CAPITOLUL 6

OBOSEALA ÎN MUNCĂ - PROBLEMĂ DE BAZĂ A ERGONOMIEI

6.1. Definirea oboselii în muncă

Oboseala este o noţiune cunoscută destul de bine din viaţa zilnică. Orice activitate
desfăşurată mai mult timp, fără întrerupere sau într-un ritm relativ intens, duce la apariţia
senzaţiei de oboseală care, la fel ca senzaţia de sete, de foame, sau alte senzaţii
analoage, îndeplineşte o funcţie de protecţie a organismului, exteriorizată prin tendinţa
spre inactivitate în scopul refacerii.
Prin urmare, oboseala este un fenomen fiziologic natural, inevitabil, obişnuit sau
normal, care apare la orice om sănătos. Aceasta înseamnă că oboseala nu este o stare
patologică, nu este o boală, ci este o stare reversibilă care, în general cedează sau
dispare prin odihnă sau repaus şi mai ales prin somn.
O concepţie asemănătoare este exprimată şi de alţi specialişti în domeniu ca, de
exemplu, Pierre Cazamian, care menţionează: ”Oboseala este un fenomen psihosomatic
generat de relaţia omului cu mediul său natural sau social, în general, şi cu viaţa
profesională, în special.”
Din conţinutul definiţiei rezultă că oboseala asociază, după cum se exprimă Pierre
Cazamian, atât un element subiectiv, psihologic, cât şi un element obiectiv, corporal.
Pentru ergonomie însă, oboseala constituie o problemă deosebit de importantă
legată de:
• evaluarea solicitării în muncă;
• precizarea limitelor maxime ale oboselii în muncă;
• stabilirea limitelor adaptabilităţii funcţionale a organismului;
• găsirea modalităţilor de prevenire a apariţiei oboselii şi atenuare a acesteia;
• organizarea raţională a regimului de muncă şi odihnă.
Rezolvarea corespunzătoare a problemelor menţionate permite menţinerea
capacităţii de muncă la un nivel cât mai ridicat, pe toată durata schimbului de muncă
(lucru), cu efecte pozitive asupra eficienţei şi eficacităţii activității desfăşurate.
Cu toate acestea, în teoria şi practica managerială, oboseala continuă să rămână
destul de controversată deoarece:
• este definită ca o senzaţie subiectivă legată de procese psihice;
• este redusă la un fenomenul local, muscular sau senzorial;
• este apreciată ca un fenomen psihosomatic generat de relaţiile de viaţă sau de
muncă;
• este considerată ca un simptom al inadaptării;
• este integrată în teoria generală a stresului (stresul reprezentând răspunsul
organismului la orice mod de solicitare);
• este identificată doar cu scăderea performanţelor obţinute.
De asemenea, asupra oboselii s-au confruntat numeroase cercetări teoretice şi
practice de fiziologie, psihologie şi sociologie, fără să-i fi putut stabili o definiţie clară,
atotcuprinzătoare, acceptată în general. De aceea, majoritatea specialiştilor în domeniu
consideră că oboseala, care apare în urma desfăşurării unei activităţi de o anumită durată
sau intensitate, este un fenomen psihofiziologic sau psihosomatic complex, cu modificări
în toate planurile (biochimic, fiziologic, psihic, endocrin), care se manifestă prin diminuarea
temporară şi reversibilă a capacităţii de muncă, semnalând totodată atingerea sau chiar
depăşirea limitelor de suportabilitate a solicitării în procesul muncii.
Totodată, oboseala este considerată:
• mecanism de apărare al organismului;
• semnal de alarmă al epuizării rezervelor funcţionale ale organismului uman;

42
 • răspuns specific al organismului în muncă;
• indicator al tulburării mecanismelor de adaptare ale organismului uman;
• stare dezadaptativă sau disfuncţională a omului în raport cu conţinutul şi natura
activităţii desfăşurate.

6.2. Manifestările generale ale oboselii în muncă

Oboseala se manifestă deosebit de complex şi foarte variat, în funcţie de:
• factorii care îi determină sau îi favorizează apariţia;
• organele afectate de relaţiile omului cu mediul său (organele senzoriale, sistemul
nervos, sistemul muscular etc.);
• factorii dependenţi de conţinutul muncii;
• gradul de solicitare în muncă; • de condiţiile de muncă sau de condiţiile de mediu.
Cu toate acestea, se pot descrie unele manifestări generale ale oboselii, a căror
cunoaştere ne ajută să ne orientăm mai bine în diagnosticarea factorilor oboselii, în
cunoaşterea cauzelor care o generează, în cercetarea diferitelor forme de oboseală, ca şi
a căilor sau mijloacelor de prevenire sau de atenuarea a acesteia.
Principalele manifestări generale ale oboselii în muncă se referă la:
• diminuarea efectivă a capacităţii de muncă;
• apariţia unor manifestări psihofiziologice;
• apariţia manifestărilor subiective.

Diminuarea efectivă a capacităţii de muncă

Reprezintă prima grupă de manifestări a oboselii în muncă ce se exteriorizează prin
scăderea eficienţei muncii în general şi a productivităţii muncii în special. Astfel, se
înregistrează încetinirea ritmului de muncă, reducerea preciziei mişcărilor, creşterea
frecvenţei erorilor sau a comenzilor greşite, sporirea rebuturilor, scăderea cantitativă a
producţiei, afectarea calităţii acesteia etc.

Manifestările psihofiziologice
Acestea îşi fac apariţia concomitent şi sunt legate de modificările diferitelor
constante ale organismului, de modificările unor praguri senzoriale sau de anumite
modificări metabolice ca, de exemplu: respiraţia este accelerată; pulsul frecvent; consumul
de oxigen creşte; compoziţia sângelui se modifică; atenţia se reduce; creşte durata de
realizare a reflexelor, apar reacţii întârziate sau „blocaje" ale reacţiilor senzoriomotorii;
apar unele reacţii paradoxale în neconcordanţă cu stimulii, când la stimuli de mare
intensitate omul răspunde cu reacţii slabe, iar la semnalele de intensitate redusă, cu reacţii
puternice; acuitatea vizuală şi auditivă scade; creşte riscul de accidente prin perturbarea
funcţională a sistemului nervos etc.

Manifestările subiective
Pe plan subiectiv, apar unele senzaţii de disconfort, unele modificări afective şi de
comportament, o anumită stare de slăbiciune sau chiar unele stări depresive trecătoare
ca, de exemplu: dureri musculare şi articulare; senzaţia de greutate a membrelor;
tremurături ale muşchilor solicitaţi; creşterea senzaţiei de efort; ameţeli; palpitaţii; dureri
abdominale şi scăderea poftei de mâncare; emotivitate crescută; rigiditate sau
irascibilitate; senzaţii de tensiune, de conflict, frustrare sau nemulţumire.
Alteori apare o tendinţă la somn (somnolenţă), cu toate că acesta poate fi întrerupt
sau superficial sau senzaţia de slăbiciune vizibilă sau interiorizată, reală sau imaginară. În
unele cazuri stările de apatie, lipsa de interes şi plictiseală sau chiar o anumită repulsie
faţă de genul de activitate desfăşurată, apar în prim-plan. De asemenea, nu trebuie
neglijat faptul că manifestările subiective ale oboselii sunt influenţate şi de unele trăsături

43
de caracter ca, de exemplu: frica de răspundere, simţul datoriei, spiritul de competiţie,
nehotărârea, lenea etc.
Complexitatea şi varietatea formelor de manifestare a oboselii, precum şi momentul
apariţiei acestora se schimbă în funcţie de factorii care determină sau favorizează
instalarea oboselii, factori ce pot fi dependenţi de:
• conţinutul şi natura activităţii desfăşurate;
• particularităţile psihofiziologice ale executantului (operatorului);
• potenţialul biologic al executantului;
• condiţiile propriu-zise de muncă;
• condiţiile de mediu;
• condiţiile generale de viaţă.
De asemenea, nu trebuie să se neglijeze faptul că anumiţi factori ai oboselii, în
special cei cu o deosebită semnificaţie individuală, se află în corelaţie cu ritmul circadian
(circadian - bioritm caracterizat printr-o alternanță de 24 de ore) al organismului privit în
totalitate sau izolat pe sisteme şi funcţii, ceea ce face ca senzaţia de oboseală să fie
dependentă şi de faza bioritmică în care se află executantul. Din acest punct de vedere,
senzaţia de oboseală provocată de anumiţi factori se accentuează în faza descendentă şi
în cea minimă care inhibă funcţiile vitale şi scade vitalitatea şi se atenuează, până la
dispariţie, în faza ascendentă şi în cea maximă care stimulează funcţiile vitale şi creşte
vitalitatea. Aceasta deoarece activitatea în condiţii contrare celor natale (din momentul
naşterii) este obositoare, existând condiţii favorabile pentru săvârşirea de erori şi
accidente de muncă. Cu alte cuvinte, cunoaşterea bioritmurilor individuale poate constitui
o bază ştiinţifică pentru programele perioadelor de odihnă.

6.3. Principalele forme de oboseală în muncă

Deşi oboseala este o stare generală, cu caracter de sistem, care se integrează sau
se proiectează asupra activităţii organismului în totalitate, gradul ei de intensitate diferă
totuşi, în funcţie de care un anume subsistem este solicitat direct şi timp mai îndelungat.
Din această perspectivă, în opinia unor autori ca, de exemplu, Pierre Cazamian, există
atâtea forme de oboseală câte organe, aparate sau sisteme sunt afectate (organele de
simţ sau senzoriale, aparatul locomotor inclusiv sistemul muscular, sistemul nervos etc.).
Astfel, după natura solicitărilor organismului cea mai frecventă clasificare distinge
următoarele forme de oboseală:
• oboseala fizică sau musculară;
• oboseala nervoasă sau senzorială;
• oboseala intelectuală, mentală sau cerebrală.
De asemenea, termenul se foloseşte şi pentru a desemna tipurile de oboseală
caracteristice anumitor profesiuni ca, de exemplu: oboseala şoferului, a pilotului, a
minerului etc. Fără îndoială, prima clasificare, după natura solicitărilor organismului, deşi
arbitrară, este justificată dacă avem în vedere faptul că diferite senzaţii de oboseală diferă
în funcţie de natura solicitărilor care le provoacă. În acelaşi timp, nu trebuie neglijat faptul
că oricare ar fi activitatea desfăşurată, sistemul nervos central şi în special starea scoarţei
cerebrale joacă un rol deosebit de important în apariţia senzaţiei de oboseală. În acest
sens, renumitul specialist în domeniul ergonomiei E. Grandjean consideră că oboseala,
indiferent în ce formă s-ar manifesta, are la bază procesele de reglare din creier, unde
există cele două sisteme de activare şi de inhibare ale organismului care au o acţiune
sincronă şi contrarie, în sensul că unul creşte şi altul reduce disponibilitatea la acţiune a
acestuia. De exemplu, sistemul de activare care constă în structuri nervoase capabile să
declanşeze o anumită creştere a excitabilităţii scoarţei cerebrale şi a muşchilor, permite
organismului să-şi adapteze disponibilitatea la reacţii , atât fizice, cât şi psihice, la nevoile
fiecărui moment. Creşterea excitaţiei sistemului de activare este însoţită, totodată, de o
serie de modificări de stare în organele interne ca, de exemplu: creşterea frecvenţei

44
bătăilor inimii, a tensiunii arteriale, a metabolismului, a tensiunii musculare etc. În felul
acesta se realizează o dispoziţie a întregului organism de a consuma energie în cadrul
unei activităţi ce necesită efort, comportare a organismului care a fost denumită
comportare ergotropă (ergotropie - stare determinată de intensitatea proceselor de
combustie și apărare generală a organismului).
Prin urmare, dacă domină sistemul de activare, omul se simte bine dispus, organele
interne au dispoziţie ergotropă, iar disponibilitatea la reacţii a aparatului locomotor este
crescută . Dacă solicitarea are o intensitate neobişnuită sau durează un timp prea
îndelungat, scoarţa cerebrală nu mai poate funcţiona în condiţii satisfăcătoare, capacitatea
sa fiind depăşită. În aceste condiţii intră în funcţiune în mod automat, cel de-al doilea
sistem denumit sistemul de inhibare, în cadrul căruia există reţele nervoase ce pot
provoca inhibarea centrilor conştientului în scoarţa cerebrală, conducând, în cele din urmă,
la somn, care permite refacerea potenţialului funcţional al organismului. Dacă sistemul de
inhibare predomină, se observă, totodată, o diminuare a frecvenţei cardiace, a tensiunii
arteriale, a ritmului respiraţiei, a metabolismului, a tensiunii musculare şi o creştere a
activităţii aparatului digestiv, în scopul asimilării de energie. Această comportare a fost
denumită comportare trofotropă, prin care se înţelege dispoziţia organismului de a favoriza
fenomenele sau procesele de recuperare, respectiv de reconstituire a energiei consumate
şi de asimilare a alimentelor.
În consecinţă, dacă domină sistemul de inhibare, atunci prevalează senzaţiile de
oboseală, organele interne au o dispoziţie trofotropă, iar disponibilitatea la reacţii a
aparatului locomotor este redusă. Prin urmare, din punct de vedere neurofiziologic,
oboseala trebuie considerată ca o inhibare a tuturor centrilor conştientului din scoarţa
cerebrală şi o dispoziţie trofotropă a organelor interne. De asemenea, teoria sistemului
nervos central asupra cauzelor oboselii musculare consideră că fenomenele chimice, care
au în vedere consumul substanţelor furnizoare de energie, nu constituie decât stimulul
care declanşează celelalte fenomene, prin trimiterea de impulsuri nervoase de-a lungul
căilor tranzitive către scoarţa cerebrală, unde există cele două sisteme de activare şi de
inhibare descrise.
Constatarea că starea scoarţei cerebrale joacă un rol important în apariţia senzaţiei
de oboseală se poate deduce şi din faptul că prin acţiunea voinţei se poate prelungi
capacitatea de contracţie musculară, precum şi din aceea că se pot forma reflexe
condiţionate în legătură cu apariţia senzaţiei de oboseală.

Oboseala fizică sau musculară

Reprezintă fenomenul de diminuare a reacţiei muşchiului faţă de o solicitare după o
activitate prelungită. Această formă de oboseală reprezintă acea stare specială în care
ajunge muşchiul după o activitate excesivă, când se constată o slăbire a capacităţii sale
funcţionale, o diminuare progresivă a forţei musculare (forţa care ia naştere în timpul
contracţiei şi care este direct proporţională cu intensitatea acesteia), o scădere a
excitabilităţii (capacitatea de a răspunde la acţiunea stimulilor), o creştere a perioadei
latente (intervalul de timp care se scurge din momentul în care s-a produs acţiunea
excitantului şi până începe contracţia), precum şi o prelungire a perioadei de relaxare
(timpul în care se face relaxarea muşchiului şi care începe după ce s-a ajuns la scurtarea
maximă, fenomen reprezentat prin partea descendentă a curbei contracţiei musculare
denumită miogramă). Cu alte cuvinte, după cum precizează numeroşi autori ca, de
exemplu, Pierre Cazamian, un muşchi care se contractă poate să dezvolte, în câteva
secunde, o putere maximă; exerciţiul muscular se poate prelungi pentru un anumit timp,
până la apariţia oboselii care incită la întreruperea efortului; după o anumită pauză, munca
poate fi reluată.
Oboseala fizică se instalează cu precădere în activităţile cu efort fizic prelungit.
Aceasta se localizează şi atinge intensitatea cea mai mare la nivelul sistemului muscular,

45
resimţindu-se totodată şi asupra funcţionării aparatului respirator şi cardiovascular. De
asemenea, în eforturile fizice de intensitate medie, mecanismul de apariţie a oboselii este
diferit de cel existent în condiţii de efort fizic intens şi foarte intens datorită echilibrului
dintre aportul de oxigen şi nevoia de oxigen a organismului, ceea ce face ca, în primul caz,
oboseala să se instaleze treptat într-o perioadă mai mare de timp. Din acest punct de
vedere, cercetarea proceselor chimice legate de energia musculară arată că energia care
se consumă în contracţia musculară se produce în faza anaerobă a contracţiei, deci în
condiţiile insuficienţei sau chiar ale absenţei oxigenului atmosferic (faza aerobă). În
măsura în care oxigenul atmosferic asigurat de aparatul respirator este insuficient,
organismul declanşează în mod automat mecanismul anaerob. Existenţa fazei anaerobe
în contracţia musculară are o importanţă deosebită pentru că producerea energiei în
această fază asigură rapiditatea contracţiei. O importanţă deosebită are faza anaerobă în
realizarea efortului muscular intens, când cantitatea de energie consumată în contracţie
este foarte mare. Dacă această cantitate de energie s-ar elibera prin oxidare, în faza
aerobă, ar necesita o cantitate de oxigen atât de mare, încât nu ar putea fi asigurată într-
un timp foarte scurt. Această cantitate mare de energie este asigurată de faza anaerobă.
Cantitatea de oxigen care s-ar cuveni muşchilor pentru a putea să producă energia
consumată poartă denumirea de datorie de oxigen a organismului, care este asigurată în
perioada care urmează după efectuarea efortului. Mărimea datoriei de oxigen a
organismului variază cu mărimea efortului efectuat. Cu cât efortul fizic este mai mare, cu
atât durata achitării datoriei de oxigen este mai lungă. Practic, timpul necesar achitării
datoriei de oxigen se traduce în apariţia senzaţiei de oboseală, în încetinirea ritmului de
muncă sau în întreruperea procesului de muncă, cu consecinţe negative asupra eficienţei
activităţii desfăşurate.
Oboseala fizică, la rândul ei, poate fi dinamică sau statică, după cum efortul sau
solicitările musculare sunt dinamice sau statice, deoarece acestea au implicaţii diferite
asupra activităţii propriu-zise a muşchilor, asupra circulaţiei sanguine şi în special asupra
echilibrului cardiovascular. Astfel, activităţile dinamice sau efortul muscular dinamic se
caracterizează printr-o succesiune periodică de contracţii sau încordări şi de destinderi
sau relaxări ale muşchiului care acţionează ca o pompă asupra circulaţiei sanguine,
asigurând echilibrul cardiovascular, în sensul că, atunci când muşchiul se contractă,
expulzează sânge, iar când muşchiul se destinde, atrage sânge, încărcat cu substanţe
nutritive şi oxigen, activizând în acest fel irigaţia sanguină, inclusiv eliminarea reziduurilor.
De aceea, o activitate dinamică de intensitate normală, executată într-un ritm
corespunzător, poate fi efectuată timp prelungit, oboseala instalându-se mult mai greu. În
activităţile statice, în cursul unor inactivităţi sau al unor contracţii musculare continue, care
se efectuează fără alternanţe, deci fără relaxări, echilibrul cardiovascular este tulburat
deoarece vasele sanguine sunt comprimate prin presiunea internă a ţesutului muscular,
muşchiul nu este irigat, reziduurile nu sunt eliminate, ci acumulate, ceea ce face ca
oboseala să apară mult mai rapid. Prin urmare, rolul circulaţiei în adaptarea organismului
la efort este deosebit de însemnat, deoarece sistemul cardiovascular reprezintă veriga
principală de transport a oxigenului spre musculatura activă, fiind şi factorul limitant
esenţial în încărcări extreme.
Simptomele oboselii fizice sunt resimţite atât la nivelul sistemului muscular (dureri
musculare şi articulare, senzaţia de greutate a membrelor, tremurături ale muşchilor
solicitaţi, creşterea senzaţiei de efort etc.), cât şi la nivelul funcţiilor senzoriale, al atenţiei
sau capacităţii de memorare.
Intensitatea oboselii fizice este direct proporţională cu intensitatea, durata şi
frecvenţa efortului depus sau a solicitărilor care determină oboseala respectivă.

46
Oboseala nervoasă sau senzorială
Se exprimă prin creşterea pragului de excitaţie, respectiv prin scăderea
excitabilităţii analizatorilor sau receptorilor senzoriali aflaţi în permanentă stare de
funcţionare şi supuşi diferiţilor stimuli, excitanţi sau factori de solicitare. De exemplu, cel
puţin 90% din toate activităţile pe care le desfăşoară omul sunt realizate sub controlul
privirii. Deoarece se află în permanentă stare de funcţionare, organele senzoriale obosesc
numai când sunt supuse la acţiuni prelungite ale unor excitanţi puternici. De exemplu,
oboseala vizuală sau oculară apare ca urmare a solicitării analizorului sau aparatului
vizual datorită unui iluminat necorespunzător (neadecvat) sau a unei munci care solicită, în
special, aparatul optic şi se manifestă prin următoarele simptoame mai frecvente: cefalee,
dureri de cap, iritaţii oculare, lăcrimare, ameţeală, diplopie, reducerea sensibilităţii la
contraste, încetinirea percepţiei, instabilitate psihică crescută, creşterea pericolului de
accidentare, reducerea capacităţii de muncă, scăderea eficienţei muncii.
Oboseala vizuală se defineşte prin tulburarea sau diminuarea funcţiilor de bază ale
vederii (acuitatea vizuală, sensibilitatea la contraste, viteza de percepţie) şi prin
micşorarea câmpului vizual (partea mediului ambiant pe care o putem cuprinde cu
vederea, fără a întoarce capul sau ochii).
Oboseala auditivă se defineşte prin creşterea pragului audibilităţii (intensitatea
minimă a sunetului recepţionată de aparatul auditiv) şi a timpului de revenire a pragului de
audibilitate după încetarea stimulului. Oboseala auditivă apare ca urmare a solicitării
analizorului auditiv din cauza desfăşurării muncii în mediu zgomotos timp îndelungat.
Oboseala auditivă este generată, de asemenea, de intensitatea, durata şi frecvenţa
stimulilor sonori sau a excitaţiilor primite. Deoarece timpul de recuperare (timpul de
revenire a pragului sonor după încetarea stimulului) este proporţional cu intensitatea
stimulilor, dacă intensitatea este prea mare, domeniul oboselii poate fi depăşit, intrând în
cel al traumatismului sonor, caracterizat prin leziuni ireversibile care au ca urmare
surditatea.
În ce priveşte oboseala mentală, studiul acesteia trebuie să se extindă asupra
ansamblului de 24 de ore şi să acopere condiţiile diurne ale apariţiei sale şi condiţiile
nocturne ale restabilirii sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu există un repaus mintal
propriu-zis, deoarece creierul este într-o activitate permanentă; repausul care şterge
oboseala mentală acumulată pe parcursul zilei va interveni numai în timpul somnului.
În sfârşit, oboseala repetată (cronică) atrage după sine atât surmenajul, care este o
stare patologică, dar şi uzura rapidă a organismului, epuizarea şi îmbătrânirea.

6.4. Investigarea şi măsurarea oboselii în muncă

Cu toate că problema elaborării unor criterii obiective în investigarea, evaluarea sau
măsurarea oboselii este încă insuficient rezolvată, în încercările de sistematizare pentru
investigarea şi măsurarea oboselii, literatura de specialitate recomandă următoarele
metode:
• metoda directă sau metoda testelor;
• metoda indirectă sau metoda economică;
• metoda chestionarelor şi fişelor.

Metoda directă sau metoda testelor fiziologice şi psihologice

Metoda dă posibilitatea depistării fenomenului de oboseală ca urmare a dereglării
unor sisteme funcţionale, dereglare cauzată de exercitarea prelungită a unei activităţi. În
ce priveşte importanţa comparativă a testelor fiziologice şi psihologice, cu toate că opiniile
specialiştilor sunt divergente, se apreciază totuşi că testele sau probele fiziologice au un
grad mai mare de obiectivitate şi de diferenţiere a mecanismelor, în timp ce testele
psihologice permit o cuprindere mai sintetică a unor funcţii globale perceptuale şi de
performanţă.

47
 Asupra testelor pur psihologice nu insistăm, utilitatea lor este evidentă. La
investigarea oboselii însăşi procedura de testare poate masca fenomenele inhibitorii.
Un indicator fiziologic obiectiv, de bază, al reacţiei organismului la efort, care se
impune tot mai mult în cercetările ergonomice, este frecvenţa cardiacă (frecvenţa pulsului),
deoarece este relativ mai uşor şi comod de măsurat şi interpretat, reacţionează rapid şi
sensibil la factorii legaţi de muncă şi de condiţiile acesteia, iar rezultatele măsurătorilor
reflectă îndeaproape nivelul solicitărilor globale ale organismului şi implicit gradul de
oboseală. Astfel, se consideră că mărirea continuă a frecvenţei cardiace în cursul
schimbului de muncă, deşi intensitatea muncii nu se modifică sau chiar scade, reprezintă
un indiciu concludent de oboseală musculară.
În oboseala neurosenzorială se înregistrează de obicei căderea relativă a frecvenţei
cardiace, din care cauză aplicarea acestui indicator în studiul efortului mintal comportă o
explorare funcţională mai complexă. În timpul muncii, importante sunt şi variaţiile tensiunii
arteriale, care pot da indicaţii asupra instalării fenomenului de oboseală. Astfel, se admite,
în general, că micşorarea tensiunii diferenţiale indică apariţia oboselii. De asemenea,
creşterea tensiunii minime cu o scădere concomitentă a tensiunii maxime indică oboseală
accentuată.
Un indicator obiectiv al oboselii neuromusculare poate fi considerat şi tremorul
manual, deoarece rezultatele obţinute în acest domeniu subliniază modificările tremorului
sub influenţa încărcărilor emoţionale şi a celor fizice şi sprijină ideea că intensificarea
tremorului, mai ales a amplitudinii micromişcărilor, indică o dereglare a coordonării motorii.
Sub raport metodic, procedeele tremometrice mai simple, de tipul dispozitivelor
mecanice, dau indicaţii globale asupra tremurăturilor ample şi a eventualei intensificări a
tremorului fiziologic, fără să poată face distincţie între modificările de amplitudine şi de
frecvenţă.
Procedeele moderne, tremografice, de înregistrare a tremurăturilor permit o
reproducere şi o estimare mult mai fidelă a modificărilor de frecvenţă, amplitudine şi
ritmicitate ce pot servi în obiectivizarea oboselii neuromusculare. De asemenea, valoarea
informaţiilor poate fi mărită dacă, în paralel, coordonarea senzoriomotorie şi implicit
oboseala neuromusculară sunt explorate şi prin alte teste ca, de exemplu: timpul de
latenţă a reacţiei motorii (intervalul dintre declanşarea unui stimul şi răspunsul motor),
probe de dexteritate etc.
Pentru studiul oboselii fizice sau musculare se utilizează şi o metodă mai veche,
ergografia, devenită clasică în acest domeniu datorită folosirii ergografelor, care permit
înregistrarea unor curbe ale oboselii musculare, în special în cursul mişcărilor
necomplicate de tipul flexiunii-extensiunii. Permiţând înregistrarea deplasării unghiulare
sau liniare în cursul mişcărilor respective, ergografele au constituit simple procedee de
fundamentare a numeroase studii asupra oboselii, coordonării mişcărilor, formării
deprinderilor motorii, însă au dezavantajul că reprezintă modele foarte simplificate de
mişcări.
În ce priveşte ergografia, rezultatul acesteia (ergograma) este influenţat atât de
greutatea, cât şi de ritmul de muncă cu care se experimentează. De aceea, ergograma,
care reprezintă înregistrarea grafică a modificărilor fiziologice din procesul muncii, se
efectuează cu greutăţi de diferite mărimi şi ritmuri de lucru diferite.
Pe ergogramă, oboseala se manifestă prin trei fenomene:
- scăderea amplitudinii contracţiilor musculare;
- creşterea duratei şi pierderea ritmului lor;
- scăderea frecvenţei acestora.
Pentru activităţile cu componentă fizică preponderentă, un criteriu obiectiv de
măsurare a intensităţii efortului şi implicit a gradului de oboseală îl constituie consumul de
energie umană, exprimat în kilocalorii pe unitatea de timp (minut, oră, schimb de muncă),
pe baza căruia muncile sunt clasificate în diferite categorii de dificultate. Dintre probele de

48
oboseală nervoasă, o metodă mai sensibilă este testul oboselii vizuale, pentru
determinarea frecvenţei critice de fuziune a imaginilor luminoase sau a stimulilor luminoşi
intermitenţi, reprezentând frecvenţa la care asemenea stimuli provoacă senzaţia
subiectivă de lumină continuă, nemaifiind percepuţi ca licăriri izolate.
Simplitatea probei, posibilitatea de a fi utilizată cu ajutorul unor aparate portative,
chiar în cursul muncii, justifică folosirea metodei pentru urmărirea instalării oboselii în
activităţile legate, în special, de solicitările vizuale, mintale şi emoţionale, când se constată
scăderi ale frecvenţei critice de fuziune a imaginilor luminoase, paralel cu accentuarea
senzaţiei de oboseală.

Metoda indirectă sau metoda economică

Constă în stabilirea unei corelaţii între fenomenul de oboseală şi volumul şi calitatea
producţiei sau numărul accidentelor de muncă, cu toate că aceşti indicatori sunt influenţaţi
şi de numeroşi alţi factori tehnicomateriali ai producţiei. Chiar în aceste condiţii, metoda
indirectă oferă informaţii utile privind fenomenul de oboseală, mai ales dacă se fac eforturi
pentru depistarea, izolarea sau menţinerea constantă a acelor factori obiectivi sau
subiectivi care nu-i determină sau nu-i favorizează apariţia . De asemenea, trebuie avut în
vedere faptul că uneori este posibil ca, printr-o mobilizare deosebită, să se menţină o
productivitate a muncii ridicată, deşi, pe plan biologic, funcţional, organismul vădeşte
semne certe de oboseală.

Metoda chestionarelor şi fişelor

Permite analiza detaliată a perceperii subiective atât a intensităţii efortului, cât şi a
gradului de oboseală. Prin elaborarea de chestionare diferenţiate pe profesiuni, metoda
reactualizează investigările subiective, verbale sau comportamentale, permite investigarea
comportamentelor subiective ale oboselii, prin includerea parametrilor motivaţionali,
psihosociali şi emoţionali legaţi de profesiune sau de mediul extraprofesional.
În acelaşi timp însă, trebuie avut în vedere faptul că evaluările subiective chiar
cuantificate, nu pot înlocui determinările obiective ale stării de oboseală, constituind doar o
completare a acestora. De aceea, una dintre cauzele controverselor privind elaborarea
unor criterii obiective în stabilirea oboselii constă în aplicarea unei metodologii neadecvate
sau simpliste, axată fie pe criterii pur bioenergetice, sau variabile fiziologice, fie pe
informaţii economice, fie pe exagerarea comportamentelor subiective ale oboselii.
Iată de ce se impune selectarea de metode adecvate, adaptarea lor obiectivelor
ergonomice şi elaborarea de noi procedee care să reflecte trecerea de la abordările izolate
şi unilaterale la abordările globale, interdisciplinare, asupra rezultatelor diferitelor probe
sau teste, care să permită obiectivizarea fenomenului de oboseală. În acest sens, o
direcţie modernă de investigare şi măsurare a oboselii se caracterizează prin utilizarea
sau extinderea procedeelor radiotelemetrice şi a procedeelor complexe, cu înregistrarea a
numeroşi indicatori interpretabili prin prisma abordării sistemice şi a metodelor
matematice.

6.5. Prevenirea apariţiei oboselii şi atenuarea acesteia în timpul muncii

Oboseala este un fenomen natural inevitabil, normal, care apare la orice om
sănătos. Prin urmare, nu este vorba despre suprimarea oboselii ca atare, ci de a înlătura
factorii care o grăbesc, o accentuează sau o prelungesc. Aceasta înseamnă că apariţia
oboselii poate fi doar amânată în anumite limite, iar după ce a apărut poate fi atenuată.
In aceste condiţii, având în vedere implicaţiile oboselii asupra capacităţii de muncă
şi implicit asupra eficienţei şi eficacităţii activităţii desfăşurate, prevenirea apariţiei oboselii
şi atenuarea acesteia, indiferent de forma de manifestare, constituie o cerinţă de prim
ordin a analizei sau proiectării ergonomice a muncii. În acest sens, principalele direcţii de
acţiune pot fi:

49
 • analiza, organizarea sau proiectarea ergonomică a muncii prin folosirea
ansamblului de metode şi tehnici adecvate care să permită diagnosticarea factorilor de
oboseală, precum şi aplicarea cerinţelor şi principiilor ergonomiei;
• stabilirea unui regim raţional de muncă i odihnă care să permită prevenirea
apariţiei oboselii, atenuarea acesteia şi refacerea capacităţii de muncă.
Problematica primei direcţii de acţiune se regăseşte prezentată în conţinutul
diferitelor capitole şi subcapitole ale acestei lucrări . De aceea, în continuare este
prezentată problematica celei de-a doua direcţii de acţiune privind necesitatea stabilirii
unui regim raţional de muncă şi odihnă.

50