Lectia 1.

Domeniul Om și societate - precizări conceptuale

 
 
Disciplinele care împreună formează aria curriculară Om și
societate sunt istoria, științele socio-umane, religia și geografia.
 
I.1. Concepte
Domeniul Om și societate are o serie de concepte cheie, care definesc
aspectele principale și direcțiile de analiză.
1. Educația
Educația poate fi definită ca fiind procesul prin care se realizează
formarea și perfecționare personalității umane, prin translferul de cunoștințe și
abilități de la o generație la alta. Încă din antichitatea greco-romană ea are un
caracter organizat, sistematizat prin curricula și instituționalizat prin școli
publice și private de la înbvățământul primar la cel universitar și
postuniveristar.
Educația este o necesitate pentru definirea personalității individului și
integrarea sa în comunitate și societate. Educația aisgură un mediu comun
fizic și emoțional, stimulativ cognitiv și social pentru copiii din sistemle de
educație, fără deosebire de sex, etnice, categorie socială, aprtenență
religioasă etc.
Educația este un fenomen specific societății, prin care aceasta se
perpetuează și își aigură progresul rapid prin transmiterea cvunoșțtințelor și
experiențelor de la o generație la alta.
Educația are în centrul său atât individul, cât și comunitatea, la o scară
mai largă chiar sopcietatea. Ea analizează atât nevoile individuale, cât și pe
cele ale comunității, încercând să ofere mijloacele integrării comunitare pentru
târnăra generație în formare. Educația copilului începe chiar la naștere, poate
într-un mod inconștient, mai aproape de lumea animală. El învață primele
lucruri despre supraviețuire, hrană, cine îl protejează.
 
1. Educația timpurie
Prima treaptă în formarea fiecărei generații este educația timpurie. Ea
începe odată cu integrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu,
unde deprinde primele abilități în a învăța. În această primă etapă de educare,
copilul trebuie tratat conform vârstei sale, fără a grăbi procesele de educație,
fără a pune presiune pe evoluția copilului.
Încă de la primele forme de educare, copilul interactionează cu
personalul din instituțiile de educație preșcolară, dar și cu familia și societate.
Procesul de educare, considerat a se desfășura doar in instituțiile de
educație, în realitate se face cu ajutorul tuturor celor trei actori. De aceea,
este necesar a se gândi o educație în care aceștia să aibă un rol
complementar, nu concurențial, pentru a nu induce confuzie și duce la situații
contradictorii. Din păcate, interacțiunile dintre cei trei actori sunt încă departe
de a fi perfecte, iar rezultatele acestei imperfecțiuni pot fi uneori vizibile în
evoluțiile contradictorii ale procesului educațional organizat.
 În această etapă se pune ccent pe o pedagogie a acțiunii și
comunicării, fiind o educație de tip global și funcțional, care, în linii mari, se
derulează în toate unitățile similare de educație din toate țările.
 
1. Programa școlară
Programa școlară se referă la derularea unor activități pentru o
perioadă de timp, confoprm unui program dinainte stabilit. În cadrul programei
se derulează un program cu un grup de copii de aceeași vârstă aproximativ,
care desfășoară împreună activități prin care învață lucruri noi.
Programa cuprinde totalitatea cunoștințelor și sistemul lor de predare
pentru grupa de școlari, la un anumit obiect, pe parcurusul unui an de
învățământ, cu accent pe contextul ludic și învățarea activă. O programă, de
asemenea, cuprinde toate activitățile menite să promoveze și să stimuleze
dezvoltarea intelectuală, emoțională, socială și fizică a fiecărui copil.
 
1. Curriculum
Curriculum este în primul rând un document care are la bază educația
timpurie, centrată pe copil, cu particularitățile sale individuale și de vârstă.
Acesta cuprinde experiențele de predare-învățare-evaluare, programate și
foerite lde grădiniță, pentru atingerea obiectivelor educaționale specifice
vârstei copiilor preșcolari.
În sens teoretic mai larg, curriculum cuprinde totalitatea proceslor
educationale și experiențele de învățare prin care trece preșcolarul. În plan
restrâns, curriculum este totalitatea documetnelor cu privire la procesul
educațional (plan de învățământ, programe, ghiduri de aplicare a programei
etc.).[1]
În ultima perioadă, în învățământul preșcolar nu se mai folosește
orarul, ci există un program zilnic flexibil, în funcție de doleanțele copiilor, care
se pliază pe necesitățile acestora, mai mult decât pe o structură rigidă, care ar
uniformiza educația acestora, conform unor experiențe anterioare, care nu
întotdoeauna sunt adaptate la prezenta grupă de copii preșcolari. Programa
este o combinație tematică transpusă coerent în procese educaționale, cu un
orar flexibil, metode și tehnici de predare adaptate vârstei copiilor.
 
1. Transdiciplinaritatea
Transdiciplinaritatea se referă la întrepătruderea mai multor discipline,
care conduce la un nou câmp de cunoaștere. Ea vizează studierea proceselor
și fenomenelor cu metode de cercetare din mai multe științe care conduc la
descoperirea unui nou spațiu de cercetare, finalizatea fiind, în cazul educației
preșcolarilor, înțelegerea lumii înconjurătoare.
 
1. Integrarea curriculară
Integrarea curriculară presupune sintetizarea și organizarea
continuturilor pe domenii distincte ale cunoașterii, care împreună să ofere o
imagine coerentă asupra lumii. Aceasta presupune corelarea conținuturilor,
 realizându-se o integrare longitudinală, cât și transversală, punctul de pornire
fiind finalizatea urmărită de instituția de educație.[2]
 
1. Domenii experiențiale
Domeniile experiențiale sunt instrumentele pedagogice cu care se
realizează procesul instruiriin copiilor. Acestea permite educatorului să
realizeze activități integrate, cuprinzând domenii precum limbă și comunicare,
științe, om și societate, estetic și creativ, psihomotric, competențe de
comunicare.
 
1. Jocul
Jocul este activitatea cea mai plăcută pentru copii preșcolari, care
reprezintă specificul vârstei. Activitatea este un distractivă, accesibilă, care
permite socilizarea și buna comunicare între copii și cu cadrul didactic, fiind
de asemenea, eficient în însușirea de noi noțiuni, dar și de corectarea
vocabularului și construcțiilor gramaticale în formare la această vârstă.
 
1. Rezolvarea de probleme
Rezolvarea de probleme se referă în mod tradfițional la domeniul
matematicii, nu cel mai plăcut domeniu la vârsta preșcolară. De aceea, pentru
succesul procesului educațional, forma punerii în scenă este esențială.
Problemele trebuie prezentate pornind de la imagini și obiecte reale, cu
preluarea problemelor anterior rezolvate, cu operația de schematizare
matematică și apoi stimularea creativității copiilor în propunerea de probleme
de către ei.
 
1. Egalitatea
Egalitatea are în vedere un tratament egal pentru toți membri
comunității, începând din perioada educației preșcolare. Ea se raportează în
același timp la individ, care devine conștient de drepturile sale, cât și la nivel
social, care este conștient de necesitatea egalității de tratament a membrilor
săi.
 
1. Etnie
Etnia este o comunitate care are trăsături culturale, o istorie și o
civilizație comune. În prezent prin etnie se înțelege un grup social minoritar,
care conviețuiește împreună cu alte grupuri și populația majoritară a unui stat.
 
1.  Familia
Familia este cel mai mic grup social căruia aparșținem, primul grup
social în care intrăm. Ea se bazează pe egalitate dintre soți, și îndatorireea
acestora de a-și crește și educa copii.
 
1. Grupul de joacă
Grupul de joacă este format din copii de vârste apropiate care au
preocupări comune, cum ar fi prietenii, vecinii, colegii de clasă. Relațiile ditnre
acestia sunt de colaborare și întrajutorare reciprocă.
  
1. Grupul de prieteni
Grupul de prieteni este fromat de copii care sunt legați emoțional și
rațional bazate pe adevăr, cinste, dreptate etc., pe lângă preocupările
comune.
 
I.2. Dominantele domeniului Om și societate;
.
1. Dimensiuni specifice domeniului
Didactica domeniului Om și societate a evoluat odată cu omul și istoria
sa, cu societatea umană.
Ideea de educație a apărut în mod organizat în lumea greco-romană,
sub forma scolilor elementare, gimnaziului și liceului. La greci se urmărea o
dezvoltare armonioasă fizică și intelectuală, cu trăsături pozitiver de caracter,
care să se comporte civilizat în cetate și să asigure propserarea economică și
respectul legii și normelor morale.
 În lumea romană, școala avea ca priorități generale respectul față de
lege, sipirt justițiar, respectarea ordinii sociale și a obligațiilor față de
societate, bun orator, politican abil și militar eficient.
În evul mediu, educația cavalerilor era cea mai înaltă formă de
educație în ochi societății. Ei își apărau feuda dar și locuitorii domeniului,
aveau sentimentul onoarei, calități precum tnacitatea, neînfricarea, credința
creștină, fidelitatea față de rege șți ofereau garanția perpetuării unei societăți
așezate. Școlile funcționau pe lângă biserici și mănăstiri. Educația se făcea
mai ales prin proverbe, povestiri, pilde, cântece populare.
Spre finele evului mediu, umanistii redescoperă valorile antichității
greco-romane. Ei propun omul universal, virtuos, înțelept, curajos, drept,
modest, politicos. Școala punea din nou accent mare pe calitățile morale.
Începând cu epoca modernă, transformările societăților occidentale
cuprind treptat întreaga lume, ducând la o istorie globală cu probleme și soluții
regionale sau naționale.
 
I.3. Fundamentele formative care dau coerenţă şi specificitate
domeniului Om și societate în zilele noastre
În zilele noastre, când se derulează a patra revoluție industrială, cu
toate consecințele sale la nivel global, dar și la nivel comunitar și chiar
familial, pot fi distinse o serie de principii care scot în evidență legăturile dintre
om și societate. Dintre acestea enumerăm:
 preponderenţa acordată cunoaşterii şi înţelegerii proceselor din
societate, care au relevanţă atât din perspectiva trecutului, cât şi
faţă de orientările viitoare
- atenţia acordată analizei elementelor care contribuie la
schimbările din societate şi la diversitatea lumii contemporane
- utilizarea cunoştinţelor dobândite pentru cunoaşterea de sine şi a
celorlalţi
- conştientizarea raporturilor de identitate şi diferenţă în relaţionarea
persoanei cu mediul social
 - dobândirea unor valori şi atitudini care să permită o inserţie
socială activă şi responsabilă
- formarea unor comportamente de tip participativ, favorabile
cristalizării unei reale solidarităţi sociale.
 
            Principiul orientării formative a activităţii didactice urmăreşte realizarea
proceselor complexe de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii elevilor,
proiectate şi înfăptuite în mediul şcolar şi extraşcolar  şi asigură coerenţa acţiunilor
proiectate şi realizate, prin raportare la:
 finalităţile educaţiei;
 funcţia prioritară culturală a educaţiei;
 conţinuturile învăţării;
 resursele didactice;
 strategiile de predare-învăţare-evaluare.
        

 
 
Bibliografie
Borţeanu, S., Brănişteanu, R., Breban, S.,  Fulga, M., Grama, F., Curriculum
pentru învăţământ  preşcolar, Editura Didactica, Bucureşti, 2009;
Băjenaru, Lenuţa, Contribuţia jocurilor didactice la dezvoltarea limbajului, în
“Revista Învăţământului Preşcolar”, nr 1-2, 1996.
Dobraniș, Gabriela, Concepte-cheie specifice didacticii domeniului Om și
societate (învățământ preșcolar), în Edict, revista Educației, ISSN 1582-909X,
26 iunie 2018.
Pescaru, Maria, Didactica Om și societate. Note de curs, București, 2016.
Sarivan, Ligia, Teșileanu, Angela, Horgea, Irina, Căpiță, Carol, Mândruț,
Octavian, Didactica ariei curriculare Om și societate, București, 2005.

[1] https://edict.ro/concepte-cheie-specifice-didacticii-domeniului-om-si-societate-invatamant-
prescolar/
[2] https://edict.ro/concepte-cheie-specifice-didacticii-domeniului-om-si-societate-invatamant-
prescolar/

Abordarea integratoare a activităților din cadrul domeniului

experiențial om și societate ca activități tematice
 

În secolul XXI tendințele principale ale schimbărilor din curriculum la

nivel european sunt: educația de masă, corelarea instruirii la fiecare
persoană, educația centrată pe elev, corelarea curriculumu-ului cu individul și
comunitatea, promovarea unor valori pozitive, stimularea gândirii critice,
evaluarea corectă a calității educației.[1]
 Copilul în primii săi ani învață prin interacțiunile cu mediul fizic și social,
prin explorare și experimentare pentru dezvoltarea sa integrată. Acasă, de la
noțiunile de identitate personală primite, las deprionderea regulilor, asumarea
responsabilităților, devenind o persoană independentă, care prin interacțiunile
cu mediul social își fomează personașitatea și atitudinile.[2]

Odată ajuns la grădiniță, copilul intră într-o lume nouă, necunoscută, în

care părinții lipsesc, dar este într-un grup de aceeași vârstă, coordonat de un
adult care este educatorul. Grădinița este un mediu fizic, dar dincolo de
acesta, fgiecare persoană adultă de la educator la personalul auxiliar
contribuie la dezvoltare integrată a personalității copilului.

Copilul interacționează cu ceilalți copii, își consolidează imaginea de

sine, dar continuă să se raporteze permanent la susținerea adultului, reperul
său afectiv, partenerul său de joacă.[3]

Abordarea interdisciplinară are drept obiectiv principal lărgirea

cunoașterii părin depășirea granițelor disciplinelor din domeniul educației, așa
cum sunt ele în planurile de învățământ. Metoda didactică nu este una deloc
nouă, ea a fost folosită încă de vechii greci, când unele științe nu erau încă
separate sau educatorii simțeau nevoia unor explicații mai largi, deasupra
disciplinelor științifice.

Abordările interdisciplinare, integratoare, sunt conexiuni raționale între

discipline, prin care pentru explicarea unui fapt se face cu cunoștințe și
metode din disciplinele utile demersului, fără a presupune o modificare a
curriculumului, ci un demers complementar.

Evaluarea

În mod tradițional prin evaluare se înțelegea, până nu demult, doar

măsurarea performanțelor elevilor. Recent s-a ajuns la concluzia că este
necesară o evaluare a procesului intregrat de instruire (predare și învățare), în
condiții normale, fără a se raporta doar la momentele considerate relevante,
în care elevii trebuie să promoveze anumite etape.

Evaluarea modernă, autentică are drept principale criterii: relevanța

sarcinilor date elevilor, în contextul lumii reale, identificarea aspectelor
relevante prin criteriile propuse pentru asigurarea unității cunoașterii,
îmbunătățirea capacității de autoevaluare, întărirea convingerii eleveilor că nu
odar rezultatele ci și munca lor de rutină este necesară în procesul de
instruire.

Evaluarea devine din ce în ce mai mult nu un moment al judecăților de

valoare, ci un suport interactiv în cadrul procesului de predare-învățare, de
orientare activă și în timp util a întregului proces de instruire a elevilor.
 Conform Cadrului de referinţă al Curriculumului Naţional pentru
Învăţământul Obligatoriu, principiile relevante urmărite în cadrul procesului de
instruire sunt: respectarea particularităților de vârstă și personalitate,
diversificarea și flexibilizarea situațiilor de instruire, orientarea pe obiective ce
privesc capacități, abilități, atitudini, centrarea procesului de instruire pe copil,
cu particularitățile sale.[4]

Din ce în ce mai folosite în evaluare, ca o alternativă la metodele

clasice, sunt proiectul și portofoliul.

Proiectul

Un proiect este un ansamblu de activități care se derulează într-un timp

limitat, cu resurse limitate pentru a atinge un scop enunțat adesea chiar prin
titlul său.

Metoda evaluării prin proiecte este una complexă, necesită o perioadă

mai mare pentru realizare, solicită copilului realizarea unui plan de activități,
căutarea de informații pentru rezolvarea unor probleme, folosind cunoștințe
de la mai multe discipline. Un proiect se poate realiza fie individual, fie în
grup, implicând învățarea prin descoperire ca fiind un aspect relevant.

Portofoliul

Portofoliul este cartea de vizită a copilului, cuprinde realizările sale de-

a lungul unei perioade, care permite atât evaluarea secvențială, de fiecare
dată, cât și globală, la un moment dat a realizărilor copilului. Dintre avantajele
portofoliului menționăm promovarea deavolztării globale a personalității
copilului, stimularea responsabilității elevului, evaluarea activității elevilor,
identificarea și formularea problemelor, încurajarea autoevaluării, gândirii.[5]

Bibliografia

Boca 2009 = Boca 2009, Cristiana Boca (coord.), Mihaela Bucinschi, Aniţa
Dulman, Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului: modul general
pentru personalul grădiniţei, București 2009.

Istrate 2004 = Olimpia Istrate, Către o abordare interdisciplinară prin

evaluarea autentică, Edict, 2004, p. 4, https://edict.ro/catre-o-abordare-
interdisciplinara-prin-evaluarea-autentica/

Abordarea proiectării didactice din perspectiva formării competen țelor

 
 
Etapele de dezvoltare ale copiilor, în mod general, sunt
următoarele: perioada prenatală; perioada de nou născut şi sugar
(0 – 1 an); copilăria timpurie (1 – 3 ani); perioada preşcolară (3 – 6
ani); vârsta şcolară mică (6/7 ani – 10/11 ani); preadolescenţa –
pubertatea (10/11 ani – 14/15 ani) adolescenţa (14/15 ani – 20
ani); vârsta adultă tânără (20 – 40 ani); vârsta „de mijloc“ (40 – 65
ani) și vârsta adultă târzie sau bătrâneţea (începând cu 65 ani).[1]
Centrarea educației pe copil are ca obiectiv principal
asigurarea eficienței procesului de instruire, tratarea acestuia ca
un subiect nu ca un obiect în cadrul procesului. Pentru a putea fi
considerată ca fiind centrată pe copil, educația trebuie să se
bazeze pe cunoașterea detaliată a caracteristicilor și potențialului
tuuror copiilor din grupă, valorifcarea superioară a acestuia,
identificarea și pornirea de la necesitățile copilului, dezvoltarea de
competențe și asimilarea de cunoștințe relevante, implicarea
activă a copilului în realizarea și evaluarea activităților, o
experiență pozitivă de învățare, transferul posibil la alte situații de
instruire formale și informale.[2]
         Educația copiilor presupune, printere altele și un schimb de
competențe și valori, pe care educatorul adult le transmite copilului
prin procesul de educație. Procesul de educație pentru a fi unul
eficient și complet trebuie să aibă la bază un parteneriat firesc
între familie, grădiniță/școală și comunitate.
         O formă de competență socială este cooperarea de la cele
mai mici vârste. Prin interacțiuni, copii își îmbunătățesc
performanțele, se instruiesc mai repede și mai bine, rețin mai ușor
informații utile și se instruiesc cu plăcere.
În cadrul cooperării se pune accent pre crearea și dezvoltare
de competențe ale copilului, atât de cunoaștere cât și sociale.
Competențele sociale și emoționale ale copiilor sunt din ce în
ce mai prioritare în cadrul proceselor de educație. Pentru
dezvoltarea sa generală și procesele psihice, starea de bine a
copilului este decisivă. În copilărie, de la 3 ani se formează relațiile
cu prietenii, dar și interacțiunile negative sunt prezente.[3]
 Se consideră că există trei dimensiuni ale abordării
competențelor: sensul științific, sensul european și cel școlar
(competențe generale și specifice).
Competențele științifice se referă la nivelul teoretic și
psihologic al învățării, având un  caracter integrat care conduc la
formare și dezvoltare competențelor în sine. Instruirea are un
caracter inductiv, pronind de la competențe specifice la
competențe generale.
În a doua categorie, se pornește de la competențe cheie
europene pribntr-un proces de deducție spre competențele
procesului de instruire, cu accent pe caracterul transversal.
Al treilea domeniu se referă la aplicarea competențelor
curriculumului școlar la situațiile de învățare, ca finalitate a
învățării, a procesului de instruire.[4]
Principiile didactice pentru instruirea pe competențe sunt
următoarele. Principiul însușirii conștiente și active a cunoștințelor,
care susțin că în cadrul instruirii trebuie să fie un proces activ de
înțelegere și prelucrare a datelor, de identificare a relațiilor dintre
fenomene și cauzele lor.
Principiul intiției subliniază ideea că în procesul de instruire
care necesită observarea directă a fenomenelor.
Principiul îmbinării teoriei cu practica, se referă la înusșirea
cunoțtințelor teoretice, dar și aplicarea lor în practică.
Principiul însușirii cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor
se referă la înușiri operaționale, eficiente a cunoștințelor,
asigurarea lor pe termen lung.
Principiul sistematizării și continuității în învățământ face
referire la succesiunea logică a cunoștințelor, corelarea și
selectarea lor.
Principiul respectării particularităților de vârstă ale elevilor
este o particularizare a aspectului psihologic al învățării.
Principiul tratării individuale a elevilor se referă la specificul
fiecărui copil, pentru ca acesta să se poată dezvolta în mod optim.
[5]
Proiectarea didactică este activitatea prin care profesorul,
învățătorul sau educatorul anticipează etapele și acțiunile de
realizare a predării. Ea presupune lectura în detaliu a programei,
planificarea calendaristică, și în final proiectarea unităților de
educație sau a lecțiilor.[6]
          Proiectarea instruirii pe competențe se face prin planificarea
calendaristică anuală (macroproiectarea instruirii),
         Planificarea calendaristică anuală pornește de la programa
școlară, respectiv de la competențele specifice. Pentru elaborarea
planificării anuale sunt parcurse o serie de etape: lectura atentă a
programei, asocierea între competențele specifice și conținuturi,
împărțirea conținuturilor pe unități de învățare, stabilirea
succesiunii unităților de învățare, planificarea resurselor de timp.[7]
         Conținutul Curriculumului național sugerează drept rubrici
obligatorii unitatea de învățare, competențe specifice vizate,
conținuturi, număr de ore, săptămâna, evaluarea.
         Competențele specifice sunt prezente în programă, iar în
planficiare se trec cele alocate pentru fiecare unitate de învățare,
fără repetarea lor, doar cu cifre. Conținuturile sunt cele din
programă, pot fi prezentate în ordinea de acolo, sau într-o altă
ordine care ușurează însușirea lor.
Proiectarea unităților de învățare cuprinde o serie de pași
care sunt: identificarea și denumirea unității de învățare, a
compăetențelor specifice, selectarea conținuturilor, analiza
resurselor, determinarea activităților de învățare, stabilirea
instrumentelor de evaluare.[8]
O tendință recentă este proiectarea competențelor în timp.
Aceasta presupune o viziune multianuală, cu o planificare concretă
a competențelor pentru fiecare disciplină.
 
Bibliografie
Ardelean, Mândruț 2012 = Aurel ARDELEAN Octavian
MÂNDRUŢ, Didactica formării competențelor, Arad, 2012.
Boca 2009 = Boca 2009, Cristiana Boca (coord.), Mihaela
Bucinschi, Aniţa Dulman, Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării
copilului: modul general pentru personalul grădiniţei, București
2009.

Noile tehnologii informatice în contextul general al demersurilor

creative
 
Proiectarea activităților de predare cu ajutorul noilor
tehnologii informatice a devenit o priotiate în ultimele decenii la
nivel global., datorită rolului catalizator al acestora, dar și a
necesității famializării cu noul context al revoluției informatice care
cuprinde toate aspectele societății actuale.
Tehnologia este considerată doar vârful icebergului în
contextul schimbărilor sociale actuale, ionclusiv în cadrtul
părocesului de instruire pentru toate vârstele.
Integrarea tehnologiilor informatice și comunicaționale (TIC)
în procesul de instruire pentru copii de toate vârstele a devenit o
prioritate la nivel global pentru că este o facilitate atractivă de
transmitere a informației, de înțelegere a ei mai ușor, de construire
a competențelor și abilităților necesare dezvoltării continue a
cunoașterii.[1]
Prin mijloacele multimedia se transmit mai ușor imagini cu
sunet și voce, animație, video, iar tehnologiile hipermedia combină
tehnologiile media și hipertextul. În acest context profesorul sau
educatorul se poate transforma din transmițător în facilitator al
transmiterii informației, care îi lasă timp pentru a observa cum
elevul își dezvoltă cunoașterea.
Deși se vorbește tot mai mult de instruirea asistată de
calculator la toate nivelele de educație, chiar de înlocuirea
profesorului/educatorului, aceste două realități nu sunt
incompatibile. Profesorul sau educatorul trebuie să se adapteze la
ultimele evoluții ale revoluției tehnologice, la care copii sunt foarte
receptivi și simt nevoia împărtășirii lor inclusiv la grădiniță.
 Folosirea calculatorului în asistarea procesului de insruire 
are drept spcifice interactivitatea, exactitatea operațiilor,
reprezentările dinamice și interacțiunea individuală.
La început erau folosite softurile pentru construirea
cunoștințelor, care asigură o stimulare a contextului în care se
realizează învățarea, provoacă gândirea creativă a copilului, evită
plictiseala activităților de rutină și stimulează activitatea
intelectuală educațional principale organizarea interacțiunii dintre
copil și calculator, individualizarea instruirii ținând cont de reacțiile
copilului. Instruirea asistată de calculator folosește un soft
educațional care este menit să fie utilizat pentru instruirea copiilor.
[2]
Softurile folosite în instruire în grădinițe și școli sunt, în
general, de două tipuri: de exersare și de investigare.
 Softurile de exersare au ca obiective însușirea de cunoștințe,
procedee, tehnici sau formări de deprinderi, fiind de obicei o
translare a lecției clasice.
Softurile de stimulare reprezintă un fenomen real prin
intermediul unui model, cu posibilitatea modificării unor parametri
și observării a schimbărilor care se produc în urma acestor
modificări. Această abordare este similară metodei învățării prin
descoperire, care permite o cercetare a realității prin intermediul
unor simulări folosind softuri educaționale speciale.[3]
Folosirea tehnologiilor informatice în procesul de instruire al
copiilor nu se referă doar la utilizarea unor softuri, ci și la resursele
electronice oferite de interne care pot sprijini atât dezvoltarea
orizontului cunoașterii al copiilor, câr și formarea unor abilități de
comunicare ce le vor fi utile în viitor.
Pentru selectarea informațiilor din mediul virtual se folosesc
motoare de căutare, dintre care cele mai cunoscute sunt:
AltaVista www.altavista.com, Google www.google.com,
Yahoo www.yahoo.com, Live Search www.live.com.
În cursul procesului de instruire se pot da elevilor teme de
lucru în grup, cu folosirea tehnologiilor informatice. Acestea pot fi
crearea unor postere pe teme date, ori prezentarea unor teme sub
forma de PowerPoint.
Evaluarea formativă folosește ca metode principale
observarea, autoevaluarea, interevaluarea și reflecția.
Autoevaluarea îi ajută pe elevi să asimileze standardele pe baza
cărăra li se evaluează performanțerle. Interevaluarea permite un
feedback din partea colegilor, încurajează socializarea, implicarea
și responsabilitatea în cadrul clasei. Reflecția permite elevilor șă își
expună opinia privind cele mai eficae metode de instruire pentru
fiecare sau în grup.[4]
 
BIBLIOGRAFIE
Nausica, Vlădoiu 2009 = Gabriela Nausica Noveanu, Daniela
Vlădoiu, Folosirea TIC în procesul de predare-învăţare, IV,
Bucureşti, 2009