Closca Cu Pui
Closca Cu Pui
Closca Cu Pui
Când le-a venit pe lume un copil, s-a văicarit zile de-a rândul celor ce
stăteau să-1 asculte, că va rămâne sărac lipit pămăntului cu încă o gură
în plus la masa lui.
Zi de zi lumea îl vedeai, cât era de mic, mergând în zori eu mama sa la
munca câmpului şi întorcându-se abia când se înnopta pentru a îngriji de
vitele din staul şi de orătăniile din curte.
Când s-a săltat ceva mai mult de-o şchioapà, într-una din zile, maică-sa
1-a luat la o parte şi i-a zis cu lacrimi în ochi:
– Băiatul mamei, eu am sa te părăsesc în curând, dar tu să-l asculţi pe
taică-tău, numai şi să nu ajungi ca el, lipsit de inimă, că n-o să am linişte
nici pe lumea ailaltă!
– Aşa am sa fac, mamă…
Şi după, trei zile şi trei nopti, timp în care femeia nu s-a mai putut sălta
din pat, a închis ochii, trecând în lumea celor drepţi, scăpând astfel de
necazuri.
A jelit-o copilul cât a jelit, pana ce 1-a luat în răspăr tătâne-său, zicându-
i că dacă nu pune osul la treabă, n-o să mai capete de la el nici măcar un
boţ de mămăligă.
Ce să facă bietul de el?!
A strâns din dinti şi, cu lacrimile încă neuscate pe obraji, a început a
osteni iarăşi, cât era ziulica de mare, făcând de toate cele, numai şi
numai pentru a intra în voie hapsânului de tată, care atunci când îi
murise nevasta, mai că se bucurase, că, de, scăpase de o gură ce-i toca
averea.
Şi era aşa de de mâhnit băieţelul, că nici dacà i-ar fi pus careva sare pe
bătături, n-ar fi simţit durerea, mai ales, că toţi copiii îşi băteau joc de
el, strigându-i cuvinte de ocară şi asta, numai şi numai din pricina tatălui
său, care, pe ce îmbătrânea, pe atât devenea parcă, şi mai lacom de
înavuţire.
„Ce vină am eu, Doamne, îşi spunea el când îşi făcea rugăciunea de
seară în fata icoanei, că tata e asa cum e?!”.
Şi uite asa a trecut timpul, a venit iarna si, de sfintele Sărbători, s-a făcut
ca tătâne-său sa-l cheme şi să-i spună:
— Măi, băiete, pentru că ai fost ascultător şi ai ostenit cu sârg tot anul,
în noaptea de Crăciun vei mânca la masa mea şi-om mai vorbi de una de
alta… Numai să nu te pună păcatele să te îndopi ca nesătulul, că, apoi,
atât ţi-a fost! N-o să mai vezi de la mine nici o coajă de pâine. Întelesu-
m-ai?
Bucuros nevoie mare că era luat în seamă, copilul a grăbit a-şi termina
treburile si, după ce s-a spălat cu apă de la fântână, şi-a pus veşmintele
lui cele mai bune, bătând cu sfială la uşa odăii, ce era mai totdeauna
zăvorâtă, taică-său nelăsănd pe nimeni să intre acolo până atunci.