CUPRINS

 ARGUMENT

 CAPITOLUL I - NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

 CAPITOLUL II

2.1.DEFINIŢIE

2.2.EPIDEMIOLOGIE

2.3. ETIOPATOGENIE

2.4.SIMPTOMATOLOGIE

2.5.DIAGNOSTIC

2.6.DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL

2.7.EVOLUŢIE

2.8.COMPLICAŢII

2.9.TRATAMENTUL

 CAPITOLUL III- METODE ŞI MOJLOACE DE LUCRU

3.1CAZUL I

3.2.CAZUL II

 CONCLUZII

 BIBLIOGRAFIE
 ARGUMENT

Noua tendinţă ce se manifestă în ziua de astăzi în procesul de îngrijire, de

practicare a unor îngrijiri autonome, nu poate fi redus la simplul act de executare a
unor tehnici de îngrijire, ci implică întregul efort de asigurare a unei stări de
bine persoanei îngrijite, ajutorul acordat acesteia pentru menţinerea stării de
sănătate. Profesiunea de asistent medical presupune din toate punctele de vedere,
mai multe cerinţe. Vorbind de calităţile sale sufleteşti, se referă la: renunţare,
răbdare, altruism, devotament, bună dispoziţie, amabilitate, voioşie, prezenţă de
spirit şi contiinciozitate.
Pe lângă bucuriile pe care le aduce, iarna poate fi asociată cu o serie de
afecțiuni specifice. Una dintre cele mai frecvente probleme de sănătate este
reprezentată de degerături. Expus la frig, corpul uman se răceşte, iar temperatura
scade. Dacă persoana respectivă nu poartă îmbrăcăminte adecvată condiţiilor
meteo, corpul se răceşte excesiv - sub temperatura normală 36,4°C - şi se
instalează hipotermia, ce poate duce la degerături şi, în final, la deces.
Înţelegȃnd importanţa cunoaşterii simptomelor acestei boli tăcute şi
promptitudinea aplicării unui tratament corect, pentru salvarea unei vieţi, am ales
să prezint această temă în cadrul proiectului meu, având în vedere prognosticul
morbid a acestei afecțiuni în rândul pacienților, dacă nu se acţionează rapid şi
eficient.
 CAPITOLUL I
ANATOMIA SI FIZIOLOGIA PIELII
Pielea este un organ care protejează organismul; este o barieră între
organism şi mediul extern. La adulţi pielea are o suprafaţă de 1,5-2 m² iar masa ei
se ridică luând în considerare şi hipoderma la 18-20 kg. Grosimea pielii este de
0,5-4 mm mai groasă în palmă şi pe tălpi şi mai subţire pe abdomen. Grosimea
hipodermei (ţesutul adipos) se modifică odată cu vârsta, în funcţie de sex, hrană şi
condiţiile de viaţă.
Datorită permanenţei regenerării pielea apără organismul de căldură şi frig,
de loviturile mecanice, soluţiile chimice şi factorii fizici, de paraziţi,
microorganisme, etc. Modul de alimentaţie şi condiţiile de viaţă influenţează
aspectul pielii. În starea ideală pielea este delicată şi netedă aşa cum se prezintă
pielea copilului sănătos
Pielea are o textură unică, specială care se compune din linii care corespund
porilor pielii. Acest desen este caracteristic fiecărui individ, mai ales pe degete.
Majoritatea cutelor şi a încreţiturilor se datorează contractării şi decontractării
muşchilor, au caracter funcţional cu timpul devenind permanente. Astfel apar
ridurile de expresie.
Culoarea pielii depinde de grosimea epidermei, de cantitatea de pigment. La
persoanele cu pielea albă, pielea este mai deschisă la femei decât la bărbaţi, iar în
copilărie mult mai deschisă la culoare decât la maturitate.
Histologic, pielea este alcătuită din trei straturi principale:
A. Epidermul se dezvoltă din ectoderm
B. Dermul se dezvoltă din mezoderm
C. Hipodermul se dezvoltă din mezoderm
Epidermul este stratul exterior al pielii. Este format din rânduri de celule
legate între ele –Kerati- nocite, aşezate. Această organizare dă posibilitatea pielii
de a-şi modifica forma şi consistenţa cu uşurinţă în timpul mişcării. Celulele
epidermei se unesc cu cele ale dermei printr-un ţesut.
Celulele se regenerează permanent din straturile interioare spre cele
exterioare, adică din stratul germinativ spre cel spinos. Sub presiunea generaţiei
următoare de celule cheratinizate se produce deplasarea celulelor. În timpul acestei
deplasări produc în aceste celule modificări esenţiale: sunt supuse procesului de
granulare, hidratare, iar metabolismul lor slăbeşte până ce mor.
Celulele vii ale epidermei sunt încărcate cu omproteina rezistentă care se
transformă în cheratină rezistentă la factori chimici şi care nu se dizolvă în apă.
Celulele moarte din ţesutul cărnos se exfoliază. Printre celulele stratului bazal se
găsesc melacitele şi celulele Langerhans.
 Epiderma este cea mai activă biologic dintre straturile pielii. Ea îndeplineşte
numeroase funcţii între altele protecţia datorită cheratinei şi protecţia faţă de
radiaţiile ultraviolete datorită melaninei produsă de melanocite.
Fiind stratul exterior în cazul în care este integră protejează organismul faţă de
acţiunea paraziţilor şi a microorganismelor.

Derma se compune din ţesut fibros. În apropiere, în substanţă fundamentală

lângă ţesutul de graniţă se află fibrocite care dezvoltă fibre şi celule ale sistemului
de imunitate: histocite, celule adipoase şi limfocite. În reţeaua de fibre elastice
colagene se găsesc vase sanguine şi limfocite şi numeroase terminaţii nervoase. În
această structură se găsesc de asemenea glandele sudoripare şi sebacee. Toate
acestea se află poziţionate în ţesutul conjunctiv care formează numeroase fibre de
colagen, elastice şi reticulare
Fibrele de colagen sunt componentă de bază a pielii. Se caracterizează prin
flexibilitate şi rezistenţa la factorii mecanici şi fizici. De starea fibrelor de colagen
depinde aspectul exterior al pielii - starea sa se înrăutăţeşte cu trecerea timpului dar
şi sub influenţa altor factori atmosferici - radiaţiile ultraviolete. Astfel pielea
devine uscată îşi pierde vigoarea şi tinereţea.
Fibrele elastice formează o reţea care se sprijină pe reţeaua de fibre de
colagen. Acestea sunt foarte întinse şi de ele depinde întinderea şi elasticitatea
pielii. Sunt compuse din aminoacizi dintre ei cel mai important glicoproteină.
Fibrele reticulare formează o reţea în substanţa fundamentală a dermei în
apropierea vaselor sanguine. Ele sunt responsabile de elasticitatea pielii. Substanţa
de bază, fundamentală este compusă din mucopolizaharide, acid hialuronic, săruri
minerale şi glicoproteine.
În interiorul dermului se află glandele sudoripare, sebacee, apocrine foliculii
piloşi, vasele sanguine şi nervii. Nervii penetrează epidermul, dar vasele sanguine
rămân în derm. Părul şi ductele glandulare trec prin epiderm până la suprafaţă.
 Există o reţea fină de terminaţii nervoase în ambele straturi ale pielii, care
sunt mai numeroase în mod particular la nivelul pulpei degetului. Ele transmit
stimulii de căldură şi atingere, la fel ca şi cei de rece, mâncărime şi durere care pot
iniţia reflexe de protecţie.
Hipodermul se compune în special din celule adipoase de mărimi diferite. Se
mai compune din vase sanguine şi limfatice, din centri nervoşi.
Îndeplineşte funcţia de sprijin a dermei pe următorul strat şi protejează
organismul de lovituri mecanice, este numită şi depozitul de energie. Are o
grosime variabilă, mai groasă în anumite zone ale corpului, iar în alte zone este
inexistenta - de exemplu pe pleoape. Acest depozit de grăsime este şi un strat
izolant, funcţionează ca un termoizolator. În caz de necesitate, organismul poate
folosi acest depozit de grăsime şi ca sursă de energie.
Terminaţiile nervoase libere recepţionează excitaţiile tactile, termice,
dureroase, presionale şi vibratorii. Sunt situate în toate straturile pielii.
Corpusculii Meissner în dermă se găsesc şi diferite germinaţiuni nervoase
care vor transmite la creier excitaţiile ce provoacă simţul tactil. Excitaţiile
dureroase sunt preluate de terminaţiile nervoase care se ramifică în epidermă. În
porţiunea superioară a dermei se găsesc receptorii tactili sau aşa numiţii corpusculii
Meissner, care percep presiunile uşoare.
Corpusculii Ruffini şi Krause ceva mai adânc sunt situaţi corpusculii Ruffini
care percep căldura, respectiv corpusculii Krause responsabili de perceperea
frigului.
Corpusculii Vater- Puccini spre marginea inferioară a dermei se găsesc
corpusculii Vater- Puccini care au rolul de a percepe presiunile puternice.
Părul şi unghiile sunt două forme particulare de cheratină. Deşi unghiile sunt
produse de celulele vii ale pielii, unghia propriu - zisă este un ţesut mort şi nu va
durea sau sângera în caz de lezare. Partea vizibilă a unghiei este denumită corp
unghial. Partea de la baza unghiei implantată într-un sunt al pielii este denumită
rădăcina unghiei. Cuticulă acoperă rădăcina. Stratul celular inferior al pielii ce
compune pliul unghiei este denumit matricea generală. Celulele acestuia se divid şi
cele superioare cresc şi se încarcă cu cheratină. Când celulele mor devin margini
ale unghiei propriu-zise. Dacă matricea este puternic afectată intreaga unghie se
pierde.
Părul este produs de celulele foliculilor piloşi şi există două tipuri: părul fin
prezent pe suprafaţa corpului cu excepţia palmelor şi a tălpilor şi părul mai gros şi
pigmentat prezent la nivelul capului, sprâncenelor, bărbii şi zonelor genitale.
Tipul firului de păr este variabil: există păr fin şi moale care se întâlneşte în
diferite porţiuni ale corpului, fire lungi care cresc pe scalp şi fire scurte şi rigide ce
compun sprâncenele.
 Metabolismul pielii reprezintă totalitatea proceselor fizico - chimice,
schimburile dintre celule şi însumează funcţiile vitale elementare ale pielii şi
sarcinile fiziologice pe care pielea trebuie să le îndeplinească în raport cu mediul
extern şi intern.
Desfăşurarea proceselor metabolice ale pielii necesită un mediu care conţine
substanţele necesare, acestea fiind anorganice şi organice.
Substanţele anorganice în stare fiziologică pielea conţine o cantitate mare
de apă în care substanţele organice şi anorganice se găsesc dispersate în soluţii
coloidale. În numeroase afecţiuni dermatologice se produce o retenţie de apă,
condiţionată de o retenţie clorurată constituind starea de preedem sau de edem.
Pielea conţine la 100 g aproximativ 4,5 mg calciu, 260 mg potasiu, 350 mg
sodiu, 30 mg magneziu, apoi clor, fosfor, fier, sulf, cupru, zinc. Substanţele
minerale se găsesc în organism în stare de electroliţi încărcaţi cu o anumită sarcină
electrică.
Clorura de sodiu ajunsă în sânge se disociază în ioni de clor şi sodiu. Pielea
este organul cel mai bogat în clor, fiind rezervorul şi reglatorul clorului în
organism. Echilibrul apei este legat strâns de cel al clorului.
Potasiul se găseşte mai mult în epiderm şi anexe. Calciul, fosforul şi
magneziul se găseşte în derm. Calciul poate fi catalogat drept antagonist al
potasiului. Raportul K/Că este crescut în inflamaţiile pielii.
Pentru viaţa celulei este de importanţă capitală ca amestecul fracţiunii
minerale să se menţină într-un echilibru constant.
Un exces de potasiu, calciu şi sodiu duce la un pH ridicat. În acelaşi timp
excesul de sodiu duce la o retenţie de apă.
Prin participarea glandelor sudoripare la eliminările de electroliţi din mediul
extracelular pielea joacă un rol important în reglarea metabolismului hidromineral.
Proteinele sunt constituite din acizi amânaţi. În afară de proteinele banale
(albumine, globuline) în piele se găsesc şi proteine particulare: colagenul, elastina,
reticulina.
Glucidele sunt monozaharide şi polizaharide şi apar în bulbul părului, în
glandele sudoripare şi sebacee.
Lipidele provin din secreţia glandelor sebacee, din evoluţia celulei
epidermice şi în mică parte rezerva îngrădită în ţesutul adipos are rol protector,
mecanic şi fizic.
Datorită alcătuirii ei variate, pielea are mai multe roluri şi anume:
1. Separă organismul de mediul înconjurător şi-l apără de o serie de influenţe
externe.
2. Stratul cărnos fiind impermeabil opreşte evaporarea lichidelor tisulare cât şi
pătrunderea în organism a substanţelor din mediul extern.
 Totuşi stratul cărnos permite absorbţia unor substanţe medicamentoase
încorporate în grăsimi. Acest strat prin descuamare continuă îndepărtează şi
germenii.
3. Neutralizarea unor substanţe iritante cu care vine în contact (cu condiţia că
timpul de contact să nu fie îndelungat).
4. Apără organismul împotriva radiaţiilor din mediul extern prin sistemul de
absorţie al melanocitelor.
5. Sub influenţa razelor ultraviolete se formează în piele vitamina D care
influenţează metabolismul sărurilor de calciu jucând un rol important în
osteogeneză.
6. Termoreglare prin vasoconstricţie când temperatura mediului creşte. În plus
glandele din piele elimină transpiraţie care absoarbe căldura şi se evaporă răcind
suprafaţa corpului.
7. Este organ de simţ datorită numeroşilor receptori pentru sensibilitate tactilă,
termică şi dureroasă.
8. Participă într-o mică măsură la respiraţie.
9. Participă la secreţie: secretă sudoarea cu rol depurativ şi secretă şi sebumul
cu rol lubrifiant.
Pielea este cel mai mare organ al corpului. La un corp de adult 15%din
greutatea totală a corpului este piele. Rolul multifuncţional al pielii este reflectat
prin multitudinea de celule ce se găsesc în ţesuturile ei.
Împreună cu părul şi unghiile, pielea se mai numeşte tegument sau sistem
tegumentar.
 CAPITOLUL II
DEGERĂTURILE

2.1. DEFINIŢIE
Degerătura reprezintă modificări funcţionale şi lezionale tisulare localizate,
consecutive acţiunii frigului.
Alături de temperatura scăzută, un rol important în apariția degerăturilor îl
au vântul și prezența umidității. Se știe că la o temperatură de -7 gr. C cu vânt de
70 km/h, pierderile de căldură sunt echivalente cu cele de la -40 gr. C, cu vânt de
3km/h. De asemenea, apa are o capacitate de răcire de 20 - 25 ori mai mare decât
aerul la aceeași temperatură, explicându-se astfel faptul că umiditatea mare face
posibilă apariția unei degerături la 0 grade. Metalele au o mare putere de raciere, la
contactul cu ele, necroza apare imediat.

2.2.ETIOLOGIE
Din punct de vedere conceptual, degerătura este expresia unei tulburări
locale de la nivelul extremităţilor în mecanismul de termoreglare depăşit de
expunerea prelungită la frig. Expunerea la frig generează:
-mecanisme de scădere şi împiedicare a pierderilor de căldură, realizate în
principal la nivelul microcirculaţiei, prin vasoconstricţie;
-mecanisme de producere de căldură (musculatură, ficat);
-vasoconstricţie cu închiderea anastomozelor arterio-venoase, generând
ischemie acută, cu hipoxie acută. Concomitent apare alterarea transmiterii în
terminaţiile senzitive, cu prurit, dureri acute (tegument alb). Este o fază
compensată, total reversibilă. (grad I + II).
-vasodilataţie patologică, prin deschiderea sfincterelor arterio-venoase,
generând ischemie cronică, cu hipoxie cronică (stază, agregare trombocitară,
tromboze) şi necroză celulară sau tisulară. Concomitent apare blocarea transmiterii
în terminaţiile senzitive, cu anestezie şi sistarea durerii (tegument roşu – violaceu).
Aceasta este o fază decompensată, parţial reversibilă, dar uneori ireversibilă.
-sacrificarea extremităţilor, echivalent cu fenomenul de centralizare din
hemoragii („centralizarea căldurii”);
-pierderi mari de căldură, echivalent cu pierderile lichidiene din arsuri, cu
posibilitatea apariţiei de şoc hipotermic, echivalent cu şocul combustional.
Şocul hipotermic (temperatura centrală sub 35 grade Celsius) are corespondent
în sindromul de refrigerare. Astfel, la temperatura locală de – 2 grade Celsius (sub
temperatura de îngheţare a ţesuturilor), apa extracelulară îngheaţă, apare hipertonie
interstiţială, cu deshidratare intracelulară consecutivă.
 În sectorul intravascular circulant, apare deci hipovolemie cu hemoconcentraţie
şi hipervâscozitate, generând acidoză şi oligourie sau anurie. Consecutiv, pe plan
general apare somnolenţă, adinamie (prin afectarea sistemului nevos central),
hipotonie musculară, hipotensiune arterială, puls filiform şi colaps cardiovascular
(prin afectarea aparatului cardiovascular), hipotermie (temperatura centrală mai
mică de 35 de grade Celsius).
Degerăturile apar mai frecvent spre extremităţile corpului (mȃini, picioare, nas,
obraji, urechi), acolo unde circulaţia sangvină este mai slabă. Se instalează mai
frecvent la persoanele fără cunoştinţă (intoxicaţii acute cu alcool, comă). Sunt
leziuni de tip necrotic cu răsunet general determinat de temperatura scăzută.
Sensibilitatea la frig e variabilă pentru fiecare persoană. Există factori
individuali ce o influențează și factori extrinseci.
Factorii intrinseci:
-vârsta – copiii și bătrânii sunt mai expuși riscului comparativ cu persoanele cu
vârsta între 20 - 45 ani;
-rasa – persoanele de culoare sunt mult mai expuse;
-afecțiunile circulatorii (ateroscleroza, arterita obliterantă, boala Raynaud,
insuficiența venoasă);
-afecțiunile endocrinologice (insuficiență tiroidiană, insuficiență ovariană);
-alimentația hipocalorică și carențele de vitamine;
-sedentarismul, abuzul de alcool și tutun;
-medicamentele vasoconstrictoare.
Factorii extrinseci:
-frigul puternic însoţit de vânt produce degerături pe părţile descoperite; frigul
umed, chiar mai puţin intens, provoacă degerături la picioare. Acţiunea frigului
este facilitată de factori favorizanţi (deficient organice, denutriţie, oboseala,
hipoxia prin efort la altitudine, consumul de alcool) şi de condiţii adjuvante
(tulburări circulatorii prin imobilizare prelungită, încălţăminte strâmtă etc.).
-absența hainelor protectoare (mănuși, căciuli, șosete groase, fular);
-haine, încălţăminte prea strâmte, care împiedică circulația (pantaloni, ciorapi,
șosete strâmte, șireturi strânse tare);
-staționarea prelungită în haine și încălțăminte umede;
-poziții incomode prelungite.
Există și o predispoziție la a face degerături în cazul anumitor meserii – militari,
alpiniști, marinara, naufragiaţi, prizonieri de război, la mâini apar mai frecvent la
muncitori; sunt atinse diverse degete, cel mai rar afectat fiind policele; la față sunt
mai frecvente în zonele foarte friguroase; ating nasul, urechile, pomeții, bărbia și
de obicei sunt superficiale; sunt mai frecvente la extremitățile superioare la copii,
din cauza absenței îmbrăcămintei de protecție; forma cronică se observă la cei care
trăiesc în regiunile polare.
 2.3.FIZIOPATOLOGIE
Rolul circulaţiei cutanate este reprezentat de menţinerea
homeostaziei (echilibrului) termice. Pielea pierde căldură mai uşor decât o
absoarbe. Vasodilataţia cutanată apara în urma efectelor directe locale, cât şi
a scăderii tonusului vegetativ simpatic.
La nivelul degetelor mâinilor şi picioarelor, urechilor şi nasului există
numeroase anastomoze (legături) arteriovenoase care, în situaţii de temperatură
scăzută, vor redirecţiona sângele în special către cord şi plămâni, în detrimentul
circulaţiei tisulare periferice.
La temperaturi sub 0 grade Celsius, fluxul sangvin cutanat este neglijabil, astfel
încât creşte riscul apariţiei degerăturilor. În absenţa circulaţiei, temperatura
cutanată scade cu 0, 5 grade Celsius pe minut.
La nivel celular sau în spaţiul interstiţial se formează microcristale de gheaţă ce
determină moartea celulelor. În zonele adiacente, neîngheţate,
apare ischemia (cauzată de vasoconstricţie) şi tromboza, fenomene ce amplifică
leziunile tisulare.
Totodoată, este necesară o atenţie sporită la reîncălzirea consecutivă expunerii
prelungite la frig. Această etapă este caracterizată prin reperfuzie. Reperfuzia
antrenează în regiunea afectată substanţe cu efect proinflamator (tromboxani,
prostaglandine) care pot exacerba leziunile tisulare.
Agresiunea prin frig determină la nivelul țesuturilor: leziuni celulare indirecte
(prin afectarea microcirculaţiei):
• vasoconstricție periferică intensă
• la reȃncăizire, hiperpermeabilitatea vasculară și leziunile endoteliale
determină sindrom de reperfuzie:
• încetinirea circulației la nivelul capilarelor și venulelor (“sludge”);
• stază circulatorie;
• edem și tromboze;
• leziuni necrotice ischemice tisulare.
Leziuni celulare directe (apar la temperaturi mai scăzute):
• formarea de cristale de gheață intracelular (înghețare rapidă) sau extracelular
(înghețare lentă);
• deshidratarea celulară și modificarea concentrației electroliților intracelulari;
• denaturarea complexelor lipo-proteice;
• inhibarea metabolismului celular (enzime, sinteză ADN, mitocondrii, aparat
Golgi).
 2.4.TABLOU CLINIC
Degerăturile se produc, în principal, din cauza vasoconstricției arteriolare
(micșorarea diametrului vaselor) și ischemiei tisulare (lipsa de oxigen în țesuturi),
cu apariția necrozei țesuturilor. Extensia în profunzime a modificărilor determină
gradul degerăturii:
Gradul I: caracterizat de eritem şi edem localizat, apariţia unei senzaţii de
răceală neplăcută, amorţeli, arsuri. Evoluţie: vindecare naturală spontană.

Gradul II: simptomelor şi semnelor de la degerătura de gradul I și se adaugă

flictene cu conţinut serocitrin şi edem regional. Evoluţie: vindecare naturală, prin
descuamare epiderm lezat şi epitelizare spontană consecutivă.

Gradul III: caracterizat de flictene cu conţinut hematic + escară pe fond de

alterare a circulaţiei zonale (cianoză persistentă), durere sub formă de parestezii,
prurit, (afectare terminaţii nervoase senzitive). Evoluţie: în zonele cu flictene
iniţiale pot apare necroze în câteva zile, care vor detersa în condiţii aproape
identice cu escarele din arsurile de gradul III.
 Gradul IV: local se constată existenţa unei cianoze intense, cu edem marcat, cu
tegumente fără circulaţie, inerte. Evoluţie: necroze care apar extrem de rapid (ore).

Manifestările generale pot fi:

- decompensarea generală a organismului, prin pierderi mari de căldură, care nu
poate fi compensate.
-scăderea temperaturii corpului sub 28-26 0C
-frisoane
-oboseală
-somnolenţă
-deces (dacă intensitatea şi durata frigului depăşeşte limita suportabilă
compensatorie).
 2.5. FORME CLINICE
2.5.1.Eritemul pernio (degerături benigne), reprezintă leziuni inflamatorii
uşoare ale pielii din zonele corporale descoperite, cauzate de expunerea cronică
intermitentă la un mediu ambiental umed, cu temperaturi peste 0 grade C, cu
simptome precipitate de expunerea acută la frig ( mȃinile,urechile,picioarele )
Factori favorizanţi:
- expunere prelungită la frig;
- tulburări endocrine (insuficienţe tiroidiene, ovariene, suprarenaliene);
- carențe vitaminice;
- instabilitate vasculară periferică (acrocianoza);
Semne clinice: - inițial, vasoconstricţie locală dureroasă, la nivelul-zonelor
expuse;
- subiectiv: • cauzalgii cu caracter de crampă sau de arsură.
- obiectiv: • localizare electivă la nivelul feţei dorsale a mâinii, marginilor
laterale ale degetelor, picioare sau călcâie;
• leziunea de degerătură: rotundă sau ovalară, cu margini mai mult sau mai
puțin conturate;
• tegumentele lucioase, edematoase, roșii-violacee; degetele îngroșate (ca
niște “cârnăciori”), mâna deformată, prin infiltrația edematoasă a țesuturilor
secundară tulburărilor circulatorii locale .
Vindecare lentă, cu persistența tulburărilor de sensibilitate locală, de tip
hiper sau anestezie.
2.5.2.“Piciorul de transee”( degerături grave), leziunile de degerătură
apar prin expunerea piciorulul la temperaturi nu foarte scăzute dar în condiții de
umiditate crescută.
Semne clinice: subiectiv: anestezie dureroasă, cu parestezii și dureri la
mobilizarea piciorului şi obiectiv: tegumente edemaţiate, palide sau eritematoase la
nivelul degetelor și antepiciorului.
Evoluție: - progresia leziunilor, cu apariția de flictene și ulcerații atone sau,
mai rar, către gangrenă umeda;
- suprainfectia, cu gangrenă gazoasă, artrită supurată a articulațiilor
metatarso-falangiene sau manifestări sistemice: ascensiuni febrile, astenie,
inapetență, metastaze septice.

2.6.DIAGNOSTICUL POZITIV
Diagnosticul degerăturilor este clinic și nu este nevoie de analize paraclinice.
Acestea sunt indicate doar dacă degerăturile se asociază cu alte simptome ale
hipotermiei.
 2.7. DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL
Diagnosticul diferenţial se face cu următoarele boli:
- arteriopatiile cornice obstructive
- arteriopatia diabetică cu sau fără gangrenă
- trombangeita obliterantă sau boala Buergher
- boala Raynaud

2.8.EXAMENE DE LABORATOR
În mod obişnuit se fac următoarele examene de laborator:
-hemoleucograma
-ionograma serică
-VSH
-glicemie
-uree
-creatinină
-examen bacteriologic în cazul infecţiilor apărute în zonele degerate, pentru
a identifica germenii patogeni
-transamilaze

2.9.EVOLUŢIA BOLII
Evoluţia bolii este variabilă, depinzȃnd de întinderea, profunzimea şi
rezistenţa organismului.Precocitatea şi corectitudinea tratamentului, sunt factori
importanţi în evoluţia favorabilă a bolii.
Astfel în degerăturile de gradul I, avem vindecare naturală spontană, în cele de
gradul II vindecare naturală, prin descuamare epiderm lezat şi epitelizare spontană
consecutive, în cele de gradul III , în zonele cu flictene iniţiale pot apare necroze în
câteva zile, care vor detersa în condiţii aproape identice cu escarele din arsurile de
gradul III, iar în cele de gradul IV se poate ajunge la amputare.

2.10.COMPLICAŢIILE
Complicaţiile degerăturilor pot fi de natură
-infecțioase: - țesuturile necrozate și mediul proteic și nearat al flictenelor sunt
medii de cultură favorabile dezvoltării germenilor, inclusiv anaerobi sau
Clostridium tetanii;
-locale: • abcese, celulite, limfangite, adenoflegmoane;
• gangrenă gazoasă cu anaerobi;
• tetanosul;
- generale: •septicernii
•determinări septice secundare (infecții pleuropulmonare,
endocardite, abcese cerebrale);
 -vasculare: sindroame de ischemie periferică, arterite obliterante
-distrofice: - edem cronic, modificări de culoare (eritrocianoza), hiperhidroză ;
- retracţii musculare și tendinoase;
-nervoase: nevralgii, cauzalgii, sensibilitate crescută la frig
-degenerarea malignă, la nivelul cicatricilor vicioase rezultate după vindecarea
degeraturilor profunde.
Alte complicaţii ale degerăturilor:
-Tulburările cronice: edem masiv, durere, răceală, culoare anormală a pielii, se
datorează slabei adaptări a vaselor la stress şi pot fi ameliorate prin tratamente
vasodilatatoare;
-Anomalii ale unghiei;
-Hiperhidroza sugerează tulburări ale sistemului nervos simpatic induse de frig;
-Albirea tegumentelor şi durerea pot indica fenomene Raynaud;
-Depigmentare la negri şi eritrocianoză la albi, ca rezultate ale ischemiei;
-Tulburări de creştere la copii, secundare distrugerilor epifizare;
-Redori articulare şi anchiloze;
-Atrofia musculaturii intrinseci: Musculatura intrinsecă a mâinii poate fi în mod
particular sensibilă la efectele degerăturii severe. Fizioterapia activă şi precoce şi
imobilizările dinamice pot evita necesitatea intervenţiei chirurgicale de corecţie a
contracturii articulare;
-Poziţiile antalgice şi tulburările de biomecanică datorate afectării articulaţiilor
mâinii şi musculaturii intrinseci, care împietează asupra mişcărilor de fineţe sunt
corectabile prin intervenţii reconstructive şi paleative.

2.11.TRATAMENTUL
2.11.1Măsuri de profilaxie utilizarea unui echipament de protecție adecvat,
odihnă, dietă alimentară echilibrată, vitamine.
2.11.2.Tratamentul curativ
- profilaxia infecţilor (vaccinare antitetanică, antibioterapie parenterală);
-combaterea șocului, dacă este cazul;
-analgezice (im, iv), dacă simptomatologia dureroasă e importantă;
-tratamentul tulburărilor de la nivelul microcirculatiei:  vasodilatatatoare
(papaverina, pentoxifilin)  anticoagulante (heparină, trombostop),  antiagregante
plachetare (aspirina, dextran )
-infiltrații cu xilină la nivelul simpaticului cervical, lombar;
-fizioterapie hiperemiantă și antiinflamatorie (US, UV, IR);
-oxigenoterapia, inițial hiperbară (scade riscul gangrenei gazoase)
-perfuzii cu soluții încălzite (glucoză, vitamine B1, B6, vasodilatatoare,
sedative), pentru combaterea hipotermiei sistemice asociate;
 - încăzirea rapidă prin imersie în apă la 40-42°C a extremităților afectate până
când acestea devin eritematoase (aprox. 30 mm);
- profilaxia infecțiilor: toaletă plăgii, badijonaj cu soluții antiseptice, pansament
steril; ridicarea flictenelor, asistarea delimitării și eliminării escarelor;
- incizii de decompresiune, în cazul leziunilor constrictive;
- incizia și debridarea colecțiilor purulente; favorizarea eliminării necrozelor, în
paralel cu excizia ţesuturilor necrozate, astfel încât vindecarea survine spontan la
degerăturile superficiale în câteva zile, în timp ce la degerăturile profunde
vindecarea apare în minim 3 – 4 săptămâni sau chiar mai târziu, necesitând grefe în
plăgi granulare şi amputaţii în gangrene);
- amputațiile și excizia escarelor, se fac numai după încheierea fazei acute și
delimitarea clară a zonelor de necroză (2-3 luni)
- acoperirea plăgilor se face cu grefe de piele liberă despicată;
- tratamentul sechelelor: reprezentate de atrofii musculare, retracţii tendinoase,
poziţii vicioase degete, tulburări vasculare de tip arteriopatie cronică asociată cu
neuropatie cronică periferică, simpatectomii preganglionare lombare sau cervicale,
grefe de piele, plastii de tendoane și mușchi.
-procedee reconstructive, dacă afectarea unor funcţii este gravă, iar resursele
locale sunt disponibile pentru utilizarea de lambouri cutanate sau musculo –
cutanate diverse .