imediat de tine și de versiunea ta asupra Imaginaţiei!
 Partenerul meu și cu mine am muncit din greu și am avut un mare succes, dar după un
an tot nu eram satisfăcut, voiam mai mult. Am început să mă gândesc la modalităţi de a
prelua un nou studio. Toate eforturile mele au fost zadarnice. Într-o seară, pe când mă
retrăgeam, simţindu-mă cam fără stare, am hotărât să citesc. Cum mă uitam prin colecţia
mea de cărţi, am observat subţirelul tău volum, ,Out of This World’. Mi-am amintit de
,aiureala’ la care m-am pretat în urmă cu un an, cică să am propriul meu studio. PROPRIUL
MEU STUDIO! Vorbele din minte m-au electrocutat! Am recitit cartea în seara aceea și mai
târziu, în imaginaţia mea, mi-am auzit superiorul lăudându-mi munca pe care o făcusem în
Reno și sugerând să achiziţionăm un al doilea studio, căci această a doua locaţie era gata
pentru noi, dacă doream să ne extindem. Am rejucat scena asta imaginară în fiecare
noapte, negreșit. La trei săptămâni după prima noapte a piesei mele imaginare, s-a
materializat – aproape cuvânt cu cuvânt. Partenerul meu a acceptat noul studio din
Bakersfield iar eu am rămas singur cu cel din Reno. Acum eram convins de adevărul
învăţăturilor tale și nu le voi mai uita vreodată.
Acum voiam să împărtășesc această minunată cunoaștere – despre puterea
imaginativă – colectivului meu. Am încercat să le spun despre minunile pe care le-ar putea
înfăptui, dar n-am reușit să conving pe prea mulţi. Totuși, un incident fantastic a rezultat din
eforturile mele de a spune această poveste. Un tânăr profesor mi-a spus că el mă credea,
dar că probabil se întâmpla de la sine oricum, în timp. Insista că întreaga teză era o prostie
dar a afirmat că, de îi puteam spune ceva de natură incredibilă și s-ar întâmpla mai apoi în
realitate și el ar putea fi martor, atunci ar crede într-adevăr. Am acceptat provocarea lui și
am pus la cale un test cu adevărat fantastic.
Studioul din Reno e cel mai neînsemnat din întregul sistem Murray din cauza
numărului mic al populaţiei din orașul în sine. Sunt peste trei sute de studiouri Murray în
ţară cu populaţii mult mai mari, oferind astfel mai mari posibilităţi de afaceri. Deci, testul
meu a fost acesta: i-am spus profesorului că în următoarele trei luni, la convenţia naţională
a dansului, micul studio din Reno va fi principalul subiect de discuţie. Mi-a replicat senin că
așa ceva era de-a dreptul imposibil.
Când m-am retras în seara aceea, m-am simţit stând în faţa unei uriașe audienţe.
Vorbeam despre imaginare creativă și simţeam nervozitatea de a vorbi unui public atât de
numeros; dar am simţit și senzaţia minunată de a fi acceptat de către acel public. Am auzit
vuietul de aplauze și, pe când părăseam scena, l-am văzut pe dl Murray însuși venind spre
mine și strângându-mi mâna. Am rejucat acest întreg scenariu noapte după noapte. A
început să dobândească tone de realism și știam că îmi reușise din nou!

Piesa mea imaginară s-a materializat până în cel mai mic detaliu.

Micul meu studio din Reno a fost senzaţia convenţiei și eu am apărut pe scenă exact
așa cum făcusem în imaginaţia mea. Dar chiar și după această incredibilă dar reală
întâmplare, tânărul instructor de dans care mi-a aruncat provocarea a rămas neconvins.
Spunea că se întâmplase prea natural! Și era convins că s-ar fi întâmplat oricum!
 Nu m-a mai deranjat atitudinea lui, fiindcă provocarea aceasta mi-a oferit o nouă
ocazie de a dovedi, cel puţin mie însumi, că Imaginarea chiar creează realitatea. Din acel
moment, am continuat cu ambiţia mea de a deţine cel mai mare studio de dans Arthur
Murray din lume! Noapte după noapte, în imaginaţia mea, m-am auzit acceptând o franciză
pentru un mare oraș. În trei săptămâni, dl Murray m-a sunat și mi-a oferit un studio într-un
oraș de un milion și jumătate de suflete! Acum, scopul meu e să fac din studioul meu cel
mai mare și mai măreţ din întregul sistem. Și, bineînţeles, știu că așa va fi – datorită
imaginaţiei mele!” ...E.O.L., Jr.

„Imaginarea”, scrie Douglas Fawcett, „poate fi greu de cuprins, fiind ca argintul-viu și

pierzându-se în fiecare dintre metamorfozele sale și numai așa arătându-și magia
transformativă”. Trebuie să privim dincolo de faptele fizice, după imaginarea care le-a
cauzat. Timp de un an, E.O.L., Jr. s-a pierdut pe sine în metamorfoza sa dar, din fericire, și-a
amintit de „aiureala” prin care a trecut înainte de a dobândi propriul său studio… și a recitit
cartea.

Faptele imaginare la nivel uman au nevoie de un anumit interval de timp pentru a se

dezvolta, dar faptele imaginare, fie că sunt încredinţate tiparului, fie că sunt zăvorâte la
pieptul pustnicului, se vor realiza de la sine în timp.
Testează-te, fie și numai din curiozitate. Vei descoperi că „Prorocul” e propria ta
imaginare și vei ști că „nu există ficţiune”.

„Nu vom şti niciodată dacă nu cumva a fost vreo femeie ce călca prin teasc cea care a
pornit acea schimbare subtilă din minţile oamenilor, ori dacă patima nu s-o fi născut în
mintea vreunui ciobănaş ai cărui ochi s-au luminat pentru o clipă înainte ca s-o fi pornit la
drum.” — William Butler Yeats
Nu-i ficţiune. Imaginarea se auto-împlinește în cele ce devin vieţile noastre. „Şi acum
v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.” [Ioan 14:29]

Elinii aveau dreptate: „Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi!” [Fapte
14:11]. Dar au adormit și nu realizează puterea pe care o mânuiesc prin activităţile lor
imaginative.
„Reale sunt visurile zeilor, și lin le trec
Savoarea-ntr-un lung vis nemuritor.” [John Keats]

E.B., o autoare, e deplin conștientă că „ficţiunea de azi poate deveni realitatea de

mâine”. Ea ne scrie:
„Într-o primăvară am terminat un mic roman, l-am vândut și am uitat de el. Multe luni
lungi mai târziu abia, m-am așezat și-am început să compar cu nervozitate unele întâmplări
din ficţiunea aceea cu întâmplări din viaţa mea! Citește, te rog, un scurt contur al poveștii
pe care am creat-o. Apoi compar-o cu experienţa mea personală.
 Eroina poveștii mele a plecat în vacanţă în Vermont. În micul oraș Stowe, Vermont, ca
să fim preciși. Când a ajuns la destinaţie a avut parte de un comportament atât de neplăcut
din partea tovarășului său încât avea de ales între a-și continua întreaga viaţă după tiparul
supunerii voinţei egoiste a unui tip dominator sau să rupă tiparul și să plece. L-a rupt și s-a
întors la New York. La revenire (și povestea continuă), evenimentele au luat o turnură
neașteptată în forma unei cereri în căsătorie pe care ea a acceptat-o bucuroasă.

Cât despre legătura cu mine… în urma unor împrejurări… am început să-mi amintesc
cele menite de propriul meu stilou și încă într-o măsură semnificativă! Iată ce mi s-a
întâmplat: am primit o invitaţie din partea unei prietene de a-mi petrece vacanţa la casa ei
de vară din Vermont. Am acceptat și nu m-am mirat, la început, când am aflat că acea „casă
de vară” se afla în orașul Stowe. Când am ajuns, mi-am găsit gazda într-o stare atât de
nervoasă încât mi-am dat seama că fie petreceam o vară mizerabilă ori mă lepădam de ea și
plecam. Niciodată în viaţa mea nu am fost suficient de puternică pentru a ignora ceea ce
credeam a fi cerinţe ale responsabilităţii și prieteniei – dar de data asta am făcut-o și m-am
întors în New York cât ai bate din palme. La câteva zile după ce am revenit acasă, și eu am
primit o cerere în căsătorie. Dar în acest punct realitatea și ficţiunea se separă. Am refuzat
oferta! Știu, Neville, că nu există așa-zisa ficţiune!” ...E.B.

„Uituc e verdele pământ, zeii numai ţin veșnic minte… după măreţele lor aduceri-
aminte se cunosc zeii.” *George Meredith, „Ballads And Poems Of Tragic Life”+

Finalurile curg firesc spre originile lor imaginare – culegem roadele uitatei pârguiri. În
viaţă evenimentele nu apar întotdeauna unde am aruncat sămânţa; așa că s-ar putea să nu
ne recunoaștem propria recoltă. Evenimentele sunt devenirea unei activităţi imaginative.
Omul e liber să-și imagineze orice dorește. Iată de ce, în ciuda tuturor fataliștilor și
profeţilor apocaliptici, toţi oamenii treji cunosc că ei sunt liberi. Ei știu că ei creează
realitatea. Există oare vreun pasaj biblic în sprijinul acestei afirmaţii?

Da:
„Şi cum ne-a tâlcuit el, aşa s-a şi întâmplat.” [Geneza 41:13]

W. B. Yeats trebuie să fi descoperit că „nu există ficţiune”, căci după ce și-a descris
unele experienţe în utilizarea conștientă a imaginaţiei, scrie: „Dacă toţi cei care au descris
evenimente ca acestea nu au visat, ar trebui să rescriem istoriile noastre, fiindcă toţi
oamenii, cu siguranţă oamenii imaginativi, trebuie că ţes veşnic farmece, străluciri, iluzii; iar
toţi oamenii, în special cei liniştiţi, care nu au vieţi puternic egoiste, trebuie că trec continuu
sub puterea lor. Gândurile noastre cele mai elaborate, obiectivele elaborate, emoţii precise,
nu sunt adesea, așa cum cred eu, cu adevărat ale noastre, ci au apărut dintr-odată, ca și
când ar fi fost, fie de jos din iad, fie de sus din Ceruri…” *„Ideas of Good and Evil”]

„Nu există ficţiune. Imaginează mai abitir decât crezi a fi cu putinţă.”

 CAPITOLUL 5
IȚE ISCUSITE
„...luaţi cu toţii seama; căci deși pare Afară, e Înlăuntru; în Imaginaţia voastră, a cărei
această lume a morţii îi este umbră numai.” — Blake

Nimic nu apare ori continuă să existe prin forţă proprie. Evenimentele se petrec fiindcă
activităţi imaginare constant asemănătoare le-au creat și vor continua să existe în virtutea
sprijinului pe care-l primesc de la astfel de activităţi imaginative. Rolul pe care îl joacă
imaginarea dorinţei împlinite în crearea conștientă a împrejurărilor e evident în această
serie de povestiri.
Vei vedea cum relatarea unei povestiri despre folosirea cu succes a imaginaţiei poate
servi ca îndemn și provocare pentru ca și alţii „să încerce și să se convingă”.

Un domn s-a ridicat într-o seară din rândul auditoriului. A spus că nu are nicio
întrebare de pus, dar că ar dori să-mi spună ceva. Iată povestirea lui:

Când s-a liberat din Forţele Armate după Al Doilea Război Mondial, a primit un serviciu
care-i aducea 25 de dolari pe săptămână. După zece ani, câștiga 600$ pe lună. Cam în
vremea aceea a cumpărat cartea mea, „Imaginaţie trezită” și a citit capitolul „Emondorul
revizuirii”.
Prin practica zilnică a „revizuirii”, așa cum era descrisă acolo, a putut spune
auditoriului meu, doi ani mai târziu, că venitul său era egal cu cel al președintelui Statelor
Unite.

În auditoriul meu stătea un om care, după cum singur mărturisea, era falit. Citise
aceeași carte, dar brusc realizase că nu făcuse nimic în privinţa utilizării imaginaţiei pentru
a-și rezolva problema financiară.
A decis că va încerca să se imagineze ca fiind câștigătorul sesiunii de pariuri 5-10 pe
cursa hipică de la Caliente. În cuvintele lui, „la cursa asta, fiecare încearcă să numească
învingătorii din a cincea până-ntr-a zecea tură. Așa că iată ce am făcut eu: în imaginaţia
mea, stăteam, îmi sortam biletele și simţeam, făcând asta, că aveam fiecare din cei șase
învingători. Am interpretat scena asta de nenumărate ori în imaginaţie, până ce am simţit că
‚mi se face pielea de găină’ de-a dreptul. Apoi ‚am văzut’ casierul dându-mi o sumă mare de
bani pe care o puneam sub cămașa mea imaginară.
Aceasta a fost toată piesa mea imaginară; și timp de trei săptămâni, noapte după
noapte, am interpretat scena asta până adormeam imaginându-mi-o.
După trei săptămâni, am călătorit în realitate spre hipodromul din Caliente și în acea zi,
fiecare detaliu al piesei mele imaginare a fost realizat. Singura diferenţă a fost că am primit
de la casier un cec pentru suma de 84.000$ în loc de numerar.” ...T.K.
 După prelegerea din seara în care s-a relatat această povestire, un bărbat din auditoriu
m-a întrebat de credeam că ar putea repeta experienţa lui T.K. I-am răspuns că el singur
trebuie să-și stabilească împrejurările scenei sale imaginare, dar indiferent de scenă, trebuie
să creeze un scenariu ce i s-ar părea lui firesc și să-și imagineze hotărât finalul, cu toată
trăirea pe care o poate aduna; nu trebuie să insiste asupra mijloacelor ce duc la îndeplinirea
finalului, ci să trăiască imaginativ cu sentimentul că dorinţa i s-a îndeplinit.

O lună mai târziu, îmi arăta un cec pentru 16.000$ pe care-i câștigase într-o nouă
sesiune la aceeași cursă din Caliente, cu o zi înainte.
Acest bărbat avea și o continuare a foarte interesantei sale repetări a norocului lui T.K.
Primul său câștig i-a fost suficient pentru a-i rezolva dificultăţile financiare imediate, dar
voia mai mulţi bani pentru un viitor sigur al familiei sale. De asemenea, și chiar mai
important pentru el, voia să-și dovedească că acesta nu fusese „un accident”. S-a gândit că,
de l-ar lovi de două ori norocul una după alta, așa-zisa „lege a șanselor” ar fi infirmată și își
va dovedi că structurile sale imaginare produceau într-adevăr această „realitate
miraculoasă”. Astfel că a îndrăznit și și-a pus imaginaţia la o a doua probă. Continuă el:

„Voiam un cont bancar consistent și asta, pentru mine, însemna ‚să văd’ un sold
considerabil pe fișa mea bancară. Așadar, în imaginaţia mea, am montat o scenă ce mă
purta prin două bănci diferite. În fiecare dintre acestea ‚vedeam’ un zâmbet amabil destinat
mie pe faţa managerului de îndată ce pășeam înăuntru și ‚auzeam’ salutul cordial al
funcţionarului de la ghișeu. Ceream să-mi văd situaţia. Într-una din bănci ‚vedeam’ un sold
de 10.000$. În cealaltă ‚vedeam’ unul de 15.000$.
Scena mea imaginară nu se încheia aici. Imediat după ce-mi vedeam situaţia bancară,
îmi întorceam atenţia spre sistemul meu de pariuri la cursele de cai care, printr-o suită de
zece pași, îmi vor crește câștigurile la 11.533$, pornind de la un capital de 200$.
Împărţeam câștigurile în douăsprezece grămezi pe biroul meu. Numărând banii în
mâinile mele imaginare, puneam câte 1.000$ în fiecare dintre cele unsprezece grămezi și
restul de cinci sute treizeci și trei dolari în ultima grămadă. ‚Totalul meu imaginar’ se ridica
la 36.533$ cu tot cu soldurile bancare.
Am repetat această întreagă scenă imaginativă în fiecare dimineaţă, prânz și seară
timp de aproape o lună și, pe doi martie, m-am dus în Caliente din nou. Mi-am completat
biletele dar, ciudat, fără să îmi dau seama, am duplicat încă șase bilete exact după cele pe
care deja le completasem, dar în a zecea rubrică am făcut ‚o greșeală’ și am copiat două
bilete de două ori. Pe măsură ce se omologau învingătorii, aveam doi dintre ei – fiecare
aducându-mi 16.423$. Mai aveam șase bilete de consolare, fiecare valorând 656,80$.
Totalul urca la 36.788$. Suma pe care o numărasem timp de o lună înainte era de 36.533$.
Două lucruri ce m-a uimit într-un mod deosebit au fost că, printr-un aparent accident, am
marcat identic două bilete câștigătoare și astfel, la capătul celei de-a noua runde, care
fusese una dintre victoriile principale, jocheul a vrut să-și retragă calul, dar stewarzii i-au
respins solicitarea.” ...A.J.F.
 Cât de iscusite au fost iţele care au dus la atingerea acestui obiectiv? Rezultatele
trebuie să stea mărturie imaginării noastre, ori altfel înseamnă că nu imaginăm finaluri
defel. A.J.F. a imaginat credincios finalul și toate lucrurile au conspirat întru ajutorul
culegerii roadelor sale. ‚Greșeala’ lui în copierea biletului câștigător de două ori, la fel,
refuzul stewardului de a da curs solicitării jocheului au fost evenimente create de piesa
imaginată pentru a mișca planul lucrurilor înspre atingerea scopului său.

„Șansa”, scria Belfort Bax, „poate fi definită ca fiind acel element în schimbarea
realităţii – anume, în sinteza curgătoare a evenimentelor – care este ireductibilă legii sau
categoriei cauzale”.
Pentru a trăi înţelept, trebuie să fim conștienţi de activităţile noastre imaginative sau,
în orice caz, de finalul spre care acestea tind. Trebuie să ne asigurăm că este finalul pe care
îl dorim. Imaginarea înţeleaptă se identifică pe sine numai cu activităţi de valoare, ori ce
sunt promiţătoare. Oricât de mult pare a avea de-a face omul cu lumea materială, el
trăiește de fapt într-o lume a imaginaţiei. Când descoperă că nu lumea fizică a faptelor, ci
activităţile imaginative sunt cele care îi conturează viaţa, atunci lumea fizică nu va mai fi
realitatea, iar lumea imaginaţiei nu va mai fi vis.

„Cotește drumul mereu spre vârf?

Da, chiar până în vârf.
Va dura călătoria zilei întreaga zi?
Din zori și până-n asfinţit, prietene.”
[Christina Georgina Rossetti, „Uphill”]
 CAPITOLUL 6
FANTEZIE VIZIONARĂ
„Natura Fanteziei Vizionare, ori Imaginaţiei, este foarte puţin cunoscută, și natura externă,
permanenţa imaginilor sale mereu prezente, este considerată ca fiind mai puţin permanentă
decât lucrurile Naturii Vegetative și Generative; și totuși, stejarul moare la fel ca lăptuca, dar
imaginea și individualitatea sale eterne nu mor niciodată, ci se înnoiesc prin sămânţa lui;
la fel, și imaginea imaginativă se-ntoarce prin sămânţa gândului contemplativ.” — Blake

Imaginile imaginaţiei noastre sunt realităţi ale căror orice manifestare fizică e numai o
umbră. Dacă suntem fideli viziunii, imaginea va crea pentru sine unica manifestare fizică de
sine pe care are drept să o creeze. Vorbim despre „realitatea” unui lucru atunci când vrem
să spunem „substanţa lui materială”. Asta e exact ceea ce un imaginator vrea să spună prin
„irealitate” sau „umbră”.

Imaginarea e senzaţie spirituală. Intră în sentimentul dorinţei tale împlinite. Prin

senzaţie spirituală – prin folosirea imaginară a văzului, auzului, mirosului, gustului și
atingerii tale – vei da imaginii tale vitalitatea senzorială necesară pentru a produce acea
imagine în lumea ta exterioară, sau „a umbrelor”.

Iată povestea unuia ce a fost fidel viziunii sale. F.B., fiind un imaginator autentic, și-a
amintit ce a auzit în imaginaţia sa. Astfel, el scrie:

„Un prieten ce-mi cunoaște gustul aprins pentru operă a încercat să procure pentru
mine, de Crăciun, înregistrările complete de Kirsten Flagstad ale lui Tristan și Isolda. I s-a
spus același lucru în peste o duzină de magazine: ‚RCA Victor nu reeditează această
înregistrare și nu mai sunt cópii disponibile de prin iunie’. Pe 27 decembrie eram hotărât să-
ţi dovedesc din nou principiul obţinând albumul pe care îl doream atât de intens. Întins în
propria mea cameră de zi, am pășit mental într-un magazin de discuri muzicale al cărui
client mai fusesem și am întrebat pe singurul vânzător ale cărui chip și voce le mai ţineam
minte, ‚Aveţi Isolda completă de Flagstad?’, la care el a răspuns, ‚Da, avem’.
Cu asta se încheia scena și am repetat-o până ce devenise ‚reală’ pentru mine.
Puţin mai târziu în acea după-amiază am mers la acel magazin de discuri pentru a
interpreta fizic scena. Nici un singur detaliu oferit de simţuri nu mă încuraja să cred că aș
putea ieși din magazin cu discurile alea. Mi se spusese încă din septembrie, de către același
vânzător, în același loc, aceeași poveste care i se servise prietenului meu înainte de Crăciun.
Abordându-l pe vânzătorul pe care-l văzusem în imaginaţie în acea dimineaţă, am
repetat, ‚Aveţi Isolda completă de Flagstad?’, la care el a răspuns, ‚Nu, nu avem’. Fără a rosti
ceva audibil de către el, am murmurat mai mult, ‚Păi, eu nu asta te-am auzit spunând’.
Întorcându-mă să ies din magazin, am observat pe un raft de sus ceea ce am crezut a fi
o reclamă a acestui set de discuri și am aruncat vânzătorului, ‚Dacă nu aveţi marfa, n-ar
trebui s-o promovaţi’.
 ‚Așa e’, a răspuns el și, întinzându-se s-o dea jos, a descoperit că era de fapt albumul
complet, cu toate cele cinci discuri! Scena nu a fost jucată exact așa cum o construisem, dar
rezultatul a confirmat ceea ce implica scena mea imaginată. Cum să-ţi mulţumesc?” ...F.B.

Citind scrisoarea lui F.B., trebuie să ne punem de acord cu Anthony Eden că „O

asumpţie, deși falsă, dacă se persistă în ea, se va concretiza faptic.” Fantezia lui F.B.,
contopindu-se cu atmosfera oferită simţurilor de magazinul de discuri real, și-a îmbogăţit
aspectele și a devenit „a lui” – ceea ce a perceput ulterior fizic.
Viitorul nostru este imaginarea noastră în marșul său creativ. F.B. și-a folosit imaginaţia
pentru un scop conștient, reprezentând viaţa așa cum își dorea el să fie și afectând astfel
viaţa în loc de a o reflecta numai. Atât de sigur fusese el că scena lui imaginară era de fapt
realitatea – și gestul fizic numai o umbră – încât, atunci când vânzătorul i-a spus, „Nu, nu
avem”, F.B. a zis, mental, „Păi, eu nu asta te-am auzit spunând”. Nu numai că și-a amintit ce
a auzit, dar auzea același lucru încă! Imaginând dorinţa împlinită e căutarea ce găsește,
cererea ce primește, baterea la care se deschide. A văzut și a auzit ceea ce dorea el să vadă
și să audă; și nu a acceptat „Nu, nu avem” în ruptul capului.

Imaginatorul visează în stare de trezie. El nu e sclavul Viziunii sale, ci stăpânul direcţiei

atenţiei sale. Statornicia imaginativă controlează percepţia evenimentelor în spaţiu-timp.
Din păcate, cei mai mulţi oameni sunt...
„Veșnic schimbători, ca un ochi lipsit de bucurie
Ce nu află nimic vrednic de abătut...”
[Percy Bysshe Shelley, „To the Moon”]

Dna G.R., și ea, a auzit imaginar ceea ce voia să audă fizic și a știut că lumea exterioară
trebuie să i-o confirme. Iată povestirea ei:

„Cu ceva vreme în urmă am dat un anunţ publicitar pentru vânzarea casei noastre,
ceea ce ne era necesar pentru a ne cumpăra o proprietate mai mare, pentru care
depuseserăm deja o ofertă. Mai mulţi oameni ar fi cumpărat-o imediat, dar eram nevoiţi să
le explicăm că nu puteam încheia nicio înţelegere până ce nu eram siguri că oferta noastră
pentru noua locuinţă fusese acceptată. În timpul acesta, ne sună un agent și practic ne
imploră să-i permitem să ne arate casa unui client de-ai săi care era extrem de interesat de
locaţia asta și era dispus să plătească chiar mai mult decât ceream noi. Le-am explicat
situaţia noastră atât agentului cât și clientului său; amândoi au spus că nu-i deranja să
aștepte până ce vom perfecta noua noastră tranzacţie.
Agentul ne-a cerut să semnăm o hârtie despre care spunea că nu ne obligă la nimic,
doar îi va oferi lui prima șansă de a cumpăra imediat ce noi ne vom fi luat noua casă. Am
semnat și ulterior am aflat că, potrivit Legii Imobiliarelor din California, nici că se putea ceva
mai constrângător. Câteva zile mai târziu, afacerea cu noua casă a picat, așa că l-am anunţat
pe agent și răspunsul lui verbal a fost ‚Eh, asta e’.
 Două săptămâni mai târziu însă a intentat proces împotriva noastră pentru o mie cinci
sute de dolari, valoarea comisionului său. S-a stabilit data înfăţișării și am cerut un proces cu
juriu. Avocatul nostru ne-a asigurat că va face tot ce va putea, dar, legea în această privinţă
fiind foarte strictă, nu prea vedea cum am fi putut câștiga.
Când a sosit data procesului, soţul meu era în spital și nu se putea înfăţișa alături de
mine. Nu aveam nici un martor; dar agentul își adusese trei avocaţi și un număr de martori
împotriva noastră în sală. Avocatul nostru îmi spunea acum că n-aveam nicio șansă.
M-am întors spre imaginaţia mea și iată ce am făcut. Neţinând defel seama de cele ce
spuneau avocaţii, martorii și judecătorul care părea a-l favoriza pe reclamant, gândeam
numai cuvintele pe care voiam să le aud. În imaginaţia mea, ascultam anume și auzeam
președintele juriului spunând, ‚Găsim pârâtul nevinovat’. Am ascultat până ce am crezut că
era adevărat. Mi-am închis urechea minţii la tot ce se spusese în sala aia de judecată și
auzeam numai acele cuvinte, ‚Găsim pârâtul nevinovat’.
Juriul a deliberat de la pauza de prânz până la patru și jumătate după-amiază și pe tot
parcursul acelor ore am stat în sala de judecată și am auzit acele cuvinte din nou și din nou
în imaginaţia mea. Când juraţii s-au întors, judecătorul i-a cerut președintelui să se ridice și
să dea verdictul. Președintele s-a ridicat și a spus, ‚Găsim pârâtul nevinovat’.” ...Dna G.R.

„De-ar fi vise de vânzare,

Ce ai cumpăra?”
[Thomas Lovell Beddoes, „Dream-Pedlary”]

Nu ţi-ai cumpăra dorinţa împlinită? Visele tale sunt fără preţ și fără bani. Asigurându-și
sprijinul juriului în imaginaţia ei – auzind numai ce voia să audă, a adus juriul la unanimitate
în favoarea ei. Imaginarea fiind realitatea a tot ce există, prin ea și-a obţinut doamna
respectivă împlinirea dorinţei.

Afirmaţia lui Hebbel conform căreia „poetul creează din contemplare” este valabilă și
în privinţa imaginatorilor. Ei știu cum să își utilizeze halucinaţiile audio-video pentru a-și
crea realitatea.

Nimic nu e mai fatal decât conformarea. Nu trebuie să ne îngăduim a ne supune

fixaţiei circulare a faptelor. Schimbă imaginea și astfel schimbi faptele. R.O. a aplicat arta
vederii și a simţirii pentru a-și crea viziunea în imaginaţie.

„Acum un an mi-am luat copiii în Europa, lăsându-mi apartamentul în grija servitoarei.

Când ne-am întors în State câteva luni mai târziu, servitoarea și mobila dispăruseră.
Intendentul clădirii spunea că servitoarea îmi mutase mobila ‚la cererea mea’. Nu puteam
face nimic pe moment, așa că mi-am luat copiii și ne-am cazat la un hotel. Am reclamat,
desigur, incidentul la poliţie și am angajat și detectivi particulari pentru caz. Ambele
organizaţii au investigat fiecare companie de mutări și fiecare depozit din New York City, dar
în zadar. Părea că nu rămăsese nicio urmă, atât în cazul mobilei cât și al servitoarei.
 Epuizând toate resursele externe, mi-am amintit învăţăturile tale și am hotărât să-
ncerc să-mi folosesc imaginaţia în această problemă. Șezând în camera mea de hotel așadar,
mi-am închis ochii și m-am imaginat în propriul meu apartament, așezată în fotoliul meu
preferat și înconjurată de toate piesele mele de mobilier. Am privit spre pianul pe care îmi
ţineam fotografiile copiilor. Continuam să-mi ţin privirea aţintită asupra pianului până ce
întreaga cameră îmi devenea cu adevărat reală. Îmi puteam vedea fotografiile copiilor și
simţi tapiţeria fotoliului pe care stăteam în imaginaţia mea.
A doua zi, ieșind de la bancă, am cotit în direcţia apartamentului meu gol în loc să o iau
spre hotel. Când am ajuns la colţ, am realizat ‚greșeala’ și tocmai eram pe punctul de a mă
întoarce, când, atenţia mi-a fost atrasă de o pereche foarte familiară de glezne. Da, gleznele
aparţineau servitoarei mele. Am pășit spre ea și am apucat-o de braţ. Era speriată de-a
binelea, dar am asigurat-o că tot ceea ce voiam de la ea era mobila mea. Am chemat un taxi
și ea m-a condus spre locul în care prietenii ei îmi depozitaseră mobilierul. Într-o singură zi,
imaginaţia mea găsise ceea ce forţele de poliţie ale întregului ditamai oraș și investigatori
particulari n-au putut afla timp de săptămâni.” ...R.O.

Această doamnă cunoștea secretul imaginării înainte de a apela la poliţie, dar

imaginarea – în ciuda importanţei sale – a fost uitată, dat fiind faptul că atenţia era fixată
asupra faptelor. Totuși, ceea ce raţiunea a eşuat în a găsi prin forţă, imaginarea a găsit fără
efort. Nimic nu persistă – inclusiv simţul lipsei – fără suportul său imaginar. Imaginându-şi
că stătea în propriul ei scaun, în propria ei cameră, înconjurată de tot mobilierul ei, ea a
retras suportul imaginar pe care-l dăduse simţului pierderii sale; iar prin această schimbare,
şi-a recuperat mobila pierdută şi a revenit acasă.

Imaginaţia ta este cel mai creativă când îţi imaginezi lucrurile aşa cum le doreşti a fi,
construind o experienţă nouă dintr-un vis fantastic. Pentru a construi un asemenea vis
fantastic în imaginaţia sa, F.G. şi-a adus în scenă toate simţurile – văzul, auzul, atingerea,
mirosul, chiar şi gustul. Iată povestirea ei:

„Încă din copilărie am visat să vizitez locuri îndepărtate. Indiile de Vest îmi aprindeau
fantezia mai cu seamă şi mă desfătam în sentimentul de a fi într-adevăr acolo. Visele sunt
minunat de necostisitoare şi, ca adult, am continuat să-mi visez visele, căci n-aveam bani ori
timp să le fac ‚să se adeverească’.
Anul trecut am ajuns la spital, necesitând o operaţie. Auzisem învăţăturile tale şi, în
perioada de recuperare, am hotărât să-mi intensific visul treaz favorit, din moment ce
aveam atâta timp liber.
Am scris chiar companiei Alcoa Steamship Line, solicitându-le pliante gratuite de
călătorie şi m-am adâncit în studierea amănunţită a lor cu ceasurile, alegându-mi vasul şi
cabina şi cele şapte porturi pe care doream cel mai mult să le vizitez.
Îmi închideam ochii şi, în imaginaţie, păşeam pe pasarela navei şi simţeam mişcarea
apelor în timp ce marele pachebot îşi făcea drum prin oceanul liber.
 Auzeam zgomotul surd al valurilor lovindu-se de marginile vaporului, simţeam căldura
aburindă a soarelui tropical pe faţă şi miroseam şi gustam aerul sărat în timp ce navigam
prin apele albastre.
Preţ de o săptămână întreagă, reţinută pe patul de spital, am trăit libera şi fericita
experienţă de a fi de fapt pe acel vas. Apoi, cu o zi înainte de a mă externa, am împachetat
pliantele alea colorate şi am uitat de ele.
Două luni mai târziu, am primit o telegramă de la o agenţie de publicitate ce-mi
spunea că eram câştigătoarea unui concurs. Mi-am amintit vag că pusesem un cupon de
concurs cu câteva luni mai devreme la supermarketul de lângă mine, dar uitasem complet
de asta. Câştigasem marele premiu, care – minunea minunilor – mă făcea beneficiara unei
croaziere prin Caraibe sponsorizată de Alcoa Steamship Line.
Dar minunea nu se oprea acolo. Tocmai cabina în care am locuit şi prin care m-am
plimbat imaginar cât zăcusem pe patul de spital îmi fusese repartizată mie. Şi, pentru a face
o poveste incredibilă şi mai greu de crezut, am navigat exact pe nava pe care o alesesem –
care a oprit nu în unul, ci în toate cele şapte porturi pe care doream să le vizitez!” ...F.G.

„A călători e privilegiul, nu al celor bogaţi, ci, al celor cu imaginaţie.” [Stephen Berrien

Stanton, „The Essential Life”, 1908+
 CAPITOLUL 7
STĂRI
„Aceasta e o epocă în care starea hotărăşte norocul oamenilor,
nu norocul hotărăşte starea.” — Sir Winston Churchill

Oamenii îşi privesc stările mult prea mult ca efecte şi nu suficient drept cauze. Stările
sunt activităţi imaginative fără de care nicio creaţie nu e posibilă. Spunem că suntem fericiţi
pentru că ne-am atins scopul; nu realizăm că procesul funcţionează la fel de bine în direcţie
inversă – că ne atingem scopul tocmai fiindcă ne-am asumat sentimentul fericit al dorinţei
împlinite.

Stările nu sunt numai rezultate ale împrejurărilor vieţii noastre; ele sunt şi cauzele
acelor împrejurări. În „Psihologia emoţiilor”, prof. Ribot scrie, „O idee care e numai o idee
nu produce şi nu face nimic; ea acţionează numai dacă e simţită, dacă e însoţită de o stare
eficace, dacă trezeşte tendinţe, adică, elemente motrice”.

Doamna din povestirea următoare a trăit atât de eficient sentimentul dorinţei sale
împlinite, încât şi-a transformat starea într-un atribut al nopţii – prins într-un vis delicios.
„Cei mai mulţi dintre noi citesc poveşti cu zâne, dar cu toţii ştim că fanteziile alea
despre bogăţii şi noroace nemăsurate sunt numai pentru cei foarte tineri. Dar aşa să fie,
oare? Vreau să-ţi vorbesc despre ceva incredibil de minunat ce mi s-a întâmplat prin
puterea imaginaţiei mele – şi eu nu sunt ‚tânără’ în ani.
Trăim într-o epocă ce nu crede în născociri ori magii, şi totuşi, tot ce aş fi putut vrea în
cele mai fantastice vise ale mele mi s-a dat prin simpla utilizare a cele ce propovăduieşti tu –
că ‚imaginarea creează realitatea’ şi că ‚trăirea’ *‚simţirea’+ e secretul imaginării.
În perioada în care mi s-a întâmplat acest minunat lucru, eram fără serviciu şi nu
aveam o familie la care să apelez pentru suport. Aveam nevoie cam de toate cele. Pentru a
găsi un job decent aveam nevoie de o maşină de alergat şi, deşi aveam o maşină, era atât de
prăpădită încât era gata să se desfacă în bucăţi. Întârziasem cu chiria; nu aveam haine
potrivite pentru a merge la interviuri, iar în ziua de azi nu e defel amuzant pentru o femeie
de 55 de ani să-şi caute de lucru de orice fel. Contul meu bancar era aproape epuizat şi nu
aveam nici un prieten spre care să mă întorc.
Dar participasem la întrunirile tale de aproape un an şi disperarea m-a silit să-mi pun
imaginaţia la încercare. Într-adevăr, nu aveam nimic de pierdut. A fost firesc, cred, să încep
prin a mă imagina având tot ce îmi trebuia. Dar îmi trebuiau atât de multe lucruri şi într-o
asemenea scurtă măsură încât m-am trezit gata-obosită întocmind lista şi, când am
terminat, eram atât de nervoasă că nici nu puteam să dorm.
Într-o seară, te-am auzit povestind despre un artist care a prins ‚sentimentul’, sau
‚cuvântul’, cum îi spuneai tu, de ‚aşa-i că-i minunat?’ în experienţa sa personală.
 Am început să aplic această idee în cazul meu. În loc să mă gândesc la şi să-mi
imaginez fiecare articol care-mi trebuia, am încercat să captez ‚sentimentul’ că ceva
minunat mi se întâmplase – nu mâine, nu săptămâna viitoare – ci chiar acum. Îmi spuneam
iar şi iar, în timp ce adormeam, ‚Nu-i aşa că-i minunat? Ceva fantastic mi se întâmplă chiar
acum!’. Şi, adormind, simţeam aşa cum m-aş fi simţit într-o astfel de împrejurare.
Am repetat acea acţiune imaginară însoţită de trăirea ei timp de două luni, noapte de
noapte şi, într-o zi de început de octombrie am întâlnit un amic pe care nu-l văzusem de luni
bune şi care mi-a spus că urma să plece într-o călătorie spre New York. Trăisem în New York
cu mulţi ani înainte şi am vorbit despre oraş preţ de câteva minute, după care ne-am
separat. Am uitat complet de incident. O lună mai târziu, bărbatul ăsta îmi sună la uşă şi pur
şi simplu îmi pune în mână un cec de două mii cinci sute de dolari pe numele meu. După ce
mi-am revenit din şocul iniţial de a-mi fi văzut numele pe un cec cu atât de mulţi bani,
povestea care începea să se desfăşoare îmi părea un vis. Avea legătură cu un prieten pe
care nu-l văzusem şi de care nu mai auzisem de peste 25 de ani. Prietenul ăsta din trecutul
meu, aflam acum, a devenit foarte bogat în aceşti douăzeci şi cinci de ani. Cunoştinţa
noastră comună, cea care-mi adusese cecul, îl întâlnise din întâmplare în timpul vizitei sale
în New York cu o lună în urmă. În timpul discuţiei, a pomenit de mine şi, din motive pe care
n-aveam să le cunosc (căci nici până în zi de azi nu m-a căutat personal şi nici eu n-am
încercat să-l contactez), acest vechi prieten a hotărât să împartă cu mine un strop din
marele lui avut.
Pe parcursul următorilor doi ani, am primit lunar, de la biroul avocatului său, cecuri
atât de generoase încât nu numai că mi-au acoperit fiecare necesitate a traiului zilnic, dar a
mai şi rămas din plin pentru toate celelalte drăgălăşenii ale vieţii: o maşină, haine, un
apartament spaţios – şi, cel mai frumos dintre toate lucrurile, faptul că nu mai eram nevoită
să-mi câștig pâinea de zi cu zi.
Luna trecută am primit o scrisoare şi câteva hârtii notariale ce trebuiau semnate, care
certificau continuarea acestui venit lunar până la sfârşitul vieţii mele!” ...T.K.

„Dacă nebunul se încăpăţânează în nebunia lui,

El devine înţelept.” — William Blake

Sir Winston ne îndeamnă să acţionăm în asumpţia că deja avem ceea ce căutăm, „să
ne însuşim o calitate, dacă nu o avem” *William Shakespeare, „Hamlet”+. Nu e acesta oare
secretul „miracolelor”?
Astfel, slăbănogului i s-a spus să se ridice, să-şi ia patul şi să umble – să acţioneze
mental ca şi când ar fi fost vindecat [Matei 9:1-8; Marcu 2:1-13; Luca 5:18-25; Ioan 5:1-17];
iar când acţiunile imaginaţiei sale au corespuns acţiunilor pe care le-ar fi făcut fizic de ar fi
fost vindecat – el s-a vindecat.

„Aceasta este o povestire despre care unii ar spune că ‚s-ar fi întâmplat de la sine,
oricum’, dar cei ce o vor citi cu atenţie vor afla motive de a cădea pe gânduri.
 Începe cu un an în urmă, când plecam din Los Angeles pentru a-mi vizita fiica în San
Francisco. În locul fetei mereu fericite pe care o ştiam, am găsit una într-o suferinţă
profundă. Necunoscând cauza durerii sale şi nedorind să întreb, am aşteptat până ce mi-a
spus că e într-un mare necaz financiar şi îi trebuiau trei mii de dolari imediat. Nu sunt o
femeie sărmană, dar nu puteam face rost de atâta numerar foarte repede. Cunoscându-mi
fata, ştiam şi că nu ar fi acceptat, oricum. M-am oferit să împrumut suma asta pentru ea,
dar a refuzat şi, în schimb, mi-a cerut să o ajut ‚aşa cum ştiam eu’… se referea la utilizarea
imaginaţiei mele, fiindcă i-am spus adesea despre învăţăturile tale şi unele dintre cuvintele
mele au atins-o acolo unde trebuia.
Ne-am pus imediat de acord asupra acestui plan, convenind că mă va ajuta să o ajut.
Am hotărât asupra unei scene imaginare pe care o puteam practica amândouă şi care
implica ‚să vedem’ bani venind spre ea din toate direcţiile. Am simţit bani curgând spre ea
din fiecare colţişor, până ce ea era în mijlocul unei ‚mări’ de bani, dar am făcut asta numai
cu senzaţia de ‚bucurie’ pentru toată lumea şi nu ne-am gândit defel la ‚cum’, numai şi
numai la fericirea tuturor.
Ideea părea că a însufleţit-o şi sunt sigură că ea e responsabilă pentru ceea ce s-a
întâmplat câteva zile mai târziu. Categoric, revenise la starea fericită şi plină de încredere
care îi era naturală, deşi nu exista nicio dovadă că ar veni deocamdată vreo lăscaie spre ea.
Apoi eu am plecat înapoi, spre Est.
Când am ajuns acasă, mi-am sunat mama (o ‚tânără’ adorabilă de nouăzeci şi unu de
ani), care mi-a cerut să vin să o văd imediat. Voiam o zi de odihnă, dar ea nu mai putea să
aştepte; trebuia să vin imediat. Fireşte că m-am dus şi, după ce m-a salutat, mi-a pus în
mână un cec de trei mii de dolari pe numele fetei mele! Înainte de a putea deschide gura,
mi-a dat încă trei cecuri ce totalizau o mie cinci sute de dolari pentru copiii fiicei mele.
Motivaţia ei? Mi-a explicat că a hotărât brusc, numai cu o zi înainte, să dea ce avea lichid
celor pe care îi iubea cât încă mai era ‚aici’, să cunoască bucuria lor când vor primi!
S-ar fi întâmplat oricum? Nu – nu în felul acesta. Nu la câteva zile după nevoia
disperată a fiicei mele şi apoi a transformării sale bruşte. Ştiu că gestul ei imaginar a
declanşat această schimbare minunată – aducând nu numai o mare bucurie celui care
primeşte, dar şi celui care dă.
P.S. …Aproape că am uitat să adaug că, printre cecurile cu atâta generozitate oferite,
unul era pentru mine, în sumă de trei mii de dolari!” ...M.B.
Posibilităţile nemărginite ce se deschid prin recunoaşterea schimbării direcţiei
imaginaţiei sunt cu adevărat fără măsură. Nu sunt limite. Piesa vieţii este o activitate
imaginară în care aducem lucruri spre fiinţă prin stările noastre, mai degrabă decât prin
acţiunile noastre fizice. Stările atât de iscusit călăuzesc toate cele spre cele pe care le
afirmă, încât se poate spune că ele creează împrejurările vieţii şi dictează evenimentele.
Starea dorinţei împlinite este mareea ce ne înalţă cu uşurinţă de pe ţărmul simţurilor, unde
suntem de obicei ancoraţi. Dacă suntem conştienţi de stare şi cunoaştem acest secret al
imaginării, putem declara că tot ceea ce starea noastră afirmă se va adeveri.
 Povestirea ce urmează este a unei mame ce a reuşit să menţină o stare aparent
„jucăuşă”, ce a dus la rezultate uluitoare.

„Sigur ai auzit de ‚leacul băbesc’ al negilor. Anume, dacă un neg e cumpărat, va

dispărea. Ştiam povestea asta din copilărie, dar abia când am ascultat predicile tale am
realizat adevărul ascuns în superstiţia aia. Băiatul meu, un flăcău de zece ani, avea mulţi
negi mari şi urâţi pe picioare ce-i provocau iritaţii care l-au chinuit ani de zile. Am hotărât că
noua mea ‚perspectivă’ ar putea fi folosită în ajutorul lui. Un fiu are multă încredere în
mama lui din principiu, aşa că l-am întrebat dacă i-ar plăcea să scape de negi. A zis repede
că ‚da’, dar nu voia să meargă la doctor. I-am cerut să joace un mic joc cu mine, adică, eu îi
voi plăti o sumă de bani pentru fiecare neg. I -a convenit de minune; a spus că ‚nu vedea
cum ar putea pierde la jocul ăsta’. Am ajuns la un preţ convenabil, a crezut el, şi apoi i-am
spus, ‚Acuma, vezi că-ţi dau bani buni pentru negii ăia; nu mai sunt ai tăi. Nu ţii ce nu-i al
tău, aşa că nu mai poţi păstra negii. Vor dispărea. Poate lua o zi, două, ori o lună; dar ţine
minte că i-am cumpărat şi acum îmi aparţin mie’.
Băiatul meu a fost încântat de jocul nostru şi rezultatele par a fi ceva ce citeşti în cărţi
de vrăji prăfuite. Dar, crede-mă, în zece zile, negii au început să cadă şi, la capătul lunii, toţi
negii de pe corpul lui au dispărut complet!
E şi o continuare a acestei povestiri, fiindcă am cumpărat negi de la mulţi oameni. Şi ei
au crezut că-i amuzant şi mi-au acceptat cei cinci sau zece cenţi pentru un neg. În fiecare
caz, negul a dispărut – dar, în realitate – numai un singur om mă crede când îi spun că
numai şi numai imaginaţia lui a îndepărtat negii. Acel om e tânărul meu fiu.” ...J.R.

Omul, imaginându-se pe sine într-o stare, ia asupra sa roadele acelei stări. Dacă nu se
imaginează în acea stare, va fi veşnic lipsit de roade.

Marele mistic irlandez A.E. [George William Russell] a scris în „The Candle of Vision”
[„Flacăra viziunii”]: „Am devenit conştient de un grabnic ecou, ori răspuns, al propriilor
mele stări în împrejurări ce păreau de aici înainte de neschimbat în statornicia lor… Puteam
profeţi după apariţia unei noi stări înlăuntrul meu că, fără să caut, aveam să-ntâlnesc
curând oameni de un anumit caracter – şi apoi îi întâlneam. Chiar şi lucrurile neînsufleţite
erau în puterea potrivirilor acestora”.

Dar omul nu trebuie să aştepte ca să apară noi stări înlăuntrul lui; el poate crea stări
fericite la comandă.
 CAPITOLUL 8
PRIN OGLINDĂ
„Un om ce pe sticlă priveşte,
Pe ea îşi poate ochiul ostoi;
Ori dacă vrea, prin ea păşeşte,
Şi-apoi spre paradis poate privi.”
— George Herbert [„The Elixir”]

Obiectele, pentru a fi percepute, trebuie mai întâi ca ele să pătrundă într-un fel în
creierul nostru; dar noi nu suntem – din cauza asta – împreunaţi cu mediul nostru. Deşi
conştienţa e firesc centrată asupra simţurilor şi de obicei e limitată de acestea, omului îi
este cu putinţă să treacă de fixaţia simţurilor sale într-o structură imaginară pe care el o
închipuie şi pe care o ocupă în totalitate, astfel încât e mai vie şi mai receptivă decât cea
asupra căreia simţurile sale „stau aţintite”. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, omul ar fi un
simplu automat ce reflectă viaţa, fără a o influenţa vreodată. Omul, care este în totalitate
imaginaţie, nu e chiriaşul creierului, ci proprietarul; el nu trebuie să se resemneze în faţa
aparenţei lucrurilor; el poate trece de la conştienţa perceptivă la cea conceptivă.

Această abilitate, de a trece de structura reflectivă mecanică a simţurilor, este cea mai
mare descoperire pe care o poate face omul. Dezvăluie omul ca centru al imaginării cu
puteri de intervenţie ce-i îngăduie să modifice cursul evenimentelor observate, mergând din
succes în succes printr-o serie de transformări mentale în sine însuşi.

Atenţia, vârful de lance al imaginării, poate fi ori atrasă din afară, unde simţurile stau
aţintite, ori direcţionată voit dinlăuntru şi, prin simţuri, să ajungă spre dorinţa împlinită.

Pentru a trece de la conştienţa perceptivă, sau lucrurile aşa cum par, la conştienţa
conceptivă, sau lucrurile aşa cum ar trebui să fie, imaginăm cât mai viu şi mai aidoma-vieţii
posibil ce am vedea, auzi şi face dacă am fi prezenţi fizic şi dacă lucrurile aşa cum ar trebui
ele să fie ar fi experimentate fizic şi participăm imaginativ la acea scenă.

Povestirea următoare vorbeşte despre cineva care „a trecut prin oglindă” şi a rupt
lanţurile care o ţintuiau.

„Acum doi ani am fost dusă la spital, în situaţia în care cheaguri de sânge mi-au afectat
sever întregul sistem vascular, provocând întărirea arterelor şi artrită. Se întâmplase ceva cu
un nerv din capul meu şi aveam şi tiroida mărită. Doctorii nu se puteau pune de acord
asupra cauzelor acestei condiţii şi toate tratamentelor lor erau complet neeficiente. Am fost
silită să renunţ la activităţile mele obişnuite şi să rămân în pat cea mai mare parte a
timpului. Îmi simţeam corpul, de la şolduri la degete, ca şi când era strâns legat cu sârme;
nu-mi puteam pune picioarele pe podea fără a purta ciorapi elastici grei, până la şold.
 Ştiam câte ceva despre învăţăturile tale şi încercam din greu să aplic din cele ce
auzisem, dar, pe măsură ce condiţia mea se agrava şi nu mai puteam participa la
conferenţierile tale, mohoreala mea s-a adâncit. Într-o zi, un prieten mi-a trimis o vedere ce
înfăţişa o plajă adorabilă a oceanului. Imaginea era atât de frumoasă încât am privit şi am
privit până ce am început să-mi aduc aminte de zilele de vară din trecut, petrecute cu
părinţii la mare. Pentru o clipă, ilustrata păru a se anima şi un şuvoi de amintiri cu mine
însămi mi-au năvălit prin minte. Am simţit atingerea tălpilor mele goale pe nisipul ud şi tare;
am simţit apa rece trecându-mi printre degete şi am auzit ciocnirea valurilor ce se izbeau de
ţărm. Această activitate imaginară a fost atât de plină de satisfacţii pentru mine încât am
continuat, lungită în pat, să-mi imaginez scena asta minunată zi după zi, cam o săptămână.
Într-o dimineaţă, am vrut să mă mut de pe pat pe o canapea şi am dat să mă ridic,
când, am fost cuprinsă de o durere atât de cruntă că mi-a paralizat întregul corp. Nu
puteam nici să mă aşez, nici să mă întind. Durerea asta teribilă a durat mai bine de un
minut, dar când a încetat – eram liberă! Părea ca şi când toate sârmele ce-mi sugrumau
picioarele fuseseră tăiate. Într-o clipă eram înlănţuită; în clipa următoare eram liberă. Nu
gradual, ci instantaneu.” ...V.H.

„Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” — 2Corinteni 5:7

Când umblăm prin vedere, ne cunoaştem drumul după obiectele pe care le văd ochii
noştri. Când umblăm prin credinţă, ne ordonăm viaţa după scenele şi acţiunile pe care
numai imaginaţia le vede.

Omul percepe prin Ochiul Imaginaţiei sau prin Simţ. Dar sunt posibile două atitudini
mentale asupra percepţiei, efortul imaginativ creativ, care se întâlneşte cu un răspuns
imaginativ, sau „fixarea” neimaginativă a ochiului, care doar reflectă.
Omul are înlăuntrul său principiul vieţii şi principiul morţii. Unul este imaginaţia
construindu-și structurile sale imaginare din vise generos de fanteziste. Celălalt este
imaginaţia construindu-şi structurile imaginare din imagini reflectate de vântul rece al
faptelor. Unul creează. Celălalt perpetuează.

Omul trebuie să adopte fie calea credinţei, fie calea vederii. În măsura în care omul
construieşte din vise fanteziste, el e viu; şi, astfel, dezvoltarea abilităţii de a trece prin
oglinda reflexivă a simţurilor este îmbogăţirea vieţii. Înseamnă că, limitând imaginaţia la
„fixaţia ochiului” asupra oglinzii reflexive a simţurilor e sărăcire a vieţii.

Suprafaţa amăgitoare a faptelor reflectă mai degrabă, nu dezvăluie, deviind sau

blocând „Ochiul Imaginaţiei” de la adevărul care-l eliberează pe om [Ioan 8:32]. „Ochiul
Imaginaţiei”, de nu e învăluit, priveşte spre ceea ce trebuie să fie, nu spre ceea ce este.
Oricât de familiară ar fi scena asupra căreia se opreşte privirea, „Ochiul Imaginaţiei” poate
zări ceva nemaivăzut.
 Numai şi numai acest „Ochi al Imaginaţiei” este cel care ne poate elibera de fixaţia
simţurilor asupra lucrurilor din afară care ne domină complet existenţa obişnuită şi ne
menţine aţintiţi asupra oglinzii reflexive a lucrurilor.

Este posibil să trecem de la gândirea la la gândirea din; dar problema crucială rămâne
gândirea din, adică, experimentarea stării, căci acea experimentare înseamnă unificare; în
timp ce gândirea la este mereu subiect şi obiect – individul ce gândeşte şi lucrul la care se
gândeşte.

Abandonarea sinelui; lepădarea de sine. Acesta este secretul. Trebuie să ne

abandonăm pe sine stării, în dragostea noastră pentru stare şi, făcând asta, să trăim viaţa
stării şi nu în continuare starea noastră prezentă. Imaginarea pune stăpânire pe viaţa stării
şi se oferă pe sine expresiei vieţii acelei stări.

Credinţă plus Iubire înseamnă dăruire de sine. Auto-împuternicire. Nu ne putem dărui

pe noi înşine la ce nu iubim. „Nu ai fi făcut nimic dacă nu l-ai fi iubit” *„Pentru că iubeşti
toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai
fi plăsmuit”, Cartea înţelepciunii lui Solomon 11:24+. Şi pentru a face vie o stare, trebuie să
devenim acea stare. „Trăiesc, dar nu eu, ci Dumnezeu trăieşte în mine: şi viaţa pe care o
trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine
însuşi pentru mine” *„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-
a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. Galateni 2:20+.

Dumnezeu l-a iubit pe om, creaţia Sa, şi a devenit om în credinţa că acest act de
dăruire de sine va transforma creatul în creator.
Trebuie să fim „pastişori4 ai lui Dumnezeu, ca nişte copii dragi” *„următori ai lui
Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, Efeseni 5:1+ şi să ne dăruim la ceea ce iubim, aşa cum
Dumnezeu Care ne-a iubit S-a dăruit pe Sine nouă. Trebuie SĂ FIM starea pentru a
experimenta starea.

Centrul imaginării conştiente poate fi mutat şi cele ce sunt acum simple dorinţe –
activităţi imaginare discrete – pot fi aduse astfel în atenţia focalizatoare şi pătrunse.
Pătrunderea ne încredinţează acelei stări. Posibilităţile unor asemenea schimbări ale
centrului imaginării sunt uluitoare. Activităţile implicite sunt pe de-a-ntregul fizice. Mutarea
centrului imaginării nu se produce prin mişcare în spaţiu, ci printr-o schimbare a lucrului de
care suntem conștienţi. Limitele lumii simţurilor reprezintă o barieră subiectivă. Atâta
vreme cât simţurile observă, Ochiul Imaginaţiei este deviat de la adevăr.

4
(Rar; depr.) Persoană care pastișează. – Din fr. pastich eur; PASTIȘÁ, pastișez, vb. I. Tranz. (Depr.) A r ealiza o pastișă; a imita, a
copia. – Din fr. pasticher; PASTÍȘ//Ă ~e f. Cr eaţie artistică, în special literară, în care se imită tematica, stilul și maniera unui autor
(cu renume), copie, imitaţie. *G.-D. pastișei+ /<fr. pastiche.
 Nu ajungem departe dacă nu „lăsăm să treacă”. Doamna din cele ce urmează „a lăsat
să treacă” şi rezultatele au fost imediate şi miraculoase.

„Îţi mulţumesc pentru ‚cheia de aur’. Mi-a scos fratele din spital, din suferinţă şi
probabil de la moarte. Fiindcă era în faţa unei a patra operaţii, cu slabe şanse de
recuperare, eram foarte îngrijorată şi încercam să folosesc ce am învăţat despre Imaginaţia
mea, mai întâi m-am întrebat ce voia fratele meu cu adevărat: ‚Vrea să continue în acest
trup sau doreşte să se elibereze de el?’, iar întrebarea s-a tot răsucit în mintea mea şi
deodată am simţit că ar dori să continue să-şi remodeleze bucătăria, ceea ce şi făcea înainte
de a ajunge în spital. Ştiam că întrebării mele i se răspunsese, aşa că am început să imaginez
din acel punct.
Încercând să-mi ‚văd’ fratele ocupat cu remodelarea, m-am trezit deodată, ţinând de
spătarul unui scaun de bucătărie pe care îl folosisem de multe ori, că ‚ceva’ s-a întâmplat,
apoi eram lângă patul de spital al fratelui meu. Acesta era ultimul loc în care voiam să fiu,
fizic sau mental, dar acolo eram şi mâna fratelui meu s-a mişcat, a prins strâns de a mea şi
l-am auzit spunând, ‚Ştiam că vei veni, Jo’. Era o mână sănătoasă cea care mă strângea,
fermă şi sigură şi m-am simţit inundată de bucurie când m-am auzit spunând, ‚Totul e-n
regulă acum. Ştii asta’. Fratele meu nu a răspuns, dar am auzit clar o voce care-mi spunea,
‚Aminteşte-ţi această clipă’. Apoi părea că m-am trezit, înapoi la mine acasă.
Asta s-a întâmplat în noaptea după ce a intrat în spital. A doua zi m-a sunat soţia lui
zicând, ‚E incredibil! Doctorul nu poate explica, Jo, dar nu mai e nevoie de operaţie. E atât
de refăcut că îl vor externa mâine’. Lunea următoare fratele meu se întorcea la lucru şi e
perfect sănătos şi în zi de astăzi.” ...J.S.

Nu faptele – ci visele fanteziste ne modelează vieţile. Ea n-a avut nevoie de busolă

pentru a-şi găsi fratele, nici de unelte pe care să le mânuiască, ci numai de „Ochiul
Imaginaţiei”. În lumea simţurilor vedem ceea ce trebuie să vedem; în lumea Imaginaţiei
vedem ceea ce vrem să vedem; şi văzând acel lucru, îl creăm pentru ca lumea simţurilor să-l
vadă. Vedem lumea exterioară automat. A vedea ceea ce vrem să vedem necesită efort
imaginativ voit şi conştient. Viitorul nostru este activitatea noastră imaginară în marşul său
creativ.

Simţul comun ne asigură că trăim într-o lume solidă şi sensibilă, dar această lume
aparent solidă este – de fapt – imaginară de-a lungul şi de-a latul.

Povestirea următoare dovedeşte că este posibil ca cineva să transfere centrul

imaginării, într-un grad mai mic sau mai mare, la mari distanţe, şi nu numai să facă asta fără
a se deplasa fizic, dar şi să fie vizibil pentru alţii care sunt prezenţi în acel punct în spaţiu-
timp. Şi, de-ar fi acesta un vis, atunci,

„E oare tot ce vedem sau ni se pare

Doar un vis într-un alt vis?” [— Edgar Allan Poe]
 „Aşezată în camera mea de zi din San Francisco, mi-am imaginat că sunt în camera de
zi a fiicei mele din Londra, Anglia. M-am înconjurat atât de complet cu acea cameră pe care
o cunoşteam în amănunt, încât m-am trezit că sunt fizic acolo. Fiica mea stătea lângă
şemineul ei, cu faţa în altă parte. O clipă mai târziu s-a întors şi ochii noştri s-au întâlnit. Am
văzut o expresie atât de uluită şi înfricoşată pe chipul ei că şi eu m-am tulburat şi imediat
m-am regăsit în propria mea cameră din San Francisco.
Cinci zile mai târziu, am primit o scrisoare par avion de la fiica mea, care-mi scrisese în
ziua experimentului meu al călătoriei imaginare. Îmi scria acolo că ‚mă văzuse’ aievea în
camera ei de zi, ca şi când aş fi fost acolo în carne şi oase. Îmi mărturisea că fusese foarte
speriată şi că, înainte de a putea vorbi, dispărusem. Ceasul ‚vizitei’, aşa cum îl indica ea în
scrisoare, fusese exact acela la care mi-am început acţiunea imaginară, ţinând seama de
fusul orar. Îmi scria că îi spusese soţului ei despre această experienţă uimitoare şi că el o
ţinea una şi bună să-mi scrie imediat, fiindcă, spunea el, ‚Mama ta trebuie să fi murit sau e
pe moarte’. Dar eu nu murisem, nici nu mă pregăteam de asta, ci eram cât se poate de vie şi
foarte încântată de această experienţă incredibilă.” ...M.L.J.

„Nimic nu se poate făptui decât acolo unde deja este, pe legea mea; unde este, însă?”
— Thomas Carlyle

Omul este în întregime Imaginaţie. Astfel, omul trebuie să fie acolo unde este el în
imaginaţia lui, fiindcă Imaginaţia lui este el însuşi. Imaginaţia este activă în şi prin orice stare
de care e conştientă. Dacă luăm schimbarea de conştienţă în serios, posibilităţile sunt
incredibile. Simţurile însoţesc omul într-o silită şi nesfântă cununie în ceea ce, de s-ar trezi
imaginativ, el ar lăsa deoparte. Nu trebuie să ne înfruptăm din datele oferite de simţuri.
Schimbă-ţi focarul conştienţei şi vezi ce se-ntâmplă. Oricât de puţin ne urnim mental, vom
percepe lumea într-un aspect uşor schimbat. Conştiinţa e de obicei mutată în spaţiu prin
mişcările organismului fizic, dar nu trebuie să fie restricţionată de acestea.
Poate fi mutată printr-o schimbare a ceea de care suntem conştienţi.

Omul manifestă puterea Imaginării, ale cărei limite nu pot fi definite. A realiza că
Adevăratul Sine – Imaginaţia – nu este ceva îngrădit de limitele spaţiale ale trupului e de cea
mai mare importanţă. Povestirea precedentă dovedeşte că, atunci când întâlnim pe cineva
în persoană, Adevăratul Sine nu trebuie să fie neapărat prezent în spaţiu acolo unde este
corpul său. Arată, de asemenea, că percepţia senzorială poate fi pusă în aplicare şi dincolo
de mijloacele fizice şi că datele oferite de simţuri ce rezultă sunt de aceeaşi natură ca şi cele
care se produc în timpul percepţiei obişnuite. Ideea din mintea mamei care a iniţiat întregul
proces era una clară, aceea de a fi în locul unde trăia fiica sa. Şi dacă mama a fost într-
adevăr în acel loc, şi dacă fiica a fost de faţă, atunci ea trebuia să fie perceptibilă fiicei.

Putem spera să înţelegem această experienţă numai în termeni imaginativi, nu şi în cei

mecanici sau materiali. Mama a imaginat ‚altundeva’ ca fiind ‚aici’. Londra era la fel de ‚aici’
pentru fiica ce trăia ‚acolo’ la fel cum San Francisco era ‚aici’ pentru mama de ‚acolo’.
 Abia dacă ne trece prin minte că această lume ar putea fi diferită în esenţă de ceea ce
simţul comun ne spune că e atât de evident. Blake scrie, „Nu îmi consider Ochiul Corporal
sau Vegetativ mai mult decât o Fereastră atunci când vine vorba de Vedere. Privesc prin ea,
iar nu cu ea”.
Această privire prin ochi nu numai că mută conştienţa spre alte părţi ale „acestei
lumi”, dar la fel de bine şi spre „alte lumi”.
Astronomii trebuie că ar fi vrut să ştie mai multe despre această „privire prin ochi”,
această călătorie mentală pe care misticii o practică atât de uşor…

Am trecut printr-un ţinut al oamenilor,

Un ţinut al bărbaţilor şi al femeilor,
Şi am auzit şi am văzut lucruri atât de cumplite,
Cum călătorii de pe pământul ăsta rece n-au mai cunoscut.
[— William Blake, „The Mental Traveller” („Călătorul cu mintea”)]
Călătoria mentală a fost practicată de bărbaţi şi femei treziţi încă din cele mai vechi
timpuri. Pavel mărturiseşte, „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în
trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la
al treilea cer. *Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu
ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le
grăiască”+ 2Corinteni 12:2-4 ş.u.

Pavel ne spune că el era acel om şi că el a călătorit prin puterea imaginaţiei sau Hristos.
În această scrisoare a lui către corinteni, le spune: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în
credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este
întru voi?” [2Corinteni 13:5]. Nu trebuie să fim „morţi” pentru a ne bucura de darurile
spirituale. „Omul este Imaginaţie pe de-a-ntregul şi Dumnezeu este Om” [William Blake,
„Annotations to Berkeley”]. Cercetaţi-vă aşa cum a făcut această mamă.

Sir Arthur Eddington spunea că tot ce avem dreptul de a spune despre lumea
exterioară este că e „o experienţă comună” *pe care o împărţim cu alţii+. Lucrurile sunt mai
mult sau mai puţin „reale” în funcţie de măsura în care se pot împărţi cu alţii ori cu noi
înşine cu o altă ocazie. Dar nu e nimic bătut în cuie.

Acceptând definiţia realităţii dată de Eddington, de „experienţă comună”, povestirea

de mai sus e la fel de reală ca pământul ori ca o culoare, fiindcă a fost împărţită atât de
mamă cât şi de fiică. Raza imaginării e în aşa fel încât trebuie să mărturisesc că nu cunosc
limite, de-ar fi, în privinţa abilităţii sale de a crea „realităţi”.

Toate aceste povestiri ne arată un singur lucru – că o activitate imaginară ce implică

dorinţa împlinită trebuie să înceapă în imaginaţie, dincolo de evidenţa simţurilor, în acea
Călătorie ce duce spre îndeplinirea dorinţei.
 CAPITOLUL 9
PĂTRUNDE ÎN
„Dacă Spectatorul ar pătrunde în cadrul acestor imagini în Imaginaţia lui, abordându-le din
Caleaşca de Foc a gândului său contemplativ, de ar putea… face prieten şi însoţitor dintr -
una din aceste imagini ale minunii, care întotdeauna îi cer să părăsească lucrurile pieritoare
(după cum prea-bine ştie), atunci el s-ar ridica din Mormântul său, atunci ar întâlni el
Mântuitorul în văzduh şi atunci ar fi fericit.” — BLAKE

Imaginaţia se pare că nu va face nimic din ceea ce vrem până ce nu pătrundem în

imaginea dorinţei împlinite. Oare nu seamănă această „pătrundere” în imaginea dorinţei
împlinite cu „Vidul de dincolo de Existenţă în care, dacă se intră, se încorporează în sine şi
devine Pântec” despre care vorbeşte Blake? Nu e oare aceasta adevărata interpretare a
poveştii mitice a lui Adam şi a Evei? Omul şi emanaţia sa? Oare nu sunt visele fanteziste ale
omului Emanaţia lui, Eva lui în care „se însămânţează pe sine în toţi Nervii ei, aşa cum se
toarnă un Soţ; iar ea devine locul lui de sălășluire şi grădina de şaptezeci de ori roditoare”?
[William Blake, „The Mental Traveller”]
Secretul creaţiei este secretul imaginării – mai întâi dorind şi apoi însuşindu-ţi
sentimentul dorinţei împlinite până ce visul fantezist, „Vidul de dincolo de Existenţă”, este
pătruns şi „se încorporează în sine şi devine pântec, un loc de sălăşluire şi o grădină de
şaptezeci de ori roditoare”. Observă bine cum Blake ne îndeamnă să pătrundem în aceste
imagini. Această pătrundere în imagine o face să „se încorporeze în sine şi să devină
pântec”. Omul, pătrunzând *în+ o stare, o însămânţează şi o face să creeze ceea ce implică
uniunea. Blake ne spune că aceste imagini sunt „Ceţoase acelora care nu sălăşluiesc în ele,
biete posibilităţi; dar acelora care le pătrund, par singura substanţă…”.

În drum spre Coasta de Vest, m-am oprit în Chicago pentru a-mi petrece ziua cu ceva
prieteni. Gazda mea se recupera dintr-o boală severă şi doctorul său îl sfătuise să se mute
într-o casă cu un singur etaj. Ascultându-l, a cumpărat o casă cu un singur nivel pentru noile
sale nevoi; dar acum se confrunta cu faptul că se părea că nu existau cumpărători pentru
uriaşa sa casă cu trei etaje. Când am sosit, era foarte descurajat. Încercând să-i explic legea
imaginării constructive gazdei mele şi soţiei sale, le-am spus povestea unei newyorkeze de
vază care venise să mă vadă în legătură cu închirierea apartamentului său. Întreţinea un
apartament cochet în oraş dar şi o casă la ţară, dar era absolut esenţial pentru ea să-şi
închirieze apartamentul de era să-şi petreacă vara împreună cu familia la ţară. [Neville
Goddard, „Puterea Conştiinţei”, Cap. 23, „Studii de caz - 5”+.
În anii anteriori, apartamentul fusese închiriat fără nicio dificultate încă de primăvara,
devreme, dar la vremea când venise să mă consulte, sezonul subînchirierilor era aparent
încheiat. Deşi apartamentul trecuse prin mâinile unor agenţi imobiliari pricepuţi, nimeni nu
părea interesat în a-l ocupa. I-am spus ce să facă în imaginaţia ei.
A făcut, şi în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, apartamentul era închiriat.
 Am explicat cum, prin folosirea constructivă a imaginaţiei sale, îşi închiriase
apartamentul. La sugestia mea, înainte de a merge la culcare în acea seară în apartamentul
ei din oraş, şi-a imaginat că era întinsă în patul din casa ei de la ţară. În imaginaţia ei, a văzut
lumea din casa de la ţară, şi nu din apartamentul ei de la oraş. A mirosit aerul rural curat. A
dat atâta realism acestei experienţe încât a adormit simţind că era la ţară de fapt.
Asta a fost într-o joi-seara. La ora nouă dimineaţa în sâmbăta ce a urmat, îmi telefona
de la casa ei de la ţară şi îmi povestea cum un chiriaş ideal, care îi îndeplinea toate cerinţele,
nu numai că îi închiriase apartamentul, dar îl închiriase cu condiţia de a se putea muta chiar
în ziua aceea.
Am sugerat prietenilor mei să-şi construiască o structură imaginară, aşa cum făcuse
acea femeie, şi anume, să adoarmă imaginându-şi că erau fizic în noua lor casă, simţind că-şi
vânduseră vechiul cămin. Le-am explicat uriaşa diferenţă dintre a gândi la imaginea noii lor
case şi a gândi din imaginea noii lor case. A gândi la este o mărturisire că nu sunt în ea; a
gândi din ea este dovada că sunt în ea. Pătrunderea în imagine dă substanţă imaginii.
Mutatul lor fizic în noua casă va urma automat.
Am explicat că felul în care arată lumea depinde numai de locul din care priveşte omul.
Şi omul, fiind „Imaginaţie în întregime”, trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţie.
Acest concept al cauzării nu le-a picat prea bine, căci le mirosea a magie ori superstiţii,
dar au promis că vor încerca.
Am plecat spre California chiar în acea noapte şi seara următoare, conductorul trenului
în care călătoream mi-a înmânat o telegramă. Zicea, „Vândut casa astă-noapte”.
O săptămână mai târziu, îmi scriau că în chiar seara în care eu părăseam Chicago, s-au
culcat fizic în vechea lor casă, dar mental, în cea nouă, văzând lumea din aceasta din urmă,
imaginându-şi cum ar „arăta” lucrurile dacă asta ar fi fost real.
Au fost treziţi chiar în noaptea aceea din somn ca să li se spună că se vânduse.

Abia când se pătrunde în această imagine, când Eva „este cunoscută”, abia atunci
evenimentul dă buzna în lume.

Dorinţa împlinită trebuie plămădită în imaginaţia omului înainte ca evenimentul să

poată evolua din ceea ce Blake numeşte „Vidul”.

Povestirea următoare dovedeşte că, prin mutarea focarului imaginării sale, dra M.F. a
pătruns fizic acolo unde stăruise în a fi imaginativ.

„La scurt timp după căsătorie, soţul meu şi cu mine am convenit că cea mai mare
dorinţă comună amândurora era un an în Europa. Acest obiectiv poate părea rezonabil
multora, dar nouă – constrânşi unei sfere de finanţe limitată – părea nu numai nerezonabil,
dar complet ridicol. Europa putea la fel de bine fi pe altă planetă. Dar auzisem învăţăturile
tale, aşa că am stăruit în a adormi în Anglia!
De ce Anglia în mod special, nu pot spune, poate numai fiindcă văzusem un film ce
prezenta zona din jurul palatului Buckingham şi m-am îndrăgostit pe loc de acea scenă.
 Tot ce am făcut în imaginaţia mea a fost să stau tăcută lângă marile porţi de fier şi să
simt barele reci de metal prinse strâns în mâinile mele în timp ce admiram palatul.
Timp de multe nopţi la rând am simţit o bucurie intensă de ‚a fi acolo’ şi adormeam în
această fericită stare. La scurt timp, soţul meu a întâlnit un străin la o petrecere care, o lună
mai târziu, îi intermedia o bursă didactică la o mare universitate. Imaginează-ţi entuziasmul
meu când am aflat că universitatea era în Anglia!
Constrânşi unei sfere limitate? După încă o lună traversam Atlanticul şi dificultăţile
noastre presupus insurmontabile s-au topit de parcă n-au existat niciodată. Am avut anul
nostru în Europa, unul dintre cei mai fericiţi din viaţa mea.” ...M.F.
Felul în care arată lumea depinde în întregime de locul în care stă omul când priveşte.
Şi omul, fiind „Imaginaţie în întregime”, trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţie.

„Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.”
[Psalm 117:22]
Piatra este Imaginarea.
Îţi fac cunoscut acest secret şi te las să Acţionezi sau să Re-Acţionezi.

Asta-i vestita piatră

Ce-a transformat în aur totul:
Căci ce a atins şi a trecut pe la Dumnezeu
Nu poate fi mai prejos descris.
— George Herbert [„The Elixir”]

„Casa mea e veche, dar e a mea. Voiam exteriorul vopsit şi interiorul redecorat, deşi nu
aveam bani pentru a îndeplini vreunul din obiective. Ne-ai spus să ‚trăim’ ca şi când dorinţa
noastră e deja realitate, şi asta este exact ceea ce am început să fac – imaginându-mi
vechea mea casă într-o zugrăveală nouă, nou-mobilată, nou-decorată şi tot restul. Am
păşit, în imaginaţia mea, prin camerele nou-redecorate. Am păşit pe-afară, admirând
zugrăveala proaspătă; şi, la capătul actului meu imaginar, am înmânat contractorului un cec
pentru plata imediată. Am pătruns cu credinţă în această scenă imaginară ori de câte ori
puteam în timpul zilei şi în fiecare seară înainte de a adormi.
În două săptămâni, am primit o scrisoare recomandată de la Lloyd's of London, care
mă anunţa că moştenisem şapte mii de dolari de la o femeie pe care nu am întâlnit-o
niciodată! Îi cunoscusem vag fratele cu aproape patruzeci de ani în urmă şi îi făcusem un
mic serviciu acum vreo cincisprezece ani, când acest frate îi murise la noi în ţară şi ea îmi
scrisese cerându-mi s-o ajut cu nişte formalităţi, ceea ce am făcut pe atunci. N-am mai auzit
de atunci de ea.
Acum, iată-mă cu un cec pentru şapte mii de dolari – mai mult decât suficient pentru a
acoperi costul restaurării casei mele, plus multe, multe alte lucruşoare pe care mi le
doream.” ...E.C.A.
 „Cel ce nu imaginează în trăsături mai puternice şi mai bune, şi în lumină mai puternică şi
mai bună decât poate vedea ochiul său trecător şi muritor, nu imaginează defel.”
— Blake

Dacă individul nu se imaginează ca fiind altul, sau altundeva, condiţiile şi împrejurările

prezente ale vieţii sale vor continua să fie aceleaşi şi problemele lui se vor perpetua, căci
toate evenimentele se reînnoiesc singure din imaginile constante ale sale. De el au fost
făcute; prin el vor continua să fie; şi prin el pot înceta a fi.

Secretul cauzării stă în montajul imaginilor — dar, un cuvânt de atenţionare —

montajul trebuie să aibă înţeles; trebuie să implice ceva ori nu va duce la actul creativ —
Cuvântul.
 CAPITOLUL 10
LUCRURI CARE NU SE VĂD
„...tot ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd.” — Evrei 11:3

„Istoria umanităţii, cu formele ei de guvernare, revoluţiile, războaiele sale şi, de fapt,

ridicarea şi declinul naţiunilor, poate fi scrisă în termeni de ridicare şi declin ale ideilor sădite
în minţile oamenilor.” — Herbert Hoover

„Secretul imaginării este cea mai mare dintre problemele spre ale căror soluţii aspiră
misticul. Puterea supremă, înţelepciunea supremă, extazul suprem stau în depărtata soluţie
a acestui mister." — Douglas Fawcett

A refuza să recunoşti puterea creativă a activităţii imaginare, invizibile a omului, e

peste poate de a se comenta. Omul, prin activitatea sa imaginară, literalmente „cheamă la
fiinţă cele ce încă nu sunt” [Romani 4:17]. Prin activitatea imaginară a omului, toate
lucrurile s-au făcut, şi fără această activitate, „nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” [Ioan 1:3].
O asemenea activitate cauzală poate fi definită ca un montaj imaginar al imaginilor
care, odată producându-se, unele evenimente fizice invariabil apar. E rostul nostru să
montăm imaginile unui rezultat fericit şi apoi să ne înfrânăm de la a ne mai amesteca.
Evenimentul nu trebuie forţat, ci trebuie să i se îngăduie să se producă. Dacă imaginaţia
este singurul lucru care acţionează sau care „este” în fiinţele omeneşti (aşa cum credea
Blake), atunci „nu vom şti niciodată dacă nu cumva a fost vreo femeie ce călca prin teasc
cea care a pornit acea schimbare subtilă din minţile oamenilor” [William Butler Yeats].

Această bunicuţă calcă zilnic prin teasc pentru nepoţica ei. Ne scrie:
„Ăsta e unul din acele lucruri care îmi determină familia şi prietenii să spună, ‚pur şi
simplu nu înţelegem’. Kim are acum doi ani şi jumătate. A fost în grija mea timp de o lună
după ce s-a născut şi nu am mai văzut-o apoi până anul trecut, şi atunci, numai timp de
două săptămâni. Totuşi, de-a lungul acestui ultim an, în fiecare zi o luam în poală – în
imaginaţia mea – şi îi vorbeam şi o dezmierdam.
În aceste acţiuni imaginare, treceam peste toate lucrurile minunate despre Kim:
‚Dumnezeu creşte prin mine; Dumnezeu iubeşte prin mine’ etc. La început, primeam
răspuns ca de la un bebeluş. Când am început cu ‚Dumnezeu creşte prin mine’ – ea
răspundea, ‚Eu’. Acum – eu încep şi ea completează întreaga propoziţie. Un alt lucru care s-
a întâmplat, pe măsură ce treceau lunile, cum o luam – în imaginaţia mea – în poală, a tot
crescut, mai mare şi mai grea.
Kim n-a văzut nici măcar vreo poză cu mine în tot acest timp. Cel mult, puteam fi
numai un nume pentru ea. Acum, la o anumită oră în fiecare zi, după cum îmi spun ai ei, ea
începe să vorbească despre mine – nu cuiva în special – doar vorbeşte. Uneori o dă înainte
timp de vreun ceas; ori merge la telefon şi se face că sună. În monologul său sunt chestii de
genul: ‚Dida mea mă iubeşte. Dida mea vine să mă vadă în fiecare zi’.
 Deşi eu ştiu ce am făcut în imaginaţie, mă pune şi pe mine mult pe gânduri.” ...U.K.

Toţi oamenii imaginativi ţes pururi farmece, iar toţi oamenii pasivi, care nu au vieţi
puternic imaginative, cad pradă continuu vrăjilor puterii primilor.

Nu e vreo formă în întreaga natură care să nu fi fost produsă şi să nu fie susţinută de

vreo activitate imaginară. Aşadar, orice schimbare în activitatea imaginară trebuie să rezulte
într-o schimbare de formă corespunzătoare. A imagina o imagine supleantă pentru un
conţinut nedorit ori insuficient înseamnă a o crea. De-am stărui numai în activitatea noastră
imaginară ideală şi de nu am capitula insuficienţei, a noastră ar fi victoria.

„Când am citit în ‚Seedtime and Harvest’ *‚Săditul şi culesul’, de acelaşi autor+ povestea
profesoarei care, prin imaginaţia ei, în revizuirea zilnică, a transformat o elevă dintr-o
delincventă într-o fetiţă adorabilă, am hotărât să ‚fac’ ceva în privinţa unui băiat de la şcoala
soţului meu.
A înşira toate problemele mi-ar lua pagini, căci soţul meu nu s-a mai confruntat
niciodată cu un copil atât de dificil, cu o situaţie familială atât de complicată. Flăcăul era
prea tânăr pentru a fi exmatriculat, iar ceilalţi profesori refuzau să-l aibă la orele lor. Şi ca să
se pună la toate capac, mama şi bunica acestuia practic ‚au campat’ pe terenul şcolii,
căutând tuturor numai harţă.
Voiam să-l ajut pe băiat, dar, în acelaşi timp, voiam să-mi ajut soţul. Aşa că, în fiecare
noapte, am construit două scene în imaginaţia mea: în una din ele, ‚vedeam’ un copil
perfect normal şi fericit; în cea de-a doua, îmi ‚auzeam’ soţul spunând, ‚Nu-mi vine-a crede,
dragă, dar ştii, R. se comportă ca un băiat normal acum, şi e ca-n paradis fără femeile alea
două prin preajmă’.
După două luni de stăruit în jocul meu imaginar, noapte după noapte, soţul meu a
venit acasă şi a spus, ‚E ca-n paradis pe la şcoală’ – nu chiar aceleaşi cuvinte, dar suficient de
pe-aproape pentru mine. Bunica se implicase în ceva ce o purtase departe de oraş, iar
mama o însoţise.
În acelaşi timp, un profesor nou a acceptat provocarea pe care o reprezenta R. şi, sub
supravegherea lui, acesta progresa minunat spre toate pe care i le imaginasem.” ...G.B.
E inutil să ne agăţăm de standarde pe care noi înşine nu le aplicăm. Spre deosebire de
Portia, care spunea, „Pot mai uşor să învăţ pe douăzeci ce e bine să facă decât să fiu unul
din cei douăzeci şi să-mi urmez propriile mele învăţături” [William Shakespeare,
„Neguţătorul din Veneţia”].
G.B. şi-a urmat propriile ei învăţături. E incredibil de uşor să iei act de imaginea-
substitut dezirabilă şi să o accepţi, trăind în asemănarea ei.

„…M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire
şi celor prinşi în război libertate…” — Isaia 61:1
 CAPITOLUL 11
OLARUL
„‚Scoală şi intră în casa olarului şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele!’. Şi am intrat eu în casa
olarului şi iată, acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna
lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă."
— Ieremia 18:2-3

Cuvântul tradus prin „Olar” înseamnă Imaginaţie. Din materialul pe care alţii l-ar fi
aruncat ca nemaifiind bun de nimic, o imaginaţie trezită remodelează lucrul aşa cum ar
trebui să fie. „Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul
mâinilor Tale suntem!”, Isaia 64:8.
Această concepţie a creaţiei ca lucrare a imaginaţiei, iar Domnul, Tatăl nostru, ca
imaginaţia noastră, ne va duce mai departe în adâncul misterului creaţiei mai iscusit decât
orice altă călăuză.

Singurul motiv pentru care oamenii nu cred în această identitate a lui Dumnezeu drept
imaginaţie omenească este acela că nu vor să-şi asume responsabilitatea pentru teribil de
greşita lor folosire a imaginaţiei. Imaginaţia Divină s-a pogorât la nivelul imaginaţiei
omeneşti, pentru ca imaginaţia omenească să se înalţe la Imaginaţia Divină.

Psalmul 8 spune că omul a fost „micşorat cu puţin faţă de Dumnezeu” – nu cu puţin

faţă de îngeri, aşa cum greşit traduce versiunea Regelui James *şi cele româneşti+. Îngerii
sunt dispoziţiile emoţionale ale omului şi astfel, servitorii lui – iar nu superiorii săi, după
cum ne lămureşte autorul Epistolei către evrei *„Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare,
trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”+ (Evrei 1:14).

Imaginaţia este Omul Adevărat şi e una cu Dumnezeu.

Imaginaţia creează, conservă şi transformă. Imaginaţia este radical creativă când

toată activitatea imaginativă bazată pe memorie dispare.

Imaginaţia este conservativă când activitatea ei imaginară este alimentată cu imagini

furnizate în principal de memorie. Imaginaţia este transformativă când procedează la
variaţii ale unei teme deja în desfăşurare; când alterează mental un fapt al vieţii; când lasă
fapte înafara experienţei amintite ori adaugă ceva în locul lor, dacă tulbură armonia dorită.
Prin folosirea imaginaţiei sale, această tânără artistă şi-a făcut visul realitate.

„Încă de când am intrat în domeniul artistic, mi-a plăcut să fac schiţe şi picturi pentru
camere de copii. Totuşi, fusesem descurajată de sfătuitori şi prieteni care erau mult mai
experimentaţi ‚în domeniu’ decât mine. Le plăcea munca mea, îmi admirau talentul, dar
spuneau că nu-mi voi face nici renume nici avere prin genul ăsta de artă.
 Într-un fel, mereu simţisem că le voi dobândi pe ambele – dar cum? Apoi, toamna
trecută am auzit de prelegerile tale şi ţi-am citit cărţile, după care am hotărât să-mi las
imaginaţia să creeze realitatea pe care o doream.
Iată ce am făcut zilnic: îmi imaginam că eram într-o galerie – era o mare doză de
entuziasm în ceea ce mă privea – iar pe pereţi atârna ‚arta’ mea – numai a mea (un vernisaj
exclusiv) – şi vedeam steluţe roşii pe multe dintre picturi. Asta indica faptul că fuseseră
vândute.
Iată ce s-a întâmplat: chiar înainte de Crăciun, am realizat un pliant pentru o prietenă,
care, în schimb, i l-a arătat unui prieten de-ai ei care patrona o galerie în Pasadena. Acesta
şi-a exprimat dorinţa de a mă întâlni – aşa că am luat câteva mostre din lucrările mele cu
mine. De îndată ce s-a uitat la prima pictură a spus că i-ar plăcea să-mi ofere ‚un vernisaj
exclusiv’ în primăvară.
În seara de deschidere, pe 17 aprilie, a apărut un decorator de interioare căruia i-a
plăcut ce a văzut şi mi-a comandat un colaj pentru camera unui băieţel – care va apărea şi în
numărul din septembrie al revistei Good Housekeeping în ciclul ‚Casa Anului’ pe 1961.
Mai târziu, în timpul vernisajului, a venit un alt decorator care mi-a admirat munca
atât de mult încât m-a întrebat dacă îmi poate aranja întâlniri cu decoratorii de interioare
‚care trebuie’ şi cu patronii de galerii ‚care trebuie’, oameni care mi-ar cumpăra şi prezenta
lucrările la un nivel superior.
Apropo, vernisajul a fost un succes financiar atât pentru proprietarul galeriei cât şi
pentru mine.
Lucrul interesant în legătură cu asta este că aceşti trei oameni au venit la mine ‚din
senin’. Categoric, n-am făcut nici un efort în timpul ‚imaginării’ mele de a contacta pe
nimeni; dar, acum, am parte de o bună recunoaştere şi o piaţă pentru lucrările mele. Şi ştiu
de-acum fără umbră de îndoială că nu există ‚nu’ atunci când aplici serios acest principiu
conform căruia ‚imaginarea creează realitatea’.” ...G.L.

A pus Olarul la încercare şi i-a dovedit creativitatea în execuţie. Numai mintea leneşă
va eşua să se ridice la această provocare. Pavel afirmă, „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în
voi” [1Corinteni 3:16, Romani 8:9, 8:11, Iacov 4:5], acum, „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă
sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos
Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi
cunoaşte că noi nu suntem netrebnici.” 2Corinteni 13:5,6
Dacă „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” [Ioan 1:3],
nu ar trebui să fie greu pentru om să ‚se cerceteze’ pentru a afla cine e acest creator
dinlăuntrul său. Cercetarea va dovedi omului că imaginaţia lui este Acela „Care înviază
morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”, Romani 4:17.
Prezenţa în noi a Olarului e sugerată de ceea ce face El acolo. Nu-L putem vedea acolo
drept Acela, nu noi singuri. Natura Olarului – Iisus Hristos – este aceea de a crea şi nu există
creaţie fără de El.
 Fiecare povestire relatată în această carte este o simplă asemenea cercetare, din felul
celor pe care le-a cerut Pavel corintenilor să le facă. Dumnezeu cu adevărat există în om – în
fiecare fiinţă umană. Dumnezeu devine noi în întregime.

Nu e calitatea noastră, ci Adevăratul nostru Sine – Imaginaţia noastră.

Următoarele ilustrări din lumea minerală ne pot ajuta să vedem cum Imaginarea
Supremă şi Imaginarea Omenească ar putea fi una şi aceeaşi putere, dar totuşi vast diferite
în creativitatea lor. Diamantul este cel mai dur mineral de pe pământ. Grafitul, folosit la
creioane, este unul dintre cele mai moi. Totuşi, ambele minerale sunt carbon pur. Uriaşa
diferenţă între proprietăţile celor două forme de carbon se crede a fi cauzată de un
aranjament diferit al atomilor de carbon. Dar fie că diferenţa este produsă de un
aranjament diferit al atomilor de carbon sau nu – cu toţii suntem de acord că diamantul şi
grafitul sunt o singură substanţă, carbon pur.

Scopul vieţii este realizarea creativă a dorinţei. Omul, lipsit de dorinţă, nu ar putea
exista eficient într-o lume a problemelor continue ce necesită soluţii continue. O dorinţă
este o conştientizare a ceva ce ne lipseşte sau de care avem nevoie pentru a ne face viaţa
mai plăcută. Dorinţele au întotdeauna un anume câştig personal în vedere. Cu cât e mai
mare câştigul anticipat, cu atât mai intensă e dorinţa. Nu există dorinţă neegoistă. Chiar şi
când dorinţa noastră e pentru altul, căutăm tot să satisfacem o dorinţă. Pentru a ne realiza
dorinţa trebuie să ne imaginăm scene ce implică împlinirea ei şi să interpretăm scena în
imaginaţia noastră, fie şi numai pentru o clipă, cu o bucurie interioară simţită suficient
pentru a atinge naturaleţea. E ca în cazul copilului care se costumează pentru a juca
„Queen”. Trebuie să ne imaginăm că suntem ceea ce am vrea să fim. Trebuie să jucăm asta
mai întâi în imaginaţie – nu ca spectator – ci ca un actor.
Această doamnă a jucat imaginativ „Queen” prin a fi unde voia să fie în imaginaţia ei.
Ea a fost adevăratul actor în acest teatru.

„Dorinţa mea era să particip la un spectacol-matineu al unui pantomim vestit ce joacă

în prezent într-unul din marile teatre din oraşul nostru. Dată fiind natura intimă a acestei
arte, voiam să stau în spaţiul orchestrei; dar nu aveam nici măcar pentru preţul unui bilet la
balcon. În seara în care am hotărât să-mi satisfac această plăcere, în imaginaţia mea, am
adormit privind extraordinarul actor. În actul meu imaginar, stăteam într-un loc central din
orchestră, auzeam aplauzele pe măsură ce cortina se ridica şi artistul venea pe scenă,
simţind cu adevărat entuziasmul intens al acestei experienţe.
A doua zi – ziua matineului – situaţia mea financiară nu se schimbase. Aveam exact un
dolar şi treizeci şi şapte de cenţi în poşetă. Ştiam că trebuia să folosesc dolarul pentru a
cumpăra benzină pentru maşină, ceea ce mă lăsa cu treizeci şi şapte de cenţi, dar mai ştiam
şi că adormisem cu credinţă în sentimentul de a fi la acel spectacol, aşa că m-am îmbrăcat
de teatru.
 Mutându-mi lucruri dintr-o poşetă în alta, am găsit o bancnotă de un dolar şi patruzeci
şi cinci de cenţi în fise ascunşi în buzunăraşul rar-folositei mele poşete de mers la operă. Mi-
am zâmbit singură, realizând că mi se dăduseră banii de benzină; aşa mi se va da şi diferenţa
pentru biletul de spectacol. Veselă, am terminat cu îmbrăcatul şi am purces spre teatru.
Stând în faţa casei de bilete, încrederea mea s-a risipit uitându-mă la preţuri şi văzând
trei şaptezeci şi cinci pentru un loc în orchestră. Cu un sentiment de consternare, m-am
întors pe călcâie şi am trecut vizavi la o cafenea pentru o ceaşcă de ceai. Cheltuisem deja
şaisprezece cenţi pe ceaiul meu înainte de a-mi aminti că am văzut preţul locurilor de la
balcon pe lista din geamul casei de bilete. Grăbită, mi-am numărat mărunţişul şi am
descoperit că mai aveam un dolar şi şaizeci şi şase de cenţi.
Alergând înapoi la teatru, am cumpărat cel mai ieftin loc disponibil, care a costat un
dolar şi cincizeci şi cinci de cenţi. Cu numai o monedă de zece cenţi rămasă în poşetă, am
luat-o spre intrare şi, rupându-mi biletul în două, plasatorul mi-a spus, ‚Sus, la stânga, vă
rog’. Spectacolul era pe cale să înceapă dar, ignorând instrucţiunile plasatorului, am intrat în
toaleta pentru femei de pe holul central. Încă determinată să stau în zona orchestrei, m-am
aşezat, mi-am închis ochii şi mi-am ţinut ‚privirea’ interioară pironită pe scenă din direcţia
orchestrei.
În acel moment, un grup de femei a intrat la toaletă, toate vorbind deodată; dar eu am
auzit o singură conversaţie, în care una dintre ele îi spunea tovarăşei sale, ‚Dar am tot
aşteptat, până-n ultima clipă. Apoi mă sună şi spune că nu poate veni. Aş fi dat biletul oricui,
dar acum e prea târziu. Fără să-mi dau seama, am întins plasatorului ambele bilete şi le-a
rupt înainte de a-l putea opri’.
Aproape am râs în gura mare. Ridicându-mă, m-am îndreptat spre această doamnă şi
am întrebat-o dacă puteam folosi biletul pe care-l avea în plus, în locul celui de la balcon pe
care-l cumpărasem eu. A fost de-a dreptul încântătoare, invitându-mă cu drag să le însoţesc
grupul. Biletul pe care mi l-a întins era pentru secţiunea orchestrei, loc central, la şase
rânduri de scenă. M-am aşezat cu numai câteva secunde înainte de ridicarea cortinei pentru
un spectacol la care participasem cu o noapte înainte chiar de pe acel scaun – în Imaginaţia
mea.” ...J.R.

Trebuie SĂ FIM cu adevărat, în Imaginaţie. Una e să te gândeşti la final şi alta e să

gândeşti din final. A gândi din final, a hotărî finalul înseamnă a crea realitatea. Acţiunile
interioare trebuie să corespundă acţiunilor pe care le-am face fizic „după ce fi-vor toate
acestea” *Edward Thomas, „The New House” („Noua casă”)+.

Pentru a trăi înţelept, trebuie să fim conştienţi de activitatea noastră emoţională şi să

ne asigurăm că modelează fidel finalul pe care-l dorim.

Lumea e lut; Imaginaţia noastră, Olarul.

Să ne imaginăm mereu finaluri ce sunt de valoare sau promit bine.
„Cel ce doreşte dar nu săvârşeşte pacoste creşte.” [— William Blake]
 Ce se face curge din ce se imaginează. Formele dinafară arată imaginările Omului.
„Omul e nava, cărei întortocheată călătorie şi prin aceste miraje trecere Dumnezeu i-a
sortit mişcare, dar sorocit nicio odihnă.” [— Henry Vaughan]

„Conduc o mică afacere, numai a mea, şi acum câţiva ani se părea că îndrăzneala mea
se va sfârşi în ruină. Timp de câteva luni, vânzările au scăzut constant şi m-am găsit într-un
‚blocaj’ financiar – ca de altfel mii de alţi mici oameni de afaceri, acea perioadă fiind una de
trecere printr-o mică recesiune la nivel naţional. Eram adânc în datorii şi aveam nevoie de
cel puţin trei mii de dolari practic imediat. Revizorii mei contabili m-au sfătuit să-mi închid
uşile şi să încerc să salvez ce mai puteam. În loc de asta, eu m-am întors spre Imaginaţia
mea. Îţi cunoşteam învăţăturile, dar nu mai încercasem niciodată să-mi rezolv vreo
problemă în modul acesta. Ca s-o spun pe-a dreaptă, eram sceptic în privinţa întregii idei
conform căreia imaginaţia poate crea realitatea, dar eram şi disperat; şi disperarea m-a silit
să-ţi pun la încercare învăţătura.
Am imaginat că firma mea primea patru mii de dolari pe neaşteptate în remiteri
scadente. Aceşti bani urmau să apară din comenzi noi, deoarece conturile mele debitoare
erau practic neexistente, dar asta părea cam tras de păr, din moment ce nu mai primisem
atât de mult din vânzări de peste patru luni, dacă nu mai bine. Cu toate astea, mi-am
menţinut scena imaginară în care primeam această sumă de bani în trei zile negreşit. În cea
de-a patra dimineaţă, devreme, un client de care nu mai auzisem de luni bune mă sună
şi-mi cere să merg să-l văd personal. Urma să aduc o ofertă estimativă pe care i-o mai
dădusem pentru nişte utilaje necesare fabricii lui. Oferta era veche de câteva luni, dar am
dezgropat-o de prin hârtiile mele şi n-am mai pierdut timpul în drum spre el chiar în acea zi.
Am completat comanda, pe care a semnat-o, dar tot nu vedeam vreun ajutor imediat
pentru mine prin tranzacţie, deoarece echipamentul pe care-l voia necesita între patru şi
şase luni pentru livrare din uzină şi, desigur, clientul meu nu trebuia să plătească pentru
acesta până ce nu îl va fi primit.
I-am mulţumit pentru comandă şi m-am ridicat să plec. M-a oprit la uşă şi mi-a dat un
cec pentru puţin peste patru mii de dolari, spunând, ‚Vreau să plătesc marfa acum, în avans
– din motive fiscale, înţelegi. N-ai nimic împotrivă, nu?’. Nu, n-aveam nimic împotrivă. Am
realizat ce tocmai se întâmplase în clipa în care am luat cecul în mână. În trei zile, scena mea
imaginară făcuse pentru mine ceea ce eu nu fusesem în stare să fac în luni de zile de
împiedicări financiare. Ştiu, acum, că imaginaţia mi-ar fi putut pompa în afacere patruzeci
de mii de dolari la fel de uşor ca patru mii.” ...L.N.C.

„Doamne, Tu eşti Tatăl nostru,

noi suntem lutul şi Tu olarul,
toţi lucrul mâinilor Tale suntem.”
[— Isaia 64:8]
 CAPITOLUL 12
ATITUDINI
„Numai Lucrurile Mentale sunt reale; ce se cheamă Material, nimeni nu ştie unde
sălăşluieşte: acolo, în sofisme, şi existenţa sa e o impostură. Unde-i existenţa în afara Minţii
ori a Gândului? Unde altundeva decât în mintea nebunului?” — Blake
Memoria, deşi imperfectă, e suficientă pentru invocarea asemănării. Dacă ne amintim
pe altul aşa cum îl ştim, îl recreăm în acea imagine, şi trecutul va fi recunoscut în prezent.
Imaginarea creează realitatea. Dacă e loc de mai bine, ar trebui să-l reconstruim cu un nou
conţinut; să-l vizualizăm aşa cum am vrea ca el să fie, decât să-l facem să poarte povara
amintirii noastre despre el.
„Orice cu putinţă de a fi crezut este o imagine a adevărului.” [— Blake]

Povestirea ce urmează vine de la cineva care crede că imaginarea creează realitatea şi,
acţionând în această credinţă, şi-a schimbat atitudinea faţă de un străin, fiind astfel martor
al acestei schimbări în realitate.

„Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, când eram un ‚verde’ ţărănuş proaspăt sosit
în Boston să fac şcoală, un ‚boschetar’ mi-a cerut bani pentru mâncare. Deşi banii pe care-i
aveam erau jalnic de insuficienţi şi pentru propriile mele nevoi, i-am dat ce am găsit prin
buzunare. Câteva ore mai târziu, acelaşi om, de-acum clătinându-se de beat, m-a oprit din
nou şi mi-a cerut bani. Am fost atât de indignat la gândul că banii pe care cu greu mi-i
permiteam se duseseră spre un astfel de folos, încât m-am angajat solemn că nu voi mai da
în veci pururi ascultare milogelilor vreunui cerşetor.
De-a lungul anilor, mi-am ţinut promisiunea, dar de fiecare dată când refuzam pe
careva, mă cam înţepa conştiinţa. Mă simţeam atât de vinovat încât m-am pricopsit cu o
durere ascuţită în stomac, dar de răzgândit, nu m-am răzgândit.
La începutul acestui an, m-a oprit un om în timp ce-mi plimbam căţelul şi mi-a cerut
bani ca să mănânce şi el ceva. Fidel vechiului angajament, nu am acceptat. Mi-a primit
refuzul cu graţie. Chiar mi-a admirat potaia şi mi-a vorbit despre o familie din statul New
York ce creştea cocker spanieli.
De data asta, conştiinţa mea mă junghia de-a dreptul! Pe măsură ce se îndepărta,
m-am hotărât să refac acea scenă aşa cum aş fi dorit să fi fost, aşa că m-am oprit chiar acolo
pe stradă, mi-am închis ochii preţ de numai câteva secunde şi am recreat scena diferit. În
imaginaţie aveam acelaşi om abordându-mă, numai că de data asta a deschis conversaţia
admirându-mi câinele. După ce am vorbit puţin, l-am făcut să spună, ‚Nu-mi place să-ţi cer
asta, dar chiar am nevoie să îmbuc ceva. Am o slujbă pe care o încep mâine dimineaţă, dar
am fost fără serviciu până acum şi seara asta sunt flămând’. Apoi mi-am strecurat mâna în
buzunarul meu imaginar, am scos o hârtie imaginară de cinci dolari şi i-am dat-o bucuros.
Acest act închipuit mi-a dizolvat imediat atât sentimentul de vinovăţie cât şi durerea.
 Ştiu din învăţăturile tale că un act imaginar este un fapt, aşa că ştiam că puteam da
oricui ce îmi cerea şi, prin credinţa în actul imaginar, am consimţit realităţii că el primise.
Patru luni mai târziu, pe când îmi plimbam din nou căţelul, acelaşi om mă abordează şi
deschide conversaţia admirându-mi potaia. ‚Ia uite ce câine frumos’, zice. ‚Tinere, presupun
că nu-ţi mai aminteşti de mine, dar cu ceva timp în urmă ţi-am cerut ceva bani şi tu foarte
amabil ai spus nu. Zic amabil, fiindcă, de-mi dădeai, aş fi cerut bani şi-n zi de azi. În loc de
asta, am obţinut o slujbă chiar a doua dimineaţă şi acum sunt din nou pe picioarele mele şi
am redobândit şi ceva respect de sine.’
Ştiam că slujba lui era un fapt când am imaginat-o în acea seară cu vreo patru luni
înainte, dar n-am să neg că am avut o satisfacţie imensă făcându-l să-mi apară în drum în
carne şi oase ca să mi-o confirme!” ...F.B.

„Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau.” Fapte 3:6

Nimeni nu trebuie osândit, cu toţii trebuie mântuiţi, iar Imaginaţia noastră remodelând
memoria este procesul prin care se produce această mântuire. A condamna omul ce şi-a
pierdut calea înseamnă a pedepsi pe cel deja pedepsit.

„Pe cine să milostivesc, de nu pe acel păcătos ce a apucat pe-o cale greşită?” [William
Blake, „Jerusalem”]. Nu despre ce a fost omul, ci despre ce poate el deveni trebuie să fie
activitatea noastră imaginară.
„Nu-ţi aduci-aminte de dulcea Alice, Ben Bolt —
Dulcea Alice, ale cărei cosiţe erau atât de castanii,
Ce lăcrima de plăcere când îi dădeai un surâs,
Şi tremura cu groază la încruntarea ta?" [— George du Maurier]

De ne-am imagina nu mai rău despre el decât el singur despre sine, am trece drept
excelenţi. Nu omul perfect, ci imaginatorul ce exersează spiritul iertării e cel ce face
miracolul. Imaginarea unui nou conţinut a transformat atât omul care a cerut cât şi omul
care a dat.

Imaginarea încă nu şi-a găsit locul meritat în sistemele moraliştilor şi educatorilor.

Când o va face, atunci va fi „celor robiţi slobozire” [Isaia 61:1].
Nimic nu are existenţă pentru noi decât prin amintirea pe care o avem despre acel
lucru, aşadar să ne amintim de el nu aşa cum a fost – numai, desigur, dacă a fost de dorit –
ci aşa cum dorim să fie.
Deoarece imaginarea e creativă, amintirea noastră despre altul fie îl îmboldeşte fie îl
întârzie şi îi face urcuşul ori povârnişul mult mai uşoare şi mai iuţi.

„Nu e tăciune de caracter atât de stins încât să nu strălucească şi să ardă de e numai

uşor aprins.”
 Povestirea următoare arată că imaginarea poate face şi inele, şi soţi, şi poate muta
oameni „în China”!

„Soţul meu, provenit dintr-o familie destrămată şi crescut de bunici iubitori, nu a fost
niciodată ‚apropiat’ de mama lui – nici ea de el. O femeie de şaizeci şi trei de ani şi divorţată
de treizeci şi doi, era singură şi amară; iar relaţia mea cu ea era încordată, eu încercând ‚să
fiu la mijloc’. După cum recunoştea ea însăşi, marea ei dorinţă era să se recăsătorească de
dragul companiei, dar credea că asta era cu neputinţă la vârsta ei. Soţul meu îmi spunea
adesea că spera ca ea să se recăsătorească şi, după cum adăuga cu patos, ‚să se ducă
departe, departe’.
Eu aveam aceeaşi dorinţă în ceea ce o privea şi, după cum spuneam eu, ‚să se ducă-n
China’. Precaută datorită motivului meu personal în legătură cu asta, ştiam că trebuia să-mi
schimb sentimentele în privinţa ei în scena mea imaginară şi în acelaşi timp ‚să-i dau’ ceea
ce voia. Am început prin a o vedea în imaginaţia mea ca o personalitate complet schimbată
– o femeie fericită, veselă, sigură pe sine şi mulţumită în noua relaţie. De fiecare dată când
mă gândeam la ea, o vedeam mental drept o femeie ‚nouă’.
Cam trei săptămâni mai târziu a venit la noi acasă în vizită aducând un prieten pe care-l
întâlnise cu câteva luni mai devreme. Bărbatul devenise recent văduv; era de vârsta ei,
asigurat financiar şi crescuse copii şi nepoţi. L-am plăcut şi eram entuziasmată, deoarece era
evident că şi ei se plăceau reciproc. Dar soţul meu tot credea că ‚era imposibil’. Eu nu.
Din acea zi, de câte ori îmi venea imaginea ei în minte, o ‚vedeam’ întinzându-mi mâna
stângă, iar eu îi admiram ‚inelul’ de pe deget. O lună mai târziu, ea şi prietenul său au venit
să ne viziteze şi, ieşind în întâmpinarea lor, mi-a întins mândră mâna stângă. Inelul era
acolo, pe deget. Două săptămâni după, era măritată – şi nu am mai văzut-o de atunci.
Trăieşte într-o casă nouă… ‚departe, departe’, iar cum noului său soţ îi displace să conducă
atâta drum până la noi, putea la fel de bine ‚să se fi mutat în China’!” ...J.B.

E o vastă diferenţă între voinţa de a se opune unei activităţi şi hotărârea de a o

schimba. Cel ce schimbă o activitate, acţionează; pe când cel ce rezistă unei activităţi,
reacţionează. Unul creează, celălalt perpetuează.
Nimic nu e real dincolo de tiparele imaginative pe care le turnăm. Amintirea, nu mai
puţin decât dorinţa, seamănă unui vis cu ochii deschişi. De ce să facem din acesta un coşmar
diurn? Omul poate ierta numai dacă-şi tratează amintirea ca pe un vis cu ochii deschişi şi îl
modelează după gustul inimii lui.
R.K. a învăţat că-i putem priva pe alţii de abilităţile lor prin atitudinile noastre în ceea
ce-i priveşte. El şi-a schimbat atitudinea şi astfel a schimbat un fapt.

„Nu sunt un cămătar şi nici vreun investitor, dar un prieten şi cunoştinţă de afaceri a
venit la mine pentru un împrumut substanţial în vederea extinderii uzinei sale. Dată fiind
prietenia noastră, i-am acordat împrumutul cu rate rezonabile ale dobânzii precum şi clauza
reînnoirii la finele primului an.
 Când a trecut primul termen de un an, era în urmă cu plăţile dobânzii şi a cerut o
prelungire de treizeci de zile. I-am acceptat cererea, dar la capătul celor treizeci de zile era
tot incapabil de plată şi a cerut o nouă prelungire.
După cum am spus, nu sunt în afaceri ce ţin de împrumuturi de bani. În douăzeci de
zile aveam nevoie de plata integrală pentru propriile mele datorii. Dar m-am învoit din nou
să-i prelungesc acordul, deşi creditul meu personal era de-acum serios ameninţat. Firesc ar
fi fost să trec la presiuni de natură legală pentru a-mi recupera banii şi acum câţiva ani asta
e exact ceea ce aş fi făcut. În schimb, mi-am amintit avertismentul tău de ‚a nu-i priva pe
alţii de propriile lor abilităţi’ şi am realizat că-mi privasem prietenul de abilitatea lui de a-mi
plăti ce-mi datora.
Timp de trei nopţi, am construit o scenă în imaginaţia mea în care îmi auzeam
prietenul spunând că îi fusese asaltat biroul de comenzi neaşteptate cu atâta repeziciune,
încât era acum capabil să-mi plătească împrumutul integral. În cea de-a patra zi am primit
de la el un telefon. Îmi spunea că, prin ceea ce el numea ‚un miracol’, primise atâtea
comenzi, şi încă din cele mari, încât putea acum să-mi restituie împrumutul cu tot cu
dobânzile aferente şi, de fapt, tocmai îmi expediase un cec pentru toată suma.” ...R.K.

Nu e nimic mai fundamental în privinţa secretului imaginării decât distincţia dintre

imaginare şi starea imaginată.
„Numai Lucrurile Mentale sunt reale...”
„Orice cu putinţă de a fi crezut este o imagine a adevărului.”
[— William Blake]
 CAPITOLUL 13
LUCRURI MĂRUNTE
„‚Cunoştinţe generale’ înseamnă ‚cunoştinţe vagi’; în detalii constă înţelepciunea.
Şi fericirea.” — Blake

Trebuie să ne folosim imaginaţia pentru a obţine finaluri anume, chiar dacă finalurile
sunt lucruri mărunte. Fiindcă oamenii nu-şi definesc limpede şi nu-şi imaginează finalităţi
specifice, rezultatele sunt incerte, pe când ar putea fi perfect sigure. A imagina un final
specific înseamnă a face o deosebire clară. „Cum distingem stejarul de fag, calul de bou,
dacă nu prin conturul ce-l defineşte?” *William Blake, „Human Form Divine”+
Definirea impune realitatea lucrului specific împotriva generalizărilor fără formă ce
inundă mintea.

Viaţa pe pământ e o grădiniţă pentru facerea de imagini. Mărimea ori micimea

obiectului de a fi creat nu e importantă în sine. „Regula cea mare şi de aur a artei, ca şi a
vieţii”, spunea Blake, „e aceasta: cu cât mai clară, ascuţită şi robustă linia conturului, cu atât
mai perfectă lucrarea de artă, şi cu cât mai puţin ascuţită şi tăioasă, cu atât mai mare
evidenţa unei slabe imitaţii. Ce zideşte o casă şi sădeşte o grădină de nu precizia şi
hotărârea? …Omite linia asta şi vei fi omis viaţa însăşi.”

Povestirile din continuare privesc obţinerea de lucruri aparent mărunte, ori „jucării”,
după cum le numesc eu, dar ele sunt importante datorită imaginilor clar imaginate care au
creat jucăriile. Autoarea primei povestiri este una dintre cei despre care se spune că „au de
toate”. E adevărat. Are siguranţa financiară, socială şi intelectuală. Scrie:

„După cum ştii, prin învăţăturile tale şi prin practica mea a învăţăturilor tale, m-am
schimbat complet pe mine şi viaţa mea. Acum două săptămâni, când ai pomenit de ‚jucării’,
am realizat că nu mi-am folosit niciodată imaginaţia pentru a obţine ‚lucruri’ şi am hotărât
că ar fi amuzant să încerc. Ai povestit despre o tânără căreia i se oferise o pălărie după ce
pur şi simplu purtase acea pălărie în imaginaţia ei. Ultimul lucru de pe lume de care aveam
nevoie era o pălărie, dar voiam să-mi pun la încercare imaginaţia în privinţa ‚obţinerii de
lucruri’, aşa că am ales o poză a unei pălării dintr-o revistă de modă. Am tăiat poza şi am
prins-o pe oglinda măsuţei mele de toaletă. Am studiat poza cu atenţie. Apoi, mi-am închis
ochii şi, în imaginaţia mea, mi-am pus acea pălărie pe cap şi ‚am purtat-o’ ieşind pe-afară.
Am făcut asta o singură dată.
Săptămâna următoare m-am întâlnit cu câteva prietene pentru masa de prânz şi una
dintre ele purta ‚pălăria’. Am admirat-o toate. Chiar a doua zi, am primit un colet printr-un
trimis al mesageriei rapide. Pălăria era în cutie. Prietena care o purtase cu o zi mai devreme
mi-o trimise cu un bilet în care scria că nu-i păsa de ea în mod deosebit şi nici măcar nu ştia
de ce o cumpărase, în primul rând, dar pentru un oarecare motiv, se gândise că mi-ar sta
bine mie – şi mă ruga să o accept.” ...G.L.
 Trecerea „de la vise la lucruri” e forţa ce mână omenirea.

Trebuie să trăim pe de-a-ntregul la nivelul Imaginaţiei. Şi trebuie să o facem conştient

şi deliberat responsabil.

„Am iubit păsările întreaga mea viaţă. Îmi place să le privesc, ascultându-le
pălăvrăgeala, să le dau de mâncare. Îmi plac în special vrăbiuţele. Timp de luni de zile le-am
dat firimituri de pâine, seminţe pentru păsări sălbatice şi orice mă gândeam c-ar mânca.
Şi pe tot parcursul acelor luni mă simţeam frustrat privind păsări mai mari – în special
porumbei – impunându-şi respectul, înfulecând grosul seminţelor şi lăsând vrăbiuţelor mele
numai pleava.
A-mi folosi imaginaţia în această problemă îmi părea poznaş la început, dar cu cât mă
gândeam mai mult, cu atât mai interesantă devenea ideea. Aşa că, într-o seară m-am
apucat să le ‚văd’ pe cele mititele venind şi luându-şi tot tainul din oferta zilnică şi îi ‚ziceam’
soţiei că porumbeii nu-şi mai bagă… pliscul în oala vrăbiuţelor, ci îşi luau porţia ca nişte
gentlemeni şi apoi părăseau zona. Am continuat această activitate imaginară timp de
aproape o lună. Apoi, într-o dimineaţă, am observat că porumbeii dispăruseră. Vrăbiile îşi
serveau dejunul singure de câteva zile, căci nicio pasăre din cele mari nu-şi mai făcea
apariţia. S-au întors până la urmă, dar nici până în zi de azi nu-şi mai fac de cap în zona
ocupată de vrăbiuţele mele. Stau toate laolaltă, mâncând ce le pun şi lăsând cu generozitate
micuţilor mei prieteni.
Şi ştii… cred că vrăbiuţele chiar înţeleg; ele nu par să se mai sperie când trec printre
ele.” ...R.K.

Această doamnă dovedeşte că până ce inima noastră nu e implicată, până ce nu ne

imaginăm în chiar sentimentul dorinţei noastre împlinite, nu suntem acolo — căci noi
suntem imaginaţie pe de-a-ntregul, şi trebuie să fim acolo unde şi ceea ce suntem în
imaginaţie.

„La începutul lui februarie, soţul meu şi cu mine eram deja de-o lună în noua noastră
casă – un cămin frumos dincolo de cuvinte, cocoţat pe o faleză solidă, cu oceanul drept
curte în faţă, vântul şi cerul de vecini şi pescăruşi ca musafiri – eram în extaz. Dacă ai trăit
bucuria şi chinul de a-ţi construi propria casă, cunoşti cât de complet plin de fericire te simţi
şi cât de complet goală ţi-e punga: o sută de lucruşoare zbiară a fi cumpărate pentru casă,
dar lucrul pe care-l voiam mai mult dintre toate era şi cel mai inutil – un tablou. Nu orice
tablou, ci o minunată scenă sălbatică a mării dominată de o uriaşă corabie albă cu pânze.
Tabloul acesta fusese în gândurile noastre de-a lungul lunilor de construit şi am lăsat
un perete al camerei de zi gol tocmai pentru el. Soţul meu a montat felinare decorative de
navă verzi şi roşii pe perete pentru a încadra tabloul, dar tabloul în sine trebuia să mai
aştepte. Draperii, mochetări – toate lucrurile practice trebuie să primeze. O fi aşa, dar asta
nu ne-a oprit pe nicicare dintre noi de ‚a vedea’ acel tablou, în imaginaţia noastră, pe acel
perete.
 Într-o zi, hoinărind pe la cumpărături, am trecut pe la o mică galerie de artă şi, intrând
pe uşă, m-am oprit atât de brusc încât un domn ce venea în urma mea a căzut peste un
şevalet. M-am scuzat, arătând spre o pictură ce atârna pe la înălţimea capului în fundul sălii.
‚Asta a fost de vină! N-am mai văzut vreodată ceva atât de minunat!’
S-a recomandat drept proprietarul galeriei şi a spus, ‚Da, un original de cel mai mare
pictor englez de corăbii pe care l-a văzut lumea’. A-nceput să-mi spună despre artist, dar eu
nu mai ascultam. Nu-mi puteam lua ochii de la minunata navă; şi brusc am experimentat un
lucru foarte ciudat. A fost pentru numai o secundă, dar galeria de artă părea că s-a topit şi
‚am văzut’ acea pictură pe peretele meu. Mă tem că proprietarul m-a crezut un pic dusă, şi
chiar eram, dar am reuşit în final să-mi întorc atenţia spre vocea lui când a pomenit un preţ
astronomic. Am zâmbit şi am spus, ‚Poate că-ntr-o zi…’; el a continuat să-mi vorbească
despre pictor, dar şi despre un artist american ce era singurul litograf în viaţă capabil să
copieze lucrările marelui maestru englez. A spus, ‚Dac-ai noroc, ai putea găsi una dintre
reproducerile sale. I-am văzut lucrările. Perfecte până la cel mai mic detaliu. Mulţi preferă
stampele picturilor’.
‚Stampe’ ori ‚picturi’, nu ştiam nimic despre valoare unora sau altora şi totuşi, tot ce
voiam era peisajul ăla. Când soţul meu s-a întors acasă în acea seară, n-am vorbit de nimic
altceva în afara picturii aceleia şi l-am conjurat să viziteze galeria ca să o vadă. ‚Poate vom
putea găsi o stampă de-ale ei pe undeva. Omul spunea…’. ‚Da’, m-a întrerupt el, ‚dar ştii că
nu ne putem permite tablouri acum…’. Conversaţia noastră s-a oprit acolo, dar în acea
seară, după cină, am stat în camera noastră de zi şi ‚am văzut’ acel tablou pe perete.
A doua zi, soţul meu avea o întâlnire cu un client pe care nu voia să-l mai păstreze. Dar
întâlnirea a avut loc, iar soţul meu nu s-a întors acasă până după ce s-a întunecat. Când a
intrat pe uşă, eu eram ocupată în altă parte a casei şi i-am strigat numai un salut. Câteva
minute mai târziu am auzit lovituri de ciocan şi am mers să văd ce făcea acolo. Pe peretele
nostru atârna tabloul meu. În prima clipă de nemăsurată bucurie, mi-am amintit de omul de
la galerie spunând… ‚Dac-ai noroc, ai putea găsi una dintre reproducerile sale…’. Noroc? Ei
bine, iată parte de povestire a soţului meu:
În urma programării, a intrat într-una dintre cele mai sărăcăcioase şi amărâte căscioare
în care păşise vreodată. Clientul s-a prezentat şi l-a condus pe soţul meu într-o sufragerie
mică şi întunecată, unde s-au aşezat amândoi la o masă goală. Cum şi-a pus servieta pe
masă, a privit în sus şi a văzut tabloul pe perete. Mi-a mărturisit că a condus un interviu cam
dezlânat, fiindcă nu-şi putea ochii de la tabloul ăla. Clientul a semnat contractul şi i-a dat un
cec drept depozit despre care soţul meu crezuse, pe moment, că era cu zece dolari
insuficient. Spunându-i asta clientului, acesta a spus că cecul conţinea şi ultima sa leţcaie,
dar a adăugat, ‚Ți-am observat interesul pentru tablou. Era aici când am luat casa asta. Nu
ştiu cui i-a aparţinut, dar nu-l vreau. Dacă pui tu cei zece dolari pentru mine, e al tău’.
Când s-a întors la birou, soţul meu a descoperit că nu era nicio greşeală în privinţa
sumei. N-a trebuit să mai pună zece dolari.
Tabloul nostru e pe perete acum. Şi nu ne-a costat nimic.” ...A.A.
 Despre R.L., care ne trimite scrisoarea următoare, trebuie să se spună,

„Ghiduşă-ţi mai este inima, domnişoară, pe legea mea!”

[— William Shakespeare, „Mult zgomot pentru nimic”, 2-1]

„Într-o zi, în timpul unei greve a transportatorilor, aveam nevoie să merg în zona din
centru şi trebuia să merg zece cvartale de la mine de-acasă până la cel mai apropiat autobuz
în funcţiune. Înainte de a mă întoarce, mi-am adus aminte că nu erau pieţe pe traseul cel
nou şi n-aveam de unde să-mi fac cumpărăturile pentru cină. Aveam câte ceva pentru a
încropi o masă frugală, dar îmi trebuia pâine. După alergătura de peste zi, cele zece străzi
înapoi la linia de autobuz erau tot de ce mai eram în stare şi să merg încă şi mai departe ca
să cumpăr pâine era dincolo de orice discuţie.
Am stat neclintită pentru un moment şi am îngăduit unei viziuni a pâinii ‚să-mi treacă
prin cap’. Apoi am apucat-o spre casă. Când am urcat în autobuz, eram atât de obosită încât
m-am lăsat să cad pe primul scaun şi era cât pe ce să turtesc o pungă de hârtie. Acuma…
într-un autobuz plin, pasagerii obosiţi arar se uită direct unii la alţii, şi, curioasă din fire, am
aruncat o privire în pungă. Bineînţeles, era o bucată de pâine – nu orice fel de pâine, ci
exact marca pe care o cumpăr eu mereu!” ...R.L.

Fleacuri: toate-s fleacuri – dar ele-şi produc propriul rost mărunt fără nici un preţ.
Imaginarea a realizat aceste lucruri fără mijloacele în general necesare pentru asta.
Omul îşi măsoară bogăţia într-un fel ce nu ţine de adevărata ei valoare.

„Mergeţi şi cumpăraţi fără de argint şi fără preţ vin şi grăsime.”

*„vin şi lapte” în original şi în versiunile Bibliei în l. engleză+ — Isaia 55:1
 CAPITOLUL 14
MOMENTUL CREATIV
„Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu
poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.”
— 1Corinteni 2:14.
„Există un Moment în fiecare zi pe care Satana nu-l poate afla, şi nici demonii lui veghetori
nu-l pot afla; dar zelosul găseşte acest Moment şi îl înmulţeşte odată ce l-a găsit.
Acesta reînnoieşte fiecare Moment al zilei, de e pus aşa cum trebuie.” — Blake

Ori de câte ori imaginăm lucrurile aşa cum trebuie să fie, în loc de aşa cum sunt, e
‚Momentul’. Căci în acel moment se face munca omului spiritual şi toate marile evenimente
ale timpului încep să modeleze o lume în armonie cu tiparul modificat al acelui moment.

Satana, scrie Blake, este un ‚Reactor’. El niciodată nu acţionează; el doar reacţionează.

Şi dacă atitudinea noastră la întâmplările zilei este ‚reactivă’, nu jucăm oare rolul Satanei?
Omul reacţionează numai în starea lui naturală, ori starea Satanei; el nu acţionează sau
creează niciodată, el doar re-acţionează sau re-creează. Un moment creativ adevărat, un
sentiment adevărat al dorinţei împlinite valorează mai mult decât o întreagă viaţă firească
de re-acţionare. Într-un asemenea moment se face munca lui Dumnezeu.
Încă o dată, putem spune alături de Blake,

„Dumnezeu numai Acţionează şi Este în fiinţele trăitoare, ori Oameni.”

*„The Marriage of Heaven and Hell”, 1793]

Există un trecut imaginar şi un viitor imaginar. Dacă, prin reacţiune, trecutul e recreat
în prezent – la fel – acţionându-ne visele fanteziste putem aduce viitorul în prezent.

„…şi-n astă clipă simt tot ce va să fie.” [— William Shakespeare, „Macbeth”]

Omul spiritual Acţionează: căci el, orice vrea să facă, poate face şi face imediat – în
imaginaţia lui – şi mottoul său e mereu, „Acum e Momentul”.

„Iată, acum e vremea potrivită, iată, acum e ziua mântuirii.”

— 2Corinteni 6:2

Nimic nu stă între om şi împlinirea visului său în afara faptelor. Şi faptele sunt creaţii
ale imaginării. Dacă omul îşi schimbă imaginarea, el va schimba faptele.

Această povestire vorbeşte despre o tânără femeie care a aflat Momentul şi, acţionând
în visul său fantezist, a adus viitorul în prezent, nedându-şi seama ce făcuse până la scena
finală.
 „Incidentul relatat mai jos trebuie că apare drept coincidenţă acelora ce n-au luat
cunoştinţă cu învăţăturile tale – dar eu ştiu că am observat un act imaginativ luând formă
solidă în, probabil, patru minute. Cred că vei fi interesat să citeşti această dare de seamă
scrisă exact aşa cum s-a întâmplat, la câteva minute după întâmplarea reală, ieri-dimineaţă.
Îmi conduceam maşina spre est pe Sunset Boulevard, pe banda din mijloc, frânând
uşurel pentru a opri la semaforul din intersecţie, când atenţia mi-a fost atrasă de vederea
unei doamne în vârstă, îmbrăcată toată în gri, alergând pe şosea în faţa maşinii mele. Braţul
ei era ridicat, făcând semne şoferului unui autobuz care începea să se depărteze de
bordură. Era evident că încerca să treacă în faţa autobuzului, pentru a-l întârzia. Şoferul a
încetinit şi, pentru o clipă, am crezut că îi va îngădui să urce. În schimb, chiar când ea a sărit
pe trotuar, autobuzul o luă din loc, lăsând-o exact în gestul de a-şi coborî braţul. Aceasta s-a
întors şi a luat-o repede spre o cabină telefonică din apropiere.
Cum culoarea mea se făcuse verde şi îmi puneam maşina în mişcare, mi-am dorit să fi
fost în spatele autobuzului şi astfel să fi fost în stare să-i ofer ‚un dus’. Agitaţia ei era
evidentă chiar şi de la distanţa de la care urmărisem eu totul. Dorinţa mea s-a împlinit pe
sine într-o scenă mentală şi, conducând mai departe, fantezia s-a jucat singură astfel:
...Mi-am deschis portiera şi intră o doamnă îmbrăcată în gri, zâmbind uşurată şi
mulţumindu-mi din toată inima. Era cam fără suflu de la atâta alergat, dar mi-a spus, ‚Am de
mers numai câteva străzi. Mă văd cu prietenele şi eram atât de speriată c-o să plece fără
mine când am pierdut autobuzul’. Mi-am lăsat doamna imaginară câteva străzi mai încolo,
încântată să vadă că prietenele ei încă o aşteptau. Mi-a mulţumit din nou şi a plecat…
Întreaga scenă mentală s-a întins cât îţi ia pentru a parcurge un cartier la viteza legală.
Fantezia mi-a satisfăcut sentimentele cu privire la incidentul ‚real’ şi imediat am uitat de
toate. Patru străzi mai încolo, eram tot pe banda din mijloc şi din nou am oprit la roşu.
Atenţia mea era de data asta spre ceva interior despre care nu mai ştiu acum, când deodată
cineva îmi bate în geamul portierei şi, când mă uit, văd o doamnă adorabilă la înfăţişare, cu
păr cenuşiu, îmbrăcată toată în gri. Zâmbind, mă întreabă dacă aş putea-o lua câteva străzi
mai încolo, fiindcă îşi pierduse autobuzul. Era fără suflu, ca şi când alergase, iar eu eram atât
de buimăcită de brusca ei apariţie în mijlocul unei şosele aglomerate la geamul meu încât,
pe moment n-am putut decât reacţiona automat şi, fără a răspunde, m-am întins şi i-am
deschis portiera. A urcat şi mi-a spus, ‚E atât de neplăcut să alergi aşa, ca apoi să ratezi
autobuzul. Nu v-aş fi deranjat în halul ăsta, dar trebuie să-mi întâlnesc nişte prietene câteva
străzi mai jos şi de-ar fi trebuit să merg pe jos acum, le-aş fi pierdut’. Şase străzi mai
departe, o aud exclamând, ‚Oh, ce bine! Încă mă aşteaptă’. Am lăsat-o să coboare, mi-a mai
mulţumit o dată şi s-a îndepărtat.
Mă tem că am ajuns la destinaţie pe pilot automat, fiindcă mi-am dat pe deplin seama
că tocmai observasem un vis cu ochii deschişi prinzând contur într-o acţiune fizică. Am
recunoscut ce se întâmpla în timp ce se întâmpla. De îndată ce am putut, am scris fiecare
parte a incidentului şi am găsit o consecvenţă uluitoare între ‚vis’ şi ‚realitatea’ ulterioară.
Ambele femei erau în vârstă, graţioase în gesturi, îmbrăcate complet în gri şi fără suflu.
 Ambele se întâlneau cu prietenele lor (care nu puteau aştepta prea mult) şi ambele au
coborât la distanţă de câteva străzi după ce şi-au văzut prietenele.
Sunt uimită, ameţită şi în culmea fericirii! Dacă nu există coincidenţe ori accidente –
atunci am fost martoră imaginării devenind ‚realitate’ aproape instantaneu.” ...J.R.B.
„Există un Moment în fiecare zi pe care Satana nu-l poate afla, şi nici demonii lui veghetori
nu-l pot afla; dar zelosul găseşte acest Moment şi îl înmulţeşte odată ce l-a găsit.
Acesta reînnoieşte fiecare Moment al zilei, de e pus aşa cum trebuie.”

„De cum am citit ‚Căutarea’ ta, am tânjit să experimentez o viziune. Când ne-ai spus de
‚Făgăduinţă’, această dorinţă s-a intensificat. Vreau să-ţi povestesc despre viziunea mea,
care a fost un răspuns splendid rugii mele; dar sunt convins că nu aş fi avut această
experienţă dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu două săptămâni mai devreme.
Trebuia să-mi parchez maşina la ceva distanţă de clădirea universităţii unde urma să
ţin un curs. Îndepărtându-mă de maşină, eram conştient de liniştea din mine. Strada era
complet pustie; nu se vedea nimeni. Deodată, am auzit un glas ce blestema groaznic. M-am
uitat într-acolo de unde venea sunetul şi am văzut un om învârtind un baston, răcnind
printre cuvinte dezgustătoare, ‚Te omor! Te omor!’. M-am ţinut cu firea pe măsură ce se
apropia, fiindcă imediat m-am gândit, ‚Acum pot verifica ce am ajuns să cred; dacă toţi
suntem Unul, Tatăl, acest amărât şi cu mine, nici un rău nu mă poate atinge’. În acea clipă
nu aveam teamă. În loc să văd un om venind spre mine, am simţit o lumină. S-a oprit din
urlat, şi-a coborât bastonul şi a păşit liniştit în timp ce treceam la mai puţin de jumătate de
metru unul de celălalt. Punându-mi credinţa la încercare în acel moment, totul îmi părea
mai viu decât înainte – florile mai luminoase şi copacii mai verzi. Aveam un sentiment de
pace şi ‚uniune’ cu viaţa cum nu mai avusesem niciodată.
Vinerea trecută am fost la casa noastră de la ţară – nimic nu era neobişnuit în privinţa
zilei sau a serii. Am lucrat la un manuscris şi, nefiind obosit, nu am încercat să adorm până
pe la vreo două dimineaţa. Apoi am stins lumina şi m-am lăsat purtat în acea senzaţie de
plutire, nu somn, ci moleşeală, cum îi spun eu, pe jumătate treaz şi jumătate adormit.
Adesea, în starea asta, feţe adorabile, necunoscute, plutesc înaintea mea, dar în acea
dimineaţă experienţa era diferită. Un chip perfect de copil mi s-a arătat dintr-o parte – apoi
s-a-ntors şi mi-a zâmbit. Strălucea de lumină şi părea că-mi umple întregul cap cu lumină.
Arzând de încântare, mi-am zis, ‚acesta trebuie să fie Hristosul’; dar ceva din mine, fără
sunet, a spus, ‚Nu, acesta eşti tu’.
Simt că nu voi mai fi nicicând la fel şi că-ntr-o bună zi voi trăi ‚Făgăduinţa’.” ...G.B.

Visele noastre vor fi toate realizate din clipa în care ştim că Imaginarea Creează
Realitatea – şi Acţionăm. Dar Imaginaţia aşteaptă de la noi ceva mult mai profund şi mai
fundamental decât crearea de lucruri: cu adevărat nimic mai puţin decât recunoaşterea
identificării sale cu Dumnezeu; că ceea ce face e, de fapt, Dumnezeu Însuşi făcând în şi prin
Om, care e Imaginaţie pe de-a-ntregul.
 CAPITOLUL 15

„FĂGĂDUINȚA”
PATRU EXPERIENȚE MISTICE
În tot ce am relatat până acum – cu excepţia Viziunii lui G.B. a Pruncului – imaginaţia a
fost practicată conştient. Bărbaţi şi femei au creat piese de scenă în imaginaţia lor, piese ce
sugerau împlinirea dorinţelor lor. Apoi, imaginându-se pe sine ca participând în aceste
piese, au creat ceea ce sugerau actele lor imaginare. Aceasta e folosirea cu înţelepciune a
Legii lui Dumnezeu. Dar „prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu, este
lucru lămurit”, Galateni 3:11.

Mulţi oameni sunt interesaţi de „Imaginism” ca mod de viaţă, dar nu sunt defel
interesaţi de implicaţiile sale într-ale credinţei, o credinţă ce duce la împlinirea Făgăduinţei
lui Dumnezeu. „Atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale...
Eu voi fi aceluia Tată, iar el Îmi va fi fiu", 2Samuel/2Regi 7:12;14.
Făgăduinţa că Dumnezeu va ridica din trupul nostru un Fiu „Care nu din sânge, nici din
poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” [Ioan 1:13] nu-i
preocupă. Ei vor să cunoască Legea lui Dumnezeu, nu Făgăduinţa Lui. Totuşi, această
naştere miraculoasă a fost clar afirmată ca necesitate pentru întreaga omenire încă din cele
mai timpurii zile ale frăţiei creştine. „Trebuie să vă naşteţi de sus” *sau, „din nou”+, Ioan 3:7.
Rostul meu aici este să o afirm din nou şi să o afirm într-un asemenea limbaj şi cu o astfel de
trimitere la propriile mele experienţe mistice încât cititorul va vedea că această naştere „de
sus” e cu mult mai mult decât o parte a unei superstructuri dispensabile, că este unicul scop
al creaţiei lui Dumnezeu.
Mai exact, rostul meu în descrierea acestor patru experienţe mistice este de a arăta ce
încerca „Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi” (Apocalipsa 1:5) să
spună despre această naştere de sus. „Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi?” (Romani
10:15)
Cu mulţi ani în urmă, am fost luat în spirit într-o Societate Divină, o Societate a
oamenilor în care Dumnezeu e trezit. Deşi poate părea ciudat, zeii se întâlnesc cu adevărat.
Şi cum intram în această societate, cel dintâi care m-a întâmpinat a fost întruparea Puterii
infinite. A lui este o putere necunoscută oamenilor. Apoi am fost dus înaintea Iubirii infinite.
Acesta m-a întrebat, „Care e cel mai mare lucru de pe lume?” – iar eu i-am răspuns în
cuvintele lui Pavel, „credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este
dragostea” [1Corinteni 13:13]. În acea clipă el m-a îmbrăţişat şi trupurile noastre s-au
contopit şi au devenit unul singur. Eram unit cu el şi l-am iubit ca pe propriul meu suflet.
Cuvintele „iubirea lui Dumnezeu”, atât de adesea o simplă frază, erau acum o realitate cu
un înţeles teribil. Nimic imaginat vreodată de om nu se poate compara cu această iubire pe
care o simte omul prin această uniune cu Iubirea. Cea mai intimă dintre relaţiile de pe
pământ pare o vieţuire în celule separate în comparaţie cu această uniune.
 Pe când eram în această stare de supremă încântare, o voce din spaţiul de afară a
strigat, „Jos cu cei cu sânge albastru!”. La această detunătură, m-am găsit stând înaintea
celui care m-a întâmpinat primul, cel care întrupa infinita Putere. M-a privit în ochi şi, fără a
folosi cuvinte ori a-şi deschide gura, am auzit ce mi-a spus: „E vremea acţiunii”. Am fost
brusc smuls din acea Societate Divină şi readus pe pământ. Eram tulburat de limitările mele
în a înţelege, dar ştiam că, în acea zi, Societatea Divină mă alesese drept tovarăş şi mă
trimise să-l predic pe Hristos – Făgăduinţa lui Dumnezeu către om.

Experienţele mele mistice m-au determinat să accept literal zicerea că întreaga lume e
o scenă. Şi să cred că Dumnezeu joacă toate rolurile. Scopul piesei? Să transforme omul,
creatul, în Dumnezeu, creatorul. Dumnezeu a iubit omul, creaţia sa, şi a devenit om în
credinţa că acest act de dăruire de sine va transforma omul – creatul, în Dumnezeu –
Creatorul.

Piesa începe cu răstignirea lui Dumnezeu în om – ca om – şi se sfârşeşte cu învierea

omului – ca Dumnezeu. Dumnezeu devine aşa cum suntem, pentru ca noi să putem fi aşa
cum e El. Dumnezeu devine om pentru ca omul să poată deveni, mai întâi – o fiinţă
trăitoare, şi apoi – un spirit dătător de viaţă.

„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi

viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe
Sine însuşi pentru mine.” — Galateni 2:20.

Dumnezeu a luat asupra Sa forma omului şi a devenit supus morţii – chiar morţii pe
crucea omului – şi e răstignit pe Golgota, ţeasta omului *„căpăţâna”, cf. traducerilor Bibliei].
Dumnezeu Însuşi intră pe poarta morţii – ţeasta omenească – şi Se întinde în mormântul
omului pentru a-l face pe om o fiinţă trăitoare. Mila lui Dumnezeu a schimbat moartea în
somn.
Apoi a început uluitoarea şi de negândit metamorfoză a omului, transformarea omului
în Dumnezeu. Nici un om, neajutat de răstignirea lui Dumnezeu, nu ar putea trece pragul ce
îngăduie viaţa conştientă, dar acum avem uniune cu Dumnezeu în Sinele Său răstignit. El
trăieşte în noi ca minunata noastră imaginaţie. „Omul e imaginaţie pe de-a-ntregul, şi
Dumnezeu e om şi există în noi şi noi în El. trupul veşnic al omului este imaginaţie – anume,
Dumnezeu Însuşi” [Blake]. Când Se înalţă în noi, vom fi asemenea Lui şi El va fi asemenea
nouă. Atunci toate imposibilităţile se vor topi în noi la acea atingere a exaltării pe care
înălţarea Lui în noi o va împărtăşi firii noastre.
Iată marea taină a lumii: Dumnezeu a murit pentru a da viaţă omului şi pentru a
elibera omul, căci, precât de limpede e Dumnezeu conştient de creaţia Sa, nu înseamnă că şi
omul, creatul imaginativ, este conştient de Dumnezeu. Pentru a săvârşi acest miracol,
Dumnezeu trebuie să moară, apoi să Se înalţe din nou ca om, şi nimeni n-a descris asta mai
clar decât William Blake.
 Blake spune – ori, mai degrabă Iisus spune – „Până ce nu mor Eu, voi nu puteţi trăi; dar
de mor, Mă voi înălţa din nou şi voi cu mine. Aţi iubi voi pe unul ce n-a murit vreodată
pentru voi, ori aţi muri vreodată pentru unul ce n-a murit pentru voi? Şi dacă Dumnezeu
n-ar fi murit pentru om şi nu S-ar fi dat veşnic pe Sine pentru om, omul n-ar fi putut fi”.
Deci Dumnezeu moare – ca să spunem aşa – Dumnezeu S-a dat de bună voie pe Sine
pentru om. Din proprie voinţă, El a devenit om şi a uitat că e Dumnezeu, în nădejdea că
omul, astfel creat, se va înălţa până la urmă ca Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a dat atât de deplin
propriul Său Sine pentru om, încât strigă de pe crucea omului, „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” [Matei 27:46; Psalm 21:1]. A uitat complet că El
este Dumnezeu. Dar după ce Se înalţă într-un singur om, acel om va spune fraţilor săi, „De
ce stăm aici, cutremurându-ne, strigând la Dumnezeu după ajutor, şi nu la noi, în cei care
sălăşluieşte Dumnezeu?” [Blake].

Acest cel dintâi om care a fost ridicat din morţi este cunoscut drept Iisus Hristos –
primul rod al celor ce au adormit, primul născut din morţi. Pentru om a murit Dumnezeu;
acum, printr-un om, a venit şi învierea morţilor. Iisus Hristos Îşi învie Tatăl Cel mort
devenind Tatăl Său. În Adam – omul universal – Dumnezeu doarme. În Iisus Hristos –
Dumnezeul individual – Dumnezeu se trezeşte. Prin trezire, omul, creatul, devine
Dumnezeu, creatorul, şi poate într-adevăr spune, „Înainte ca lumea să fi fost, Eu sunt”
*Adon Olam, dogmatică iudaică+. Aşa cum Dumnezeu în dragostea Lui pentru om atât de
complet S-a identificat pe Sine cu omul încât a uitat că era Dumnezeu, aşa şi omul, în
dragostea lui pentru Dumnezeu, trebuie într-atât de complet să se identifice pe sine cu
Dumnezeu ca să trăiască viaţa lui Dumnezeu – adică, Imaginativ.

Piesa lui Dumnezeu care-l transformă pe om în Dumnezeu ni se revelează în Biblie. E

complet coerentă în imagistică şi simbolism. Noul Testament este ascuns în Vechiul
Testament şi cel vechi e manifestat în cel nou. Biblia este o viziune a Legii lui Dumnezeu şi a
Făgăduinţei Sale. Nu s-a intenţionat niciodată să înveţe istorie, ci mai degrabă să conducă
omul în credinţă prin cazanele suferinţei spre împlinirea Făgăduinţei lui Dumnezeu, să
dezmeticească omul din somnul lui adânc şi să-l trezească ca Dumnezeu. Personajele sale
trăiesc nu în trecut, ci în eternul imaginativ. Ele sunt personificări ale stărilor spirituale
veşnice ale sufletului. Ele indică traseul omului prin moartea veşnică şi trezirea lui la viaţa
veşnică.

Vechiul Testament ne vorbeşte despre Făgăduinţa lui Dumnezeu. Noul Testament ne

spune nu cum s-a împlinit această făgăduinţă, ci cum se împlineşte. Tema centrală a Bibliei
este experienţa directă, individuală, mistică a naşterii Pruncului de care vorbea prorocul:
„...Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se
cheamă numele Lui: [Înger de mare sfat,] Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn
al păcii, *Părinte al veacului ce va să fie.+ Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea
hotar...”, Isaia 9:5-6.
 Când ni se revelează Pruncul, o vedem, o experimentăm, iar răspunsul la această
revelaţie poate fi afirmat prin cuvintele lui Iov, „Din spusele unora şi altora auzisem despre
Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” [42:5]. Poveste întrupării nu e fabulă, alegorie sau
vreo născocire iscusit concepută pentru a înrobi minţile oamenilor, ci un fapt mistic. Este o
experienţă mistică personală a naşterii unuia din propria sa ţeastă, simbolizată în naşterea
unui Prunc, învelit în feşi şi întins pe jos.

Este o diferenţă între a auzi de această naştere a Pruncului din ţeasta cuiva – o naştere
pe care nici un savant ori istoric n-ar putea-o explica vreodată – şi a experimenta de fapt
naşterea – ţinând în propriile tale mâini şi văzând cu proprii tăi ochi acest Prunc uimitor – un
Prunc născut de sus din propria ta ţeastă, o naştere contrară tuturor legilor firii. Problemă
aşa cum e ridicată în Vechiul Testament, „Întrebaţi şi vedeţi dacă naşte vreun bărbat? De ce
văd Eu pe toţi bărbaţii cu mâinile pe şolduri, ca o femeie care naşte, şi feţele tuturor
palide?”, Ieremia 30:6.
Cuvântul ebraic „chalats”, greşit tradus prin „coapse”, înseamnă: a ieşi din, a naşte, a
se trage pe sine. Tragerea sinelui din propria ţeastă era exact ceea ce prorocul a întrezărit ca
naştere necesară de sus, o naştere ce-i oferă omului intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi
percepţie contemplativă asupra celor mai înalte niveluri ale Fiinţei. De-a lungul veacurilor,
„Adânc pe adânc cheamă” *ori, „Un val cheamă un alt val”, Cornilescu; Psalm 41:9/42:7+;
„Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te *şi nu ne lepăda până în sfârşit”, Psalm
43:25/44:23].

Evenimentul, aşa cum e el înscris în evanghelii, are loc de fapt în om. Dar despre ziua
sau ceasul când va veni sorocul individului de a se naşte, nimeni nu ştie în afară de Tatăl.
„Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi
glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din
Duhul.” – John 3:7-8

Această revelaţie din Evanghelia lui Ioan este adevărată. Iată experienţa mea a acestei
naşteri de sus. Ca şi Pavel, nici eu nu am primit-o de la om – nici nu am fost învăţat. A venit
prin experienţa mistică reală de a fi născut de sus. Nimeni nu poate vorbi cu adevărat
despre această naştere mistică de sus în afara celui care a experimentat-o. Habar n-aveam
că această naştere de sus era literalmente adevărată.

Cine, înaintea experimentării, ar putea crede că Pruncul, Sfetnicul minunat, Dumnezeul

tare, biruitor, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie este întreţesut în propria sa
ţeastă? Cine, înaintea experimentării, ar înţelege că „Făcătorul său este bărbatul său, şi
numele Lui: Domnul Savaot *şi Răscumpărătorul său este”, Isaia 54:5]? Cine ar fi crezut că
Făcătorul a intrat în creaţia Sa, omul, şi ştia că era El şi că această intrare în ţeasta omului –
această uniune a lui Dumnezeu cu omul – a dus la naşterea unui Fiu din ţeasta omului; care
naştere a dat acelui om viaţa veşnică şi uniunea cu Făcătorul lui pentru vecie?
 Dacă spun acum ce am experimentat în acea noapte, nu o fac pentru a-mi forţa ideile
asupra altora, ci pentru a da speranţă acelora care, precum Nicodim, s-au minunat „cum
poate omul să se nască, fiind bătrân?” [Ioan 3:4]. Cum poate să intre a doua oară în
pântecele mamei sale şi să se nască? Cum se poate una ca asta? Iată cum mi s-a întâmplat
mie. Aşadar, acum am să „scriu vedenia”; şi „o sap cu slove pe table, ca să se poată citi uşor;
Căci este o vedenie pentru un timp hotărât; ea se va împlini la vreme şi nu va fi vedenie
mincinoasă. Dacă întârzie, aşteapt-o, căci ea va veni sigur, fără greş. Iată că va pieri acela al
cărui suflet nu este pe calea cea dreaptă, iar dreptul din credinţă va fi viu!”, Avacum 2:2-4.

În primele ore ale dimineţii de 20 iulie 1959, în oraşul San Francisco, un vis ceresc de o
mare artă a fost brusc întrerupt de o extrem de intensă vibraţie centrată la baza ţestei mele.
Apoi o scenă, la fel de reală precum cele pe care le experimentam când eram treaz, a
început să se desfăşoare. M-am trezit dintr-un vis pentru a mă descoperi complet îngropat
în interiorul ţestei mele. Am încercat să-mi forţez ieşirea pe la baza acestuia. Ceva a cedat şi
m-am simţit mişcând cu capul în jos, prin baza ţestei. M-am forţat în afară, centimetru cu
centimetru. Când aproape am ieşit, am apucat ce s-a nimerit a fi piciorul patului şi am tras
ce mai era din mine în afara craniului. Acolo, pe podea, am zăcut câteva secunde.

Apoi m-am ridicat şi am privit la trupul meu de pe pat. Era palid la faţă, întins pe spate
şi zgâlţâindu-se dintr-o parte în alta ca cineva care-şi revine cu greu dintr-un mare chin. Pe
când îl priveam, nădăjduind că nu va cădea din pat, am devenit conştient că vibraţia care a
provocat toată scena nu era numai în capul meu, ci acum venea şi din colţul camerei.
Uitându-mă într-acolo, m-am întrebat dacă nu cumva acea vibraţie nu era cauzată de un
vânt puternic, un vânt suficient de tare pentru a face fereastra să vibreze. Nu mi-am dat
seama că vibraţia pe care încă o simţeam în interiorul capului avea legătură cu cea care
părea să vină din colţul camerei.

Uitându-mă înapoi spre pat, am descoperit că trupul meu dispăruse şi în locul lui
stăteau cei trei fraţi mai mari ai mei. Cel mai mare stătea unde era capul. Al doilea şi al
treilea şedeau unde erau picioarele. Nicicare nu părea să fie conştient de mine, deşi eu
eram conştient de ei şi le puteam distinge gândurile chiar.
Deodată mi-am dat seama de realitatea invizibilităţii mele. Am observat că şi ei erau
tulburaţi de vibraţia ce venea din colţul camerei. Cel de-al treilea frate era cel mai intrigat şi
s-a dus să investigheze cauza interferenţei. Atenţia sa a fost atrasă de ceva de pe podea şi,
uitându-se în jos, a anunţat, „E bebeul lui Neville”. Ceilalţi doi fraţi, pe cele mai
neîncrezătoare tonuri, au întrebat, „Cum să aibă Neville un bebe?”

Fratele meu a ridicat bebeluşul învelit în feşi, după care l-a pus pe pat. Eu, apoi, cu
mâinile mele invizibile, am luat pruncul şi am zis, „Heeei, iubitule!”, la care el s-a uitat în
ochii mei, a zâmbit şi eu m-am trezit în lumea asta – să meditez la această măreaţă
experienţă, una din multele mele experienţe mistice.
 Tennyson are o descriere a Morţii ca războinic – un schelet „pe un cal negru ca
noaptea”, ieşind în lume la miezul nopţii. Dar când sabia lui Gareth i-a retezat craniul,
înăuntru era...
„...chipul senin al unui băieţel fraged ca o nou-înmugurită floare”. („Idylls of the King”)
Voi relata încă două viziuni, deoarece ele poartă adevărul afirmaţiei mele că Biblia este
o realitate mistică, tot ce e consemnat despre Pruncul făgăduit în legea lui Moise şi a
prorocilor şi în psalmi trebuind a fi experimentat mistic în imaginaţia individului. Naşterea
Pruncului este un semn şi o prevestire, anunţând învierea lui David, unsul Domnului, despre
care El spune, „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”, Psalmi 2:7.
La cinci luni după naşterea Pruncului, în dimineaţa de 6 decembrie 1959, în Los
Angeles, o vibraţie asemănătoare celei care a precedat naşterea lui s-a stârnit în capul meu.
De data aceasta, intensitatea ei era centrată în vârful capului. Apoi a urmat o explozie
bruscă şi m-am găsit într-o odaie modest mobilată. Acolo, rezemat de o uşă deschisă, era
fiul meu David, cel de faimă biblică. Era un flăcău de puţin peste zece ani. Ce m-a izbit în
privinţa lui era frumuseţea neobişnuită a chipului şi trupului său. Era – aşa cum e el descris
în prima carte a lui Samuel [sau, 1Regi] – bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă [16:12,
17:42].

Nici măcar pentru o clipă nu m-am simţit a fi altcineva decât cel care sunt eu acum. Cu
toate acestea, ştiam că acest flăcău, David, era fiul meu, şi el ştia că eu eram tatăl lui; căci
„înţelepciunea cea de sus întâi este *curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină
de milă şi de roade bune,+ neîndoielnică *şi nefăţarnică”, Iacov 3:17+. Cum stăteam acolo
contemplând frumuseţea fiului meu, viziunea a slăbit şi eu m-am trezit.

„Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu spre semne şi minuni în Israel, din
partea Domnului Savaot, Care locuieşte în Muntele Sionului”, Isaia 8:18. Dumnezeu mi l-a
dat pe David ca propriul meu fiu. „…Voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din
coapsele tale… Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu”, 2Samuel/2Regi 7:12-14. Dumnezeu
nu e cunoscut în alt fel decât prin Fiul.

„Nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi Cine este Tatăl, decât numai
Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere”, Luca 10:22. Experienţa de a fi tatăl lui David este
sfârşitul peregrinajului pe pământ. Rostul vieţii este acela de a-l afla pe Tatăl lui David, unsul
Domnului, Hristosul.

„‚Abner, al cui este tânărul acesta?’ Iar Abner, a răspuns: ‚Rege, viu fie sufletul tău, nu
ştiu!’. ‚Întreabă dar’, a zis regele, ‚al cui fiu este tânărul acesta?’. Iar când se întorcea David,
după uciderea filisteanului, Abner l-a luat şi l-a dus la Saul şi capul filisteanului era în mâna
lui. Atunci Saul l-a întrebat: ‚Tinere, al cui fiu eşti tu?’. Şi David a răspuns: ‚Fiul robului tău
Iesei din Betleem’”, 1Samuel/1Regi 17:55-58.
 Iesei este oricare dintre formele verbului „a fi”. Cu alte cuvinte, Eu sunt Fiul cui sunt,
Eu sunt de mine născut, Eu sunt Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Eu şi Tatăl Meu una suntem [Ioan
10:30]. Eu sunt imaginea Dumnezeului nevăzut. Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl
[Ioan 14:9].
„Al cui fiu?” nu are de-a face cu David, ci cu Tatăl lui David, căruia regele îi făgăduise
(1Samuel/1Regi 17:25) că-l face liber în Israel.
Observaţie: în toate aceste pasaje (1Samuel/1Regi 17:55,56,58), întrebările regelui nu
sunt în legătură cu David, ci cu Tatăl lui David.

„Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el; Acesta
Mă va chema: ‚Tatăl meu eşti Tu, Dumnezeul meu şi sprijinitorul mântuirii mele’. Şi îl voi
face pe el întâi-născut, mai înalt decât împăraţii pământului”, Psalm 88/89: 20;26-27.

Individul care se naşte de sus îl va afla pe David şi-l va cunoaşte drept propriu fiu. Apoi
va întreba fariseii – care sunt mereu în preajma noastră – „‚Ce vi se pare despre Hristos? Al
cui Fiu este?’ Zis-au Lui: ‚Al lui David’. Zis-a lor: ‚Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El
Domn?... Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui?’”, Matei 22:41-45.
Concepţia greşită a omului în privinţa rostului Fiului – care e numai un semn şi o prevestire
– a făcut din Fiu un idol. „Fiilor, păziţi-vă de idoli”, 1Ioan 5:21.

Dumnezeu Se trezeşte; şi omul în care Se trezeşte devine tatăl propriului său tată. Cel
ce a fost Fiul lui David, „Iisus Hristos, fiul lui David”, Matei 1:1, a devenit Tatăl lui David.

Nu voi mai striga la „părintelui nostru David, slujitorul *‚Fiul’, în original+ Tău”, Fapte
4:25. „Aflat-am pe David” [Psalmi 88/89:20, Fapte 13:22]. El a strigat la mine, „Tatăl meu
eşti Tu”, Psalmi 88/89[:26]. Acum mă cunosc a fi una cu Elohim, Dumnezeu ce a devenit om,
pentru ca omul să poate deveni Dumnezeu. „Şi cu adevărat, mare este taina dreptei
credinţe”, 1Timotei 3:16. Dacă Biblia ar fi fost istorie, n-ar fi fost o taină. „Să aştepţi
Făgăduinţa Tatălui”, Fapte 1:4, adică, pe David – Fiul lui Dumnezeu – care ţi se va descoperi
ca Tată. Această Făgăduinţă, spune Iisus, aţi auzit-o de la Mine (Luca 24:44) şi spre a ei
împlinire în acel ceas pe care-l va alege Dumnezeu, vă va da pe Fiul Său – ca „‚şi Urmaş al
tău’, Care este Hristos”, Galateni 3:16.
O figură de stil e folosită cu scopul de a atrage atenţia spre ceva, subliniind şi
accentuând realitatea sensului literal. Adevărul e literal; cuvintele folosite sunt figurative.

„Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a
cutremurat şi pietrele s-au despicat”, Matei 27:51.
În dimineaţa de 8 aprilie 1960 – la patru luni după ce mi s-a revelat că sunt tatăl lui
David – un fulger de lumină din ţeasta mea m-a sfâşiat în două, din vârful craniului până la
baza şirei spinării.
 Eram despicat de parcă eram un copac ce fusese lovit de fulger. Apoi m-am simţit şi
m-am văzut ca lumină lichidă aurie urcând pe şira spinării mele într-o mişcare şerpuitoare;
când am pătruns în ţeastă, a vibrat ca un cutremur.

„Toate cuvintele lui Dumnezeu sunt lămurite, scut este El pentru cei ce caută la El
scăparea. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te tragă la socoteală şi să fii găsit de
minciună!” [Proverbe/Solomon 30:5,6].

„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului”,
Ioan 3:14.

Aceste experienţe mistice vor fi de folos în a elibera Biblia din formalităţile istoriei,
persoanelor şi evenimentelor, şi în a o readuce la importanţa sa adevărată în viaţa omului.

Scripturile trebuie să se împlinească „în” noi. Făgăduinţa lui Dumnezeu va fi împlinită.

Vei avea aceste experienţe: „Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în
Samaria şi până la marginea pământului”, Fapte 1:8.
Cercul tot mai mare – Ierusalim… Iudeea… Samaria şi până la marginea pământului –
este planul lui Dumnezeu.

Făgăduinţa încă dospeşte până la vremea ei, la vremea rânduită ei, dar cât de lungi,
întinse şi aspre ar fi încercările până ce-l vei fi aflat pe David, fiul tău, care te va revela ca
Dumnezeu, Tatăl, e greu de spus; dar se scurtează către sfârşit; nu va da greş. Aşteaptă deci,
căci nu va fi amânare.

„Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu? La anul pe vremea aceasta am să vin pe la

tine şi Sarra va avea un fiu!”, Facerea 18:14.

Sfârşit