MITROI LAURA ANA-MARIA

Română-Engleză, Anul III, grupa I

Camil Petrescu
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Patul lui Procust

Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XXlea,

caracterizat prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație.
În literatura română Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca
doctrină estetică, dar și ca manifestare. Prin intermediul revistei și al cenclului
Sburătorul, Eugen Lovinescu pune bazele modernismului românesc. În esență,
modernismul lui Lovinescu pornește de la ideea că există un spirit al veacului care
determină sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizațiile mai puțin dezvoltate
suferă influența celor avansate. Prin sincronizarea literaturii române cu spiritul veacului,
E. Lovinescu consideră necesare câteva mutații de ordin tematic și estetic: trecerea de la
literatura cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspirație urbană,
intelectualizarea prozei și a poeziei, cultivarea romanului analitic și al autenticității,
parcursul cronologic din romanul tradițional fiind înlocuit de fluxul conștiinței în
romanul de analiză psihologică.
Prin romanele sale, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui
Procust, dar și prin activitatea sa de teoretician al romanului, Camil Petrescu a înnoit
romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală. Romanul modern
de analiză psihologică, subiectiv, cultivat la noi în deceniul al treilea, întrunește toate
trăsăturile prozei moderne.
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apărut în 1930,
marchează un moment novator în contextul prozei româneşti, putând fi interpretat ca un
roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al
autenticităţii şi al experienţei.
Roman psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conștiință
problematizantă) și prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui
Camil Petrescu este apreciat ca o „monografie a îndoielii” (C. Ciopraga), „monografia
unui element psihic...gelozia” (G. Călinescu).
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este și un roman modern de tip
subiectiv,deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative , timpul
prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I,
lucuditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificarea
actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea intensă.
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului
principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și
războiul, astfel romanul ilustrând „povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu,
care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui” (Tudor Vianu). Narațiunea la
persoana întâi presupune existența unui narator implicat, iar punctul de vedere unic și
subiectiv, al personajuluinarator, face ca cititorul să cunoască despre celelalte personaje
atât cât știe și personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă
autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare,
interpretate, analizate.
Textul narativ este structurat în două părți, sugerate și de titlu, care indică temele
romanului și, în același timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de
protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii
matrimoniale eșuate, partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui
Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima
parte este complet ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul autorului, articole și
documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.
Romanul debutează printrun artificiu compozițional: acțiunea primului capitol La
Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I.
Capitolul evidențiază cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării
(prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de iubire). Incipitul romanului îl
prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt
sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea
Prahovei. Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate,
pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şia ucis soţia infidelă a fost
achitat la tribunal. Această discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei
doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior
declanșează memoria afectivă a protagonistului, însă sore deosebire de cartea lui Proust,
personajul lui Camil Petrescu nu retrăiește trecutul, ci îl analizează și îl interpretează.
 Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi.
Ulterior, moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa
tânărului cuplu. Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îi dezvăluie adevăratul
caracter, ceea ce duce la destrămarea iubirii dintre cei doi tineri.
Sub influența unei verișoare a lui Ștefan, Ela este atrasa întro lume mondenă,
lipsita de griji. În casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă
că Ela pare foarte fericită în preajma acestuia. Ștefan începe să fie din ce în ce mai
suspicios că Ela lar putea înşela.
Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu,
narator-personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini
îl determină să pună la cale o întreagă activitate detectivistică, demarând o adevărată
anchetă pe cont propriu. Din toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică,
frămantări sufleteşti şi de conştiinţă.
După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea
verii la Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta este
în oraş pentru a se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să i
omoare pe amândoi, dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.
Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintro experienţă reală a
autorului, valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi documente din
perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.
Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea
acestuia fiind demitizată, fapt ce ilustrează diferența dintre romanul tradițional de război
(Război și pace, de Lev Tolstoi) și romanul modern Experienţele dramatice de pe front
modifică atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.
Capitolul Ne-a acoperit pământului lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului și
tragismul confruntării cu moartea, eroismul este înlocuit de spaima de moarte în care doar
instinctul de supraviețuire se păstrează: „Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se
întoarce în Bucureşti, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Se hotărăşte să o
părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la
lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”, rămânând singur.
 Construcţia personajelor este realizată întro manieră modernă. Naraţiunea se
concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de
analiză psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul,
statul).
Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi
personajul –narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind
un alterego al autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic
(obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic
(subiectiv), în care analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt
consemnate în jurnalul de front, în care Gheoghidiu investighează cu luciditate atât
experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă a razboiului.
Conflictul interior al personajuluinarator este de natură filozofică: el caută cu
încăpăţânare adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.
Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi
introspecţie: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi
naiv”.
Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui
cât şi din relaţia protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.
Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care
trăieşte drama îndrăgostitului de absolut.
Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire
pasională, puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne
ale neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează minuţios, cu luciditate.
Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să
găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspira cu toată fiinţa.
Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea
în exemplar unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie: „Iubeşti întâi din
milă, din admiraţie, din duioşie”, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu, Gheorghidiu
încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează
eşecul. Primirea moştenirii generează criza matrimonială. Ela cedează tentaţiilor
mondene spre deosebire de Ştefan, care refuză să adopte comportamentul superficial al
celorlalţi.Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării
cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.
 A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi care lasă
definitiv în umbră experienţa iubirii. Demistificat războiul e tragic şi absurd, înseamnă
noroi, arşiţă, frig, foame, păduchi, murdărie şi mai ales frică – descris întro viziune
realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului.
Confruntat cu situaţiilimită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi
muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”. Drama
colectivă a războiului anulează drama personală, a iubirii. Experienţele dramatice de pe
front modifică atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei
sale.
În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet
clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent”.
Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt
înlocuite cu analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine
autenticitatea limbajului, care se caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi
nervoasă, fiind analitic şi intelectualizat.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al
autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin
complexitatea personajelor, prin concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii
interioare, prin deplasarea interesului spre estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii
cât mai intense, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii,
înscriinduse, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.
Cel deal doilea roman al autorului, Patul lui Procust, apare în 1933 și consolidează
romanul românesc modern, fundamentează principiul sincronismului lovinescian prin
luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, autenticitatea definită ca identificarea actului
de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea intensă și prin crearea
personajului intelectual lucid și analitic.
Tehnica romanului ridică problema raportului dintre scriitor şi erou. Pentru a
răspunde nevoii de autentic, de veridic, de viaţă trăită, pe care îşi propune să le aducă
orice scriitor realist în general şi Camil Petrescu în special, autorul inovează o structură
compoziţională pe voci, dând o autonomie accentuată eroilor săi. El simulează că invită
pe doi dintre ei, Doamna T. şi Fred Vasilescu, să scrie ei textul pentru aşi exprima
amprenta psihică proprie, lipsită de elementele amprentei autorului. Compoziţia textului
ne apare, astfel, structurată din trei segmente complet diferite, adunate printro tehnică de
colaj.
 Romanul prezintă adevărate dosare de existență, confesiuni pe care fiecare
personaj narator le face pe baza reflectării realității în propria conștiință.
Tema este modernă, ilustrează problematica fundamentală a prozei
camilpetresciene, drama iubirii și drama inteletelectualului lucid, inflexibil, însetat de
atingerea absolutului în iubire.
Titlul este o metaforă făcând trimitere directă la o poveste din antichitate. Titlul
imaginează societatea ca pe un „pat al lui Procust”, ca spațiu limitat, în care valorile
intelectuale și orice aspirație către un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea
impune tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la reguli este
supus deformărilor chinuitoare.
Structura este complexă,de factură modernă, determinând compoziția pe mai multe
planuri naratie care se intersectează și se determină reciproc: trei scrisori ale Doamnei T.
adresate autorului, jurnalul lui Fred Vasilescu, Epilog I, Epilog II și notele de subsol ale
autorului care explicitează și încheagă întrun tot unitar planurile narative ale romanului.
C. Petrescu apelează la forma romanului epistolar pentru ca impresia de
autenticitate, ce se desprinde din scrisori, să se constituie întro confesiune cuprinzătoare a
adevărului, ca experiență trăită, ca valoare esențială a vieții, așa cum a fost percepută de
către personaje, autorul realizând o creație literară după formula romanului în roman.
Patul lui Procust este romanul consecinţelor relaţiilor din cadrul societăţii
burgheze. Eroii sunt nişte mutilaţi psihic de monstruoasa şi satanica societate capitalistă.
Ei caută un drum de ieşire din labirintul social, unde spiritul satanic, minotaurul, nu mai
este ucis de Tezeu, ci fiecare trebuie săl ucidă în el însuşi. În acest sens, ei caută să iasă
din labirintul egoismului, păcatului şi întunericului, sunt disperaţi, sufocaţi, se sinucid ca
Ladima şi, probabil, Fred Vasilescu, sau se resemnează ca Doamna T.