Pedagogie- IRIMIA CRISTINA MARIA

1. EDUCAȚIE, INOVAȚIE ȘI REFORMĂ

1.1.Educația și provocările lumii contemporane

Schimbările survenite în societatea contemporană: economice, politice, culturale,

comunitare se reflectă în domeniul educației, inevitabil.

Obținerea și valorificarea superioară a informației constituie o caracteristică definitorie

a acestei societăți, în care are loc o diseminare fără precedent a cunoașterii către toți
cetățenii, folosindu-se internetul, cartea electronică și metodele de învățare prin procedee
electronice (e-learning). În acest context, investițiile în cercetare și dezvoltare, în educație
și pregătire au dobândit o importanță crucială.
Lumea contemporană este una a interdependențelor economice, culturale, tehnologice
sau de altă natură, mai puternice decât au fost vreodată. Resursele umane-inteligența,
creativitatea, adaptabilitatea- au trecut in prim plan, devenind resurse cheie ale unei
dezvoltări durabile.
Dezvoltarea lumii contemporane este strâns legată de modul în care educația satisface
cerințe tot mai complexe, de răspunsul dat unor probleme acute: degradarea mediului,
proliefarea conflictelor, șomajul, analfabetismul, sărăcia.
Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educație,
acestea fiind definite ca răspunsuri ale sistemelor educaționale la imperativele lumii
contemporane de natură politică, economică, ecologică, demografică, sanitară etc.

Implementarea noilor educații presupune elaborarea și aplicarea unor strategii

pedagogice și sociale speciale. Ele vizează:

• Pătrunderea „noilor educații” în programele școlare și universitare sub forma unor

module de studiu independente, difuzate și prin sistemele de comunicare moderne:
televiziune, radio, rețele de calculatoare;
• Implicarea lor în programele educaționale ca alternative proiectate în diferite
formule pedagogice: module de instruire complementară, ghiduri, îndrumări
metodologice;
• Regândirea sistemelor de selectare și de organizare a informației în cadrul
curriculumului.

Educația ecologică- vizează formarea și cultivarea capacităților de rezolvare a

problemelor declanșate o dată cu aplicarea tehnologiilor industriale și postindustriale
la scară socială.
Educația pentru schimbare și dezvoltare-vizează formarea și cultivarea
capacităților de adaptare rapidă și responsabilă a personalității umane la condițiile
inovațiilor și ale reformelor sociale.

1
 Educația pentru tehnologie și progres- vizează formarea și cultivarea
capacităților, aptitudinilor generale și speciale și a atitudinilor afective, motivaționale
și caracteriale, deschise în direcția aplicării sociale a progreselor științifice.

Educația față de mass media- informație furnizată de radio, Tv, presă, mass
media etc.

Educația demografică- cultivarea responsabilității civice în raport cu probleme

precum creșterea, scăderea, densitatea, migrația, structura profesională pe vârste, sex,
condiții sociale.
Educația pentru pace și cooperare- abordarea problemelor sociale prin dialog și
participarea la rezolvarea contradicțiilor ce apar la nivel național, teritorial, zonal,
local

Educația pentru democrație- înțelegea și aplicarea democrației la nivelul

principiilor sale de conducere socială eficientă care promovează drepturile omului.

Educația sanitară modernă- organizare rațională a vieții, educație pentru

petrecere timpului liber, ed. casnică modernă, ed. nutrițională.

1.2.Educația timpurie- dimensiune a învățării pe tot parcursul vieții

Educația timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naștere și pana la 6-7 ani. Ea se
realizează atât în mediul familial, cât și în cadrul serviciilor specializate, precum creșa și
grădinița. Educația timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece copiii au o
dezvoltare rapidă. Neglijarea procesului de dezvoltare duce la pierderi dificile și costisitoare.

Beneficii ale educației timpurii: performanțe școlare superioare, diminuarea ratei eșecului
școlar și a abandonului.

Note distinctive ale educației timpurii:

• Copilul este unic și abordarea lui trebuie să fie holistă;

• Abordare integrată a serviciilor de educație timpurie (îngrijire, nutriție, educație);
• Adultul (educatoarea) apare ca un partener matur de joc, care cunoaște toate detaliile
și regulile care trebuie respectate;
• Relația grădiniță-familie-comunitate este hotărâtoare.
Efecte ale educației timpurii pe termen lung:

• Copiii se simt mai atrași de școală, manifestă atitudini pozitive față de învățare,
sunt motivați;
• Ed. timpurie contribuie la egalizarea șanselor copiilor, la progresul acestora și
integrarea în societate.

2
 • Contribuie la realizarea idealului paideic prin: calitatea personalului din grădiniță,
mediul educațional, numărul copiilor din grupă și calitatea demersurilor instructiv-
educative.
Învățarea pe tot parcursul vieții este îndreptată spre îmbunătățirea cunoștințelor și a
abilităților. Este un proces continuu care necesită o educație timpurie de calitate, ca bază
pentru întreaga educație ulterioară a individului. Oamenii trebuie să-și îmbunătățească
continuu cunoștințele și abilitățile pentru a aborda probleme imediate și a participa la un
proces de dezvoltare profesională continuă. Noul imperativ educațional este de a pregăti
oamenii să-și gestioneze propria învățare, într-o varietate de contexte, pe tot parcursul vieții.
Se urmărește creșterea inteligenței (prin îmbunătățirea nivelului de educație si formare
profesională), creșterea incluzivă și creșterea durabilă prin educație pe tot parcursul vieții.

1.3.Alternative în educația timpurie

Reprezintă variante de organizare școlară care propun modificări ale anumitor aspecte
legate de formele oficiale de organizare a activităților instructiv-educative.

Grădinița Waldorf

• Se bazează pe antropologia lansată de Rudolf Steiner, care analizează omul din trei
puncte de vedere: ca ființă trupească, sufletească și spirituală;
• Doar o educație liberă le va permite copiilor șă-și afirme înclinațiile și aptitudinile;
• Copilul învață prin imitație, proces care se manifestă în joc. Jocul trebuie să fie liber;
• Omul învață să fie om numai de la oameni;
• Clasa are un învățător-diriginte timp de 8 ani;
• Instrucția de bază (90-100 de min), apoi ore cu ritm săptămânal: lb. străine, sport,
abilități practice etc.;
• Totul se bazează pe interes de învăţare, nu pe presiune exterioară;
• Ritmul are un rol important în educarea voinței;
• Materiile cognitive sunt studiate în epoci;
• Absența manualului unic contribuie la creșterea respectului față de cărți și la
întărirea autorității educatorului. Elevii se obișnuiesc să se documenteze din mai multe
surse.
• Copilul scrie pe caiete fără liniatură, considerându-se că liniatura este folosită cu
scopul de a îngrădi și limita la norme scrisul copilului;
• Pondere ridicată a cursurilor artistice și practice: cultivă simpatia, apropierea, lucrul în
echipă și colaborarea;
• Este o școală fără note, cursurile sunt mult mai libere, elevii sunt deschiși, întreabă
când nu au înțeles și ies cu curaj la tablă;
• La sfârșitul anului școlar copilul primește un certificat din care părinții afla mai multe
despre copiii lor, decât dintr-o medie.

3
 • O parte din materiile specifice: scrisul și cititul, lb. română, lb. străine, istorie,
aritmetică, desenul formelor, desenul geometric, matematică, zoologie, botanică,
geografie, fizică, chimie, muzică, ab. practice etc.;
• Jocul este activitatea principală prin care copilul învață să socializeze, prin utilizarea
materialelor naturale (jucării de lemn, lână, mătase, semințe, conuri etc.);
• Se pune accent pe relația de colaborare, constantă și armonioasă dintre educatoare și
părinți, care se răsfrânge pozitiv asupra copiilor.
Grădiniţa Montessori

• Fondată de Maria Montessori în 1907;

• Se consideră că prin procesul educațional se realizează o cucerire de către copil,
printr-un efort propriu, a unor grade succesive de independență;
• Copilul nu imită, ci absoarbe din jur și asimilează ceea ce îi este necesar, folosindu-se
de materialul pe care îl găsește în mediul ambiant;
• Educatoarea nu preda, ci creează situații de învățare și îl ajută pe copil să aleagă
materialul de care are nevoie, să-l înțeleagă și să-l folosească cât mai bine;
• Jocul este activitatea prin care copilul se pregătește pentru viață, în care face ceva,
experimentează viața reală și, totodată, o cunoaște;
• Se bazează pe respectarea libertății copilului într-un mediu organizat, bogat în stimuli,
aleși în funcție de interesele și dorințele lui;
• Libertatea este limitată de materialul avut la dispoziție, copilul supunându-se
involuntar unei discipline;
• Copilul își alege singur materialele și lucrează cu ele cât dorește, fără a fi întrerupt;
• Educatoarea nu trebuie să-și impună voința în fața copiilor, ci îi va asista și ajuta să-și
satisfacă propriile trebuințe;
• Materialul senzorial este grupat după: culoare, formă, dimensiune, sunet, greutate
etc.;
• Materialele sunt proiectate special pentru dezvoltarea senzorială, ușor de manipulat.
Ele sunt așezate pe rafturi deschise, vizibile, grupate pe 4 arii de dezvoltare: viața
practică, dezvoltare senzorială, dezvoltarea limbajului, matematică, știință și cultură;
• Un singur exemplar din fiecare obiect, copilul trebuie să aștepte pentru a-l folosi
uneori, învățând cum să evite conflictele, să respecte nevoile și activitățile altora;
• Copiii învață prin descoperire, dezvoltându-și capacitatea de concentrare, motivația,
imaginația, creativitatea, controlul de sine și autodisciplina;
• Copiii sunt grupați pe vârste și capacități neomogene, în serii de 3 ani (0-3 ani, 3-6
ani);
• Prioritare sunt activitățile alese și realizate individual sau în grupuri mici;
• Competiția, controlul și sancțiunile de orice fel sunt evitate, deoarece acestea sunt
piedici în educația copilului;
• Nu se oferă recompense.
Școala Freinet

• Fondată de Celestin Freinet;

4
 • Școala centrată pe copil, muncă școlară motivată, activitate personalizată, expresie
liberă și comunicare, cooperare, globalitatea acțiunii educative;
• Libertatea de a alege între opțiuni diverse;
• Orice copil poate deveni cel mai bun la un moment al existenței sale, ierarhizarea nu e
cea mai bună idee;
• Tehnici: jurnal școlar, corespondența școlară, ancheta documentară, exprimarea
plastică, corporală;
• Instrumente: fișiere autocorective, fișiere documentare, planul de muncă individual,
brevetul, autoevaluarea, evaluarea;
• Centrată pe rezolvarea unor probleme de către grupurile de copii aflate sub îndrumarea
cadrelor didactice;
• Muncă în grupuri mici;
• Rolul educatoarei este: organizarea materialelor necesare educației, asigurarea și
menținerea climatului de încredere, cultivarea încrederii în părerile celorlalți;
• Educatoarea este doar un observator care dirijează și coordonează activitățile copiilor.
Step by step

• Oferă soluții eficiente, apreciate de părinți pentru educarea preșcolarilor:

individualizarea instruirii în funcție de necesitățile și interesele fiecărui copil;
• Poziția centrală a copilului în procesul educațional, activități individuale și de grup
desfășurate în centrele de activitate special amenajate;
• Strategii didactice activ-participative si educative;
• Mediu de învăţare stimulativ;
• Participarea activă a familiei la procesul educativ;
• Copiii sunt îndrumați să facă alegeri și să-și asume responsabilitatea pentru ele, să-și
formeze opinii personale, să se antreneze în discuții, să pună în valoare respectul
reciproc, onestitatea, civismul;
• Se parcurge aceeași programă ca în învățământul tradițional, diferit este modul de
aplicare a acesteia;
• Conținuturile sunt structurate în funcție de copii, de nevoile, posibilitățile și interesele
lor;
• Educatoarea încurajează autonomia și inițiativa copiilor, stimulându-i să pună
întrebări, să participe la discuții, să își exprime opțiunile, să propună soluții;
• Învățarea se produce, în bună măsură, prin descoperire individuală și în ritmul propriu
al copilului, încurajându-se modurile personale de a progresa în cunoaștere și în
dezvoltarea abilităților;
• Are scopul de a le cultiva copiilor: curiozitatea, imaginația, spontaneitatea, gustul
pentru frumos;
• Pune accent pe aspectele intelectuale, emoționale, sociale, estetice și fizice ale
dezvoltării copilului;
• Atunci când experiența educațională este individualizată, copiii se pot dezvolta în
ritmul propriu, fiecare având timp să-și selecteze activitățile;

5
 • Principalele centre de activitate sunt: Artă, Materiale de construcție, Bucătărie, Joc de
rol, Alfabetizare, Matematică, Științe, Muzică, Joc în aer liber, Nisip și apă etc.;
• Fiecare grupă are două educatoare. La începutul zilei are loc întâlnirea de dimineață(8-
9). Este un prilej pentru copii să se salute, să comunice, dar și să afle tema și
activitățile zilnice;
• După aceasta copiii optează pentru activitățile în centrele de interes;
• Masa de prânz și somnul fac parte din programul zilnic;
• Activitățile de aranjare a jucăriilor încheie programul zilnic;
• Responsabilitatea cadrului didactic este de a asigura o ambianță stimulatoare din punct
de vedere intelectual, emoțional, motivațional și de a acorda sprijin tuturor elevilor în
învățare;
• Este importantă participarea familiei, dar și parteneriatul cu diverse instituții.
Planul Jena

• Este fundamentat pe concepția pedagogului german Peter Peterson;

• Se pune accentul pe copil și dezvoltarea integrală a personalității sale;
• Dezvoltarea nu este posibilă decât în comunitate (copii, părinți, educatoare), în
interacțiunea cu alți indivizi;
• Pune accent pe importanța vieții sociale, pe promovarea unei atitudini responsabile, a
respectului față de cei din jur, a spiritului de inițiativă, a spiritului critic;
• Mediul este foarte important. El trebuie să ofere confort, siguranță, să reflecte gustul,
nevoile și interesele copiilor.
Principii:
• Gruparea- petrecerea timpului de către copii în grupuri eterogene de vârstă, după
modelul familial;
• Activitățile de bază sunt cele care definesc ființa umană: conversia, jocul, lucrul,
serbarea;
• Se bazează pe planul ritmic de activitate: al zilei, al săptămânii, semestrului și anului
școlar;
• Copiii contribuie tot timpul la amenajarea și întreținerea spațiului educațional;
• Sălile de grupă sunt împărțite în colțuri: Colțul construcțiilor, jocurilor de rol, jocurilor
de masă, de tâmplărie, de lectură și ascultare, muzică, dans și mișcare etc.;
• Strânsă colaborare cu părinții.

1.4.Tranziția de la grădiniță la școală

Educația timpurie afectează decisiv viitoarea integrare școlară a copiilor și reduce

semnificativ posibilitatea manifestării comportamentelor deviante, precum și a eșecului
școlar.
Experiențele trăite de copil în tranziția de la grădiniță la școală au un impact pe termen
lung asupra capacității de a face față schimbării și asupra imaginii despre el însuși. Un start
de succes în viața școlară este corelat cu performanțele în învățare și sociale viitoare.

6
 Adaptarea școlară exprimă calitatea și eficiența realizării concordanței dintre personalitatea
elevului și cerințele școlare. Copilul preșcolar trebuie să își însușească instrumentele
intelectuale necesare schimbării și o atitudine pozitivă față de schimbare. Aptitudinea pentru
școlaritate presupune dobândirea unor capacități, abilități și deprinderi.
O trecere reușită a preșcolarului în școala primară depinde în bună măsură de felul în care
este abordată problema jocului: este necesară o etapă de tranziție de la jocul preșcolarului la
munca școlarului.

Având în vedere că grădinița și școala reprezintă două trasee educative succesive, dar părți
ale unui proces care trebuie să rămână un ansamblu unitar, legătura dintre respectivele
instituții se cere întărită pentru ca trecerea dintr-una într-alta să asigure continuitatea
proiectelor și finalizarea lor adecvata. Având conștiința acestui fapt, personalul didactic din
cele două instituții urmează să caute împreună acele prilejuri de colaborare care să faciliteze
integrarea copilului în mediul înalt formalizat al scolii.

Se pot realiza activități comune între învățători și educatoare: invitarea învățătorilor la

lecții deschise în grădinițe, preșcolarii și elevii pot participa la activități cultural-artistice
împreună, preșcolarii pot merge în vizită în școli.

1.5.Grădinița-nucleu al unei comunități care învață

Grădinița este unul dintre partenerii comunitari implicați şi consecvenți a cărei existență în
societate marchează începutul traseului educațional al copilului și primii pași către viitoarea
sa devenire, de cetățean responsabil.
În cadrul sistemului de învățământ trebuie să existe o atmosferă destinsă între agenții
educaționali deoarece această atmosferă facilitează învățarea. Existența unor reguli comune,
cunoscute și fixate împreună cu familia și copiii, ușurează mult efortul învățării. Există o rețea
complexă de relații în cadrul unei grădinițe, iar aceste relații au un potențial considerabil de
influențare a educației copiilor, atât în sens pozitiv cât și în sens negativ. De nenumărate
ori, grădinița este pusă în situația de a rezolva o serie de probleme pe care, prin dimensiunea
şi locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluționate fără un sprijin adecvat și o susținere directă din
partea comunității. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă
societatea și în egală măsură intervențiile sistemului de educație.
Principalele relații sunt:

1. Relația dintre grădiniță și familie. Dezvoltarea acestui tip de relație, vine după sine și cu
un avantaje printre care amintim: dezvoltarea abilităților de lideri ale părinților; conectarea
familiei cu membrii școlii și ai comunității; oferirea de suport familiilor preșcolarilor.
Menținând acest tip de parteneriat, părinții devin responsabili față de educația copiilor și
îndeplinesc nevoile copiilor de a fi sprijiniți și aprobați. Educatoarea trebuie să manifeste o
relație de prietenie față de părinți, să-i informeze cu privire la aspectele pozitive și negative
ale copilului. Tot educatoarea trebuie să le ofere părinților suficiente informații despre nivelul
de dezvoltare al copilului, despre activitățile care îi trezesc copilului cel mai mare interes.
Conducerea grădiniței are și ea un rol foarte important, pentru că aceasta trebuie să creeze un
climat educațional deschis, trebuie să-i încurajeze pe părinți să participe la activitățile
desfășurate cu copiii și părinții. Părinților trebuie să li se creeze o impresie frumoasă despre

7
grădiniță, un loc unde își aduc copiii cu drag, fără teama de a pune întrebări, oferindu-li-se
răspunsuri de fiecare dată.

Părinții au și ei datoria de a le crea propriilor copii, o imagine frumoasă a grădiniței, un loc

deosebit de drăguț și relaxant, unde aceștia învață cele mai frumoase cântece și poezii și unde
au cele mai frumoase jucării. În acest fel curiozitatea copiilor crește, iar dacă părinții au o
atitudine pozitivă față de grădiniță, atunci sunt toate șansele ca preșcolarul să aibă încredere în
educatoare și colegi.

Părinții preșcolarului trebuie să fie interesați de tot ce se întâmplă cu copilul la grădiniță,

trebuie să știe orarul grădiniței, trebuie să știe ce îi place cel mai mult copilului să facă,
trebuie să participe cu interes la activitățile desfășurate în grădinița cu familia. Părinții trebuie
să fie deschiși, să ofere cadrului didactic toate informațiile despre copil, din punct de vedere al
sănătății, al dezvoltării sau a dorinței acestuia.

În concluzie, relația dintre familie și grădiniță trebuie să fie o relație de prietenie, o relație
de comunicare , ambele părți trebuie să prezinte interes pentru același fapt: preșcolarul.

2. Relația dintre grădiniță și comunitate. Deține numeroase avantaje, printre care amintim:
transmiterea de informații pozitive despre grădiniță către agenții instituționali, dar și a
grădiniței înspre comunitate prin distribuirea unui mesaj care vine din mai multe surse și care
exprimă specificul grădiniței respective în comunitatea locală.

Educatoarele, au rolul de a manifesta creativitate și imaginație în inițierea unor

parteneriate, dinamism în organizarea și desfășurarea acestor parteneriate, dar și toleranță
fiind responsabile de evaluarea acestui parteneriat.
Grădinița trebuie integrată în mediul comunității ca partener egal și consecvent în formarea
viitorilor cetățeni. Educatoarea fiind responsabilă de crearea acestor legături cu comunitatea și
păstrarea unei relații deschise cu comunitatea și societatea de care aparținem cu toții.

Exemple de astfel de parteneriate între grădiniță-comunitate ar fi cu jandarmeria,

participare la Ziua Jandarmeriei, dar și cu poliția, participând la Ziua Poliției. Astfel de
parteneriate între grădiniță-familie-comunitate sunt foarte importante, creându-se strânse
legături între toți participanții.

2. EDUCABILITATEA. FACTORII DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII

UMANE-INTERACȚIUNI ȘI DOMINANTE

2.1.Conceptul de dezvoltare și conceptul de educabilitate

Educabilitatea :
• Capacitatea omului de a fi receptiv la influențe educative și de a realiza
acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate;
• Ansamblul posibilităților de a influența cu mijloace educative formarea
personalității fiecărui individ uman;
• Capacitatea insului uman de a fi educat.

8
 Dezvoltarea reprezintă un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu
la organizat, printr-o succesiune de etape, stadii.
• Dezvoltarea fizică- modificări de lungime și greutate a corpului, ale inimii, ale
scheletului și ale musculaturii, modificări ale creierului;
• Dezvoltarea cognitiva- modificări în ceea ce privește percepția, învățarea, memoria,
raționamentul și limbajul;
• Dezvoltarea psihosocială- modificări legate de personalitate, emoții și relații ale
individului cu ceilalți.
În determinarea dezvoltării psihofizice a copilului, rolul principal aparține interacțiunii
dintre ereditate, mediu și educație.
Ereditatea:
• Reprezintă însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generație la
alta, sub forma codului genetic, informații care privesc specia, grupul de apartenență
sau individual;
• Își face prezența în formarea personalității în măsura în care ceilalți doi factori o
permit: mediul de viață favorabil și acțiune educativă de calitate;
• Posibilitățile înnăscute ale copilului trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate, în caz
contrar rămân latente și se pierd.
Mediul:
• Totalitatea elementelor și condițiilor de viață cu care individul interacționează pe
parcursul vieții sale;
• Are două componente:
1. Mediul geografic natural (climă, relief, radiații, poluare)
2. Mediul socio-cultural- permite umanizarea și socializarea individului
prin asigurarea condițiilor materiale, de civilizație și cultură.
Influențele exercitate de mediul social asupra omului sunt :

1. Directe, prin: - schemele de conduită oferite de ceilalți membrii ai colectivității căreia

îi aparține. ; limbaj, ca mijloc de comunicare și transmitere a capitalului de cultură și a
întregii cunoașteri acumulate prin experiența grupului.
2. Indirecte, prin: - membrii familiei care joacă rolul de factor mediu între acesta și
realitatea socială și care, ei înșiși, sunt influențați în comportamentul lor de cultura
grupului căruia îi aparțin.
Caracteristica principală a mediului social este diversitatea, neuniformitatea. În funcție de
impactul și conținutul lor, precum și de gradul lor de organizare, influențele mediului social
sunt:

- organizate, exercitate de familie și de școală, instituțiile socio-culturale, mass

media.
- spontane, rezultate din activitățile cotidiene: civilizația urbană, viața satului,
cercul de prieteni.

9
Educația:

• Este factorul determinant al dezvoltării psihoindividuale;

• Copilul devine un om social numai prin educație, cu ajutorul căreia își însușește limbaj
social, cultură generală și comportament moral cetățenesc, își formează concepția
despre lume, își dezvoltă potențialul creator, se pregătește pentru integrarea socio-
profesională;
• Individul uman își extinde existența dincolo de limitele biologice, devenind
personalitate.

Dezvoltarea psihică este un proces plurideterminant care se sprijină pe ereditate, folosește

datele oferite de mediu, este dirijată de educație. Ea este deplină în condițiile interacțiunii
optime între cei trei factori.

2.2 Metode, tehnici și instrumente de cunoaștere a specificului dezvoltării psihice la

vârstele timpurii

Metoda- ansamblu de principii, idei și procedee, care orientează actul cunoașterii și asigură
finalizarea lui.

OBSERVAȚIA:

• Furnizează educatoarei cele mai bogate și variate date pentru caracterizarea

personalității copilului;
• Copilul se manifestă diferit la anumite tipuri de activități: preferă un anumit tip de
activitate, se comportă diferit în cadrul activității de joc;
• Observând comportamentul copilului obținem date importante despre temperamentul,
caracterul și aptitudine acestuia;
• În cadrul jocului didactic, educatoarea poate observa: copilul preferă să fie lider sau
subaltern, este dinamic, manifestă spirit de echipă etc.;
• În activitățile comune se pot obține date despre: imaginația, memoria, gândirea,
limbajul copilului;
• Toate observațiile trebuie consemnate în caietul de observații psiho-pedagogice sau alt
caiet.

Convorbirea:
• Anumite manifestări le putem afla prin intermediul convorbirilor ocazionale, libere
sau prin intermediul convorbirilor premeditate care au scop bine stabilit;
• Cu timpul copilul capătă încredere în educatoare în a-și destăinui toate frământările;
• Astfel putem afla informații despre viața lui în familie, despre activitățile pe card le
desfășoară, despre problemele care îl preocupă;
• Astfel se pot corecta unele comportamente sau, deopotrivă, cultiva anumite aptitudini
sau interese ale acestuia.

10
 Metoda biografică sau anamneza:

• Se reduce în mare parte la datele obținute din familie;

• Dezavantaj- nu poți ști dacă părinții sunt sinceri.

Metoda testelor:

• O cale importantă în cunoașterea personalității copilului, a nivelului atins în

dezvoltarea lui generală;
• Testele de cunoștințe pot fi inițiale sau predictive, formative, sumative;
• Evaluarea predictivă- la începutului unui program, cea formativă pe parcurs si cea
sumativă la sfârșit;
Importanța evaluării:

• Determinarea exactă a obiectivelor și a conținuturilor conform programei școlare;

• Stabilirea nivelului de solicitare în funcție de capacitatea și de ritmurile biologice ale
copilului;
• Alegerea itemilor care să se adreseze capacității de prelucrare creatoare a informației;
• Stabilirea nivelelor de performanță în funcție de calitatea și exactitatea răspunsurilor.
Metoda analizei portofoliilor copiilor

• Are o mare utilizare în cunoașterea psihologică a personalității copilului;

• Pe desenele, picturile și modelajele executate de copilul preșcolar se poate studia
profilul său;
• Copilul ornamentează în desen personajele pe care le admiră, le așază în față, le
desenează mai mari în raport cu celelalte personaje;
• Simplitatea, depărtarea, micșorarea unor personaje are o semnificație inversă;
• Educatoarea are un rol important în stimularea creativității și a imaginației copilului.
Metoda convorbirii

• Este o conversație între două persoane, desfășurată după anumite reguli metodologice,
prin care se urmărește obținerea unor informații cu privire la o persoană;
• Trebuie să fie premeditată, să aibă un scop bine precizat și să respecte anumite reguli;
• Trebuie să evidențieze detalii referitoare la interesele și aspirațiile copiilor, la trăirile
lor afective, la motivația diferitelor conduite, la trăsăturile de personalitate ale
acestora.

Fișa psihologică

• Instrument de sinteză și de evaluare a informațiilor privind profilul psihologic,

medical, familial al copilului;
• Permite aprecieri calitative asupra trăsăturilor de personalitate ale copiilor;
• Cuprinde date generale despre copil și familia sa, despre activitatea lui în grădiniță și
în afara ei, date asupra structurii psihologice, concluzii.

11
2.3 Repere ale dezvoltării la vârstele timpurii. Domenii de dezvoltare

Dezvoltarea: întregul traseu ontogenetic al unui individ de la naștere până la moarte;

• Dezvoltarea fizică- modificări de lungime și greutate, modificările inimii, ale

organelor interne, ale scheletului și musculaturii, ale structurii și funcției creierului;
• Dezvoltarea cognitiva- modificări în ceea ce privește percepția, învățarea, memoria,
raționamentul și limbajul;
• Dezvoltarea psihosocială- modificări legate de personalitate, emoții și relații ale
individului cu ceilalți.
Repere fundamentale privind Învățarea și Dezvoltarea Timpurie(RFIDT)

• Reprezintă o resursă, un document care informează educatoarea, părinții și în general

toți adulții despre așteptările pe care le pot avea față de aceștia în perioada copilăriei;
• Pentru cadrele didactice RFIDT reprezintă un punct de referință în organizarea și
proiectarea activităților din unitățile de educație timpurie;
• Au o funcție diagnostică numai la nivel de grup de copii și nu la nivel individual;
Domeniul- parte din complexitatea dezvoltării copilului cu caracteristici specifice date de
tipul de achiziții și procese ce le presupune.

DOMENIILE DE DEZVOLTARE

• Sunt diviziuni convenționale, necesare din rațiuni pedagogice pentru asigurarea

dezvoltării depline, complexe și pentru observarea evoluției copilului;
• Între toate domeniile de dezvoltare există dependențe și interdependențe, astfel că
fiecare achiziție dintr-un domeniu influențează semnificativ progresele copilului în
celelalte domenii;
• Domeniile de dezvoltare devin pe parcursul primilor ani de viață organizată ( creșă
și grădiniță) instrumente pedagogice esențiale pentru a realiza individualizarea
educației și a învățării.
A. Dezvoltarea fizică, a sănătății și igienei personale- cuprinde o gamă largă de
deprinderi și abilități ( de la mișcări largi –săritul, alergarea, până la mișcări fine-
desenul, modelarea), dar și coordonarea, dezvoltarea senzorială, alături de cunoștințe
și abilități referitoare la îngrijire și igienă personală , nutriție etc.
B. Dezvoltarea socio-emoțională- vizează debutul vieții sociale, capacitatea lui de a
stabili și menține interacțiuni cu adulți și copii.
C. Capacități și atitudini față de învățare- modul în care copilul se implică într-o
activitate de învățare, modul în care abordează sarcinile și contextele de învățare,
precum și la atitudinea sa în interacțiunea cu mediul și persoanele din jur.
D. Dezvoltarea limbajului, a comunicării și a premiselor citirii și scrierii- vizează
dezvoltarea limbajului (vocabular, gramatică, sintaxă, înțelegerea semnificației), a
comunicării (ascultare, comunicare orală și scrisă, nonverbală și verbală) și
preachizițiile pentru citit-scris.

12
 E. Dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii
• Abilitatea copilului de a înțelege relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente
și persoane, dincolo de caracteristicile lor fizice;
• Include abilități de gândire logică și rezolvare de probleme, cunoștințele
elementare matematice ale copilului și cele referitoare la lume și mediul
înconjurător.
3. PROIECTAREA DIDACTICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

2.2 Conceptul de proiectare didactică: funcții, etape

Proiectarea didactică:

• Reprezintă ansamblul operațiilor de anticipare a obiectivelor, conținuturilor,

strategiilor de evaluare, precum și a relațiilor dintre acestea;
• Se referă la ansamblul de procese și operații de anticipare, de fixare mentală a pașilor
care urmează a fi parcurși la nivelul procesului de învățământ;
• Constă în efectuarea unor operații de construcție și organizare anticipativă a
obiectivelor, conținutului, strategiilor de dirijare a învățării, a probelor de evaluare și a
relațiilor dintre acestea;
• Patru întrebări esențiale: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face?, cum voi ști dacă
ce mi-am propus s-a realizat?.
Funcții:

1. Funcția de anticipare-ansamblu coordonat de operații de anticipare a

desfășurării procesului instructiv-educativ;
2. Funcția de orientare- se referă la resursele didactice pe care cadrul didactic le
utilizează în proiectare și care dau sens, direcționează activitatea didactică;
3. Funcția de organizare- face referire la modul în care cadrul didactic reușește să
îmbine resursele didactice pentru a desfășura optim activitatea și pentru a
eficientiza demersul didactic;
4. Funcția de dirijare- se referă la îndrumarea, orientarea demersului didactic în
funcție de finalități;
5. Funcția de reglare-autoreglare- raportarea rezultatelor finale la obiective
permite controlul și reglarea, autoreglarea proceselor pedagogice, oferă măsura
eficienței activității și optimizarea activităților educative;
6. Funcția de decizie- vizează ameliorarea și optimizarea activității instructiv-
educative prin raportarea rezultatelor obținute de copii la obiectivele
pedagogice formulate.

Etape:
1. Încadrarea activității didactice în planul tematic;
2. Stabilirea obiectivelor operaționale;
3. Prelucrarea si structurarea conținutului științific;

13
 4. Elaborarea strategiei didactice;
5. Stabilirea structurii procesuale a activității didactice;
6. Cunoașterea și evaluarea randamentului școlar.

3.2 Produse curriculare fundamentale

Planul de învățământ:

• Este un document oficial în care se structurează conținutul învățării pe niveluri și

profiluri de școli;
• Se stabilește numărul de ore (maxim și minim) pe diferite discipline sau arii
curriculare;
• Are caracter reglator-strategie și reflectă filozofia și politica educațională a sistemului
de învățământ național;
• Influențează strategia de alocare a resurselor umane și materiale în domeniul
învățământului, sistemul de evaluare și examinare, sistemul de formare inițială și
continuă a personalului didactic.
Programa școlară:

• Reprezintă acel document care configurează conținutul procesului instructiv-educativ

la o disciplină de învățământ;
• Este instrumentul de la care se pornește în proiectarea didactică, având o valoare
operațională și instrumentală deosebită;
• Ea indică obiectivele, temele și subtemele la fiecare disciplină, timpul alocat pentru
fiecare;
• Ea cuprinde importanța disciplinei în planul de învățământ, valoarea ei instructiv-
educativă, obiectivele de atins la disciplina respectivă, natura si volumul cunoștințelor/
abilităților ce trebuie predate/ însușite de către copii, timpul afectat pentru fiecare
capitol, subcapitol, lecție, indicații metodologice privind predarea și evaluarea, temele
suplimentare, referințe bibliografice, standarde de performanță.
Nivelurile proiectării didactice

• Proiectarea globală- concretizată în stabilirea de către Ministerul Educației și

Cercetării a planurilor cadru de învățământ si a programelor școlare.
• Proiectarea eșalonată- reprezintă documentele administrative întocmite de educatoare:
proiectare anuală, tematică, proiectarea lecțiilor/ activităților.

Proiectarea anuală

• Este o proiectare eșalonată, care se materializează în planificarea proiectelor tematice

pentru cele 6 teme anuale de studiu și a conținuturilor care vor fi asociate acestora;
• La nivelul 3-5 ani se pot atinge minim 4 teme anuale, deci minimum 4 proiecte
tematice;
• La nivelul 5-6 ani-maxim 7 proiecte tematice cu o durată de maxim 5 săptămâni
pentru fiecare proiect sau un număr mai mare de proiecte cu o durată mai mică.

14
Proiectarea tematică se fundamentează pe elaborarea proiectului tematic.

Etape de realizarea a proiectului tematic:

a. Etapa de pregătire- alegerea temei, stabilirea scopului, dimensiunilor dezvoltării și a
competențelor vizate, stabilirea obiectivelor, analiza resurselor și a condițiilor de desfășurare,
planificarea activităților, proiectarea strategiilor didactice (metode și procedee, mijloace,
forme se organizare);
b. Etapa de realizare- cercetarea propriu-zisă, finisarea și redactarea;

c. Etapa de valorificare didactică a proiectului: prezentarea, autoevaluarea și evaluarea

finală.

Toate proiectele tematice derulate pe parcursul anului școlar vor face parte din mapa
grupei, alături de caietul educatoarei și de celelalte documente: fișele de observație asupra
copiilor, evaluarea copiilor, caietul profesional.
Planificarea zilnică/ săptămânală

• Se elaborează pe baza Planului de învățământ și a Planificării calendaristice anuale;

• Ea demonstrează capacitatea cadrului didactic de a organiza toate elementele acțiunii
educaționale într-o formă coerentă, exprimată prin corelarea obiectivelor cu
conținuturile, materialele și mediul educațional;
• Punctul de plecare în planificarea activităților îl constituie comportamentele care să
asigure premisele dezvoltării competențelor cheie mai târziu, deoarece ele reprezintă
finalitățile tuturor activităților care se petrec în grădiniță;
• Planificarea activităților este condiționată de specificitatea grupului de copii pe care îl
coordonăm;
• Planificarea este un proces ce este puternic influențat de progresul înregistrat de copii;
• Este documentul administrativ ce oferă o imagine clară și completă a ceea ce are de
făcut educatoarea zi de zi, în scopul realizării dezideratelor curriculumului.
• Activitățile integrate vor fi cele prezente în Planificarea calendaristică, proiectate
conform Planului de învățământ, aferent nivelului de vârstă, susținute de experiența
cadrului didactic;
• Când proiectăm o activitate didactică integrată vom realiza un singur proiect și vom
preciza: unitatea de învățământ, grupa, educatoarea, tema, scopul activității,
dimensiuni ale dezvoltării, comportamente vizate, obiective operaționale, strategii
didactice, strategii de evaluare.
Proiectul didactic

• Este acțiunea cea mai concretă și detaliată de anticiparea și prefigurare a acțiunilor și

operațiilor, materializată într-un document structurat în două părți:
1. Una introductivă- se precizează data, grupa, tema, domeniul experiențial, tipul de
activitate, scopul, dimensiuni ale dezvoltării, comportamente vizate, obiective
operaționale, strategiile didactice (metode și procedee, mijloace, forme de
organizare), resurse;

15
 2. Și cea propriu-zisă (scenariu didactic) realizat sub forma unui tabel în care sunt
înscrise etapele lecției, obiective, activitatea educatoarei, strategii didactice,
evaluarea.

4.ÎNVĂȚAREA ÎN GRĂDINIŢĂ. ORIENTĂRI CONTEMPORANE ÎN TEORIA ȘI

PRACTICA ÎNVĂȚĂRII ÎN GRĂDINIŢĂ

4.1.Conceptul de învățare în grădiniță. Mecanisme și procesualitate. Forme, tipuri și

niveluri de învățare

Învățarea:

• Activitatea efectuată în scopul însușirii anumitor cunoștințe, al formării anumitor

deprinderi sau dezvoltării unor capacități;
• Dobândire de experiență și modificare a comportamentului individual;
• Munca intelectuală și fizică desfășurată în mod sistematic de către copii, în vederea
însușirii conținutului ideatic și formării abilităților necesare dezvoltării continue a
personalității.
Particularități:

• Se realizează într-un cadru instituționalizat, reglementată de legi, principii, norme,

structuri de organizare și funcționare;
• Este dirijată din exterior de către personal calificat;
• Este un proces strict controlat ce tinde să devină treptat autocontrolat;
• Este un demers conștient;
• Are un pronunțat caracter secvențial;
• Are un caracter gradual (de la simplu la complex);
• Este un proces relațional mijlocit, bazat pe interacțiuni, comunicare educatoare-
copil etc.;
• Are un accentuat caracter formativ-informativ.
Forme de învățare:

1. Învățarea spontană;
2. Învățarea neorganizată- din cadrul familiei sau al profesiunilor;
3. Învățarea școlară:
• Are un caracter sistematic, organizat;
• Este dirijată de către cadrul didactic;
• Se realizează cu ajutorul unor metode și tehnici eficiente de învățare
respectând principiile didactice;

16
 • Este supusă feed-back-ului, pe baza verificării și evaluării permanente a
rezultatelor obținute de copii;
4. Învățarea socială- constă în însușirea experienței social-istorice de către tânăra
generație, în scopul formării comportamentului social.

Tipuri/stiluri de învățare
Indivizii procesează informaţiile în moduri diferite.

Stiluri:
a. După analizatorul implicat:
1. Vizual- își amintesc ce scriu și citesc, le plac prezentările și proiectele vizuale;
își pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole și hărți; înțeleg cel mai
bine informațiile când le vad.
2. Auditiv- își amintesc ceea ce aud; le plac discuțiile din clasă și cele în grupuri
mici; își pot aminti foarte bine instrucțiunile; înțeleg cel mai bine informațiile
când le aud.
3. Tactil-kinestezic- își amintesc ceea ce fac și experiențele personale la care au
participat cu mâinile și întreg corpul; le place folosirea instrumentelor sau
preferă lecțiile în care sunt implicați/activi; își pot aminti foarte bine lucrurile
pe care le-au făcut o dată, le-au exersat și le-au aplicat în practică; au o bună
coordonare motorie.
b. După eficiență: - receptiv-reproductivă;
- Inteligibilă;
- Creativă.
c. Conținutul învățării:
- Înv. senzorio-motorie (a deprinderilor);
- Înv. cognitivă (noțiunilor);
- Înv. afectivă (a convingerilor, sentimentelor, atitudinilor);
- Înv. conduitei moral civice.
d. După operațiile și mecanismele gândirii:
- Înv. prin observare;
- Înv. prin imitare;
- Înv. prin condiționare reflexă;
- Înv. prin discriminare;
- Înv. prin asociere verbală;
- Înv. prin identificare.
e. După modul de organizare a materalului de învățare:
- Înv. programată;
- Înv. euristică;
- Înv. algoritmică;
- Înv. prin modelare;
- Înv. prin rezolvare de probleme;
- Înv. prin descoperire.

17
Niveluri ale învățării:

1. Înv. conștientă;
2. Înv. neconștientă- în stare de veghe;
3. Înv. în stare de somn (hipnotică);
4. Înv. în mod spontan (bazată pe imitație);
5. Înv. în stare latentă (de la sine).

4.2 Teorii ale învățării

R. Mayer propune o sistematizare a modelelor:

1. Modele asociaționiste- susțin că învățarea se produce în contextul unor relații dintre cel
puțin 2 categorii de elemente: stimulii, pe de o parte, și comportamentele de cealaltă parte
(Skinner);
2. Modele constructiviste- pornesc de la premisa că sub acțiunea factorilor interni și sub
acțiunea factorilor externi are loc construcția progresivă a inteligenței, în contextul
echilibrării relației dintre organism și mediu (J. Piajet, L.S. Vigotski, J. Bruner);

3. Modelul învățării ca procesare a informațiilor- abordează fenomenele psihice în relație cu

mecanismele cognitive care stau la baza procesării informațiilor (psihologia cognitivă).

B.F. SKINNER (1971)-Teoria condiționării instrumentale:

• Acordă un rol important întăririi în învățare;

• Întărirea poate fi: pozitivă, prin furnizarea unui stimul plăcut după producerea unui
anumit comportament sau negativă, prin înlăturarea unui stimul neplăcut după
producerea unui comportament;
• Asistăm la formarea unor comportamente ca reacții de răspuns la solicitările mediului
social și ca efect al abordării sarcinilor de lucru, având ca mijlocitor recompensa;
• Trebuie dozată cu grijă oferirea de recompense, astfel încât aceasta să își păstreze rolul
stimulator în generarea unor conduite deziderabile, în contextul în care ne dorim să
valorificăm întărirea pozitivă în calitate de mijlocitor, și nu de scop al activității de
învățare.

JEAN PIAGET (1973)-Teoria constructivismului cognitiv „nașterea inteligenței la copil”

• Explicarea învățării înseamnă descrierea inteligenței ca formă particulară a adaptării

biologice;
• Dezvoltarea inteligenței este o adaptare din ce în ce mai complexă la mediu, care
presupune două procese de bază: asimilarea (informațiile noi sunt înglobate în
schemele de operare de care individul dispune deja) și acomodarea (modificarea
schemelor de operare în raport cu noile caracteristici ale situației);
• Stadiile dezvoltării propuse de Piajet sunt:

18
 1. Stadiul inteligenței senzorio-motorii (0-18 luni/2ani)- presupune primirea informațiilor
pe cale senzorială;
2. Stadiul preoperațional (2-7/8 ani)- cuprinde substadiul gândirii simbolice și
preconceptuale (folosește simboluri în contextul reprezentării mentale a unui obiect) și
substadiul gândirii intuitive;
3. Stadiul operațiilor concrete (7/8-11/12 ani)- se manifestă reversibilitatea gândirii;
operațiile gândirii trebuie însoțite de un suport material concret;
4. Stadiul operațiilor formale (11/12-15/16 ani)- marchează plasarea gândirii la nivel
contractual-abstract, valorifică raționamentele ipotetico-deductive si operarea cu
enunțuri verbale după criterii logice.
Teoria lui Piajet pune accent pe rolul interacțiuni dintre individ și mediu, cu scopul de a
construi structurile cognitive care, în opinia autorului, nu sunt înnăscute.

L.S. VIGOTSKI (1972)

• Delimitează rolul interacțiunii sociale în procesul dezvoltării cognitive;

• Copilul stabilește relații în spațiul mediului social, adulții jucând un rol semnificativ în
acest context (dirijează acțiunile copilului);
• Cu ajutorul limbajului, copilul transformă acțiunea exterioară într-una interioară, cu
ajutorul gândirii;
• Vigotski consideră că învățarea poate să genereze dezvoltare;
• El introduce conceptul de zonă a proximei dezvoltări, care marchează un spațiu în
cadrul căruia s-ar putea înregistra un progres al copilului, cu condiția ca acesta să
beneficieze de stimulare adecvată din partea adultului.

D.P. AUSBEL (1969):

• Consideră că procesul de achiziție a unor cunoștințe noi depinde de calitatea celor

existente deja și că învățarea se fundamentează pe raportul stabilit de subiect între
vechile cunoștințe și noile cunoștințe;
• Învățarea se bazează pe atribuirea semnificațiilor și se fundamentează pe un
raționament de tip deductiv;
• Cadrele didactice acționează ca facilitatori ai învățării, stimulându-i pe copii, care sunt
plasați în centrul procesului didactic.
ROBERT M. GAGNÈ (1975):

• Delimitează opt tipuri de învățare pornind de la structura elementelor componente ale

situației în care se produce învățarea:
1. Învățarea de semnale- se bazează pe stabilirea unui reflex condiționat în
contextul manifestării simultane a 2 forme de stimulare: stimulul care produce
o reacție generală pe care dorim să o obținem și stimulul semnal (vederea
mamei poate deveni un semnal pentru copil).

19
 2. Învățarea stimul-răspuns- se diferențiază de tipul anterior prin caracterul
voluntar al răspunsului la stimuli; răspunsul nu mai are caracter general, difuz,
ci unul precis, antrenând componenta motorie în condițiile unei stimulări
repetate și în prezența unei întăriri prin care se recompensează răspunsurile
corecte, cele incorecte nefiind recompensate.
3. Înlănțuirea de mișcări (mersul pe bicicletă, înotul)- presupune legarea a două
sau mai multe relații de tip stimul-răspuns, ținând cont de o serie de condiții:
fiecare verigă din înlănțuire trebuie să fi fost însușită anterior, trebuie să existe
continuitate, iar întrunirea acestor condiții dă impresia unui proces care nu se
produce gradat, ci deodată;
4. Învățarea pe baza asociațiilor verbale- reprezintă o subclasă a înlănțuirii. Ex: în
condițiile învățării unei limbi străine și având intenția de a reține semnificația
unor cuvinte noi, putem asocia anumite silabe ale cuvântului pe care dorim sa
îl însușim și semnificațiile unor cuvinte din limba-gazdă;
5. Învățarea prin discriminare- are rolul de a nuanța procesul de învățare atunci
când este vorba de înlănțuiri multiple, realizate în intervale diferite de timp, la
nivelul cărora se poate manifesta fenomenul de interferență sau care pot fi
uitate. Ex: când copilul învață să definească culorile, formele, obiectele,
numerele;
6. Învățarea conceptelor- are fundamente de ordin intuitiv și se bazează pe
reprezentările interiorizate ale realității pe care dorim să o cunoaștem;
7. Învățarea regulilor- accentul este pus pe ideea ce derivă din enunțurile date,
acesta fiind rezultatul unei înlănțuiri între două sau mai multe concepte;
condiția fundamentală în învățarea regulilor o reprezintă însușirea prealabilă a
conceptelor care le alcătuiesc; regula a fost învățată în momentul în care ea
poate fi aplicată, nu când a fost reprodusă;
8. Învățarea prin rezolvarea de probleme- soluția la o situație problematică poate
fi identificată printr-o combinare a unor reguli însușite anterior; ea presupune
un întreg proces în care se emit ipoteze, se generează alternative, se iau decizii
și nu numai că se găsește o rezolvare a situației problematice, ci se parcurge în
același timp un proces de învățare.
Cunoașterea și valorificarea teoriilor învățării în procesul didactic reprezintă o premisă a
unui act educațional de calitate, desfășurat ca urmare a asumării unei viziuni autentice asupra
formării personalității în acord cu o stadialitate a dezvoltării.

4.3 Condițiile interne ale învățării în grădiniță- în procesul învățării sunt implicate
majoritatea proceselor cognitive, volitive, afective, apoi atenția si limbajul, motivațiile ,
aptitudinile, interesele de cunoaștere și profesionale, fiecare având un rol bine definit.

• Motivația copilului- dorința de a lucra cu alți copii și intenția de a menține o relație

pozitivă cu cadrul didactic;
• Psihicul copilului- activitățile de la grădiniță stimulează sensibilitatea, dezvoltarea
senzațiilor și a percepțiilor, diversificarea reprezentărilor, creșterea capacităților de

20
 generalizare, perfecționarea limbajului, dezvoltarea gândirii, exersarea memoriei și
dezvoltarea imaginației;
• Atenția- determină nivelul performanței în planul activității de învățare și de aceea
perfecționarea ei duce la creșterea șanselor de reușită ale beneficiarului procesului de
învățare;
• Structura cognitivă- nu reprezintă singura dimensiune care determină specificitatea
procesului de învățare pe care îl parcurge individul; în actul de învățare sunt implicate
deopotrivă trăirile afective, motivațiile și atitudinile subiectului; factorii motivaționali
si atitudinali se asociază factorilor de personalitate, determinând o abordare diferită în
contextul activității de învățare;
• Viața afectivă- diversificare a gamei de trăiri emoționale a copilului în contextul
relației cu părinții, cu educatoarea , precum și o extindere a momentelor în care
experimentează trăirile emoționale;
• Aspectele activității volintare- orientarea în direcția unor scopuri dinainte stabilite,
planificarea modalităților de realizare și învingerea obstacolelor interne si externe;
treptat, preșcolarii își vor planifica și controla propriile acțiuni și vor perfecționa
calitățile voinței: inițiativa, independența, stăpânirea de sine, perseverenţa;
• Motivația- reprezintă ansamblul motivelor care sprijină orientarea comportamentului
persoanei într-o direcție preferențială; aceste mobiluri interne ale conduitei se
structurează sub forma trebuințelor (nevoia de acțiune, de relaxare, de realizare de
sine etc.), a impulsurilor, a intențiilor, a valențelor, a tendințelor.
a. Motivația intrinsecă- atunci când motivația se contopește cu acțiunea care îi dă
naștere. În centrul acesteia se află curiozitatea care asigură o bogăție de trăiri și
reprezintă o sursă de satisfacție.
b. Motivația extrinsecă- dorința de afiliere (acțiunile sale fac plăcere adulților, care îl
laudă și îl recompensează), conformismul derivat din tendințele normative (părinții
și cadrele didactice îl învață că trebuie să respecte niște reguli), teama de
consecințele neascultării, ambiția (dorința de a fi primul, de a răspunde primul).

Mielu Zlate este de părere că relația care se stabilește între intensitatea motivației și nivelul
de performanță este influențată de complexitatea activității care urmează a fi desfășurată.

Optim motivațional:

• face referire la o intensitate optimă a motivației, care să permită rezultatele scontate;

• Este susținută de perceperea corectă a dificultății sarcinii de către copil sau, uneori,
este necesară o manipulare externă a intensității motivației în sensul creșterii sau
scăderii ei;
• Relația care se stabilește între specificul sarcinii de învățare și intensitatea motivației
poartă denumirea de lege a optimului motivațional;
• Conform acesteia, creșterea performanței este direct proporțională cu intensitatea
motivației până la un anumit nivel, dincolo de care urmează stagnarea și, uneori,
regresul;

21
 • Nivelul performanțe obținut în contextul realizării sarcinii poate determina modul în
care un individ își construiește așteptările sau se proiectează în desfășurarea unor
sarcini viitoare;
• Nivel de aspirații- realizarea unor eforturi în direcția atingerii unui scop, angajând
sentimente de satisfacție sau insatisfacție după obținerea unui anumit rezultat;
• Mediul familial și contextul educațional au un rol hotărâtor în ceea ce privește
configurarea unui nivel de aspirații;
• La vârsta preșcolară putem vorbi despre imaginea pe care o are copilul asupra unor
posibilități de moment, pe baza întăririlor pe care le primește din partea adultului și
care îl orientează la nivelul desfășurării sarcinii de lucru;
• Poate fi stimulată dorința de autodepășire, paleta de trăiri afective a copilului, dându-i
posibilitatea să se angajeze cu entuziasm în acest demers.
4.4 Condițiile externe ale învățării

• Statutul educatoarei este foarte important;

• Educatoarea trebuie să fie pregătită pentru activitățile didactice; aceasta începe cu
planificarea materiei de predat; apoi va elabora proiectele didactice ținând seama de
prevederile programei școlare, de manual, de nivelul de cunoștințe al copiilor;
• După fiecare activitate educatoarea trebuie să se autoanalizeze: cât a reușit să
transmită, dacă copiii au înțeles, cum ar trebui să procedeze la activitățile următoare și
să testeze copiii pentru a se convinge ca și-au însușit cunoștințele.
Condițiile externe:
a. Factori socio-organizaționali- se referă la modalitățile de organizare a procesului
învățării de către grădiniță, educatoare, familie, mass media etc
Grădinița- funcționalitatea spațiilor școlare și diversificarea lor în funcție de situațiile
de învățare, schimbarea locurilor de învățare; atmosfera de muncă din școală și din
grupa de copii, orarul școlii, materialul didactic tehnicile autovizuale, dotarea
laboratoarelor și mobilierul;
Educatoarea trebuie să organizeze învățarea astfel încât să-i creeze fiecărui elev
condiții să învețe, în raport cu posibilitățile lui, cu ritmul său de muncă intelectuală.
Materialul prezentat trebuie să fie accesibil, adecvat nivelului de gândire și de
cunoștințe al copilului, să fie structurat logic și prezentat în mod gradat: de la simplu
la complex, de la ușor la greu. Este importantă precizarea obiectivelor la fiecare
activitate și cunoașterea lor de către copii, relevarea ideilor de viață, integrarea noilor
cunoștințe în cele anterioare, crearea unei motivații optime a învățării folosirea
metodelor activ-participative, a unor întrebări-problemă, a dezbaterilor, aplicarea și
transferul cunoștințelor.
b. Factorii temporali
• Învățarea eșalonată în timp e mai eficientă decât cea comasată;
• Pauzele lungi sunt favorabile învățării unui material dificil;
• După o învățare intensă e recomandată o stare de inactivitate, odihnă activă sau
somn.
c. Factorii psihoergonomici

22
 • Decurg din relația om-mașină: calculatoare, mașini de instruire și evaluare a
rezultatelor, aparate, instrumente și utilaje;
• Oferă un potențial de informare, motivare și formare a copiilor, sprijinindu-i.
Pe lângă acești factori mai există o serie de factori: stresanți, fizici (zgomote puternice, aer
poluat), fiziologici (starea sănătății, subnutriția), psihosociali (supraîncărcarea, relații
tensionate).
Analizând relația dintre condițiile interne și cele externe ale învățării sesizăm influențe
multiple în planul unei reciprocități care se traduce la nivelul unei interdependențe în acord cu
care trebuie proiectată, organizată, desfășurată și monitorizată întreaga activitate instructiv-
educativă.
Competențele psihopedagogice și științifice ale educatoarei îi dau posibilitatea de a analiza
situația de instruire în ansamblul ei, atât sub aspectul condițiilor de desfășurare, cât și în
privința țintelor urmărite, iar măiestria didactică o va ajuta sa traducă la nivelul acțiunilor
concrete corelațiile dintre intern și extern, în sensul valorificării optimale a resurselor și cu
intenția de optimizare permanentă a demersului didactic.

4.5 Noi semnificații și extensii ale conceptului de învățare

Metoda proiectelor

• Este o strategie de învățare și evaluare a cărei caracteristică se concentrează pe

efortul deliberat de cercetare, pe căutarea și găsirea răspunsurilor legate de tema
propusă;
• Presupune investigarea unor subiecte propuse de copii, definite ca proiecte
tematice;
• Activitățile se construiesc ținându-se seama de particularitățile de vârstă și nevoile
de cunoaștere ale copiilor;
• În fiecare săptămână se întocmește harta proiectului, unde se stabilesc obiectivele
operaționale, resursele materiale și umane;
• Educatoarea nu este liderul grupei, ci are rolul de coordonator, de ghid a întregii
activități educative;
• Sunt implicați și părinții și membrii comunității, care influențează pozitiv procesul
instructiv;
• Se lucrează mult pe grupe și individual;
• Se pune mare accent pe interdisciplinaritate;
• Este un model de instruire centrat pe copil;
• Dezvoltă cunoștințe și capacități într-un domeniu prin sarcini de lucru extensive,
care promovează investigația și demonstrațiile autentice ale învățării prin rezultate
și performanțe;
• Este o cercetare a unui subiect pe toate planurile care presupune efort, atenție și
energie;

23
 • Proiectul oferă copiilor situaţii în care aceștia pot aplica cunoștințe, deprinderi
sociale și intelectuale, pe lângă cele de bază date de curriculum;
• Ii determină pe copii să cerceteze singuri în legătură cu subiectul ales, pregătindu-i
pentru munca de școlari, conferindu-le inițiativă și independență.
Cuprinde trei faze:
1. Faza I sau debutul proiectului- alegerea temei de investigat, stabilirea
dimensiunilor și a comportamentelor vizate, stabilirea obiectivelor
operaționale, analiza resurselor materiale, umane și de timp necesare,
conceperea hărții proiectului tematic;
2. Faza a II-a sau conținutul proiectului- constă în activitățile practice ale
copiilor (documentare, investigare), aranjarea centrelor de interes, conceperea
unui inventar de probleme, strategiile utilizate în derularea proiectului (resurse
materiale, umane și de timp), conceperea planificărilor pe unități tematice;
3. Faza a III-a sau evaluarea temei- evaluarea propriu-zisă a temei pe o perioadă
de timp bine delimitată (convorbiri, dramatizări, portofolii cu lucrările copiilor,
machete, lucrări colective, fișe individuale).
Planul Dalton- este un concept creat de Helen Parkhurst. Obiective:

• Adaptarea programului fiecărui copil în funcție de nevoi, interese și abilități;

• Promovarea independenței și integrității morale a copiilor;
• Îmbunătățirea abilităților sociale ale copiilor;
• Stimularea simțului răspunderii față de semeni.
Ea a elaborat un plan în trei pași care constituie bazele educației Dalton:
1. „Casa”- o comunitate a copiilor;
2. Sarcina de lucru- un obiectiv lunar pe care copiii se angajează să îl atingă;
3. Laboratorul- o sală de grupă amenajată în funcție de materie, destinată a fi centrul
experienței de învățare.
Planul Dalton este unul dintre cele mai de succes modele educaționale centrate pe copil
din lume. Creează cele mai bune condiții posibile pentru dezvoltarea personală, intelectuală și
socială a preșcolarilor, promovând independența, libera inițiativă, responsabilitatea,
încrederea în sine și colaborarea între copii.
Educatoarea inițiază, elaborează sarcini didactice și monitorizează relațiile dintre perechi,
urmărind încurajarea comunicării, construirea relațiilor între copii, influențarea perechilor în
îndeplinirea/rezolvarea sarcinilor.

Utilizarea Planului Dalton la o vârstă foarte fragedă îi ajută pe copii să învețe să își
identifice propriile interese, să-și gestioneze eficient timpul și cum să-și asume
responsabilitatea pentru propria lor educație.

Metoda Flipped Learning

24
 • A răsturna o clasă însemnă a inversa „ordinea” de obicei, în care se acumulează
cunoștințe sau se formează deprinderi;
• În loc să înveţe un conținut nou în clasă, copiii învață la domiciliu prin vizionarea de
secvențe video realizate de profesori;
• Timpul din clasă este dedicat discuțiilor, activităților practice și proiectelor;
• Copiii au mai mult timp pentru analiză, pentru aplicarea cunoștințelor lor si pentru
interacțiunea cu alți copii, precum și cu educatoarea;
• Învățarea devine personalizată, copiii au posibilitatea de a viziona un curs ori de câte
ori au nevoie;
• Timpul este petrecut pentru practică, învățarea prin colaborare și dezbateri;
• În sala de grupă copiii creează, evaluează, analizează și aplică, iar acasă recapitulează
și fixează;
Avantaje:
• Se combină predarea directă cu învățarea de tip constructivist;
• Crește interacțiunea între educatoare și copii;
• Copiii își asumă responsabilitatea pentru propria lor învățare;
• Copiii nu rămân în urmă;
• Toți copiii sunt implicați în procesul de învățare;
• Conținutul informațiilor este păstrat permanent.
Dezavantaje:
• Nu toți copiii au calculatoare sau acces la internet;
• Mulți părinți nu sunt de acord cu folosirea mult timp a calculatorului și internetului;
• Lipsa motivării copiilor în rezolvarea temelor;
• Lipsa unor strategii de evaluare adecvată;
• Încărcarea timpului cadrelor didactice.
Metode folosite:
• Crearea unor prezentări video;
• Folosirea și adaptarea resurselor de tip deschis;
• Folosirea fișierelor video create de copii.
Copii practică lectura acasă, ajutați de părinți, iar la grădiniță se clarifică conceptele, au loc
dezbateri, se fac proiecte, se creează conținuturi noi de învățare.

4.6 Învățarea centrată pe copil

• Educația diferențiată și personalizată a copiilor poate fi unul din răspunsurile școlii la
problemele lumii contemporane;
• Grădiniță și școala trebuie să se adapteze nevoilor specifice și particularităților
copiilor;
• Respectarea diferențelor individuale duce la crearea unor situații de învățare care să
permită copiilor progresul pe căi diferite, pentru realizarea acelorași obiective;
• Centrarea pe copil presupune o bună cunoaștere a particularităților dezvoltării sale;

25
 • Ea influențează maniera de construcție a conținuturilor curriculare, dar și metodologia
pusă în valoare cu intenția de a pune copilul în relație cu domeniile cunoașterii.

Teoria intelegențelor multiple (Gardner)

• Se încadrează la educația centrată pe copil;

• Aceasta se realizează prin individualizarea obiectivelor, a mijloacelor de învățământ și
a metodelor de predare-învățare-evaluare;
• Gardner propune înlocuirea „inteligenței generale” cu opt categorii de „inteligențe”:
1. Inteligența lingvistică- capacitatea de a rezolva probleme cu ajutorul codului
lingvistic;
2. Inteligența logico-matematică- capacitatea de a opera cu modele, categorii și
relații, precum și aceea de a grupa, ordona și interpreta date;
3. Inteligența spațial-vizuală- formarea unui model mental spațial al lumii și
rezolvarea problemelor prin intermediul reprezentărilor spațiale și ale imaginii;
4. Inteligența muzicală- sensibilitate la ritm, linie melodică și tonalitate;
5. Inteligența corporal-kinestezică- rezolvă probleme și dezvoltă produse cu ajutorul
mișcării corpului;
6. Inteligența interpersonală- capacitatea de a rezolva probleme și de a dezvolta
produse prin cunoașterea de sine;
7. Inteligența naturalistă- capacitatea de a rezolva probleme și de a dezvolta produse
cu ajutorul taxonomiilor și a reprezentărilor mediului înconjurător;
8. Inteligența existențială- aceasta este responsabilă de cunoașterea lumii, fiind
specifică filozofilor.

Aceste inteligențe sunt multidimensionale și reprezintă seturi cu abilități, talente,

deprinderi mentale pe care le posedă, în anumite grade, orice om tipic dezvoltat.

Constructivismul

• Se fundamentează pe datele psihologiei genetice și susține rolul activ al subiectului în

construirea cunoașterii;
• Are la origine cercetările lui J. Piajet și epistemologului francez Gaston Bachelard;
• Piajet a concluzionat că nu există cunoaștere care să rezulte dintr-o simplă înregistrare
a observațiilor, fără o structurare datorată activităților subiectului;
• Doua aspecte fundamentale: -stadiile dezvoltării copilului și -prin interacțiunile
subiectului cu mediul, acesta își construiește cunoașterea și se dezvoltă în procesul
adaptării la mediu;
• Învățarea de tip constructivist este un proces activ și constructiv.
Pentru Piajet există patru structuri cognitive primare sau stadii de dezvoltare:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani)- inteligența ia forma acțiunilor motorii;
2. Stadiul preoperator (3-7 ani)- caracterizat de inteligența intuitivă naturală;
3. Stadiul operator (8-11 ani)- logic, dar dependent de referențe locale;
4. Stadiul formal (12-15 ani)- care implică gândirea abstractă.

26
 Deși stadiile sunt asociate cu perioade de timp, ele diferă de la un individ la altul.

Teoria constructivistă a lui Bruner

• Are la bază ideea procesării informației și consideră învățarea ca un proces activ în

care subiectul învățării construiește idei și concepte noi bazate pe cunoștințe vechi
și noi achiziționate;
• Subiectul selectează și transformă informația, construiește ipoteze, ia decizii;
• Structurile cognitive se modifică prin procese de adaptare de tipul asimilării și
acomodării;
• Educatoarea trebuie să încurajeze copilul să descopere el singur principii;
• Curriculum trebuie organizat în spirală, fapt ce permite copilului să construiască
permanent pe baza cunoștințelor deja asimilate;
• Educatoarea trebuie să țină cont de predispoziția de învățare, modul în care
informația poate fi structurată în așa fel încât să poată fi asimilată, secvențele în
care este structurat materialul, natura recompenselor și a pedepselor;
• Bruner a extins cadrul teoretic, incluzând aspectele sociale și culturale ale
învățării, precum și aspectele practice ale legilor și existenței cotidiene.
Teoria inteligenței emoționale (John Mayer și Peter Salovey)

• Inteligența emoțională se referă la o abilitate de a recunoaște însemnătatea emoțiilor și

relațiile dintre acestea;
• Este implicată în capacitatea de a percepe emoțiile, de a înțelege informația despre
aceste emoții și de a le organiza;
• Există 5 competențe emoționale și sociale de bază: cunoașterea de sine, auto-control,
motivare, empatia, deprinderi sociale;
• Aptitudini pentru inteligența emoțională: ascultarea activă, interpretarea comunicării
nonverbale și interpretarea propriilor stări afective;
• Pentru a înțelege mai bine Inteligența emoțională trebuie să ne cunoaștem pe noi
înșine.

5. COPIII CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE (CES) ÎN GRĂDINIŢĂ

5.1 Educaţia incluzivă în grădiniță. Servicii integrate și incluzive în educația timpurie

Dacă, istoric vorbind, prima reacție a societății față de copiii cu CES a fost respingerea, pe
măsură ce s-a dezvoltat înțelegerea naturii sociale și individuale a fiecărui copil, s-a început
intervenția prin dezvoltarea unui nou domeniu educațional: educația specială.
Din categoria copiilor cu CES fac parte atât copiii cu deficiențe proprii-zise, cât și copiii
fără deficiențe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigențele școlii:

• Copiii cu deficiențe senzoriale și fizice (tulburări vizuale, de auz, dizabilități mintale);

27
 • Copiii cu deficiențe mintale, comportamentale (tulburări de conduita, hiperactivitate
cu deficit de atenție-ADHD);
• Copiii cu tulburări afective, emoţionale (anxietatea, depresia, atacul de panică,
tulburări de alimentație: anorexia, bulimia);
• Copiii cu handicap asociat;
• Copiii cu dificultăți de cunoaștere și învățare (dificultăți de învățare, sindromul
Down);
• Copiii cu deficiențe de comunicare și interacțiune.
Copiii cu CES pot prin joc să-și exprime propriile capacități. El capătă informații despre
lumea în care trăiește, intră în contact cu oamenii și cu obiectele din mediul înconjurător și
învață să se orienteze în spațiu și timp.

Formele de integrare pot fi: clase diferențiate, integrate în structurile școlare obișnuite,
grupuri de câte 2-3 copii cu deficiențe incluși în clasele obişnuite, integrarea individuală a
acestor copii în clase obişnuite.
Elevii cu CES au nevoie de un curriculum planificat diferențiat, de programe de terapie
lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învățare-
evaluare. De asemenea si de consiliere școlară si vocațională personală și a familiei.

Abordarea incluzivă- fiecare copil primește educație diversificată, individualizată și chiar

personalizată pentru dezvoltarea potențialul său optimal, indiferent de particularitățile sale de
învățare. Un mediu incluziv va răspunde nevoilor individuale, va crește șansele pentru succes
ale tuturor copiilor, va dezvolta respectul și imaginea de sine, va valoriza în mod benefic
diferențele dintre persoane, va încuraja comunicarea deschisă despre orice.
O grădiniță incluzivă:

• Răspunde nevoilor, drepturilor și responsabilităților copiilor și angajaților;

• Este prietenoasă, deschisă, adecvat decorată;
• Presupune înțelegerea și acceptarea diferențelor dintre copii;
• Este bazată pe democrație și solidaritate umană, pe lucrul în echipă;
• Este echitabilă;
• Oferă răspunsuri adecvate situațiilor educaționale variate;
• Manifestă flexibilitate și adaptare la schimbare;
• Învață acceptarea și în tuturor copiilor;
• Respectă aptitudinile, interesele, abilitățile, dizabilitățile, caracteristicile fiecăruia.
Obiectivele incluziunii presupun dezvoltarea și aplicarea unor strategii educaționale care să
promoveze conștientizarea și formarea la copii a unor comportamente în direcția toleranței și
non-discriminării, acceptarea copiilor cu CES.
Educatoarea poate acționa astfel:

• Folosesc resurse educaționale atractive;

• Pregătesc pachete de învățare adaptate fiecărui copil;

28
 • Individualizează învățarea și jocul;
• Respectă stilurile de învățare;
• Deleagă responsabilități;
• Utilizează experiențele copiilor;
• Propune lucrul în echipă;
• Încurajează copiii să-și exprime opiniile, să fie empatici, să aibă flexibilitate.
Părinții pot să se implice în viața grădiniței, să aibă încredere în politicile promovate de
grădiniță, să încurajeze talentele și succesele copiilor lor, să nu se descurajeze dacă au copii
cu CES, să accepte diversitatea, să accepte propriul copil ca pe o ființă distinctă, unică,
specială, să-i accepte pe ceilalți etc.
Consilierii/psihologii/tutorii pot să inițieze campanii de informare în rândul copiilor,
părinților și educatoarelor, să organizeze cursuri de formare pe domeniul incluziunii copiilor
cu CES, să respecte diferențele individuale și de dezvoltare, să prevină și să identifice
situațiile de criză, să evalueze și să monitorizeze progresele copiilor, să inițieze evenimente
educaționale .
Comunitatea poate să asigure suport logistic și financiar grădiniței, să vină la întâlniri cu
copiii din grădiniță, cu educatoarele și părinții, să strângă fonduri pentru copiii cu CES și
familiile acestora, să inițieze parteneriate în dezvoltarea unor proiecte educaționale.

Educația incluzivă poate fi cel mai important remediu în problematica dizabilității și/sau
CES-ului, dar și pentru remedierea oricărei limitări funcționale din viața copiilor și indivizilor
în general. Cerințele speciale ale copiilor sunt în fapt obiective de atins prin educație, prin
măsuri adaptate și adecvate care să sprijine dezvoltarea acestora.

5.2 Colaborarea cu părinții și cu alte categorii de sprijin

Familia- are rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la baza structurării personalității individului.
Comunicarea intrafamilială influențează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului,
formarea personalității. Părinții sunt primele modele, unele cercetări făcute au demonstrat
că dezvoltarea copilului este influențată în proporție de 70,63% de familie.
Relația grădiniță-familie- este necesară cunoașterea familiei de către educatoare, a
caracteristicilor și potențialul ei educativ. Implicarea familiei în parteneriatul grădiniței
este condiționat de gradul de interes al familiei față de grădiniță. Se constată că acei copii
care sunt sprijiniți de părinți obțin performanțe școlare ridicate și manifestă un interes
ridicat față de activitățile grădiniței, față de teme, de rezultatele evaluării, de aprecierile
cadrelor didactice.

Forme de organizare ale relației grădiniță-familie:

• Ședințele cu părinții;
• Discuții individuale între cadrele didactice și părinți;

29
 • Organizarea unor întâlniri cu părinții;
• Implicarea părinților în manifestări culturale și recreative;
• Voluntariatul;
• Asociațiile de părinți.
Dimensiunea formală- tipuri formale de organizare:

• Consiliul reprezentativ al elevilor/ Asociația de părinți;

• Consiliul clasei;
• Comisia pentru evaluarea și asigurarea calității în școală;
• Comitetul de părinți.
Grădinița și autoritățile locale (primarul și consiliul local)- aceștia sunt răspunzători de
asigurarea unui climat de ordine și liniște pe raza localității pe care o reprezintă. Sunt cei care
supervizează funcționarea serviciilor specializate destinate cetățenilor, gestionează fondurile
la nivel local, răspund de patrimoniu.
Grădinița dezvoltă parteneriat cu aceștia:

• În realizarea demersurilor pentru participarea copiilor la învățământul preșcolar și cel

obligatoriu;
• Dezvoltarea unor programe de educație pentru tinerii părinți;
• Organizarea unor cursuri de pregătire pentru reintegrarea copiilor care au abandonat
școala;
• Realizarea demersurilor pentru prevenirea abandonului școlar din motive economice.
Grădinița și poliția- rolurile poliției în domeniul educațional pot fi împărțite în două
categorii: preventive și de intervenție în situații speciale.
Obiective:

• Asigurarea integrității personale a copiilor, cadrelor didactice, a locuitorilor

comunității în general;
• Prevenirea delicvenței juvenile și a criminalității;
• Violența în familie, stradală, în cadrul grădiniței;
• Educația rutieră, prevenirea cerșetoriei;
• Prevenirea exploatării prin muncă a copiilor;
• Promovarea respectului față de lege;
• Promovarea drepturilor omului și a copilului;
• Promovarea unui comportament civilizat în societate;
• Promovarea imaginii pozitive a Poliției în comunitate;
• Menținerea ordinii și liniștii publice în unitățile de învățământ, în afara acestora, în
comunitate.

Grădiniță și unitățile sanitare

• Rolul unităților sanitare este de a asigura sănătatea populației;

30
 • Cel mai important rol educativ îl au medicii de familie și cabinetele medicale școlare;
• Medicul de familie cunoaște familia de proveniență, eventualele probleme genetice,
evoluția fizică și psihică a copilului;
• El poate recomanda familiei și copilului un anumit tip de activități, iar în cazuri
speciale pot recomanda părinților un anumit tip de grădiniță, debutul sau amânarea
școlarizării, pot interveni în cazuri de refuz din partea grădiniței, a cadrelor didactice,
a părinților pentru a primi în grupă un copil cu dizabilități.
• Medicul de familie trebuie să anunțe unitatea școlară în cazul în care constată o boală
contagioasă la un copil, la cadrele didactice sau personalul școlii;
• Poate consilia și orienta părinții spre alte servicii specializate (ex. cabinete
oftalmologice);
• Pot iniția sau participa la acțiunile inițiate de grădiniță, la activități educative pentru
copii: educație pentru sănătate, reproducere, prevenirea transmiterii bolilor
contagioase, siguranța și sănătatea alimentației;
• Pot apela, în cazul sesizării unor situații de abuz asupra copiilor, la alți profesioniști:
asistenți sociali, polițiști etc.
• Temele care pot fi abordate în programele educative: igiena personală, a locuinței, a
spațiului grădiniței, a mediului înconjurător, acordarea de prim ajutor în caz de
urgență, educația sexuală și de sănătatea reproducerii, educația pentru prevenirea
consumului de droguri, alcool, tutun; educația pentru prevenirea îmbolnăvirilor și
accidentelor; educația pentru practicarea sporturilor, educația pentru organizarea
timpului liber, educația pentru consum alimentar sănătos.
Grădinița și biserica

• Biserica a avut un rol important în constituirea instituțiilor destinate învățământului,

dar și promovarea educației de tip moral-religios;
• Aceasta promovează valori precum: binele, responsabilitatea față de ei și față de alții,
toleranța, diversitatea și acceptarea sa, respectarea drepturilor omului, umanismul,
solidaritatea, libertatea, binele comun.
• Manifestări ale parteneriatului: organizarea unor manifestări cultural artistice comune
cu ocazia marilor sărbători creștine, participarea reprezentanților Bisericii la
manifestări organizate de grădiniță, organizarea de excursii, pelerinaje la diverse
așezăminte bisericești (mănăstiri, schituri).
• O importantă misiune educativă și filantropică o au preoții parohi. Ei pot contribui la:
- educarea cu privire la drepturile copilului,
- la identificarea nevoilor copiilor și familiilor;
- la îndrumarea, informarea și orientarea către diverse servicii;
- medierea în vederea restabilirii relațiilor familiale sau în vederea
prevenirii abandonului copilului;
- sesizarea situațiilor de abuz, neglijare și exploatare;
- mobilizarea comunității pentru a sprijini familiile și copiii aflați la
nevoie;

31
 - organizarea și implicarea în manifestări culturale ale comunității și
ale școlii
Colaborarea grădiniței cu școala

• Din păcate oportunitățile de colaborare sunt mai rare, mai ales când instituția
preșcolară este plasată spațial mai departe de instituția școlară;
• Legătura dintre cele două se cere întărită pentru că trecerea de la una la alta să asigure
continuitatea proiectelor și finalizarea lor adecvată.
Oportunități de întâlnire:
• Vizitarea unei școli în vederea cunoașterii de către preșcolari a acesteia;
• Vizitarea de către școlari a unei grădinițe pentru a le împărtăși copiilor primele lor
experiențe școlare;
• Organizarea unor ședințe cu părinții copiilor în ultimul semestru de activitate unde să
fie invitați câțiva din viitorii învățători;
• Simularea în cadrul grădiniței a unor activități de tip școlar cu grupa pregătitoare;
• Organizarea unor serbări comune.
Prin stabilirea primelor contacte cu școala și cu învățătorii, copii se vor familiariza din timp
cu instituția și cu cele mai importante personaje ale ei, reducând neliniștea și stările afective
negative pe care le generează perspectiva primei zile de școală.

6. MANAGEMENTUL CARIEREI DIDACTICE

Importanța dezvoltării profesionale în cariera didactică

Calitatea resurselor umane din educație, mai precis a cadrelor didactice, este un rezultat atât
al pregătirii formale specializate cât și al aspirațiilor profesionale. Cadrele didactice joacă un
rol vital în dezvoltarea viitorului și în modelarea vieții generației următoare.

Eficientizarea procesului de formare a cadrelor didactice este parte integrantă a hotărârii

Consiliul Europei de a considera profesorii ca actori-cheie ai strategiilor de stimulare a
dezvoltării sociale și economice a oricărei țări.
În Legea Educației Nr. 1/2011 se menționează că formarea inițială pentru ocuparea
funcțiilor didactice va cuprinde:
1. Formarea inițială, teoretică, în specialitate, realizată prin universități în cadrul unor
programe acreditate potrivit legii;
2. Master didactic cu durată de doi ani;

32
 3. Stagiul practic cu durata de un an școlar realizat într-o unitate de învățământ, sub
coordonarea unui profesor mentor.
Perfecționarea prin definitivare și grade didactice:

• După o vechime de doi ani și în baza unor inspecții de specialitate, fiecare dascăl este
obligat să susțină examenul de definitivare în învățământ;
• Acest examen se poate susține de maximum trei ori într-o perioadă de 2-5 ani
vechime;
• După patru ani de vechime de la definitivare- obținerea gradului didactic II;
• După alți patru ani vechime după gradul II- examen pentru obținerea gradului didactic
I.
• Pentru gradul I, după trei ani vechime și în baza unor concluzii ale inspecțiilor de
specialitate, dascălul participă la un colocviu de admitere la gradul I ce constă într-un
interviu din: specialitate, metodică, psiho-pedagogie și metodologia cercetării
științifice.
Formarea continuă a personalului didactic implică:

• Formarea continuă o dată la cinci ani, acțiune pe care fiecare dascăl trebuie s-o urmeze
până la pensionare;
• Dezvoltarea profesională a educatoarei este necesară, ca în toate profesiile, datorită
potențialelor pierderi cognitive;
• Perfecționarea profesională- se realizează prin forme organizate care au un caracter
formal sau informal. Ex: cursuri de perfecționare, cursuri postuniversitare, studii
aprofundate, doctorate, cercuri pedagogice, reuniuni.
• Formarea continuă este coordonată de Ministerul Educației Naționale și se realizează
prin unități de învățământ, case ale corpului didactic, centre și alte forme
instituționalizate pentru pregătirea și perfecționarea personalului de conducere,
îndrumare și control;
• La fiecare interval de cinci ani de la data promovării examenului de definitivare în
învățământ, cadrul didactic trebuie să acumuleze minim 90 de credite profesionale
transferabile;
• Programele de formare inițială și continuă urmăresc dezvoltarea competenței
profesionale didactice operaționalizată în competențele de organizare și structurare,
competențe de distribuție a comunicării, rezolutive și evaluative, de manifestare a
potențialului formativ, competențe referitoare la climatul socio-afectiv;
• Formarea continuă se constituie într-un răspuns al căutărilor de soluții valide menite a
asigura performanța și progresul;
• Prin formarea continuă se dezvoltă capacitățile fiecărui cadru didactic în a-și mobiliza
și utiliza în mod autonom potențialul de cunoaștere, priceperile și deprinderile în
formarea de competențe profesionale în acord cu cerințele pieței educaționale.
Nivelul de competență vizat este evaluat în funcție de:

33
 1. Capacitatea cadrului didactic de a mobiliza, a combina și a utiliza în mod autonom
capacitățile de cunoaștere, abilitățile și competențele generale și de cele profesionale
în acord cu evoluția curriculumului național și cu nevoile de educație;
2. Capacitatea cadrului didactic de a face față schimbării, situațiilor complexe, precum și
unor situații de criză.

Formarea inițială și continuă a profesorilor pentru învățământul primar și preșcolar se

înscrie pe o traiectorie modernă, reformistă, cu accent pe formarea de competențe
profesionale didactice, ceea ce nu constituie un scop în sine, ci este o premisă a realizării unor
cariere didactice de succes în România.

În acest context, restructurarea formării continue a cadrelor didactice constituie obiectivul

prioritar al asigurării calității învățării, șansa reformei învățământului.

34