Sfârșitul este zborul

SFÂRŞITUL ESTE ZBORUL

Gheorghe Balog-Crișan

Publicat de Gheorghe Balog-Crișan

Copyright 2017 Gheorghe Balog-Crișan

Ediția Smashwords

Capitolul I

Mare veselie! Pe stradă era o nuntă de toată frumuseţea, muzică, strigăte şi ţopăieli, trotuarele erau blocate de lumea care chiuia cât o ţinea gura. Mireasa subţirică cât un mănunchi de cânepă, clipea des, din ochi ei mari. Într-o mână avea un buchet de flori colorate, iar cu cealaltă se ţinea strâns de braţul mirelui. Rochia albă cu volănaşe, atârna până în pământ, scoţându-i în evidenţă talia subţire. Mirele înăltuţ, bine proporţionat, era îmbrăcat într-un costum de culoarea untului, faţa lui cu trăsături perfecte, exprima siguranţă.

Se căsătoreau exact la timpul potrivit, când venise vremea, el avea douăzeci şi cinci de ani, ea douăzeci şi trei; perechea ideală. Mireasa, pe numele ei Ela, provenea dintr-o familie cu frică de Dumnezeu, dintr-o localitate mică de provincie. Era cea mai mică din familia lui Oros Ştefan şi a Ghizelei. Frică, era bine spus, ei încă nu au ajuns la concluzia, că Dumnezeu este iubire, trăiau mai mult cu ideea că Dumnezeu i-ar putea bate. Celelalte două surori mai mari erau măritate fiecare la casele lor. Mezina reuşise cu chiu cu vai, să termine o facultate economică, sub stricta şi directa suprave-ghere a părinţilor ca să nu cadă în păcat.

Pentru ea era anul reuşitelor, terminase şcoala, şi reuşise să se mărite la oraş cu un băiat bun, cu stare. Era mulţumită, fericită, pe faţă i se putea citi de departe victoria. În sfârşit scăpase!

Mirele se numea Vlad, era de la oraş, proaspăt absolvent al unei facultăţi de arhitectură, cu note maxime. Părea foarte responsabil, puţin îngândurat, însă nu prea puteai să-l descifrezi. Mai degrabă, se însura ca să fie şi el în rând cu lumea, oricum trebuia făcut şi acest pas odată şi odată. Nu mai avea fraţi, şi locuia împreună cu tatăl său, într-o casă spaţioasă, cu mai multe intrări, construită cu mult gust. Aripa din dreapta era destinată proaspeţilor căsătoriţi şi era compusă din trei camere plus dependinţe.

Curtea largă şi îngrijită cu multă verdeaţă, arăta că acolo locuiesc oameni, ordonaţi şi iubitori de frumos.

Pe mama lui a chemat-o Veronica, în urmă cu câţiva ani a murit într-un accident de maşină. A fost o femeie extrem de frumoasă, cu o personalitate puternică. Vlad moştenise de la ea părul şi ochii negri ca pana corbului.

De la părinţii lui învăţase ceea ce văzuse; seriozitate în munca, iubire, înţelegere, armonie. Ambii părinţi aveau un înalt grad de conştiinţă. Porniseră în viaţă, împreună, de tineri, doar cu hainele pe ei, iar încet cu multă trudă, dar fericiţi, reuşiseră să acumuleze, tot ceea ce le trebuia pentru a trăi fără griji. Casa au făcut-o cu propriile mâini muncind cot la cot. Între ei a fost iubire.

Vlad se căsătorii, având în cap acest tablou de familie, pentru el minciuna, egoismul şi înşelătoria nu existau. Si-a ales o soţie după chipul şi asemănarea mamei.

Încet, încet, nuntaşii, obosiţi de atâta mâncare, băutură şi joc, s-au retras fiecare la casele lor. În sfârşit, mirii au rămas aproape singuri, înăuntru mai erau părinţii Elei care făceau evaluarea cadourilor.

Socrul se apropie de Vlad şi-l întrebă ridicând din sprâncene:

- Cât?

Vlad se uită la el cu nedumerire şi-l întrebă la rândul său.

- Cât, ce?

- Cât aţi adunat?

Cu greu, Vlad înţelese despre ce este vorba, se referea la banii de nuntă.

- Nu ştiu, habar nu am... Întreab-o pe Ela.

Ela stătea la o parte şi îşi privea tatăl cu drag, apoi îl prinse de mână, trăgându-l după ea, până ajunse la o canapea. Scoase din geantă un teanc de bani şi începu să-i numere sârguincios, cu ochii strălucitori, de bucurie, Vlad se uita la ei, şi-atunci pentru prima oară, observă că semănau destul de mult unul cu altul, dar ceea ce contribuia mai mult la asemănarea lor, era sclipirea din priviri în faţa banilor. Numărau şi se priveau cu bucurie, complet absorbiţi, părând că au uitat complet de Vlad şi Ghizela. Trecură apoi la cadouri, şi o bună bucată de timp, cu calculatorul în mână, calculau şi evaluau toate bunurile primite.

Ghizela şi Vlad stăteau aşezaţi la o masă, şi discutau despre desfăşurarea evenimentelor, sperând amândoi din tot sufletul, că lumea de la nuntă a fost mulţumită.

Mama Elei, se vedea o femeie sensibilă şi bună la suflet. Pentru ea, Vlad, era garanţia fericirii ficei sale, cu intuiţia ei de femeie, a ghicit în el, un om deosebit, cu un caracter frumos.

La un moment dat Ela, îi întrerupse din discuţie, adresându-i-se lui Vlad:

- Tu nu mai ai nimic la tine?

- Ce să am ? întrebă el.

- Bani. Nu mai ai nici un ban?

- Nu. Păi nu am luat cu mine, ce să fac cu ei, doar nu mergeam la cumpărături.

- Mă refeream la faptul, că, dacă nu ai primit tu ceva, aşa separat, de la un unchi sau mătuşă?

- A! Nu.

- No, atunci avem bani destui, încât să ne cumpărăm o maşina, plus cadourile.

- Foarte bine, zise Vlad puţin dezorientat. Şi ce-i, mult, puţin? că nu pot să îmi dau seama.

- Cam puţin. Dar tata a fost atent şi a făcut o listă cu fiecare cât a pus.

- Păi, nu cred ca este chiar atât de important, zise Vlad.

- Unde să-i pun? spuse Ela arătând spre bani.

- Pune-i unde vrei tu.

Ştefan se apropie de fata lui, sărindu-i în ajutor, scoase din buzunar o bucată de piele sub formă de plic, cu două buzunare, parcă dinainte pregătit, oferindu-i-l cu toată generozitatea.

- Ia-l, aici precis intră toţi. Ochii tăi şi banii! îi spuse apoi pe un ton autoritar. Ela îl înţelese perfect, dar Vlad nu părea că pricepe mare lucru din dialogul lor. Gândurile lui erau în viitor, încerca să-şi creioneze în minte un plan de pe acum... pentru doi. Peste o lună trebuia să se prezinte în capitala ţării, la masterat. Totul era aranjat, şcoala, căminul, locul de muncă. Avea de gând să facă masteratul pe profilul lui, dorea foarte tare să devină profesor. Înainte de nuntă, stabilise şi convenise cu Ela, următoarele etape din viaţa lor. Acestea includeau, în etapa imediată, urmarea masteratul său.

Din gânduri, l-au întrerupt părinţi proaspetei lui soţii, care îşi luau rămas bun, dar nu înainte de a-i da o grămadă de sfaturi, toate cu cele mai bune intenţii, din cadrul uşi. Până la urmă au reuşit să plece, şi tinerii răsuflară uşuraţi, abia acum simţeau oboseala, atâtea ore în centru atenţiei, le epuizase toată energia.

Vlad o prinse de mână şi-i zise cu dragoste:

- Vin-o draga mea, pentru azi ajunge, şi mâine este o zi. Zilele următoare vom stabili ce este de făcut.

Somnul începea să-i răpună. Ela luă plicul cu bani, şi-l duse cu ea în dormitor, se uită puţin în jur, apoi ridică discret perina, şi-l puse acolo. Adormiră în câteva minute.

Următoarea săptămâna o dedicară cumpără-turilor şi planurilor de viitor. Obiectivul lor principal, imediat, care nu suferea amânare, era o maşină nouă. L-au atins în a doua săptămână, achitată integral cu banii jos – banii de nuntă.

Apoi s-au expus în lume, vizitându-şi neamurile şi prieteni cu noua maşină. Viaţa era minunată, fară griji, fără probleme. Zilele treceau şi luna de miere se apropia de sfârşit, iar Vlad trebuia să se prezinte la şcoală. De acest lucru păreau să fi uitat amândoi cu desăvârşire.

Într-una din zile, Ela a fost singură la părinţi ei, iar după o şedinţă în familie de câteva ore, tatăl ei, ajunse la o concluzie finală; Vlad nu avea nici un rost să mai meargă la scoală.

- Pentru ce? argumentă el, nu vă este bine vouă, acolo la oraş unde sunteţi? Ce rost are atâta şcoală, doar stricaţi banii pe acolo, degeaba. Găsiţi voi de lucru pe aici, sunt pline ziarele de locuri de muncă. Oricum vine sfârşitul lumi! Mergeţi pe acolo printre străini, cine ştie ce se întâmplă?!

Ela, bine lămurită şi sfătuită, îşi schimbă complet punctul de vedere. Ajunsă acasă, zile şi nopţi, a petrecut lămurindu-l pe Vlad că, masteratul este inutil.

- Dacă mă iubeşti, trebuie să mă asculţi: zicea ea.

Vlad nu prea înţelegea acest tip de iubire, dar, după multe lămuriri şi lacrimi, începu să creadă că, într-adevăr şcoala este inutilă. Capitulă, doar de acum erau doi, nu mai putea face după capul lui, nu? Aşa că se duse la tatăl său să-l anunţe ce hotărâre luase, de acum, EI.

- Nu ştiu ce să fac, m-am hotărât să renunţ la masterat, ce rost are atâta scoală?

Tatăl lui rămase uimit de noua gândire a fiului său, totuşi i se adresă cu calm:

- Gândeşte-te bine, până mai ieri aveai o dorință arzătoare de a deveni profesor, de ce renunţi acum când totul este aranjat, când eşti atât de aproape să-l realizezi. Cu această ocazie nu te mai întâlneşti niciodată. De unde ţi-au venit aceste gânduri? Cum de ai ajuns la această concluzie?

- Eu mi-aş dori să fac această şcoală, dar Ela nu este de acord. Vezi dumneata acum trebuie să ne consultăm, nu mai sunt de unul singur. Hotărârile trebuie să le luăm împreună.

- Atunci sfatul meu este să te duci la şcoală, pentru că acesta este visul tău. Realizează-l. Ela şi l-a realizat pe al ei, s-a măritat la oraş, realizeazăţi-l şi tu pe al tău. Familia nu este încă consolidată, iar pentru a o consolida şi a vă maturiza aveţi nevoie să fiţi departe de părinţi . Numai aşa se formează o familie adevărată, cu această