Cuprins

INTRODUCERE........................................................................................................................................................4
CAPITOLUL I. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR....................................................................5
1.1Anatomiaaparatuluilocomotor......................................................................................................................5
1.2 Fiziologiaaparatuluilocomotor..............................................................................................................13
1.3 Biomecanică.........................................................................................................................................14
CAPITOLUL II.........................................................................................................................................................16
SCOLIOZA..............................................................................................................................................................16
2.1 Definiție......................................................................................................................................................17
2.2 Etiopatogenie.............................................................................................................................................19
2.3 Tablou clinic................................................................................................................................................20
2.4 Investigații și analize...................................................................................................................................21
2.5 Forme clinice/Stadii....................................................................................................................................23
2.6 Evoluție.......................................................................................................................................................25
2.7 Complicații..................................................................................................................................................26
2.8 Diagnostic...................................................................................................................................................27
CAPITOLUL III........................................................................................................................................................28
OBIECTIVE ȘI FORME DE TRATAMENT..................................................................................................................28
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................................39

3
„Nu este vorba despre cât de mult facem, ci mai degrabă despre cât de multă dragoste punem în ceea ce
facem.” – Maica Tereza

INTRODUCERE

Osteologia reprezintă partea anatomiei ce are ca obiect studiul oaselor.

Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie, ansamblul lor constituind scheletul.
Sistemul osos reprezintă sistemul care imprimă forma generală a corpului, îi conferă trăinicia și
rezistența, în anumite limite, la acțiunile mecanice din exterior și asigură protecția multor formațiuni și
organe pe care le adăpostește.
În același timp, sistemul osos reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor, asupra căreia
musculatura somatică își exercită în mod activ funcția de efectuare a mișcărilor.

4
 CAPITOLUL I. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI
LOCOMOTOR

1.1Anatomiaaparatuluilocomotor

Aparatul locomotor este alcătuit din oase, articulații și mușchi.

Oasele sunt formate dintr-un corp, numit diafiză, două extremități, numite epifize, iar între cele două
epifize se va afla metafiza, zona de trecere care cuprinde cartilajul de creștere.
După caracterele morfologice, există trei categorii principale de oase care alcătuiesc scheletul:
oasele lungi – cuprind oasele membrelor (exceptând oasele carpiene și tarsiene), coastele și
claviculele; în cazul acestora, lungimea va depăși lățimea și grosimea; exemplu: femurul;
oasele late – sunt oasele calotei craniene și ale feței, sternul, scapula și osul coxal; în cazul
acestora, lungimea și lățimea sunt aproape egale, dar vor depăși grosimea;
oasele scurte – sunt reprezentate de coloana vertebrală, oasele carpiene și oasele tarsiene, în
cazul lor lungimea, lățimea și grosimea fiind aproape egale.

5
  Scheletul (oasele)

Scheletul este format din oasele craniului, oasele trunchiului și oasele membrelor. În general, scheletul
uman prezintă 208 oase, acest număr nefiind însă constant, deoarece la unele persoane se pot forma
niște oase mici între oasele craniului sau între articulațiile degetelor.
Scheletul prezintă o simetrie perfectă, ambele părți (superioară și inferioară/dreaptă și stângă)
fiind identice. Din această cauză, toate oasele impare, unice, au o formă simetrică, în timp ce oasele
pare, duble, au o formă neregulată, dar sunt situate în mod simetric, de o parte și de alta a corpului.
La adult, numărul oaselor va fi împărțit astfel:
 craniu – cca 24 oase;
 trunchi – cca 51 oase;
 membrele superioare – cca 64 oase;
 membrele inferioare – cca 62 oase.

 Oasele capului
Scheletul capului este constituit din
23 de oase, dintre care doar mandibula și hioi-
dul fiind mobile, restul fiind fixe.
Oasele capului se împart în două cate-
gorii:
neurocraniu (reprezintă oasele craniuluiși
conține: frontalul, etmoidul, sfenoidul, occipi-
talul, parietalul și temporalul);
viscerocraniu (reprezintă oasele feței și
conține:cornetul nazal inferior, lacrimalul, nazalul, maxilarul, palatinul, zigomaticul, vomerul,
mandibula și hioidul).

 Coloana vertebrală
Coloana vertebrală reprezintă axa trunchiului, aflându-se de-a lungul liniei mediane a spatelui,
de la baza craniului până la pelvis. Coloana vertebrală este alcătuită dintr-o serie de oase suprapuse

6
unul peste altul, numite vertebre, în total fiind în număr de 33-34, cele 24 superioare fiind
independente, în timp ce ultimele vor fi sudate între ele, formând oasele sacrum și coccis.

Coloana vertebrală îndeplinește un triplu rol: ax de susținere a corpului, protejarea măduvei

spinării și executarea diferitelor mișcări ale trunchiului și capului.
Aceasta cuprinde cinci regiuni: cervicală, toracală (dorsală), lombară, sacrală și coccigiană.
Vertebra tip prezintă, în partea sa anterioară, corpul vertebral, iar posterior, arcul vertebral, care
este legat de corpul vertebral prin doi pediculi vertebrali. Pediculii vertebrali, prin suprapunere, vor
delimita orificiile intervertebrale prin care ies nervii spinali. Între corpul vertebral, pediculii vertebrali

7
și arcul vertebral se află orificiul vertebral care, prin suprapunere, va forma canalul vertebral ce
adăpostește măduva.
Vertebrele cervicale, în număr de șapte, prezintă anumite particularități. Vertebra I cervicală
(„atlas“) suportă direct greutatea craniului, în timp de vertebra a II-a cervicală („axis“) ajută, împreună
cu vertebra I, la mișcările capului pe coloana vertebrală (flexie-extensie, rotații, înclinări laterale etc).
Vertebrele toracale, în număr de douăsprezece, posedă pe părțile laterale câte două suprafețe de
articulare cu capetele coastelor. De asemenea, de-a lungul vertebrelor cervicale și toracale se inseră
mușchiul dorsal lung (longissimus).
Vertebrele lombare, în număr de cinci, suportă o greutate mai mare față de celelalte vertebre,
deoarece centrul de greutate al corpului se află la nivelul vertebrei „L“. Pe primele vertebre lombare se
inseră diafragmul.
Vertebrele sacrate, în număr de cinci, sunt fuzionate într-o singură unitate osoasă: osul sacrum.
Vertebrele coccigiene, în număr de trei-patru, sunt fuzionate într-o singură unitate osoasă, și
anume osul coccis. Acesta poate fi considerat un rudiment rezultat prin pierderea cozii, în urma
evoluției și diferențierii milenare a primatelor din care s-a desprins Pithecantropuserectus, strămoșul
preistoric al speciei umane.
Privită în ansamblu de față și de profil, coloana vertebrală nu este rectilinie. Aceasta prezintă o
serie de curburi care îi măresc rezistența sau care s-au format în urma anumitor mișcări repetate de
nenumărate ori în cursul vieții.

 Toracele osos
Cutia toracică este alcătuită din cele 12 perechi de coaste și de stern.
a) Coastele – se regăsesc în formă de arcuri, cu convexitatea în afară;

b) Sternul –os lat, situat median în regiunea ventrală a toracelui și formând partea principală
din ʺcoșul pieptuluiʺ; este format din 3 părți, manubriu (partea superioară mai groasă),
corpul sternal și procesul xifoid (situat în partea inferioară).

 Oasele membrelor
Scheletul membrelor superioare este format din oasele brațului (humerus), ale antebrațului
(cubitus/ulna și radius) și ale mâinii (carpiene, metacarpiene și falange).
Membrul superior este alcătuit din centura membrului superior și membrul liber.
a) Centura membrului superior – formează scheletul umărului și este alcătuită din claviculă și
scapula;

b) Membrul liber – este format din scheletul brațului (humerus), scheletul antebrațului (radius și
ulna) și scheletul mâinii (oase carpiene – în număr de 8 oase scurte – , metacarpiene – în număr
de 5 oase lungi la fiecare mână – și falange – în număr de 14 oase lungi la fiecare mână).
8
Scheletul membrelor inferioare cuprinde centura pelvină, scheletul coapsei, al gambei, oasele tarsiene,
oasele metatarsiene și falangele degetelor de la picioare. În total, pentru ambele membre inferioare, va
rezulta un număr de cca 82 de oase.

Membrul inferior este alcătuit din centura membrului inferior și membrul liber.

a) Centura membrului inferior – formată din osul coxal, acesta fiind format la rândul lui din
ilion (os lat cu suprafața cea mai mare), ischion (os situat postero-inferior) și pubis (os situat
antero-inferior);

b) Membrul liber – format din scheletul coapsei (femurul – reprezentând cel mai lung și greu
os din corp – și rotula, un os situat în partea anterioară a genunchiului), scheletul gambei
(tibia și fibula) și scheletul piciorului (oasele tarsiene; metatarsiene și falangele).

 Articulațiile
Articulațiile reprezintă punctele de contact între diversele oase care formează scheletul. În corpul uman
există mai mult de 200 de articulații, dar sunt distincte ca tip și au funcții diverse: unele sunt
responsabile de mișcările diferitelor părți ale scheletului, în schimb altele au mobilitate redusă sau sunt
fixe și au rol de susținere și unire a diferitelor părți.
Tipuri de articulații:
a) sinartroze – reprezintă articulații fixe, lipsite de mobilitate, formate prin unirea strânsă a două
sau mai multor segmente osoase care alcătuiesc un înveliș protector pentru țesuturile moi pe
care le acoperă;

b) amfiartrozele – prezintă un grad minim de mobilitate, deoarece oasele nu sunt direct legate între
ele, ci separate printr-un fibrocartilaj a cărui consistență permite să se deformeze provizoriu
pentru a oferi un oarecare grad de mobilitate segmentelor osoase;

c) enartrozele – sunt articulații mobile alcătuite dintr-un segment osos sferic care se îmbină în
interiorul cavității, putându-se mișca în toate sensurile;

d) condiloartroza – reprezintă o articulație mobilă alcătuită dintr-un segment osos rotunjit sau
eliptic și altul care prezintă o concavitate de aceeași formă;

9
 e) artrodieză – reprezintă o articulație mobilă alcătuită din segmente osoase late care se pot glisa
între ele;
f) trohleartroza – reprezintă o articulație mobilă alcătuită dintr-un segment osos în formă de
scripete, prezentând o depresiune în centru, și altul care are o creastă ce se îmbină în cadrul
scripetelui.

 Mușchii
Mușchii reprezintă organele active ale mișcării. Acest rol este realizat de către musculatura scheletică –
somatică – având în structura sa țesut muscular striat.
Există diferite forme ale mușchilor, cum ar fi: mușchi fusiformi, mușchi triunghiulari, mușchi de formă
patrulateră, mușchi trapezoidali sau mușchi circulari.
Mușchii scheletici prezintă o porțiune centrală musculară mai voluminoasă numită corpul mușchiului,
și două extremități de culoare alb-sidefie numite tendoane, care au în structura lor țesut fibros. Unul
dintre tendoane se inseră pe osul fix și se numește „originea“ mușchiului, iar celălalt se prinde de osul
mobil și se numește „inserția“ mușchiului.
Mușchii scheletici sunt grupați în mușchii capului, mușchii gâtului, mușchii trunchiului și mușchii
membrelor.

10
 Mușchii capului
La nivelul capului, există două categorii de mușchi: mușchii mimicii, care prin contracția lor
determină diferite expresii ale feței, și mușchii maseteri, care intervin în realizarea actului
masticației.

 Mușchii gâtului
În regiunea anterolaterală a gâtului există o serie de mușchi, care dinspre suprafață spre profunzime
sunt: mușchiul pielos al gâtului și mușchiul sternocleidomastoidian.

11
  Mușchii trunchiului
Mușchii trunchiului se grupează în mușchii spatelui și ai cefei (mușchii trapezi și marii dorsali),
mușchii anterolaterali ai toracelui (marele și micul pectoral, mușchiul subclavicular și dințatul
mare, mușchii intercostali interni și externi, diafragma) și mușchii anterolaterali ai abdomenului
(mușchii drepți abdominali, mușchiul piramidal, mușchiul oblic extern, mușchiul oblic intern și
mușchiul transvers al abdomenului).

 Mușchii membrelor
Mușchii membrelor se împart în mușchii membrului superior și mușchii membrului inferior.
Mușchii membrului superior sunt grupați în mușchii umărului (deltoidul), mușchii brațului
(mușchiul biceps brahial, mușchiul brahial, mușchiul coracobrahial și mușchiul triceps), mușchii
antebrațului (mușchii flexori ai antebrațului și ai mâinii și pronatori ai mâinii) și mușchii mâinii.
Mușchii membrului inferior sunt alcătuiți din mușchii bazinului (mușchii fesieri), mușchii coapsei
(mușchiul croitor, cvadricepsul, mușchiul adductor – mare, scurt și lung, mușchiul drept medial,
mușchiul biceps femural, mușchiul semitendinos și mușchiul semimembranos), mușchii gambei
(mușchiul tibial anterior și posterior, mușchii extensori ai degetelor, mușchii peronieri – scurt și
lung și tricepsul sural) și mușchii piciorului.

1.2Fiziologiaaparatuluilocomotor

Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osteogeneză, proces ce constă în transformarea
țesutului cartilaginos sau conjunctivo-fibros al embrionului în scheletul osos al adultului.
Creșterea oaselor se desfășoară în două sensuri, până la vârsta aproximativă de 20 de ani. În lungime,
oasele lungi cresc datorită cartilajelor de creștere din zona metafizelor, noul țesut formându-se înspre
diafiza. În grosime, oasele cresc datorită periostului care le îmbracă pe toate, indiferent de mărime.

12
Osteogeneza se clasifică în:
 directă (oase primare) – se dezvoltă din țesut conjunctiv;
 indirectă (oase secundare) – se formează în locul cartilajului;
 pericondrală sau periostală – la periferiacartilajului (peri –în jur, chondros – cartilaj);
 endocondrală –în interiorul cartilajului. (endo – înăuntru).

Osificarea reprezintă procesul prin care se va începe construirea țesutului osos. Aceasta se realizează
prin două modalități, ele constituind osificarea primară, ce va avea loc înainte și după naștere:

 osificarea de membrană, în urma căreia țesutul osos se va forma din metaplazia (transformarea)
țesutului conjunctiv;
 osificarea intracartilaginoasă, în care țesutul cartilaginos va fi înlocuit cu țesut osos, cartilajul
fiind tiparul viitorului os.
Punctele de osificare primare apar la nivelul diafizelor și corpurile oaselor, în prima jumătate a
perioadei intrauterine.
Punctele de osificare secundare apar în epifize, în a doua jumătate a perioadei intrauterine.
Punctele de osificare adăugătoare apar în creste, tubercule, până la vârsta de 8 ani.
Activitatea de zi cu zi a individului intervine, prin solicitări ale aparatului locomotor, în
creșterea și dezvoltarea osului, prin intermediul celor trei procese (osificare endocondrală, osificare de
membranăși remodelare osoasă).

1.3Biomecanică

La nivelul coloanei vertebrale, mișcările ce vor avea loc vor fi mișcări complexe, realizate prin
deplasările ușoare ale corpurilor vertebrale. Mișcările vor fi limitate de rezistența articulațiilor
intervertebrale și cea a ligamentelor, precum și de gradul de compresibilitate a țesutului
fibrocartilaginos din care se compun discurile intervertebrale.
Se vor descrie următoarele tipuri de mișcări: flexie, extensie, înclinare laterală (îndoire) și rotație
(răsucire).
 mișcarea de flexie: în acest caz, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale va fi
comprimată, și, în același timp, ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele
interspinoase, ligamentul supraspinos, ligamentele galbene și mușchii spatelui se vor afla în
tensiune; după pornirea mișcării, extensorii coloanei vor grada flectarea trunchiului, învingând
forța gravitațională; mușchii inițiatori ai mișcării sunt mușchiul drept abdominal, mușchii oblici
abdominali stâng și drept, psoasul iliac, mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidienii;

 mișcarea de extensie: în acest caz, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale vor fi
comprimate și, în același timp, ligamentul vertebral comun anterior se va afla în tensiune;
extensia va fi blocată de intrarea în contact a apofizelor articulare și a apofizelor spinoase chiar

13
 în ultima fază; mușchii inițiatori ai mișcării sunt mușchii extensori, spleniusul capului, mușchii
posteriori ai gâtului, mușchii interspinoși și mușchii sacrospinali;

 mișcarea de îndoire: în acest caz, maximul de amplitudine a mișcării se află în segmentul

dorsal; mușchii în înclinare vor fi psoasul, mușchii intertransversali, mușchiul drept lateral al
capului și mușchiul pătrat al lombelor;

 mișcarea de rotație: în acest caz, mișcarea va fi maximă în regiunea cervicală, coloana dorsală
rotindu-se puțin doar în cazul în care se va înclina și lateral, iar coloana lombară răsucindu-se în
momentul în care se află în extensie; mușchii executori ai mișcării vor fi mușchii intercostali,
mușchii șanțurilor vertebrale, mușchii oblici abdominali și sistemul spino-transvers.
În cazul articulației occipito-atlantoidiene, articulația va acționa precum o pârghie de gradul I, având
punct de sprijin în articulație, plasat între forța permisă de mușchii cefei, precum și de rezistența dată
de greutatea capului ce tinde să cadă înainte. Mușchii flexori vor fi mușchiul drept lateral al capului și
marele și micul drept anterior al capului, mușchii extensori vor fi marele și micul drept posterior al
capului, trapezul, marele complex și spleniusul, iar mușchii pentru înclinare vor fi spleniusul, trapezul,
micul complex și mușchiul drept lateral al gâtului.
Cu ajutorul articulației atlanto-axoidiene, articulație aflată între prima și a doua vertebră cervicală (atlas
și axis), se va realiza doar mișcarea de rotație a capului, având o amplitudine de 30° de o parte și de
alta. Vertebra atlas nu deține corp vertebral și nici apofize articulare inferioare, astfel că acestea vor fi
reduse la simple suprafețe articulare aflate pe fețele inferioare ale maselor laterale.

14
 CAPITOLUL II

SCOLIOZA

Patologii ale coloanei vertebrale

Traumatismele entorsei: Persoanele cu scolioză prezintă adesea o distribuție inegală a greutății și o

postură asimetrică. Acest dezechilibru poate predispune la entorse, în special la nivelul articulațiilor
periferice (glezne, genunchi) și a coloanei vertebrale. În cazurile severe de scolioză, poate exista și o
instabilitate a coloanei vertebrale, care să contribuie la riscul de traumatisme.
Cauze: -O entorsă poate agrava simptomele scoliozei prin limitarea mobilității și creșterea rigidității
musculare. Aceasta poate accentua asimetriile posturale și tensiunile musculare deja existente.
-Imobilizarea unei articulații afectate de entorsă poate avea un impact negativ asupra posturii generale,
influențând indirect curburile scoliotice.

Luxaţiile: Scolioza modifică alinierea normală a corpului, ceea ce poate duce la o distribuție inegală a
greutății și a forțelor asupra articulațiilor. Această inegalitate poate crește riscul de luxații, în special la
nivelul articulațiilor periferice. Musculatura inegal dezvoltată și tensiunea ligamentară neuniformă pot
duce la instabilitate articulară, ceea ce poate facilita apariția luxațiilor, în special în condiții de
suprasolicitare sau traumă.
Cauze: - Traume directe sau indirecte.
- Căzături sau impacturi puternice.
- Mișcări bruște și extreme.

Discopaţia: se referă la o afecțiune a discurilor intervertebrale, structuri care acționează ca

amortizoare între vertebre. Discopatia poate include degenerarea discurilor, hernii de disc sau alte tipuri
de deteriorare discală.
Cauze: - Degenerarea discurilor poate duce la dureri cronice de spate care pot agrava simptomele
scoliozei.
- Discurile deteriorate pot contribui la instabilitatea coloanei vertebrale, ceea ce poate accentua
curburile scoliotice.
- Rigiditatea și durerea asociate cu discopatia pot limita capacitatea de mișcare, afectând astfel
posturile și exercițiile necesare pentru gestionarea scoliozei.

Reumatismul: se referă la un grup de afecțiuni inflamatorii care afectează articulațiile, mușchii și

țesuturile conjunctive. Cele mai comune tipuri care ar putea interacționa cu scolioza includ artrita
reumatoidă și spondilita anchilozantă.
Cauze: - Inflamația cronică poate agrava durerea și disconfortul asociat scoliozei, făcând gestionarea
acesteia mai dificilă.

15
 - Reumatismul poate duce la deformări articulare care pot accentua curburile scoliotice.
- Afectarea articulațiilor și mușchilor poate limita mobilitatea și flexibilitatea, ceea ce poate
contribui la rigiditatea coloanei vertebrale.
Spondiloza: reprezintă o afecțiune degenerativă care afectează coloana vertebrală, în special discurile
intervertebrale și vertebrele. Este adesea descrisă ca "artrită spinală" și poate afecta orice parte a coloanei
vertebrale, inclusiv zona cervicală (gât), toracală (mijlocul spatelui) și lombară (partea inferioară a spatelui).

Cauze: - Uzura naturală a discurilor și articulațiilor vertebrale.

- Predispoziție familială la degenerarea discurilor.
- Leziuni sau traume repetate la nivelul coloanei vertebrale.
- Activități care pun presiune excesivă pe coloana vertebrală.

2.1 Definiție

Scolioza reprezintă deformarea coloanei vertebrale, de forma literei „S“ sau „C“, caracterizată de
asimetria celor două hemitorace. În majoritatea cazurilor, scolioza se manifestă la nivelul vertebrelor
toracice sau la nivelul vertebrelor lombare.
În general, oamenii prezintă un ușorgrad de deviere de la planul drept al coloanei vertebrale.
Curburile mai mici de 10 grade apărute la nivelul coloanei se consideră a fi fiziologice, însă în
momentul în care deviația este mai mare de 10 grade, se va considera că este vorba despre scolioză.
În funcție de deviația coloanei vertebrale, apare un imbalans muscular. Astfel, mușchii localizați pe
partea convexității vor fi alungiți, iar cei localizați pe partea concavității vor fi scurtați.

16
 Pe lângă scolioză, se întâlnesc o serie de tulburări de statică.
Lordoza reprezintă o deviație a coloanei vertebrale în plan sagital, cu concavitatea orientată anterior.
Lordoza se formează în zona lombară sau toraco-lombară. Diagnosticul de lordoză se pune cu ajutorul
examenului radiologic, examen ce evidențiază modificări ale vertebrelor și/sau ale coloanei vertebrale.
Cifoza reprezintăcurbura antero-posterioară a coloanei vertebrale toracale,având proiecția gâtului în
fațăși rotunjirea toracelui posterior. Coloana vertebrala toracală prezintăîn mod normal o cifoză
naturalăîntre 20 și 45 de grade, însă anomaliile posturale sau structurale determină accentuarea curburii
în afara acestui interval,determinând apariția hipercifozei.

17
2.2 Etiopatogenie

În general, pacienții se prezintă la medic din cauza perceperii unei diformități la nivelul coloanei
vertebrale. Aceasta se poate observade către pacient sau de către familia sa.
Deseori,factorii nu sunt cunoscuți, dar într-un mic procent din cazuri se poate determina factorul
declanșator, cum ar fi în cazul traumelor, infecțiilor, tumorilor.
Scolioza afectează un procent de 2% dintre femei și de 0,5% dintre bărbații din populația lumii. În
rândul scoliozelor idiopatice se poate vorbi de o asociere între factori scoliogeni care produc
deformarea coloanei vertebrale. Printre factorii cunoscuți se pot enumera:

 diformitățile congenitale ale coloanei vertebrale;

 factori metabolici și hormonali;
 condiții genetice;
 probleme neuromusculare;
 inegalitatea membrelor inferioare;
 paralizia cerebrală;
 spina bifid;
 factorul biomecanic;
 distrofia musculară;
 atrofia mușchilor coloanei;
 procesul de creștere;
 tumorile.
Peste 80% dintre scolioze sunt idiopatice, adică apar în absența oricărui alt proces patologic. În
momentul în care deviațiile laterale ale coloanei vertebrale sunt mai puțin evidente, acestea nu se
observă cu „ochiul liber“, astfel că se va pierde etapa cea mai eficientă de intervenție în sensul corecției
posturale.

18
În cele mai multe dintre cazuri, pacienții cu scoliozăse prezintă la medic atunci când deformările
coloanei vertebrale sunt majore, încât nu mai pot trece neobservate, determinând chiar și deformări ale
toracelui, deoarece orice deviere laterală a coloanei afectează prevalent coloana toracală și va
determina o deformare a toracelui.
Dintre factorii de risc, enumerăm:
➢sexul: deși scolioza apare atât la băieți, cât și la fete, fetelecu vârsta cuprinsăîntre 10 și 16 ani
prezintă un risc mai ridicat de agravare a curbării coloanei vertebrale;
➢vârsta: cu cât copilul are o vârstă mai mică, cu atât șansele ca scolioza să se agraveze sunt mai
crescute;
➢mărimea scoliozei: cu cât curbura coloanei vertebraleeste mai mare, cu atât sunt șansele mai mari ca
aceastasă progreseze;
➢localizarea: curburile toracice și lombare progresează mai puțin decât curburile cervicale;
➢probleme ale coloanei la naștere: copiii care se nasc cu scolioză (scoliozăcongenitală) au un risc mai
mare de agravare, deoarece aceasta este considerată o malformație ce afectează forma și mărimea
vertebrelor;
➢istoric familial: scolioza poate apărea ereditar.

2.3 Tablou clinic

Debutul scoliozei este greu de precizat. În multe dintre cazuri, declanșarea scoliozei coincide cu
creșterea rapidă în înălțime în perioada pubertății, însă cel mai frecvent simptom este reprezentat de
curbarea anormală a coloanei vertebrale.
Scolioza apărută la adulți se poate instala din cauza modificărilor coloanei vertebrale, determinate de
procesul de îmbătrânire.
Poziţia unui copil care prezintă scolioză poate fi cocoşată, un umăr sau un şold poate părea mai înalt
decât celălalt, iar capul copilului nu este centrat pe corp.
Un alt semn poate fi considerat omoplatul mai proeminent decât celălalt, linia taliei plată pe o parte sau
coastele mai ridicate.
Părerea celor mai mulți medici generalişti este căscolioza poate apărea la copii din cauza poziţiei
necorespunzătoare în bancă, la şcoală, sau a ghiozdanului mult prea încărcat.
În cazurile de scolioză medie sau severă, curburile coloanei vertebrale se pot agrava, în special în
perioada adolescenţei.Curburile mai mici de 30 de grade se pot opri din evoluţie, dar curburile mai mari
își pot continua evoluția şi pot continua la maturitate, dacă nu sunt tratate corect și la timp.
Pe măsură ce scolioza evoluează, aceasta se agravează, vertebrele rotindu-se spre interiorul inelului de
curbură. În cazul deformărilor foarte grave de la nivelul coastelor,cantitatea de aer din plămâni poate fi

19
redusă considerabil, ceea ce va duce la insuficienţă cardiacă, pentru că inima va fi obligată să facă un
efort suplimentar.

Simptomatologia scoliozei cuprinde:

➢durere;
➢oboseală;
➢tulburări de respirație;
➢afecțiuni cardiace;
➢curbura coloanei în plan lateral, uneori căpătând o formă de S sau de C;
➢umeri denivelați, unul mai proeminent decât celălalt sau unul poziționat mai sus comparativ cu
celălalt;
➢talie inegală;
➢un șold mai înalt decât celălalt.

2.4 Investigații și analize

Examenul clinic va include investigațiile statice și dinamice ale coloanei vertebrale. În cadrul inspecției
(efectuată în ortostatism) se va stabili sediul și dimensiunea curburii, prezența unuiumăr ascensionat
sau a unui șold proeminent. Examenul cu firul de plumb, aplicat pe vertebra C7,măsoară
dezechilibrarea scoliozei. Important în diagnosticarea scoliozelor este aprecierea egalității membrelor
inferioare.Suplețea curburilor se va aprecia prin înclinarea coloanei (anteflexiava reduce curbura
posturală sau staticăși va exagera o scolioză structurală) sau prin suspendarea pacientului prin
intermediul cadrului cu căpăstru Glisson. În cadrul testului Adam, test ce este considerat un examen
clasic al pacienților cu scolioză, i se va cere pacientului să se aplece înainte, cu brațele întinse, și să

20
încerce să atingă solul. Acest test va evidenția anomaliile anatomice de la nivelul coloanei vertebrale,
ca prezența unei gibozități toracice sau o deviație a axului coloanei vertebrale.

Pentru evaluarea mobilității vertebrelor, se pot folosi mai multe metode:

 testul Schöber – cu ajutorul acestui test se va evalua mobilitatea coloanei vertebrale prinflexia
anterioară a trunchiului pe copase din poziția șezând;

 distanța degete - sol – se va calcula distanța dintre sol și vârful mediusului după efectuareaunei
flexii a trunchiului pe coapse și implicit a coloanei vertebrale;

 testul Stibor – se determină apofiza spinoasă a vertebrei sacrale S1 şi a vertebrei cervicaleC7,

măsurând distanța dintre cele două puncte, apoi se va executaflexia trunchiului, distanța
normală dintre cele două puncte fiind în creștere cu 10 cm;din poziția șezând, se execută
flexiatrunchiului înainte, măsurându-se distanța dintre cele două puncte, valorile de referință
fiind în mod normal în creștere cu 10 cm;

 testul Eurofit pentru măsurarea mobilității coloanei vertebrale – se va începe din poziție șezând
cu îndoirea trunchiului înainte; aprecierea se va realiza prin măsurare și acordare de puncte;
sunt considerate corecte execuțiile în care picioarele sunt apropiate și întinse în timpul
măsurării; se acordă două încercări, luându-se în considerare rezultatul cel mai bun.
În cadrul investigațiilor paraclinice, examenul radiologic este esențial, acesta permițând determinarea
numărului de curburi, clasarea diferitelor tipuri de curburi, măsurarea angulației curburii, precizarea
gradului de înclinare și rotație a coloanei, compararea vârstei osoase cu cea cronologică și urmărirea
evoluției sub tratament.Metoda preferată pentru studiul scoliozelor este reprezentată de radiografia
postero-anterioară, cu pacientul în poziție verticală.Radiografia de profil este necesară doar în cadrul
primei examinări, deoarece evoluția scoliozei conduce spre o scoliocifoză sau scoliolordoză.
Radiografiase efectuează pentru a seidentifica prezența, direcția, localizarea și vârful curburii
coloanei vertebrale. Stabilirea maturității scheletice (determinată de semnul Risser) este esențială,
deoarece curbele scoliotice ușoare până la moderate nu progresează după încetarea creșterii.

21
 Alte examinări paraclinice ce pot fi folosite pentru diagnosticul scoliozei sunt:
 computer tomograful și rezonanța magnetică: rezonanța magnetică (MRI) are indicații limitate,
fiind utilă înprezența unor semne mai puțin frecvente (curbură/curburi neobișnuite, durere,
rigiditatea trunchiului, etc.); tomografia computerizată (CT) este rareori sau chiar niciodată un
examen de rutină, rămânând utilă (în special reconstrucția tridimensională) pentru evaluarea
masei osoase fuzionate, dacă este suspectată existența uneipseudoartroze;

 pantograful – sistem format din elemente de legatură care, atunci când un capăt este fixat la
obiectul sursă, capatul opus reproduce forma obiectului la diverse mărimi;

 topografia Moiré;

 fotogrametria – este metoda prin care se pot reproduce fotografii 2D în imagini 3D; în cazul
scoliozei, imaginile radiografice sunt reconstruite în imagini 3D ale coloanei vertebrale;

 raster-stereografia – evaluarea trunchiului se realizează cu ajutorul razelor de lumină; aceasta

oferă informații despre tipul scoliozei, rotația vertebrală, înalțimeagibusului, echilibrul și rotația
bazinului, poziția omoplaților, raportate în toate planurile; avantajul major al acestei investigații
este faptul că se poate face ori de câte ori este nevoie, fără să fie iradiat pacientul cu raze X
specifice screeningului clasic.

2.5Forme clinice/Stadii

Scoliozele se împart în două grupe principale: scolioze funcționale (nestructurale) și scolioze

structurale (osoase).
Scoliozele funcționale pot fi provocate de inegalități ale membrelor inferioare, de anchiloze ale șoldului
în poziții vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice,ca de exemplu în hernia de disc.
Scoliozele funcționale se caracterizează prin faptul ca deviația laterală a coloanei este complet
reductibilă clinic și radiologic în poziția culcat. Acest tip de scolioze nu sunt însoțite de modificări ale
structurii vertebrale sau gibozității și se reduc spontan sau prin intervenție minimă.

22
  Scoliozele funcționale cuprind:
 atitudinea scoliotică;
 scolioza profesională;
 scolioza statică:prin asimetrie de bazin (redoare a șoldului), prin ascensionarea
congenitală a omoplatului sau prin inegalitatea membrelor inferioare;
 scolioza antalgică (sindromul vertebral din discopatia vertebrală).
Scoliozele structurale pot fi provocate din cauze neurologice, musculare, genetice, congenitale,
metabolice, dar marea majoritate a scoliozelor au cauză necunoscută (ex: scoliozele idiopatice:
aproximativ 75%). Scoliozele structurale sunt descrise printr-o inflexiune laterală a rahisului, cu raza
mare de curbură ce antrenează un aspect discret asimetric al ansamblului spatelui: un umăr mai
ascensionat, omoplatul mai proeminent, asimetria discretă a triunghiului taliei, un șold ușor ascensionat
și un ușor dezechilibru lateral al trunchiului. În scoliozele structurale, coloana vertebrală prezintă
modificări ce se vor accentua în perioada de creștere sau de-a lungul evoluției bolii, acestea ducând la
deformări ale corpilor vertebrali, se vor însoți de gibozitate laterală prin rotația vertebrelor în jurul
axului lor vertical șivor fi rigide.

 Scoliozele structurale sau osoase:

 scolioza congenitală: cu malformații vertebrale asimetrice (hemivertebre, blocuri
vertebrale, sacralizare, condrodistrofii – nanism) sau fără malformații vertebrale
(scolioza idiopatică a nou – născutului);
 scolioza apărută în cursul creșterii: afecțiuni genetice (sindromul Marfan, boala Ehlers-
Danlos, boala Recklinghausen, boala Lobstein, boala Marquio); afecțiuni musculare
(distrofii musculare, sindroame miotonice, miopatii congenitale, miopatii metanolice);
 afecțiuni neurologice: boala Friedreich, poliomielită, paralizia cerebrală infantile;
 rahitismul.

 Scoliozele secundare unor afecțiuni dobândite:

 osoase: traumatisme (fracturi-luxații), costectomii, toracoplastie, laminectomie;
 neurologice: neurofibromatoză, siringomielită, tumori vertebro-medulare, poliomielita,
scolioze tetanice;
 empiem toracic cu retracție fibroasă;

 Scoliozele idiopatice (esențiale) – cele mai frecvente (75%):

 scolioza infantilă (0-3 ani);
 scolioza juvenilă (3-14 ani);
 scolioza adolescenților (cea mai frecventă după pubertate);
 scolioza idiopatică a adultului (posibil debut în adolescență).

23
Se vor descrie trei grade ale scoliozei:

 Scoliozade gradul I: acest tip de scolioză este mobilă și reductibilă (nefixată). Curbura coloanei
vertebrale poate fi dorsală, însoțită sau nu de curburi compensatorii, sau lombară. Pot apărea
curburi laterale compensatorii (lombo-sacrată sau dorsală inferioară). Curburile compuse
(compensatorii) realizeazăscolioza în „S“ inversat. Scolioza se va reduce prin flexia trunchiului
la 90°;

 Scolioza de gradul II(scolioza fixată): poate fi reductibilă. Contractura paravertebrală percepută

pe partea concavă a deviației este însoțită de dezechilibrul și prăbușirea (colapsul) rahisului și
de rotația vertebrelor cu modificările toracelui caracteristice. Toracele va deveni asimetric (plat
de partea convexității și proeminent de partea opusă), iar pacientul va prezenta o scădere în
înălțime;

 Scolioza de gradul III: este ireductibilă, are consecințe estetice și funcționale majore și
afectează organele toracale și abdominale. Pe lângă deformarea toracelui, starea generală a
pacientului se va altera progresiv,din cauza disfuncțiilor organice și a durerilor. În stadiile
foarte avansate, ce prezintă înfundarea toracelui și expansiunea coastelor spre oasele coxale
(torace mic), vor apărea tulburări grave ale organelor interne.

2.6 Evoluție

O scolioză este considerată evolutivă dacă între două examinări succesive la interval de 6 luni curbura
coloanei vertebrale a crescut cu cel puțin 6 grade, 1 grad pe lună. Evolutivitatea scoliozei este cel mai
important element în diagnostic, deoarece tratamentul corespunzător ales depinde de acesta.
După efectuarea anumitor studii efectuate pe parcursul mai multor ani asupra tratamentului scoliozei,
s-a observat că scolioza cu o curbură mai mare de 30 grade a unghiului Cobb va progresa în absenţa
tratamentului.
În progresia curburii, anumiți factori vor juca un rol crucial: sexul feminin, potenţialul de creştere
24
restantă și tipul curburii.
Potenţialul de creştere restantă se poate calcula pe baza mai multor elemente:
1. semnul Risser – acesta se bazează pe evidenţierea gradului de osificare al apofizei crestei
iliace;
2. vârsta osoasă– acesta este un element de măsurare a maturităţii osoase;
3. puseul de creştere pubertară – măsurarea creşterii în înălţime la interval de 6 luni, în mod
normal este de 8 cm/an la fete şi 9,5 cm/an la băieţi;
4. menarha – fetele aflate în perioada premenarhei se află în stadiul de creştere activă şi sunt
foarte expuse la progresia scoliozei.
Scoliozele nestructurale nu sunt scolioze evolutive și vor dispăreaodată cu corectarea sau dispariția
cauzei care le-a produs.
Scoliozele structurale vor evolua în perioada creșterii, indiferent de etiologie (unele scolioze infantile
se pot corecta spontan), acest lucru fiind cu atât mai grav cu cât vârsta de debut este mai mică.
Odată încheiată osificarea scheletului se va încheia și procesul de evoluție al scoliozei. În cazul
femeilor, scoliozele structurale se pot accentua în perioada de sarcină , alăptare și menopauză, în urma
unor eforturi profesionale (insuficiență musculo-ligamentară) sau în urma degenerescenței discale.

2.7 Complicații

În lipsa corectării cât mai rapide, riscul cel mai grav este cel de fixare al deformărilor, care în timp nu
vor mai putea fi corectate, dar care, în schimb, vor conduce la complicații: la început, scăderea graduală
a capacității respiratorii și ulterior, complicații cardio-vasculare.
Complicațiile scoliozei:
 complicațiile cardio–respiratorii: deplasarea, compresiunea, tracțiunea și deformarea organelor
toracice: inima, vasele mari, plămânii nu-și vor mai putea realiza funcțiile normale și vor fi
supuse la diferite îmbolnăviri; traheeea și bronhiile vor fi deviate și rotate, ceea ce va duce la
obstrucția mecanică a căilor aeriene; se vor produce modificări la nivelul vascularizației
pulmonare din cauza hipoxemiei cornice, acest lucru ducând la hipertrofia de ventricul drept și
progresiv la insuficiență cardiacă;

 complicații digestive: sunt facilitate de ridicarea diafragmului, astfel vor apărea inapetența și
tranzitul încetinit;

 afectarea creșterii și a dezvoltării;

 complicații psihice: constau în tulburări de caracter, timiditate și instalarea unui complex de

inferioritate;

 pierderea masei musculare –poate să apară osteoporoza și osteopenia; pentru limitarea

progresieiscoliozei prin trarareaosteopeniei, se recomandă măsurarea densității osoase;

25
  durerile cornice – apar la nivelul spatelui la pacienții tratați anterior chirurgical pentru scolioză;

 impactul emoțional – în rândul pacienților scoliotici, este frecvent întâlnit fenomenul de izolare
socială, scăderea stimei de sine și depresia.

2.8Diagnostic

Scolioza apare în special la persoanele cu vârsta cuprinsă între 10 și 18 ani și este adesea detectată prin
programele şcolare sau vizitele regulate la medicul de familie. Este important ca pacientul să se
prezinte la doctor imediat ce constată o deformare a coloanei vertebrale. Un diagnostic precoce poate
preveni progresia deformării. Dacă scolioza nu este tratată, coloana vertebrală se poate deforma și mai
mult, devenind rigidă și greu de corectat, cu un tratament dificil.

Pentru stabilirea diagnosticului se urmărește :

 curbura coloanei vertebrale în stânga sau în dreapta;

 asimetria umerilor;
 evidențierea omoplatului;
 asimetria taliei;
 un șold mai înalt decât celălalt.

Odată ce scolioza va fi detectată , curbura coloanei vertebraleva trebui monitorizată în permanență.

Progresia curburii coloanei vertebrale se măsoară în grade:

 o curbură ușoară, care se menține la 20° sau mai puțin, necesită monitorizare și observare;
 o curbură mai mare de 20° necesită un tratament de bază non-chirurgical, care să împiedice
accentuarea curburii.

În cazul în care pacientul este copil, este important de determinat începutul pubertății pentru a
determina cu exactitate câți ani de creștere osoasă vor rămânepacientului până când scheletul va deveni
matur, deoarece creșterea progresiei curbei scoliotice se poate opri la vârsta adultă.

Examenul fizic va include postura pacientului, gradele de mobilitate ale coloanei și lungimea
membrelor inferioare. Se vor observa mișcarilece produc o senzație de durere. De asemenea, medicul
va palpa apofizele spinoase ale coloanei, va nota deviațiile observate și va palpa spasmul muscular. În
timpul examenului neurologic, medicul va testa reflexele, forța musculară și iradierea durerilor, în
cazul în care acestea există.

26
 CAPITOLUL III.

OBIECTIVE ȘI FORME DE TRATAMENT

Tratamentul scoliozei este ales în urma unor examene clinice și paraclinice. Examenul clinic va include
postura pacientului, gradele de mobilitate ale coloanei și lungimea membrelor inferioare. Se vor
observa mișcările producătoare de senzații dureroase. Medicul va palpa apofizele spinoase ale coloanei
vertebrale, va nota deviațiile observate și va palpa spasmul muscular. De asemenea, în timpul
examenului neurologic, medicul va testa reflexele, forța musculară și iradierea durerilor.
Tratamentul trebuie să țină cont de vârsta pacientului și amplitudinea curburii coloanei vertebrale. În
cazul scoliozelormai mici de 15-20 grade, este recomandat tratamentulkinetoterapeutic, însă pentru
curburile mai mari de 45 de grade se recomandă tratamentul chirurgical.

1. Hidroterapia reprezintă o metodă terapeutică ce utilizează apă sub diverse forme și temperaturi
pentru tratamentul și ameliorarea diferitelor afecțiuni medicale. Această practică terapeutică
este folosită în medicina fizică și de reabilitare, fiind fundamentată pe proprietățile fizice și
chimice ale apei.

Hidroterapia prezintă câteva beneficii, cum ar fi:

 Analgezia și reducerea inflamației:

Termoterapia: Aplicarea apei calde poate induce relaxarea musculară și vasodilatația, reducând
tensiunea musculară și durerea asociată.
Crioterapia: Utilizarea apei reci poate provoca vasoconstricție, reducând inflamația și edemul și
ameliorând durerea acută.

 Îmbunătățirea circulației sanguine:

Alternanța între aplicațiile de apă caldă și rece (terapia prin contrast) poate stimula circulația
periferică, fiind benefică în recuperarea post-traumatică și în sindromul de insuficiență venoasă
cronică.
Reabilitare fizică și mobilizare precoce reduce încărcătura mecanică asupra articulațiilor și
mușchilor, facilitând efectuarea exercițiilor fizice în cazurile de artrită, leziuni musculare sau
postoperator.

Efectul de relaxare: Băile calde și imersiunile în ape termale pot activa sistemul nervos
parasimpatic, favorizând relaxarea psihică și reducerea simptomelor de anxietate și stres.
Îmbunătățirea calității somnului:

Termo-hidroterapie: Băile calde efectuate înainte de somn pot induce o relaxare profundă,
facilitând inițierea și menținerea unui somn odihnitor.

27
 2. Electroterapia este o metodă terapeutică utilizată în medicina fizică și de reabilitare care
implică aplicarea de curenți electrici pentru a trata diverse afecțiuni medicale. Această tehnică
se bazează pe principiile bioelectrice și poate fi utilizată pentru ameliorarea durerii, stimularea
musculară, reducerea inflamației și promovarea vindecării țesuturilor. Este o metodă eficientă și
versatilă de tratament, în domeniul sănătății pentru a asigura siguranța și eficacitatea acesteia.

Beneficii:

 Ameliorarea durerii:

Stimularea electrică transcutanată a nervilor (TENS): Utilizată pentru a bloca semnalele de

durere transmise către creier și pentru a stimula eliberarea de endorfine, substanțe naturale care
reduc durerea.
Stimularea electrică neuromusculară (NMES): Folosită pentru a provoca contracții musculare
în scopul întăririi mușchilor, îmbunătățirii circulației și prevenirii atrofiei musculare, în special după
intervenții chirurgicale sau leziuni.

 Accelerarea vindecării:

Curent galvanic și microcurent: Utilizate pentru a stimula regenerarea țesuturilor, reducerea

inflamației și promovarea vindecării rănilor.
Reducerea Edemului și Inflamației:

Electroterapie interferențială: Aplicată pentru a reduce edemul și inflamația prin stimularea

circulației limfatice și sanguine.
Reeducarea Musculară:

Electroterapie funcțională (FES): Utilizată în reabilitarea pacienților cu leziuni ale sistemului

nervos central (de exemplu, accident vascular cerebral) pentru a restaura funcția musculară și
coordonarea.

3. Masajul terapeuic este o tehnică utilizată în medicina fizică și de reabilitare, precum și în

domeniul wellness, pentru a îmbunătăți sănătatea fizică și psihică. Aceasta implică manipularea
straturilor superficiale și profunde ale mușchilor și țesuturilor conjunctive, utilizând diverse
tehnici, pentru a ameliora durerea, a reduce stresul, a stimula circulația și a favoriza relaxarea
generală. Poate induce o stare de relaxare profundă, reducând nivelul de cortizol și promovând
eliberarea de endorfine, care sunt substanțele naturale ale corpului pentru combaterea stresului
şi ajută la relaxarea muşchilor și la reducerea spasmelor și a tensiunii, îmbunătățind
flexibilitatea și mobilitatea.

4. Kinetoterapia, sau terapia prin mișcare, este o ramură a medicinii fizice și de reabilitare care
utilizează exerciții fizice planificate și personalizate pentru a trata diverse afecțiuni și pentru a
îmbunătăți funcția corporală. Este fundamentată pe știința mișcării și este folosită pentru
prevenirea, tratarea și recuperarea funcțiilor afectate de diverse afecțiuni. Joacă un rol crucial în
reabilitarea medicală, fiind o componentă esențială în tratamentul multor afecțiuni musculo-
28
 scheletale, neurologice și cardiovasculare. Prin intermediul exercițiilor fizice, kinetoterapeuții
pot ajuta pacienții să-și recâștige mobilitatea, să-și întărească mușchii, să-și îmbunătățească
echilibrul și coordonarea și să-și reducă durerea. În plus, kinetoterapia poate preveni recidiva
unor afecțiuni și poate contribui la îmbunătățirea calității vieții pacienților.
Beneficiile kinetoterapiei:

 Îmbunătățirea mobilității și flexibilității: Exercițiile ajută la menținerea sau

restabilirea amplitudinii de mișcare a articulațiilor.
 Creșterea forței musculare: Kinetoterapia întărește mușchii, contribuind la o mai bună
susținere a structurii corpului.
 Ameliorarea durerii: Prin îmbunătățirea circulației și reducerea rigidității, durerea
poate fi semnificativ redusă.
 Îmbunătățirea echilibrului și coordonării: Exercițiile specifice pot preveni căderile și
accidentele, mai ales la persoanele vârstnice.

Kinetoterapia are drept principale componente:

1. Evaluarea pacientului: Kinetoterapeutul efectuează o evaluare detaliată a stării fizice și

funcționale a pacientului, incluzând mobilitatea articulațiilor, forța musculară, coordonarea și
postura.
2. Planul de tratament: Pe baza evaluării, se dezvoltă un plan personalizat de exerciții și
intervenții, adaptat nevoilor și obiectivelor specifice ale pacientului.
3. Exercițiile terapeutice: Acestea pot include o varietate de activități, cum ar fi întinderi,
exerciții de forță, antrenament de echilibru și coordonare, exerciții aerobice și tehnici de
relaxare.
4. Educarea pacientului: Este esențial ca pacientul să înțeleagă importanța exercițiilor și să fie
instruit cum să le efectueze corect pentru a preveni recidivele și a menține rezultatele obținute.

5. Balneo-fizioterapia reprezintă o sinergie între tratamentele naturale și tehnicile fizioterapeutice

moderne, utilizată pentru a trata și ameliora o gamă largă de afecțiuni medicale. Combinând
resursele naturale, cum ar fi apele termale și minerale, nămolurile terapeutice și climatul
specific unor stațiuni balneare, cu metodele de fizioterapie, acest tip de terapie oferă o abordare
holistică pentru recuperare și bunăstare. Se bazează pe utilizarea factorilor naturali terapeutici în
combinație cu tehnici fizioterapeutice pentru a îmbunătăți sănătatea și a trata diverse afecțiuni.

Principalele componente ale balneo-fizioterapiei includ:

1. Apa minerală și termală: Apele minerale sunt bogate în substanțe benefice precum sulf,
magneziu, calciu și alte minerale, având proprietăți terapeutice variate, de la ameliorarea durerii
și inflamației până la stimularea circulației sanguine.
2. Nămolurile terapeutice: Aplicarea nămolurilor sau a argilei terapeutice poate ajuta la
detoxifierea organismului, reducerea inflamației și ameliorarea durerilor reumatice și
musculare.
29
3. Climatoterapia: Stațiunile balneare sunt adesea situate în zone cu un climat specific care poate
avea efecte benefice asupra sănătății, cum ar fi reducerea stresului și ameliorarea afecțiunilor
respiratorii.
4. Fizioterapia: Include o varietate de tehnici, cum ar fi exercițiile fizice, masajul, electroterapia,
terapia cu ultrasunete și alte metode de stimulare fizică pentru a sprijini și îmbunătăți efectele
tratamentelor naturale.

Beneficiile Balneo-Fizioterapiei:

 Ameliorarea durerii și inflamației: Apa termală și nămolurile au proprietăți antiinflamatorii și

analgezice, care pot reduce semnificativ durerea și inflamația asociate cu afecțiuni reumatice,
artrită și alte probleme musculo-scheletale.

 Îmbunătățirea circulației sanguine: Tratamentul cu apă caldă și băile minerale stimulează

circulația sanguină, îmbunătățind oxigenarea țesuturilor și eliminarea toxinelor.

 Relaxare și reducerea stresului: Balneoterapia oferă un mediu relaxant, care poate reduce
nivelul de stres și anxietate, îmbunătățind starea de bine generală.

6. Tratament Profilactic: în cazul copiilor, este recomandat ca ghiozdanul să fie purtat pe spate, nu
pe un singur umăr, iar dacă acesta este purtat în mână, să se alterneze dintr-una în cealaltă. Tot
aici se include și menținerea poziției corecte la masa de lucru și de asemenea efectuarea
pauzelor, astfel încât pacientul să nu stea timp îndelungat la masa de lucru, până când oboseala
l-ar face să ia o poziție incorectă.

7. Tratament Igieno-Dietetic: pacienții ce suferă de scolioză sunt sfătuiți de către medic să aibă o
dietă echilibrată, pentru ca greutatea corporală să fie proporțională cu înălțimea și vârsta, mai
ales în cazul pacienților supraponderali, deoarece o greutate peste normal va accentua deviațiile
coloanei vertebrale. Se va recomanda consumul de alimente care conțin calciu, magneziu și
vitamina D.

8. Tratament Medicamentos: se vor administra antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonă,

aminofenazină, aspirină), calciu, antalgice și decontracturante (pentru relaxarea musculaturii,
deoarece contracțiile pot genera deformări ale coloanei). De asemenea, se va administra
cortizon, ținându-se cont de dozaj și stadiul evolutiv al scoliozei.

9. Tratament Ortopedico-Chirurgical / Tratament Ortopedic: urmărește corectarea și menținerea

deviației vertebrale pentru eliminarea riscului de agravare reprezentat de puseul pubertar de
creștere. Un tratament ortopedic se consideră eficient dacă la sfârșitul creșterii, acesta reușește
să mențină deviația vertebrală la o valoare cel mult egală cu aceea de la începutul
tratamentului.Tratamentul ortopedic cuprinde aparatele corectoare active și pasive. Aparatele
ortopedice pasiveefectuează corecția deviației folosind forța de presiune, de obicei la nivelul
30
 părții convexe a curburii. Corectarea se face deobiceiprin aparate gipsate succesive. O dată cu
obținereaunei corecții maxime, menținerea acesteiase realizează cu ajutorul unor corsete
ortopedice. Cu ajutorul aparatelor ortopedice active, se dorește obținereaunei corecții
prinautoredresare activă a coloanei vertebrale. Aparatul clasic activ este aparatul Milwaukee.
Corsetul lui este purtat permanent sau intermitent, în funcție de gravitatea curburii.

10. Tratament Chirurgical: în cazul unor deviații vertebrale grave, care își continuă evoluția chiar și
după terminarea creșterii, se va impune rigidizarea cu ajutorul unor tije a unui segment
important al coloanei vertebrale. Intervenția chirurgicală va fi urmată de o imobilizare gipsată,
apoi se va monta un corset ortopedic timp de 18-24 luni, perioadă în care artrodeza vertebrală
devine solidă. Tratamentul chirurgical va fi însoțit de kinetoterapie, cu scop de tonifiere
musculară generală în perioada de imobilizare.

 în cazul scoliozei de tip „C“: din poziția pe genunchi, cu șezutul pe călcâie, trunchiul aplecat
înainte cu brațele întinse și palmele sprijinite pe sol, se va efectua o „pășire“ cu ajutorul
mâinilor și se va deplasa trunchiul spre stânga până în punctul maxim de mobilitate al coloanei,
menținând poziția timp de câteva secunde și revenind, apoi, în poziția inițială. Tot din poziția pe
genunchi, având sprijin pe mâini, brațul drept se va duce întins înainte, concomitent cu
întinderea piciorului drept înapoi și în sus. Din poziția stând pe genunchi cu brațul drept sus și
mâna stângă pe șold se va face aplecarea trunchiului spre stânga, menținând poziția câteva
secunde. Din poziția culcat cu fața în jos (decubit ventral), cu mâna dreaptă la ceafă și mâna
stângă la spate se poate face extensia coloanei vertebrale prin ridicarea concomitentă a
trunchiului și a membrelor inferioare sau se pot ridica simultan brațul drept și piciorul drept în
extensie;

31
  în cazul scoliozei de tip „S“: din poziția șezând pe un taburet, cu piciorul stâng sprijinit pe o
cutie/scăunel, cu mâna stângă sus și mâna dreaptă pe șold, se va face aplecarea trunchiului spre
dreapta în același timp cu răsucirea către stânga; cu un baston apucat de capete, brațul stâng se
va îndrepta în sus, brațul drept lateral și se va trage spre spate de cca. 10-15 ori; se va duce
bastonul la spate vertical paralel cu coloana, brațul stâng în sus și brațul drept în jos, prin
întinderea brațelor depărtându-se bastonul de coloană și realizându-se o extensie a acesteia. Din
poziția pe genunchi cu sprijin pe palme, se va duce piciorul drept întins înapoi și în sus, piciorul
stâng la piept prin îndoirea genunchiului, brațul stâng și genunchiul stâng înainte menținând
poziția câteva secunde și revenind sau răsucirea trunchiului spre stânga și menținerea poziției
câteva secunde.

Tratamentul prin Hidro-Termoterapie: Procedurile de Hidro-Termoterapie aplicate în PSH au

rolul de a recupera funcționalitatea acestuia.
Efecte loco regionale:
-miorelaxant-antispastic;
-analgezic;
-vasculo activ-hiperemic, anti inflamator-resorbtiv;
-biotrofic prin modularea proceselor metabolice;
-modularea elasticității țesutului conjunctiv.
Efecte ale hidroterapiei:
-efect mecanic=acțiunea apei asupra organismului;
-efect termic= temperature apei;
-efect chimic=când se utilizează anumite substanțe farmacologice.
Se folosesc :
-apa simplă de rețea;

32
-ape minerale cu diferite compoziții chimice;
-ape simple de rețea îmbogățite cu săruri ,extracte de plante, nămoluri.

Se aplică:
 comprese reci – au acţiune antiinflamatoare,
vasoconstrictoare ,antitermică ,antihemoragică,antialgică. Acestea sunt bucăți de pânză de diferite
forme sau dimensiuni,înmuiate în apă la o temperatură de 20°. Se aplică direct pe tegument ,pe
umărul afectat,compresele vor fi schimbate din 5 în 5 minute.
Compresele reci sunt indicate în procesele inflamatorii sau dureroase acute ,iar cele calde se aplică în
procesele esubacute sau ucornice.Compresele sunt cele mai simple proceduri de termoterapie ,ele
constând în aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a unor bucăți de material textil ,de dimensiuni
variate, înmuiate în apă aflată la temperaturi diferite.
Ca reguli generale, compresele trebuie să fie bine întinse pe suprafața tegumentului ,stoarse ,să nu
jeneze circulația locoregională,tegumentele să nu prezinte leziuni sau semne ale vreunei suferințe.
 comprese Priessnitz –sunt comprese umede reci ,acoperită cu una uscată de acoperire se aplică pe
umăr la 2-3 ore.
Compresele stimulante sau Priessnitz necesită două bucăți textile, una mai mică,udată cu apă la
temperature camerei, stoarsă bine și aplicată pe zona interesată ,cealaltă compresă este uscată și se
aplică peste prima,depășind-o cu 2-3 cm în dimensiune.
Au efect stimulant deoarece produc initial o vaso constricție ,urmată de încălzire și vasodilatație
prelungită.
Acțiunea lor se bazează pe factorul termic și pe factorul chimic, rolurile acestor cataplasme sunt:
analgeziece, antiseptic ,rezortive, hiperemiante,vasodilatație locală și activarea circulației.

*Nămolul terapeutic, cunoscut și sub numele de peloid, este o substanță naturală formată din
amestecuri de argilă, minerale și apă, folosită de secole în tratamentele medicale și de înfrumusețare.
Aplicarea nămolului în terapii, cunoscută sub numele de peloterapie, are multiple efecte benefice
asupra sănătății și bunăstării.

Principalele efecte ale nămolului sunt:

 Ameliorarea durerilor musculare și articulare: Nămolul cald ajută la relaxarea mușchilor și la

reducerea durerilor articulare prin creșterea fluxului sanguin și a circulației locale. Este frecvent
utilizat în tratamentul artritei, reumatismului și altor afecțiuni musculo-scheletale.

 Reducerea inflamației: Proprietățile antiinflamatorii ale nămolului ajută la diminuarea

umflăturilor și a inflamațiilor, fiind benefic în tratarea afecțiunilor precum tendinita, bursita și
alte inflamații cronice.

 Detoxifierea pielii: Nămolul absoarbe impuritățile și toxinele de pe piele, ajutând la curățarea și

detoxifierea acesteia. Este utilizat în tratamentele pentru acnee, dermatită și alte afecțiuni
cutanate.

 Îmbunătățirea circulației sanguine: Aplicarea nămolului stimulează circulația sanguină,

îmbunătățind oxigenarea și nutriția țesuturilor. Acest lucru contribuie la regenerarea celulară și
la vindecarea mai rapidă a leziunilor.

33
  Relaxare și reducerea stresului: Tratamentul cu nămol induce o stare de relaxare profundă,
ajutând la reducerea stresului și a tensiunii psihice. Proprietățile termice ale nămolului ajută la
relaxarea sistemului nervos și la îmbunătățirea somnului.

 Exfoliere și îmbunătățirea texturii pielii: Particulele fine din nămol acționează ca un exfoliant
natural, eliminând celulele moarte și lăsând pielea mai netedă și mai moale. Acest tratament
îmbunătățește textura și tonusul pielii.

Modalități de aplicare a nămolului

 Împachetări corporale: Nămolul este aplicat cald pe întregul corp sau pe zone specifice, apoi
corpul este înfășurat pentru a menține căldura și a intensifica efectele terapeutice.

 Băi de nămol: Pacienții se scufundă în băi de nămol încălzit, permițând astfel întregului corp să
beneficieze de proprietățile terapeutice ale acestuia.

 Măști faciale și corporale: Nămolul este aplicat pe față sau pe alte zone ale corpului ca mască,
fiind lăsat să acționeze până la uscare, apoi este îndepărtat prin spălare.

*Parafina, o substanță derivată din petrol, este folosită în diverse aplicații terapeutice datorită
proprietăților sale unice de reținere a căldurii. Terapia cu parafină este o metodă eficientă și populară
pentru ameliorarea durerii, îmbunătățirea mobilității și tratarea unor afecțiuni dermatologice și
musculo-scheletale.

Aplicări şi efecte terapeutice ale parafinei:

 Terapia cu parafină pentru mâini și picioare: Procedura implică imersarea mâinilor sau
picioarelor în parafină caldă, repetând de mai multe ori până când se formează un strat gros.
După aplicare, zona este învelită în folie de plastic și prosop pentru a menține căldura. Acest
tratament este benefic pentru persoanele care suferă de artrită, tendinită și alte afecțiuni
articulare.

 Tratamentul durerii musculare și articulare: Căldura eliberată de parafină ajută la relaxarea

mușchilor și la reducerea rigidității articulare, ameliorând astfel durerea și disconfortul. Este
frecvent utilizată în reabilitarea post-traumatică și post-chirurgicală.

 Hidratarea și îngrijirea pielii: Parafina ajută la hidratarea pielii uscate și crăpate, fiind eficientă
în tratarea afecțiunilor dermatologice precum psoriazisul și eczemele. Ocluzia creată de parafină
favorizează penetrarea profundă a cremei hidratante aplicate anterior.

*Băile de abur complete: acest tip de băi se vor executa într-o cameră supraîncălzită de vapori, la
temperatura de 40°C. Inițial se va începe cutemperatura de38-42°C, urcând treptat la 50-55°C. Pe cap,

34
ceafă sau inimă se va așeza o compresă rece în timpul procedurii, baia terminându-se cu o procedură de
răcire.

*Băile de aer cald: acest tip de băi vor folosi căldura uscată, cu o temperatură cuprinsă între 60–120°C,
căldură provenită de la radiatoare supraîncălzite în atmosfera încinsă. Procesul de transpirație se va
instala mai încet, dar cantitatea va fi maimultădecât în cazul băilor de abur.

*Băile de lumină:acest tip de băi sunt efectuate în cadrul unor dulapuri de lemn cu becuri. Durata
acestora va fi de 5-20 minute.

*Cataplasmele:se referă la aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanțe, la temperaturi variate,

asupra diferitelor regiuni ale corpului, acestea acționând prin factorul termic. Cataplasmele calde sunt
folosite pentru efectul lor hiperemiant și resorbiv, precum și pentru acțiunea antispastică și antialgică.

*Baia kinetoterapeutică: reprezintă o baie caldă la care se asociază mișcări în toate articulațiile
pacientului. Acest tip de baie se va efectua într-o cadă mai mare sau într-un bazin cu apă la temperatura
de 37-38°C. Pacientul va sta liniștit timp de 5 minute, urmând ca tehnicianul să execute sub apă toate
mișcările posibile în toate articulațiile timp de alte 5 minute (pacientul va fi pasiv). Pacientul va
executa apoi singur mișcările de mai înainte, durata băii fiind de aproximativ 20-30 minute.

*Dușul subacvatic: reprezintă aplicarea unui duș cu presiune mare (de la 1 la 8 atmosfere), cu
temperatura mai mare cu 1–3°C decât apa în care se află pacientul. Coloana de apă va fi dirijată oblic
pe tegument, cu excepția articulațiilor unde mișcarea se face circular, durata totală a dușului fiind de
aproximativ 5-15 minute.

1. Tratamentul prin Electroterapie: electroterapia locală este utilizată în cazul tratării

durerii ca simptom șipentru durerea provocată de contractura musculară.Rolul
electroterapiei este acela de a reduce retracțiile și contracțiile musculare prin încălzirea
profundă a regiunii, de a asupliza musculatura și ligamentele retractate și sclerozate și de
a limita efectele dureroase sau anchilozele și artrozele secundare.Electroterapia locală
este utilizată atât în cazul tratării durerii ca simptom (electroterapie antalgică
simptomatică), cât și în cazul contracturii musculare,tot o sursă generatoare de durere
(electroterapie antalgică patogenică). Cele mai importante procedee de electroterapie
sunt: ultrasunetele,galvanizările, curenții diadinamici, fototerapia și ionoterapia
electrică.

*Ultrasunetele reprezintă o formă de terapie ce folosește curentul electric. Energia produsă se va afla
sub forma unui fascicul ce va străbate țesuturile prin intermediul unui traductor. Ultrasunetele pot fi în
câmp continuu, producând un micromasaj intern continuu, sau cu impulsuri, având întreruperi ritmice.
Efectele fiziologice terapeutice sunt analgezia, prin inhibarea durerii, hiperemia și efectul miorelaxant,
prin masaj.

*Galvanizarea transversală reprezintă un proces decontracturant și antalgic, efectul antalgic fiind

potentat de alegerea unor soluții medicamentoase cu efect anestezic de suprafață (xilină, novocaină). În

35
acest procedeu este esențial ca mărimea electrozilor să acopere în întregime zona de tratat, intensitatea
curentului să fie la prag, iar durata tratamentului să fie suficient de mare (peste 20 de minute).

*Curenții diadinamici sunt curenți de frecvență joasă (50-100 Hz) din rețea, a căror intensitate se
reglează progresiv, producând o vibrație tolerabilă și nedureroasă în timpul terapiei. Dozarea
intensității și durata ședinței condiționează, astfel, efectul terapeutic. Efectele se datorează formei,
intensității, polarității și acomodării, sunt analgezice, hiperemice și dinamogene. Curenții diadinamici
se aplică asupra punctelor dureroase (electrod – pe punct dureros, electrod + la 2-3 cm distanță), sunt
indicați în afecțiuni reumatismale, artrite, artroze, mialgii, nevralgii, pareze, tulburări circulatorii,
entorse, luxații, și sunt contraindicați în leziuni ale tegumentelor, neoplasme, piese metalice, tije.

2. Tratamentul prin Masaj: masajul este folosit cu scopul de ameliorare a durerilor și a

contracturilor musculare de la nivelul spatelui. Masajul vizează manevre specifice, care
au ca scop tonifierea musculaturii din exteriorul curburii și manevre pentru relaxarea
musculaturii din interiorul curburii, unde fibrele musculare sunt mai scurte.Masajul
reprezintă o procedură terapeutică a BFT, care constă în manevre executate pe suprafața
corpului cu o anumită intensitate și într-o anumită ordine, în funcție de regiunea masată,
de evoluția bolii și de starea generală a organismului, în scop terapeutic, igienic sau
sportiv. De asemenea, masajul va crește metabolismul bazal, va stimula funcțiile
aparatului respirator și circulator, va îmbunătăți somnul și va influența pozitiv starea
generală a organismului. În ceea ce privesc efectele masajului, cel mai important dintre
acestea este reprezentat de efectul de relaxare asupra organismului, datorită stimulilor
care pleacă prin exteroceptori și proprioceptori pe calea aferentă către sistemul nervos
central, de acolo ajungând la organele interne aflate în suferință, printre efectele
fiziologice ale masajului numărându-se și acțiunea sedativă asupra durerilor de tip
nevralgic, durerilor musculare și articulare, acțiune hiperemiantă locală, observându-se
încălzirea și înroșirea tegumentului și îndepărtarea lichidelor interstițiale de stază. Un alt
mecanism al masajului este reprezentat de acțiunea mecanică produsă de manevrele mai
dure ca frământarea, contratimpul, rulatul, ciupitul, tapotamentul (care se va efectua
transversal pe fibrele musculare), ceea ce va duce la tonifierea musculaturii și
îmbunătățirea funcției și, totodată, a forței musculare. Ca tehnici complementare, se va
respecta aliniamentul umerilor, se va presa cu podul palmei pe gibozitate pe expirul
pacientului, se vor face tracțiuni în ax (membrul superior / membrul inferior de pe partea
concavității pentru alungirea musculaturii pe acea parte), iar din decubit lateral, pe
partea cu concavitatea, terapeutul își va așeza mâinile pe șoldul și pe umărul pacientului,
realizând torsiunea trunchiului.Masajul se va executa așezând pacientul în decubit
ventral, cu mâinile pe lângă corp, acoperindu-l cu un cearșaf și lăsând descoperită numai
regiunea de masat. Masajul va începe prin netezirea cu ambele palme întinse, pornind de
la partea inferioară a toracelui pe mușchii paravertebrali și mușchii dorsali, partea
superioară a trapezilor, înconjurând umerii. Cu degetele mâinii stângi depărtate, se
vaefectua netezirea intercostală (luând fiecare coastă între degete) întâi pe partea opusă
nouă, apoi pe partea noastră.Ultima netezire se va face pe mușchii marii
dorsali.Frământarea este următorul pas al masajului, cuprinzând frământarea cu o mână
36
 și frământarea cu două mâini, executându-se întotdeauna transversal pe fibrele
musculare, îmbunătățind astfel contractibilitatea acestora. Toate formele frământării se
vorefectua de 2-3 ori pe fiecare direcție. Fricțiunea este următoarea manevră a
masajului, specifică elementelor anatomice dintr-o articulație (cartilaje, ligamente,
tendoane). După fricțiune urmează tapotamentul, care se va efectua pe mușchii bine
dezvoltați ca marii dorsali și trapezi (partea lor inferioară) având în vedere evitarea
zonei rinichilor precum și a coloanei vertebrale. Tapotamentul se va efectua cu palma
căuș, cu partea cubitală a degetelor și cu partea cubitală a pumnului. Următoarea
manevră este vibrația,efectuată cu palma întreagă pe toata suprafața. Vibrația are o
acțiune relaxantă, sedativă și calmantă asupra tegumentului, cât și asupra fibrelor
musculare.

Pacientul care suferă de scolioză își poate efectua tratamentulbalneo-fizical în stațiunile profilate
pe tratamentul afecțiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol), unde se
vor asocia și factorii naturali(apa minerală, nămol terapeutic, climatul).
.

Exercițiile antalgice care pot fi folosite în cazul scoliozei sunt:

 întins pe spate (decubit dorsal), capul și umerii așezați pe o pernă, genunchii flectați cu un sul,
tălpile pe sol;
 întins pe o parte (opus durerii), cu o mână sub cap, pe o pernă subțire, genunchii îndoiți spre
piept cu o pernă între ei, cu mâna liberă se va ține o pernă ușor încălzită pe care o va presape
abdomen;
 în decubit dorsal, cu șoldurile și genunchii îndoiți în unghi drept, gambele sprijinite pe un
scăunel;
 în decubit ventral (pe burtă), cu sau fără pernă sub abdomen, capul întors opus părții dureroase;
 în ortostatism la perete, cu călcâiele așezate la 25-30 cm distanță de zid, apoi apropiate treptat;
 din șezând, cu sprijin pe mâini la spate, se vor executalordozări și delordozări.

37
 BIBLIOGRAFIE

„Influența tehnicii de reeducare posturală globală în ameliorarea deficiențelor posturale“, Alin

Horia Burileanu,Editura Universitaria ,Craiova, 2020;
„Biologie – manual pentru clasa a XI-a“, Dan Cristescu, Cezar Th. Niculescu, Editura Corint
Educational, București, 2014;
„Anatomie și fiziologie umană descriptivă și aplicată“, Mihaela Alexandru, Crin Marcean,
Editura Medicală, București, 2020;
„Urgențele medico-chirurgicale – sinteze“, Lucreția Titircă, Editura Medicală, București, 2013;
https://www.scribd.com/document/698162602/scolioza-suport-curs
38