Irimia Cristina - Pedagogie - de La Mirela
Irimia Cristina - Pedagogie - de La Mirela
Irimia Cristina - Pedagogie - de La Mirela
1
Educația pentru tehnologie și progres- vizează formarea și cultivarea
capacităților, aptitudinilor generale și speciale și a atitudinilor afective, motivaționale
și caracteriale, deschise în direcția aplicării sociale a progreselor științifice.
Educația față de mass media- informație furnizată de radio, Tv, presă, mass
media etc.
Educația timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naștere și pana la 6-7 ani. Ea se
realizează atât în mediul familial, cât și în cadrul serviciilor specializate, precum creșa și
grădinița. Educația timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece copiii au o
dezvoltare rapidă. Neglijarea procesului de dezvoltare duce la pierderi dificile și costisitoare.
Beneficii ale educației timpurii: performanțe școlare superioare, diminuarea ratei eșecului
școlar și a abandonului.
• Copiii se simt mai atrași de școală, manifestă atitudini pozitive față de învățare,
sunt motivați;
• Ed. timpurie contribuie la egalizarea șanselor copiilor, la progresul acestora și
integrarea în societate.
2
• Contribuie la realizarea idealului paideic prin: calitatea personalului din grădiniță,
mediul educațional, numărul copiilor din grupă și calitatea demersurilor instructiv-
educative.
Învățarea pe tot parcursul vieții este îndreptată spre îmbunătățirea cunoștințelor și a
abilităților. Este un proces continuu care necesită o educație timpurie de calitate, ca bază
pentru întreaga educație ulterioară a individului. Oamenii trebuie să-și îmbunătățească
continuu cunoștințele și abilitățile pentru a aborda probleme imediate și a participa la un
proces de dezvoltare profesională continuă. Noul imperativ educațional este de a pregăti
oamenii să-și gestioneze propria învățare, într-o varietate de contexte, pe tot parcursul vieții.
Se urmărește creșterea inteligenței (prin îmbunătățirea nivelului de educație si formare
profesională), creșterea incluzivă și creșterea durabilă prin educație pe tot parcursul vieții.
Grădinița Waldorf
• Se bazează pe antropologia lansată de Rudolf Steiner, care analizează omul din trei
puncte de vedere: ca ființă trupească, sufletească și spirituală;
• Doar o educație liberă le va permite copiilor șă-și afirme înclinațiile și aptitudinile;
• Copilul învață prin imitație, proces care se manifestă în joc. Jocul trebuie să fie liber;
• Omul învață să fie om numai de la oameni;
• Clasa are un învățător-diriginte timp de 8 ani;
• Instrucția de bază (90-100 de min), apoi ore cu ritm săptămânal: lb. străine, sport,
abilități practice etc.;
• Totul se bazează pe interes de învăţare, nu pe presiune exterioară;
• Ritmul are un rol important în educarea voinței;
• Materiile cognitive sunt studiate în epoci;
• Absența manualului unic contribuie la creșterea respectului față de cărți și la
întărirea autorității educatorului. Elevii se obișnuiesc să se documenteze din mai multe
surse.
• Copilul scrie pe caiete fără liniatură, considerându-se că liniatura este folosită cu
scopul de a îngrădi și limita la norme scrisul copilului;
• Pondere ridicată a cursurilor artistice și practice: cultivă simpatia, apropierea, lucrul în
echipă și colaborarea;
• Este o școală fără note, cursurile sunt mult mai libere, elevii sunt deschiși, întreabă
când nu au înțeles și ies cu curaj la tablă;
• La sfârșitul anului școlar copilul primește un certificat din care părinții afla mai multe
despre copiii lor, decât dintr-o medie.
3
• O parte din materiile specifice: scrisul și cititul, lb. română, lb. străine, istorie,
aritmetică, desenul formelor, desenul geometric, matematică, zoologie, botanică,
geografie, fizică, chimie, muzică, ab. practice etc.;
• Jocul este activitatea principală prin care copilul învață să socializeze, prin utilizarea
materialelor naturale (jucării de lemn, lână, mătase, semințe, conuri etc.);
• Se pune accent pe relația de colaborare, constantă și armonioasă dintre educatoare și
părinți, care se răsfrânge pozitiv asupra copiilor.
Grădiniţa Montessori
4
• Școala centrată pe copil, muncă școlară motivată, activitate personalizată, expresie
liberă și comunicare, cooperare, globalitatea acțiunii educative;
• Libertatea de a alege între opțiuni diverse;
• Orice copil poate deveni cel mai bun la un moment al existenței sale, ierarhizarea nu e
cea mai bună idee;
• Tehnici: jurnal școlar, corespondența școlară, ancheta documentară, exprimarea
plastică, corporală;
• Instrumente: fișiere autocorective, fișiere documentare, planul de muncă individual,
brevetul, autoevaluarea, evaluarea;
• Centrată pe rezolvarea unor probleme de către grupurile de copii aflate sub îndrumarea
cadrelor didactice;
• Muncă în grupuri mici;
• Rolul educatoarei este: organizarea materialelor necesare educației, asigurarea și
menținerea climatului de încredere, cultivarea încrederii în părerile celorlalți;
• Educatoarea este doar un observator care dirijează și coordonează activitățile copiilor.
Step by step
5
• Principalele centre de activitate sunt: Artă, Materiale de construcție, Bucătărie, Joc de
rol, Alfabetizare, Matematică, Științe, Muzică, Joc în aer liber, Nisip și apă etc.;
• Fiecare grupă are două educatoare. La începutul zilei are loc întâlnirea de dimineață(8-
9). Este un prilej pentru copii să se salute, să comunice, dar și să afle tema și
activitățile zilnice;
• După aceasta copiii optează pentru activitățile în centrele de interes;
• Masa de prânz și somnul fac parte din programul zilnic;
• Activitățile de aranjare a jucăriilor încheie programul zilnic;
• Responsabilitatea cadrului didactic este de a asigura o ambianță stimulatoare din punct
de vedere intelectual, emoțional, motivațional și de a acorda sprijin tuturor elevilor în
învățare;
• Este importantă participarea familiei, dar și parteneriatul cu diverse instituții.
Planul Jena
6
Adaptarea școlară exprimă calitatea și eficiența realizării concordanței dintre personalitatea
elevului și cerințele școlare. Copilul preșcolar trebuie să își însușească instrumentele
intelectuale necesare schimbării și o atitudine pozitivă față de schimbare. Aptitudinea pentru
școlaritate presupune dobândirea unor capacități, abilități și deprinderi.
O trecere reușită a preșcolarului în școala primară depinde în bună măsură de felul în care
este abordată problema jocului: este necesară o etapă de tranziție de la jocul preșcolarului la
munca școlarului.
Având în vedere că grădinița și școala reprezintă două trasee educative succesive, dar părți
ale unui proces care trebuie să rămână un ansamblu unitar, legătura dintre respectivele
instituții se cere întărită pentru ca trecerea dintr-una într-alta să asigure continuitatea
proiectelor și finalizarea lor adecvata. Având conștiința acestui fapt, personalul didactic din
cele două instituții urmează să caute împreună acele prilejuri de colaborare care să faciliteze
integrarea copilului în mediul înalt formalizat al scolii.
Grădinița este unul dintre partenerii comunitari implicați şi consecvenți a cărei existență în
societate marchează începutul traseului educațional al copilului și primii pași către viitoarea
sa devenire, de cetățean responsabil.
În cadrul sistemului de învățământ trebuie să existe o atmosferă destinsă între agenții
educaționali deoarece această atmosferă facilitează învățarea. Existența unor reguli comune,
cunoscute și fixate împreună cu familia și copiii, ușurează mult efortul învățării. Există o rețea
complexă de relații în cadrul unei grădinițe, iar aceste relații au un potențial considerabil de
influențare a educației copiilor, atât în sens pozitiv cât și în sens negativ. De nenumărate
ori, grădinița este pusă în situația de a rezolva o serie de probleme pe care, prin dimensiunea
şi locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluționate fără un sprijin adecvat și o susținere directă din
partea comunității. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă
societatea și în egală măsură intervențiile sistemului de educație.
Principalele relații sunt:
1. Relația dintre grădiniță și familie. Dezvoltarea acestui tip de relație, vine după sine și cu
un avantaje printre care amintim: dezvoltarea abilităților de lideri ale părinților; conectarea
familiei cu membrii școlii și ai comunității; oferirea de suport familiilor preșcolarilor.
Menținând acest tip de parteneriat, părinții devin responsabili față de educația copiilor și
îndeplinesc nevoile copiilor de a fi sprijiniți și aprobați. Educatoarea trebuie să manifeste o
relație de prietenie față de părinți, să-i informeze cu privire la aspectele pozitive și negative
ale copilului. Tot educatoarea trebuie să le ofere părinților suficiente informații despre nivelul
de dezvoltare al copilului, despre activitățile care îi trezesc copilului cel mai mare interes.
Conducerea grădiniței are și ea un rol foarte important, pentru că aceasta trebuie să creeze un
climat educațional deschis, trebuie să-i încurajeze pe părinți să participe la activitățile
desfășurate cu copiii și părinții. Părinților trebuie să li se creeze o impresie frumoasă despre
7
grădiniță, un loc unde își aduc copiii cu drag, fără teama de a pune întrebări, oferindu-li-se
răspunsuri de fiecare dată.
În concluzie, relația dintre familie și grădiniță trebuie să fie o relație de prietenie, o relație
de comunicare , ambele părți trebuie să prezinte interes pentru același fapt: preșcolarul.
2. Relația dintre grădiniță și comunitate. Deține numeroase avantaje, printre care amintim:
transmiterea de informații pozitive despre grădiniță către agenții instituționali, dar și a
grădiniței înspre comunitate prin distribuirea unui mesaj care vine din mai multe surse și care
exprimă specificul grădiniței respective în comunitatea locală.
8
Dezvoltarea reprezintă un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu
la organizat, printr-o succesiune de etape, stadii.
• Dezvoltarea fizică- modificări de lungime și greutate a corpului, ale inimii, ale
scheletului și ale musculaturii, modificări ale creierului;
• Dezvoltarea cognitiva- modificări în ceea ce privește percepția, învățarea, memoria,
raționamentul și limbajul;
• Dezvoltarea psihosocială- modificări legate de personalitate, emoții și relații ale
individului cu ceilalți.
În determinarea dezvoltării psihofizice a copilului, rolul principal aparține interacțiunii
dintre ereditate, mediu și educație.
Ereditatea:
• Reprezintă însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generație la
alta, sub forma codului genetic, informații care privesc specia, grupul de apartenență
sau individual;
• Își face prezența în formarea personalității în măsura în care ceilalți doi factori o
permit: mediul de viață favorabil și acțiune educativă de calitate;
• Posibilitățile înnăscute ale copilului trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate, în caz
contrar rămân latente și se pierd.
Mediul:
• Totalitatea elementelor și condițiilor de viață cu care individul interacționează pe
parcursul vieții sale;
• Are două componente:
1. Mediul geografic natural (climă, relief, radiații, poluare)
2. Mediul socio-cultural- permite umanizarea și socializarea individului
prin asigurarea condițiilor materiale, de civilizație și cultură.
Influențele exercitate de mediul social asupra omului sunt :
9
Educația:
Metoda- ansamblu de principii, idei și procedee, care orientează actul cunoașterii și asigură
finalizarea lui.
OBSERVAȚIA:
Convorbirea:
• Anumite manifestări le putem afla prin intermediul convorbirilor ocazionale, libere
sau prin intermediul convorbirilor premeditate care au scop bine stabilit;
• Cu timpul copilul capătă încredere în educatoare în a-și destăinui toate frământările;
• Astfel putem afla informații despre viața lui în familie, despre activitățile pe card le
desfășoară, despre problemele care îl preocupă;
• Astfel se pot corecta unele comportamente sau, deopotrivă, cultiva anumite aptitudini
sau interese ale acestuia.
10
Metoda biografică sau anamneza:
Metoda testelor:
• Este o conversație între două persoane, desfășurată după anumite reguli metodologice,
prin care se urmărește obținerea unor informații cu privire la o persoană;
• Trebuie să fie premeditată, să aibă un scop bine precizat și să respecte anumite reguli;
• Trebuie să evidențieze detalii referitoare la interesele și aspirațiile copiilor, la trăirile
lor afective, la motivația diferitelor conduite, la trăsăturile de personalitate ale
acestora.
Fișa psihologică
11
2.3 Repere ale dezvoltării la vârstele timpurii. Domenii de dezvoltare
DOMENIILE DE DEZVOLTARE
12
E. Dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii
• Abilitatea copilului de a înțelege relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente
și persoane, dincolo de caracteristicile lor fizice;
• Include abilități de gândire logică și rezolvare de probleme, cunoștințele
elementare matematice ale copilului și cele referitoare la lume și mediul
înconjurător.
3. PROIECTAREA DIDACTICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR
Proiectarea didactică:
Etape:
1. Încadrarea activității didactice în planul tematic;
2. Stabilirea obiectivelor operaționale;
3. Prelucrarea si structurarea conținutului științific;
13
4. Elaborarea strategiei didactice;
5. Stabilirea structurii procesuale a activității didactice;
6. Cunoașterea și evaluarea randamentului școlar.
Proiectarea anuală
14
Proiectarea tematică se fundamentează pe elaborarea proiectului tematic.
Toate proiectele tematice derulate pe parcursul anului școlar vor face parte din mapa
grupei, alături de caietul educatoarei și de celelalte documente: fișele de observație asupra
copiilor, evaluarea copiilor, caietul profesional.
Planificarea zilnică/ săptămânală
15
2. Și cea propriu-zisă (scenariu didactic) realizat sub forma unui tabel în care sunt
înscrise etapele lecției, obiective, activitatea educatoarei, strategii didactice,
evaluarea.
Învățarea:
1. Învățarea spontană;
2. Învățarea neorganizată- din cadrul familiei sau al profesiunilor;
3. Învățarea școlară:
• Are un caracter sistematic, organizat;
• Este dirijată de către cadrul didactic;
• Se realizează cu ajutorul unor metode și tehnici eficiente de învățare
respectând principiile didactice;
16
• Este supusă feed-back-ului, pe baza verificării și evaluării permanente a
rezultatelor obținute de copii;
4. Învățarea socială- constă în însușirea experienței social-istorice de către tânăra
generație, în scopul formării comportamentului social.
Tipuri/stiluri de învățare
Indivizii procesează informaţiile în moduri diferite.
Stiluri:
a. După analizatorul implicat:
1. Vizual- își amintesc ce scriu și citesc, le plac prezentările și proiectele vizuale;
își pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole și hărți; înțeleg cel mai
bine informațiile când le vad.
2. Auditiv- își amintesc ceea ce aud; le plac discuțiile din clasă și cele în grupuri
mici; își pot aminti foarte bine instrucțiunile; înțeleg cel mai bine informațiile
când le aud.
3. Tactil-kinestezic- își amintesc ceea ce fac și experiențele personale la care au
participat cu mâinile și întreg corpul; le place folosirea instrumentelor sau
preferă lecțiile în care sunt implicați/activi; își pot aminti foarte bine lucrurile
pe care le-au făcut o dată, le-au exersat și le-au aplicat în practică; au o bună
coordonare motorie.
b. După eficiență: - receptiv-reproductivă;
- Inteligibilă;
- Creativă.
c. Conținutul învățării:
- Înv. senzorio-motorie (a deprinderilor);
- Înv. cognitivă (noțiunilor);
- Înv. afectivă (a convingerilor, sentimentelor, atitudinilor);
- Înv. conduitei moral civice.
d. După operațiile și mecanismele gândirii:
- Înv. prin observare;
- Înv. prin imitare;
- Înv. prin condiționare reflexă;
- Înv. prin discriminare;
- Înv. prin asociere verbală;
- Înv. prin identificare.
e. După modul de organizare a materalului de învățare:
- Înv. programată;
- Înv. euristică;
- Înv. algoritmică;
- Înv. prin modelare;
- Înv. prin rezolvare de probleme;
- Înv. prin descoperire.
17
Niveluri ale învățării:
1. Înv. conștientă;
2. Înv. neconștientă- în stare de veghe;
3. Înv. în stare de somn (hipnotică);
4. Înv. în mod spontan (bazată pe imitație);
5. Înv. în stare latentă (de la sine).
1. Modele asociaționiste- susțin că învățarea se produce în contextul unor relații dintre cel
puțin 2 categorii de elemente: stimulii, pe de o parte, și comportamentele de cealaltă parte
(Skinner);
2. Modele constructiviste- pornesc de la premisa că sub acțiunea factorilor interni și sub
acțiunea factorilor externi are loc construcția progresivă a inteligenței, în contextul
echilibrării relației dintre organism și mediu (J. Piajet, L.S. Vigotski, J. Bruner);
18
1. Stadiul inteligenței senzorio-motorii (0-18 luni/2ani)- presupune primirea informațiilor
pe cale senzorială;
2. Stadiul preoperațional (2-7/8 ani)- cuprinde substadiul gândirii simbolice și
preconceptuale (folosește simboluri în contextul reprezentării mentale a unui obiect) și
substadiul gândirii intuitive;
3. Stadiul operațiilor concrete (7/8-11/12 ani)- se manifestă reversibilitatea gândirii;
operațiile gândirii trebuie însoțite de un suport material concret;
4. Stadiul operațiilor formale (11/12-15/16 ani)- marchează plasarea gândirii la nivel
contractual-abstract, valorifică raționamentele ipotetico-deductive si operarea cu
enunțuri verbale după criterii logice.
Teoria lui Piajet pune accent pe rolul interacțiuni dintre individ și mediu, cu scopul de a
construi structurile cognitive care, în opinia autorului, nu sunt înnăscute.
19
2. Învățarea stimul-răspuns- se diferențiază de tipul anterior prin caracterul
voluntar al răspunsului la stimuli; răspunsul nu mai are caracter general, difuz,
ci unul precis, antrenând componenta motorie în condițiile unei stimulări
repetate și în prezența unei întăriri prin care se recompensează răspunsurile
corecte, cele incorecte nefiind recompensate.
3. Înlănțuirea de mișcări (mersul pe bicicletă, înotul)- presupune legarea a două
sau mai multe relații de tip stimul-răspuns, ținând cont de o serie de condiții:
fiecare verigă din înlănțuire trebuie să fi fost însușită anterior, trebuie să existe
continuitate, iar întrunirea acestor condiții dă impresia unui proces care nu se
produce gradat, ci deodată;
4. Învățarea pe baza asociațiilor verbale- reprezintă o subclasă a înlănțuirii. Ex: în
condițiile învățării unei limbi străine și având intenția de a reține semnificația
unor cuvinte noi, putem asocia anumite silabe ale cuvântului pe care dorim sa
îl însușim și semnificațiile unor cuvinte din limba-gazdă;
5. Învățarea prin discriminare- are rolul de a nuanța procesul de învățare atunci
când este vorba de înlănțuiri multiple, realizate în intervale diferite de timp, la
nivelul cărora se poate manifesta fenomenul de interferență sau care pot fi
uitate. Ex: când copilul învață să definească culorile, formele, obiectele,
numerele;
6. Învățarea conceptelor- are fundamente de ordin intuitiv și se bazează pe
reprezentările interiorizate ale realității pe care dorim să o cunoaștem;
7. Învățarea regulilor- accentul este pus pe ideea ce derivă din enunțurile date,
acesta fiind rezultatul unei înlănțuiri între două sau mai multe concepte;
condiția fundamentală în învățarea regulilor o reprezintă însușirea prealabilă a
conceptelor care le alcătuiesc; regula a fost învățată în momentul în care ea
poate fi aplicată, nu când a fost reprodusă;
8. Învățarea prin rezolvarea de probleme- soluția la o situație problematică poate
fi identificată printr-o combinare a unor reguli însușite anterior; ea presupune
un întreg proces în care se emit ipoteze, se generează alternative, se iau decizii
și nu numai că se găsește o rezolvare a situației problematice, ci se parcurge în
același timp un proces de învățare.
Cunoașterea și valorificarea teoriilor învățării în procesul didactic reprezintă o premisă a
unui act educațional de calitate, desfășurat ca urmare a asumării unei viziuni autentice asupra
formării personalității în acord cu o stadialitate a dezvoltării.
4.3 Condițiile interne ale învățării în grădiniță- în procesul învățării sunt implicate
majoritatea proceselor cognitive, volitive, afective, apoi atenția si limbajul, motivațiile ,
aptitudinile, interesele de cunoaștere și profesionale, fiecare având un rol bine definit.
20
generalizare, perfecționarea limbajului, dezvoltarea gândirii, exersarea memoriei și
dezvoltarea imaginației;
• Atenția- determină nivelul performanței în planul activității de învățare și de aceea
perfecționarea ei duce la creșterea șanselor de reușită ale beneficiarului procesului de
învățare;
• Structura cognitivă- nu reprezintă singura dimensiune care determină specificitatea
procesului de învățare pe care îl parcurge individul; în actul de învățare sunt implicate
deopotrivă trăirile afective, motivațiile și atitudinile subiectului; factorii motivaționali
si atitudinali se asociază factorilor de personalitate, determinând o abordare diferită în
contextul activității de învățare;
• Viața afectivă- diversificare a gamei de trăiri emoționale a copilului în contextul
relației cu părinții, cu educatoarea , precum și o extindere a momentelor în care
experimentează trăirile emoționale;
• Aspectele activității volintare- orientarea în direcția unor scopuri dinainte stabilite,
planificarea modalităților de realizare și învingerea obstacolelor interne si externe;
treptat, preșcolarii își vor planifica și controla propriile acțiuni și vor perfecționa
calitățile voinței: inițiativa, independența, stăpânirea de sine, perseverenţa;
• Motivația- reprezintă ansamblul motivelor care sprijină orientarea comportamentului
persoanei într-o direcție preferențială; aceste mobiluri interne ale conduitei se
structurează sub forma trebuințelor (nevoia de acțiune, de relaxare, de realizare de
sine etc.), a impulsurilor, a intențiilor, a valențelor, a tendințelor.
a. Motivația intrinsecă- atunci când motivația se contopește cu acțiunea care îi dă
naștere. În centrul acesteia se află curiozitatea care asigură o bogăție de trăiri și
reprezintă o sursă de satisfacție.
b. Motivația extrinsecă- dorința de afiliere (acțiunile sale fac plăcere adulților, care îl
laudă și îl recompensează), conformismul derivat din tendințele normative (părinții
și cadrele didactice îl învață că trebuie să respecte niște reguli), teama de
consecințele neascultării, ambiția (dorința de a fi primul, de a răspunde primul).
Mielu Zlate este de părere că relația care se stabilește între intensitatea motivației și nivelul
de performanță este influențată de complexitatea activității care urmează a fi desfășurată.
Optim motivațional:
21
• Nivelul performanțe obținut în contextul realizării sarcinii poate determina modul în
care un individ își construiește așteptările sau se proiectează în desfășurarea unor
sarcini viitoare;
• Nivel de aspirații- realizarea unor eforturi în direcția atingerii unui scop, angajând
sentimente de satisfacție sau insatisfacție după obținerea unui anumit rezultat;
• Mediul familial și contextul educațional au un rol hotărâtor în ceea ce privește
configurarea unui nivel de aspirații;
• La vârsta preșcolară putem vorbi despre imaginea pe care o are copilul asupra unor
posibilități de moment, pe baza întăririlor pe care le primește din partea adultului și
care îl orientează la nivelul desfășurării sarcinii de lucru;
• Poate fi stimulată dorința de autodepășire, paleta de trăiri afective a copilului, dându-i
posibilitatea să se angajeze cu entuziasm în acest demers.
4.4 Condițiile externe ale învățării
22
• Decurg din relația om-mașină: calculatoare, mașini de instruire și evaluare a
rezultatelor, aparate, instrumente și utilaje;
• Oferă un potențial de informare, motivare și formare a copiilor, sprijinindu-i.
Pe lângă acești factori mai există o serie de factori: stresanți, fizici (zgomote puternice, aer
poluat), fiziologici (starea sănătății, subnutriția), psihosociali (supraîncărcarea, relații
tensionate).
Analizând relația dintre condițiile interne și cele externe ale învățării sesizăm influențe
multiple în planul unei reciprocități care se traduce la nivelul unei interdependențe în acord cu
care trebuie proiectată, organizată, desfășurată și monitorizată întreaga activitate instructiv-
educativă.
Competențele psihopedagogice și științifice ale educatoarei îi dau posibilitatea de a analiza
situația de instruire în ansamblul ei, atât sub aspectul condițiilor de desfășurare, cât și în
privința țintelor urmărite, iar măiestria didactică o va ajuta sa traducă la nivelul acțiunilor
concrete corelațiile dintre intern și extern, în sensul valorificării optimale a resurselor și cu
intenția de optimizare permanentă a demersului didactic.
23
• Proiectul oferă copiilor situaţii în care aceștia pot aplica cunoștințe, deprinderi
sociale și intelectuale, pe lângă cele de bază date de curriculum;
• Ii determină pe copii să cerceteze singuri în legătură cu subiectul ales, pregătindu-i
pentru munca de școlari, conferindu-le inițiativă și independență.
Cuprinde trei faze:
1. Faza I sau debutul proiectului- alegerea temei de investigat, stabilirea
dimensiunilor și a comportamentelor vizate, stabilirea obiectivelor
operaționale, analiza resurselor materiale, umane și de timp necesare,
conceperea hărții proiectului tematic;
2. Faza a II-a sau conținutul proiectului- constă în activitățile practice ale
copiilor (documentare, investigare), aranjarea centrelor de interes, conceperea
unui inventar de probleme, strategiile utilizate în derularea proiectului (resurse
materiale, umane și de timp), conceperea planificărilor pe unități tematice;
3. Faza a III-a sau evaluarea temei- evaluarea propriu-zisă a temei pe o perioadă
de timp bine delimitată (convorbiri, dramatizări, portofolii cu lucrările copiilor,
machete, lucrări colective, fișe individuale).
Planul Dalton- este un concept creat de Helen Parkhurst. Obiective:
Utilizarea Planului Dalton la o vârstă foarte fragedă îi ajută pe copii să învețe să își
identifice propriile interese, să-și gestioneze eficient timpul și cum să-și asume
responsabilitatea pentru propria lor educație.
24
• A răsturna o clasă însemnă a inversa „ordinea” de obicei, în care se acumulează
cunoștințe sau se formează deprinderi;
• În loc să înveţe un conținut nou în clasă, copiii învață la domiciliu prin vizionarea de
secvențe video realizate de profesori;
• Timpul din clasă este dedicat discuțiilor, activităților practice și proiectelor;
• Copiii au mai mult timp pentru analiză, pentru aplicarea cunoștințelor lor si pentru
interacțiunea cu alți copii, precum și cu educatoarea;
• Învățarea devine personalizată, copiii au posibilitatea de a viziona un curs ori de câte
ori au nevoie;
• Timpul este petrecut pentru practică, învățarea prin colaborare și dezbateri;
• În sala de grupă copiii creează, evaluează, analizează și aplică, iar acasă recapitulează
și fixează;
Avantaje:
• Se combină predarea directă cu învățarea de tip constructivist;
• Crește interacțiunea între educatoare și copii;
• Copiii își asumă responsabilitatea pentru propria lor învățare;
• Copiii nu rămân în urmă;
• Toți copiii sunt implicați în procesul de învățare;
• Conținutul informațiilor este păstrat permanent.
Dezavantaje:
• Nu toți copiii au calculatoare sau acces la internet;
• Mulți părinți nu sunt de acord cu folosirea mult timp a calculatorului și internetului;
• Lipsa motivării copiilor în rezolvarea temelor;
• Lipsa unor strategii de evaluare adecvată;
• Încărcarea timpului cadrelor didactice.
Metode folosite:
• Crearea unor prezentări video;
• Folosirea și adaptarea resurselor de tip deschis;
• Folosirea fișierelor video create de copii.
Copii practică lectura acasă, ajutați de părinți, iar la grădiniță se clarifică conceptele, au loc
dezbateri, se fac proiecte, se creează conținuturi noi de învățare.
25
• Ea influențează maniera de construcție a conținuturilor curriculare, dar și metodologia
pusă în valoare cu intenția de a pune copilul în relație cu domeniile cunoașterii.
Constructivismul
26
Deși stadiile sunt asociate cu perioade de timp, ele diferă de la un individ la altul.
Dacă, istoric vorbind, prima reacție a societății față de copiii cu CES a fost respingerea, pe
măsură ce s-a dezvoltat înțelegerea naturii sociale și individuale a fiecărui copil, s-a început
intervenția prin dezvoltarea unui nou domeniu educațional: educația specială.
Din categoria copiilor cu CES fac parte atât copiii cu deficiențe proprii-zise, cât și copiii
fără deficiențe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigențele școlii:
27
• Copiii cu deficiențe mintale, comportamentale (tulburări de conduita, hiperactivitate
cu deficit de atenție-ADHD);
• Copiii cu tulburări afective, emoţionale (anxietatea, depresia, atacul de panică,
tulburări de alimentație: anorexia, bulimia);
• Copiii cu handicap asociat;
• Copiii cu dificultăți de cunoaștere și învățare (dificultăți de învățare, sindromul
Down);
• Copiii cu deficiențe de comunicare și interacțiune.
Copiii cu CES pot prin joc să-și exprime propriile capacități. El capătă informații despre
lumea în care trăiește, intră în contact cu oamenii și cu obiectele din mediul înconjurător și
învață să se orienteze în spațiu și timp.
Formele de integrare pot fi: clase diferențiate, integrate în structurile școlare obișnuite,
grupuri de câte 2-3 copii cu deficiențe incluși în clasele obişnuite, integrarea individuală a
acestor copii în clase obişnuite.
Elevii cu CES au nevoie de un curriculum planificat diferențiat, de programe de terapie
lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învățare-
evaluare. De asemenea si de consiliere școlară si vocațională personală și a familiei.
28
• Individualizează învățarea și jocul;
• Respectă stilurile de învățare;
• Deleagă responsabilități;
• Utilizează experiențele copiilor;
• Propune lucrul în echipă;
• Încurajează copiii să-și exprime opiniile, să fie empatici, să aibă flexibilitate.
Părinții pot să se implice în viața grădiniței, să aibă încredere în politicile promovate de
grădiniță, să încurajeze talentele și succesele copiilor lor, să nu se descurajeze dacă au copii
cu CES, să accepte diversitatea, să accepte propriul copil ca pe o ființă distinctă, unică,
specială, să-i accepte pe ceilalți etc.
Consilierii/psihologii/tutorii pot să inițieze campanii de informare în rândul copiilor,
părinților și educatoarelor, să organizeze cursuri de formare pe domeniul incluziunii copiilor
cu CES, să respecte diferențele individuale și de dezvoltare, să prevină și să identifice
situațiile de criză, să evalueze și să monitorizeze progresele copiilor, să inițieze evenimente
educaționale .
Comunitatea poate să asigure suport logistic și financiar grădiniței, să vină la întâlniri cu
copiii din grădiniță, cu educatoarele și părinții, să strângă fonduri pentru copiii cu CES și
familiile acestora, să inițieze parteneriate în dezvoltarea unor proiecte educaționale.
Educația incluzivă poate fi cel mai important remediu în problematica dizabilității și/sau
CES-ului, dar și pentru remedierea oricărei limitări funcționale din viața copiilor și indivizilor
în general. Cerințele speciale ale copiilor sunt în fapt obiective de atins prin educație, prin
măsuri adaptate și adecvate care să sprijine dezvoltarea acestora.
• Ședințele cu părinții;
• Discuții individuale între cadrele didactice și părinți;
29
• Organizarea unor întâlniri cu părinții;
• Implicarea părinților în manifestări culturale și recreative;
• Voluntariatul;
• Asociațiile de părinți.
Dimensiunea formală- tipuri formale de organizare:
30
• Cel mai important rol educativ îl au medicii de familie și cabinetele medicale școlare;
• Medicul de familie cunoaște familia de proveniență, eventualele probleme genetice,
evoluția fizică și psihică a copilului;
• El poate recomanda familiei și copilului un anumit tip de activități, iar în cazuri
speciale pot recomanda părinților un anumit tip de grădiniță, debutul sau amânarea
școlarizării, pot interveni în cazuri de refuz din partea grădiniței, a cadrelor didactice,
a părinților pentru a primi în grupă un copil cu dizabilități.
• Medicul de familie trebuie să anunțe unitatea școlară în cazul în care constată o boală
contagioasă la un copil, la cadrele didactice sau personalul școlii;
• Poate consilia și orienta părinții spre alte servicii specializate (ex. cabinete
oftalmologice);
• Pot iniția sau participa la acțiunile inițiate de grădiniță, la activități educative pentru
copii: educație pentru sănătate, reproducere, prevenirea transmiterii bolilor
contagioase, siguranța și sănătatea alimentației;
• Pot apela, în cazul sesizării unor situații de abuz asupra copiilor, la alți profesioniști:
asistenți sociali, polițiști etc.
• Temele care pot fi abordate în programele educative: igiena personală, a locuinței, a
spațiului grădiniței, a mediului înconjurător, acordarea de prim ajutor în caz de
urgență, educația sexuală și de sănătatea reproducerii, educația pentru prevenirea
consumului de droguri, alcool, tutun; educația pentru prevenirea îmbolnăvirilor și
accidentelor; educația pentru practicarea sporturilor, educația pentru organizarea
timpului liber, educația pentru consum alimentar sănătos.
Grădinița și biserica
31
- organizarea și implicarea în manifestări culturale ale comunității și
ale școlii
Colaborarea grădiniței cu școala
• Din păcate oportunitățile de colaborare sunt mai rare, mai ales când instituția
preșcolară este plasată spațial mai departe de instituția școlară;
• Legătura dintre cele două se cere întărită pentru că trecerea de la una la alta să asigure
continuitatea proiectelor și finalizarea lor adecvată.
Oportunități de întâlnire:
• Vizitarea unei școli în vederea cunoașterii de către preșcolari a acesteia;
• Vizitarea de către școlari a unei grădinițe pentru a le împărtăși copiilor primele lor
experiențe școlare;
• Organizarea unor ședințe cu părinții copiilor în ultimul semestru de activitate unde să
fie invitați câțiva din viitorii învățători;
• Simularea în cadrul grădiniței a unor activități de tip școlar cu grupa pregătitoare;
• Organizarea unor serbări comune.
Prin stabilirea primelor contacte cu școala și cu învățătorii, copii se vor familiariza din timp
cu instituția și cu cele mai importante personaje ale ei, reducând neliniștea și stările afective
negative pe care le generează perspectiva primei zile de școală.
32
3. Stagiul practic cu durata de un an școlar realizat într-o unitate de învățământ, sub
coordonarea unui profesor mentor.
Perfecționarea prin definitivare și grade didactice:
• După o vechime de doi ani și în baza unor inspecții de specialitate, fiecare dascăl este
obligat să susțină examenul de definitivare în învățământ;
• Acest examen se poate susține de maximum trei ori într-o perioadă de 2-5 ani
vechime;
• După patru ani de vechime de la definitivare- obținerea gradului didactic II;
• După alți patru ani vechime după gradul II- examen pentru obținerea gradului didactic
I.
• Pentru gradul I, după trei ani vechime și în baza unor concluzii ale inspecțiilor de
specialitate, dascălul participă la un colocviu de admitere la gradul I ce constă într-un
interviu din: specialitate, metodică, psiho-pedagogie și metodologia cercetării
științifice.
Formarea continuă a personalului didactic implică:
• Formarea continuă o dată la cinci ani, acțiune pe care fiecare dascăl trebuie s-o urmeze
până la pensionare;
• Dezvoltarea profesională a educatoarei este necesară, ca în toate profesiile, datorită
potențialelor pierderi cognitive;
• Perfecționarea profesională- se realizează prin forme organizate care au un caracter
formal sau informal. Ex: cursuri de perfecționare, cursuri postuniversitare, studii
aprofundate, doctorate, cercuri pedagogice, reuniuni.
• Formarea continuă este coordonată de Ministerul Educației Naționale și se realizează
prin unități de învățământ, case ale corpului didactic, centre și alte forme
instituționalizate pentru pregătirea și perfecționarea personalului de conducere,
îndrumare și control;
• La fiecare interval de cinci ani de la data promovării examenului de definitivare în
învățământ, cadrul didactic trebuie să acumuleze minim 90 de credite profesionale
transferabile;
• Programele de formare inițială și continuă urmăresc dezvoltarea competenței
profesionale didactice operaționalizată în competențele de organizare și structurare,
competențe de distribuție a comunicării, rezolutive și evaluative, de manifestare a
potențialului formativ, competențe referitoare la climatul socio-afectiv;
• Formarea continuă se constituie într-un răspuns al căutărilor de soluții valide menite a
asigura performanța și progresul;
• Prin formarea continuă se dezvoltă capacitățile fiecărui cadru didactic în a-și mobiliza
și utiliza în mod autonom potențialul de cunoaștere, priceperile și deprinderile în
formarea de competențe profesionale în acord cu cerințele pieței educaționale.
Nivelul de competență vizat este evaluat în funcție de:
33
1. Capacitatea cadrului didactic de a mobiliza, a combina și a utiliza în mod autonom
capacitățile de cunoaștere, abilitățile și competențele generale și de cele profesionale
în acord cu evoluția curriculumului național și cu nevoile de educație;
2. Capacitatea cadrului didactic de a face față schimbării, situațiilor complexe, precum și
unor situații de criză.
34