Regina de gheață

Meredith Duran

Regina de Gheaţă

Luck Be a Lady

Meredith Duran

Copyright © 2015 Meredith Duran

Ediţie publicată pentru prima dată de Pocket Books, o divizie a Simon & Schuster, Inc.

Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Regina de Gheaţă

Meredith Duran

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Mira Velcea

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

duran, meredith

Regina de Gheaţă / Meredith Duran.

trad.: Graal Soft – București: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1533-6

ISBN EPUB 978-606-33-6879-0

I. Soft, Graal (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Prolog

Londra, 1866

Peste stradă, în micul parc pe care îl numeau „teritoriul nimănui", două fete săreau coarda. Era o zi minunată să te joci pe afară, constată Catherine. Soarele strălucea puternic pe iarba verde, iar fetele păreau fericite. Când una se împiedică şi căzu, cealaltă se prefăcu şi ea a se împiedica, prăbuşindu-se râzând alături de prietena ei.

Catherine apăsă cu degetul pe geam, acoperind locul în care căzuse coarda. Mama îi spusese că o fată de nouă ani este prea mare ca să sară coarda. Dar fetele acelea arătau de cel puţin zece ani. Catherine putea vedea chiar şi de la trei etaje mai sus cum chicoteau.

O făcură să se simtă ciudat. Ea nu avea o asemenea prietenă.

Nu avea nevoie de una. Ea trebuia să vină la casa de licitaţii a tatălui său. Nici unui alt copil nu-i era permis să intre la Everleigh. Faptul că se afla aici o făcea să se simtă specială.

– La ce te uiţi, draga mea?

Catherine se întoarse. Tatăl ei stătea în faţa unui şevalet pe care era aşezat un desen frumos ce putea sau nu să fie de Rafael. El încerca să-şi dea seama.

– La nimic, spuse ea, simţindu-se vinovată.

Tatăl îi zâmbi.

– Vino aici! Spune-mi ce părere ai!

Ea îşi şterse mâinile transpirate de şorţ înainte să-şi scoată lupa din buzunar. Tatăl ei i-o dăruise la ultima ei aniversare. Arăta exact ca lupa pe care o purta şi el în buzunar. Venise într-o cutie căptuşită cu catifea, pentru a fi păstrată în siguranţă, dar Catherine o purta mereu cu ea. După spusele tatălui său, aceasta reprezenta „instrumentul meseriei", şi nici un licitator adevărat nu lăsa lupa prea departe.

Când ea şi-o ridică la ochi, aceasta făcu un lucru magic, scoţând în evidenţă marginile fine ale cernelii, dezvăluind modul în care artistul desenase liniile de sus în jos.

– Acum nu te mişca! Tatăl îi prinse umărul, ţinându-i mâna neclintită în locul în care oprise ea lupa. Acum, ce zici? Este Rafael sau nu?

Neliniştea îi strângea gâtul. Era un lucru foarte important de stabilit. Desenul acesta putea valora o avere, dar, dacă era un fals, înscrierea sa la licitaţie ar fi putut aduce ruşine asupra companiei. Nimeni nu ar avea încredere într-un licitator care vindea falsuri.

În timp ce privea încruntată prin lupă, ea răspundea întrebărilor pe care el o învăţase să le pună atunci când venea vorba despre un vechi desen italian.

– Domnul Rafael folosea o cerneală bogată în fier, spuse ea. Cerneala devine mai închisă în timp. Aceasta este foarte închisă, ceea ce este bine.

– Da, rosti el încet. Altceva?

Ea nu îi mărturisise niciodată că trişase la aceste teste. Îi asculta vocea la fel de atentă cum se uita la desen, ca să-şi dea seama ce hotărâse el. Părerea lui era cel mai important lucru din lume.

Dar poate că el ghicise că ea trişa, pentru că acum nu-şi putea da seama de nimic din vocea lui în timp ce o îndemna:

– Continuă, Cate! Spune-ţi gândurile cu voce tare, ca să le pot auzi!

Ea se încruntă. Putea face asta. Era foarte deşteaptă pentru vârsta ei – mai deşteaptă chiar decât fratele ei, care era cu trei ani mai mare. Aşa-i spusese tatăl ei.

– Vechii maeştri desenau foarte repede, fără să-şi ridice pana de pe hârtie. Dar unele dintre aceste linii sunt întrerupte, iar marginile sunt ondulate. Ca de pană, se corectă ea repede.

Acesta era cuvântul folosit de oamenii mari.

El scoase un sunet de bucurie. Ea apropie lupa şi îl văzu privind-o radios.

– Ce îţi spune acest lucru? întrebă bărbatul.

– Că nu este lucrarea domnului Rafael.

El zâmbi.

– Atunci, să o aruncăm la gunoi?

Ea căzuse încă o dată în capcana lui. Îşi aminti cum o corectase. Doar pentru că un artist nu era faimos nu însemna că lucrările sale erau de aruncat la gunoi. Câteodată, licitatorul era cel care avea rolul de a stârni interesul publicului pentru obiecte demne de admirat.

Catherine îşi ascunse lupa înapoi în buzunar şi îşi scoase mănuşile, pe care şi le puse foarte repede, înainte de a întoarce desenul cu susul în jos pe şevalet. Tatăl ei spunea că acest lucru elibera ochiul de „tirania întregului", permiţându-i să observe imperfecţiuni noi.

Chiar şi inversată, silueta arăta foarte bine. Mâinile şi picioarele erau desenate frumos, iar umbrele veşmântului erau intersectate într-un mod neglijent, ceea ce îi reaminti de lucrările domnului Rafael.

– Poate că aparţine unuia dintre ucenicii săi, spuse ea. Cred că ar trebui să-l vindem.

– Ce ochi fin ai! O mângâie pe cap. Acum spune-mi, draga mea, cum îl vom înregistra în catalog?

– Doar după numele de familie, spuse ea. Se sugerează astfel că aparţine perioadei şi stilului domnului Rafael, dar dă de înţeles că nu pretindem nimic cu privire la cel care l-a desenat.

El o apucă de talie şi o ridică în fotoliul din faţa biroului său. Era locul în care se aşezau dealerii şi clienţii privaţi la întâlnirile cu el. Şi, cum stătea vizavi de ea, el zâmbi.

– Tu eşti diamantul meu, Cate. Ştii asta?

Entuziasmul ei se înălţă precum nişte confetti. Ea încuviinţă, extrem de încântată.

Dar zâmbetul lui se stinse pe măsură ce continuă să o privească. Ea se întrebă dacă făcuse o greşeală până la urmă.

– Tată, este ceva în neregulă?

– Nu, nu. Sunt foarte încântat de tine, spuse el încet. Doar că mă gândesc că… ai chipul mamei tale, dragostea mea. Vei fi o adevărată frumuseţe.

Ea îşi muşcă buza. Ar fi preferat să semene cu tatăl ei.

– Domnii vor sta la coadă ca să se însoare cu tine, continuă tata. Dar sper ca tu să nu uiţi niciodată de casa de licitaţii.

Îngrozită, ea se aplecă în faţă.

– Niciodată. Tată, nu voi face asta.

El chicoti uşor.

– Soţul tău va dori să stai acasă.

– Atunci, nu mă mărit!

Ea oricum nu vedea nici o distracţie în asta. Chiar şi când era mama ei bine, ea se plângea mereu.

– Nu zice asta, Cate. Tatăl ei zâmbea când se întinse peste birou să-i ia mâna. Să spunem mai bine că îţi vom găsi un bărbat cu gusturi rafinate, care recunoaşte splendoarea când o vede şi care ştie să o şi preţuiască.

Ea ezită.

– Domnii nu doresc o lady care ştie mai multe decât ei.

– Mama ta ţi-a spus asta?

Când ea încuviinţă, el făcu o grimasă.

– Ei bine, nu este întru totul adevărat. Unii bărbaţi consideră că este un lucru foarte bun să aibă o soţie cu creier. El îşi miji ochii. Iar tu ai unul, Cate. Un creier foarte masculin, pe care nu-l voi lăsa să se irosească. Ce spui de asta? Într-o zi, dragostea mea, acest loc va fi al tău.

I se opri respiraţia. Al ei? Gândul acesta o ameţi. Nicăieri nu exista mai multă magie decât la Everleigh, cu colţurile şi umbrele sale pline de comori şi cu oameni importanţi purtând bijuterii şi mătăsuri defilând prin săli la orice oră.

Dar…

– Mama a spus că trebuie să-i rămână lui Peter.

Fratele său mai mare se afla acum la şcoală în Hampshire. Mama spunea că el învaţă lucruri importante acolo. Dar el nu putea învăţa atât de multe. Catherine se uita la o pictură şi putea spune dacă este veritabilă sau falsă. Peter nu putea face asta. El era la fel de priceput ca un perete atunci când venea vorba despre artă.

– Da, zise tatăl încet. Peter va împărţi Everleigh cu tine. Mă tem că doamnele nu pot fi licitatori. Dar tu, dragostea mea, vei fi sufletul acestui loc. Peter va gestiona vânzările – dar tu te vei ocupa de artă. Să nu uiţi niciodată că noi, cei din familia Everleigh, nu suntem doar comercianţi. Chemarea noastră este arta, dar un licitator adevărat trebuie să-l înţeleagă mai bine decât oricine pe artist. Îl vei ajuta pe Peter să facă asta, nu-i aşa?

Ea nu voia să-l ajute pe Peter să facă nimic. Când venise acasă în vacanţă, el o ciupise până se învineţise. Dar părea să fie un preţ mic, având în vedere că acum casa de licitaţii era ca a ei.

– Artistul creează, recită ea respectuos. Noi dăm valoare lucrării sale.

– Exact. El îi ridică mâna şi i-o sărută, ca şi cum ar fi fost o adultă în toată regula. Frumuseţea mea, spuse el încet. Mă faci să fiu mândru. Ştii asta? Ceasul bunicului sună, ceea ce îl făcu pe tatăl ei să-i scape mâna şi să arunce o privire uimită către ceas. Ah, iar am ratat cina. Mama ta nu va fi încântată.

Catherine se strădui să coboare de pe scaun. Mamei nu-i plăcea când cei doi nu ajungeau la timp pentru cină. Uneori, ca pedeapsă, o ţinea pe Catherine acasă în ziua următoare.

– Vreau să vin şi mâine, spuse ea. Te rog, mă iei cu tine? Era atât de plictisitor acasă!

Mama era bine, în acest moment, ceea ce însemna că îşi petrecea după-amiezile vizitându-şi prietenele, care nu vorbeau despre altceva decât despre rochii şi servitori neplăcuţi.

Tatăl se ridică să-şi îmbrace haina.

– Desigur, spuse el peste umăr. Dacă e să moşteneşti acest loc, nu e timp de pierdut. Trebuie să vii zilnic şi să înveţi tot ce trebuie să ştii.

Fericirea desăvârşită se simţi precum căldura unui foc dintr-o noapte rece de iarnă.

– Voi învăţa totul, promise ea.

Avea să-l facă mai mândru decât îşi imaginase.

Sâmbetele erau cele mai bune zile. Cu condiţia să găseşti o cameră pentru care să plăteşti o noapte şi să-ţi aducă două zile de odihnă, pentru că duminica nu venea nici un proprietar în vizită. Cât de minunat era să te aşezi sub un acoperiş la sfârşitul săptămânii! Ma îi dăduse nişte pături pentru pat, iar Nick dormise toată ziua de sâmbătă şi aproape toată duminica. Când se trezi în cele din urmă, clopotele de la Biserica Domnului băteau, iar lângă pat, pe podea, îl aştepta un ospăţ.

Febra îi mai trecuse, în sfârşit. Îşi dădea seama după foamea pe care o simţea. Cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată era să stea acolo pentru încă două ore, cu stomacul chiorăind, până când apărea Ma din nou. Ea avea să-l certe pentru că aşteptase, dar el nu avea de gând să mănânce nici o înghiţitură până când nu era de acord să ia şi ea jumătate.

Ospăţul urma să-i ţină stomacul ocupat câteva zile. Avea brânză, o bucată întreagă de pâine crocantă şi două feluri de carne, cap de oaie şi porc – nici cina cea de taină a Domnului nu fusese atât de grozavă. Nick savură fiecare înghiţitură încercând să nu se gândească la ce trebuise să vândă Ma ca să o obţină. Săptămâna aceasta fusese grea. De obicei, avea de lucru la docuri, dar şeful de echipă văzuse joi că era febril şi îl refuzase două zile la rând. Acest lucru îl costase şapte şilingi, iar cea mai mare parte din ce rămăsese se dusese pe chiria săptămânii. Cu banii rămaşi nu ar fi plătit nici măcar un sfert din această şuncă.

Se părea că Ma plătise preţul pentru asta. Carnea o făcuse nervoasă. Începuse să se ia din nou de el. În ultimul timp, îi intrase în cap să-l trimită la sora lui mai mare din Whitechapel. Parcă nu putea vorbi despre nimic altceva. Ma pretindea că Siobhan l-ar primi, că deja fusese de acord.

Dar Whitechapel putea fi la fel de bine şi pe Lună, după părerea lui Nick. El crescuse în Spitalfields. Tatăl lui murise aici, fiind ucis într-o încăierare de stradă chiar în faţa cârciumii lui Lyell. Avea prieteni pe străzile acestea; toată lumea îl cunoştea. Ma dorea să-l nenorocească? Deoarece băieţilor din East End nu le păsa de nimeni în afară de ai lor, nici lor nu ar trebui să le pese. Pentru ei nu ar fi nici o diferenţă că soţul lui Siobhan era şeful acelor locuri. A fi înrudit printr-o soră abia dacă însemna că eşti înrudit măcar. Ma ştia asta la fel de bine ca Nick.

Îl speriase puţin faptul că ea începuse să pretindă altceva. Părea o măsură de disperare, ca şi cum lucrurile se înrăutăţiseră, deşi, în opinia lui, nu se schimbase nimic. Acum, că îi scăzuse febra, avea să găsească din nou uşor de lucru. El era puternic şi înalt pentru cei aproape unsprezece ani ai săi. Era sigur că avea să-l impresioneze pe şeful de echipă, din moment ce avea stomacul plin. Poate că într-o zi, cât de curând, avea să se mute în rândul „regalilor", categoria bărbaţilor care erau întotdeauna chemaţi primii la muncă atunci când acosta o navă pentru descărcare.

El continuă să doarmă duminică având aceste speranţe în minte. Însă, când se trezi luni, o făcu cu un gol în stomac. Zilele de luni erau cele mai rele dintre toate. Lunea, proprietarul îşi relua circuitul. Nick îl putea auzi deja de partea cealaltă a perdelei, discutând cu Ma.

– Doar o oră în plus, îi spunea ea domnului McGowan. Vedeţi dumneavoastră, el a fost bolnav.

Nick ura forma aceea de linguşeală pe care o trăda vocea ei. Nu o folosea niciodată cu altcineva. Pe stradă, într-o companie dură, ea suna ca un boxer. Dar cu domnul McGowan, spunea ea, nu avea de ales decât să se smiorcăie. Asta era ceea ce dorea el, chiar mai mult decât chiria, şi, din moment ce el deţinea cea mai mare parte din Spitalfields, trebuia să facă asta. „Trebuie să ştii când să boxezi şi când să te înclini, îi plăcea ei să-i spună lui Nick. „Şi nu te simţi ruşinat nici de una, nici de alta. Acesta este mersul lucrurilor în lume dacă vrei să supravieţuieşti.

Ei îi era uşor să spună. Femeile se puteau umili fără să-şi piardă respectul.

De obicei, domnul McGowan era uşor de înduplecat. Lui Nick nu-i plăcea să se gândească de ce. Dar astăzi, el vorbea aspru, ţipând ca o târfă al cărei flăcău plecase să hoinărească.

– Ştiu ce pui la cale, spuse el. Cine e bolnav aici? Tu sau băiatul? Pentru că este clar ca ziua în care te-ai născut.

În spatele perdelei, Nick îşi ţinu respiraţia şi aşteptă ca mama lui să nege.

Dar tot ce spuse ea fu:

– Ei bine, şi dacă sunt, ar trebui să ştiţi de ce.

Şocul îl făcu să explodeze. Deci acesta era motivul pentru care ea îşi schimbase tonul şi devenise atât de dornică să-l trimită pe Nick în Whitechapel! Dar ce avea să facă ea cu un copil de care va trebui să aibă grijă? Cum aveau să-l poată ei întreţine? Şi, pentru numele lui Dumnezeu, cine era perversul de tată? Ma era deja bunică de două ori!

„Ar trebui să ştiţi de ce."

Nu. Nu putea fi adevărat!

O furie roşie îl făcu să tragă perdeaua deoparte. McGowan se dădu înapoi, deoarece căzu o bucată din tavan.

– Te omor, zise Nick cu glas gâtuit.

– Nu! Mama lui îl prinse de talie, trăgându-l înapoi. Era mai puternică decât părea, iar el nu se opuse, pentru că nu voia să-i facă rău.

Dar cum putea ea să nu vadă? McGowan era cauza tuturor problemelor lor.

– Ticălos mizerabil! Cineva trebuia să-l înveţe să-şi ţină mâinile acasă.

Proprietarul se făcu violet, ca o prună care stătea să pocnească. Cu un cuţit ar rezolva problema, dar, cum mama lui îl ţinea, Nick nu-şi putea scoate cuţitul fără să o taie şi pe ea.

– Ascultă, vagabondule, scuipă McGowan. Am fost răbdător până acum doar de dragul mamei tale. Dar un cuvânt să mai aud de la tine, şi voi face în aşa fel încât fiecare clădire din această comună să fie închisă pentru tine. Vei dormi sub un pod înainte să-ţi dai seama.

– Vă rog, spuse mama lui. Nu a vrut!

– Ba am vrut!

Nick se smulse din strânsoarea ei, întinzându-se să blocheze fuga proprietarului către uşă. Şobolanul se abătu din drum, se învârti, iar cizma sa trecu printr-o placă putredă din parchet. Pentru o clipă, fluturând din braţe, îşi căută echilibrul – apoi îl pierdu şi căzu în fund.

Se făcuse dreptate. Îi păsase mai mult de chiria lui decât de clădirea care îi aducea acei bani, iar acum clădirea îşi spusese cuvântul. Deşi nu se simţea amuzat, Nick scoase un râset. Ei urau să fie batjocoriţi. Tuturor acestor porci graşi nu le displăcea nimic mai mult decât să primească întocmai ceea ce meritau cu adevărat: lipsă de respect, bătaie de joc şi un scuipat în faţă.

Desigur, faţa lui McGowan deveni din ce în ce mai întunecată pe măsură ce bărbatul se ridica.

– E timpul să-ţi dea cineva o lecţie.

Scoase un pumnal uşor curbat din haină.

– Nu! Ma se puse între ei. Nicky, nu! Ia-l de aici! Fiindcă bărbatul era pregătit, cuţitul i se balansă în mână. Domnule McGowan, vă implor… de dragul meu… pentru copilul dumneavoastră…

Nick ar fi tresărit dacă McGowan nu ar fi afişat o expresie dispreţuitoare, căutând un semn de slăbiciune.

– Am să cred că este al meu când or zbura porcii, spuse McGowan fără să privească spre Ma. Dumnezeu ştie că ţi-ai desfăcut picioarele pentru legiuni întregi.

– Dar… aţi spus! Ma uită de el şi se duse direct spre McGowan. Mi-aţi promis că mă primiţi!

Nick nu putea auzi bine.

– Mamă! Eşti ţicnită?

McGowan era căsătorit. Avea o soţie şi propriii lui copii. Ea era prea ocupată să se bâlbâie ca să se uite la el.

– O să vă implore iertarea, vă jur! Nicky. Fă o plecăciune! Acum ea îl apucă, împingându-l de umeri, iar el nu putu rezista temerii că ar putea-o tăia. Dar, McGowan îşi puse mâinile în sân şi rămase în poziţie verticală, apoi începu să râdă.

– Ce folos am eu din plecăciunile unui cerşetor? Fă-l să-mi lingă cizmele, şi apoi poate că mă voi gândi din nou la oferta mea.

Ofertă. Ce ofertă? Îşi puse mâinile pe faţă. Ma se luptă să-l facă să se uite la ea. Dar el se suci, împotrivindu-se.

– Te-ai duce la el? întrebă băiatul. De asta tot insişti cu White­chapel? Vrei să scapi de mine?

– Nicky, ascultă, te rog! Chipul ei era scăldat de lacrimi – ea, care nu plânsese niciodată, nici măcar când îl puseseră pe tatăl lui în pământ. Eu sunt o povară pentru tine. Tu eşti un băiat mare, puternic. Tu îţi poţi face propriul drum, dar nu cu mine în spate. Domnul McGowan mi-a oferit un loc…

– Oferisem, spuse McGowan cu răceală. Dar nu voi tolera venirea acestui băiat pe acolo.

Ma îl prinse de încheietură, strângându-i mâna.

– Dacă nu pentru binele tău, spuse ea imperios, măcar pentru al copilului. Nicky, gândeşte-te! Fii înţelept, fii inteligent!

– Acum, inteligent este un cuvânt care nu i se poate aplica acestuia, spuse McGowan, cuvintele sale pătrunzând cu greu prin vuietul din capul lui Nick.

McGowan controla Spitalfields. Nu exista nici o speranţă de a supravieţui aici ca inamic. Iar copilul nenăscut – era datoria lui Nick să-l protejeze. Ma ar fi devenit neputincioasă odată cu apropierea sorocului. Şi, după aceea, înainte ca pruncul să poată fi înţărcat…

Putea face asta. Putea câştiga suficienţi bani. Avea să găsească el o cale, într-un fel. Urma să aibă el grijă de ea şi de copil.

Copilul lui McGowan. El se trase din strânsoarea mamei.

– Nu pentru progenitura lui. El nu avea să se plece, cu atât mai puţin să se umilească, pentru ceva ce ţinea de McGowan.

– Atunci pentru mine, şopti ea.

McGowan plătise sicriul tatălui său. Nick îşi aminti acum şi simţi un fior. Doamne! De cât timp erau ei împreună?

– Cinci secunde, spuse McGowan categoric. Şi apoi expiră mila mea… împreună cu oferta pentru tine, Sally.

– Fă o plecăciune, Nicky! În faţa lui vedea doar ochii ei mari rugători. Te iubesc mai presus de orice. Şi, dacă mă iubeşti la fel, te vei înclina în faţa lui. Doar de data aceasta, şi nu va mai trebui să o faci vreodată. Pentru mine, dragul meu. Pentru mine vei face o plecăciune.

Capitolul 1

Londra

Septembrie 1886

– Numele lui este William Pilcher, spuse fratele lui Catherine. Şi nu e de mirare că se holbează. Doar te-a cerut în căsătorie.

Catherine se înecă cu şampanie. Din punctul ei de vedere, dintre toate persoanele din încăpere, William Pilcher era cea mai proastă alegere. Nu înfăţişarea lui o făcea să obiecteze, căci avea o faţă frumoasă şi prietenoasă, pătrată şi cu oase proeminente şi un cap acoperit cu mult păr castaniu. Dar el se cocârja pe scaunul său având moliciunea greoaie a unei sperietori de ciori din care cade umplutura.

Fără îndoială că el voia să afişeze o nonşalanţă elegantă. Dar asta arăta extrem de nesăbuit la un bărbat de vreo patruzeci de ani. Într-adevăr, încrederea lui o enerva. La începutul musicalului, ea observase cât de intens o fixase cu privirea. Acesta nu era un lucru neobişnuit: bărbaţii se holbau de multe ori. Dar, pe la cea de-a treia arie, privirea domnului Pilcher devenise aproape libidinoasă. Dându-şi seama că în cele din urmă îi prinse privirea, el îi aruncă un zâmbet firav, curbat. Fără îndoială că se felicita singur pentru încurajarea visurilor unei fete necăsătorite.

Catherine pufni şi se întoarse către fratele ei. Ea îi înţelese în cele din urmă starea de spirit din seara aceea – culoarea aprinsă a feţei lui, entuziasmul abia reţinut.

– Peter. Ea vorbi foarte încet, în timp ce soprana începu O Patria Mia a lui Verdi. Îţi spun pentru ultima dată. Nu îmi vei alege tu soţul.

Era o chestiune de regret personal faptul că ea semăna atât de bine cu fratele ei. Încruntarea care îi apăru pe faţă şi temperamentul care îl făcu să-şi mijească ochii de culoarea lavandei se potriveau perfect cu ale ei.

– Nu faci nici un efort pentru a găsi vreunul. Iar domnul Pilcher este o partidă bună. Este vicepreşedinte al sacristiei de la St. Luke, cu perspective deloc de neglijat. În plus, el a fost de acord cu termenii tăi.

Înmărmurită, ea deschise gura – şi apoi se răzgândi când soprana coborî într-o notă mică, moale, pe care nu se cuvenea să o acoperi cu discuţii. În schimb, ea îşi strânse programul foarte tare şi se uită la scrisul mic: „O seară de răsfăţ muzical din Italia".

De săptămâni întregi de-acum, încă de la ruperea logodnei sale cu Lord Palmer, Peter o hărţuia să găsească un nou pretendent. Pentru că se gândea la fericirea ei. Ea avea aproape douăzeci şi şapte de ani, sublinia el. Dacă nu se căsătorea anul acela, avea să rămână fată bătrână. „Conform termenilor din testamentul tatei, nu putem împărţi conducerea companiei până când nu te căsătoreşti. Nu asta este dorinţa ta?"

Dar nu fericirea ei îl preocupa pe el cu adevărat – cu atât mai puţin puterea pe care o putea ea obţine odată ce se căsătorea şi devenea partenerul său la Everleigh. Ceea ce dorea el era să o căsătorească cu un bărbat care să-i interzică să muncească. Atunci, Peter ar avea mână liberă să jefuiască locul. El delapida deja bani de la companie ca să-şi finanţeze ambiţiile politice. Îşi imagina că ea nu observase şi că atenţia ei era absorbită de îndatoririle ei legate de comerţ. Dar se înşela.

Şi acum îi solicitase unui străin să accepte termenii ei? El nu se putea referi decât la contractul prenupţial pe care îl întocmise ea cu Lord Palmer – dar acela fusese produsul unui moment diferit. Palmer avusese nevoie de ajutorul ei pentru a-i desena un bandit, iar ea, care tocmai descoperise deturnarea de fonduri produsă de Peter, simţea nevoia disperată de a avea un aliat puternic care l-ar putea obliga pe fratele ei să-şi vină în fire.

În cele din urmă, soarta o salvase de planul pripit de a se căsători. Palmer se îndrăgostise de asistenta ei, Lilah. Fuga lor secretă o făcuse pe Catherine să nu simtă nimic altceva decât uşurare. Ea nu voia o căsnicie lipsită de dragoste – sau nici măcar nu-şi dorea o căsnicie. Nu-i stătea în fire să fie o soţie, să-şi subordoneze propriile dorinţe şi nevoi unui bărbat şi să tricoteze liniştită lângă foc aşteptând ca el să se întoarcă de la birou. Ea avea propriul ei birou, propria muncă, iar un gentleman nu ar permite niciodată aşa ceva.

Mai bine să se descurce singură şi apoi să găsească o altă cale de a-l opri pe Peter să fure.

Dar cum? Dacă nu se căsătorea, ea nu avea nici o autoritate să-l tragă la răspundere.

Aria ajunse la un crescendo. Peter profită de ocazie ca să-i vorbească la ureche:

– Nu trebuie decât să accepţi. Contractul este semnat, autorizaţia s-ar dobândi uşor.

Ea pufni.

– Minunat! Îi doresc mult succes în găsirea unei mirese.

– Catherine…

Asprimea vocii sale atrase mai multe priviri din apropiere. Schiţând un zâmbet, ea se ridică şi ieşi din salon.

Peter o prinse din urmă în hol, strângând-o de braţ. Ea se smulse şi se uită la el, atentă să zâmbească în continuare, conştientă de invitaţii care stăteau de vorbă în salonul alăturat.

– Nu este locul potrivit să discutăm despre acest lucru.

El îşi trecu degetele prin părul blond, apoi se strâmbă şi îl netezi la loc.

Filfizon ca întotdeauna, având grijă mereu de înfăţişarea sa.

– Măcar fă cunoştinţă cu el.

– Nu. Ea ar fi trebuit să-şi dea seama că era ceva în neregulă când se rugase atât de dulce de ea să-l însoţească în seara aceea. La fel ca soţii, înalta societate găsea puţin folositoare femeile care munceau. La fel şi mulţimea de la casa de licitaţii, deoarece reprezenta al doilea nivel politic şi social din Londra – cei care aspirau să liciteze la Everleigh, dar care nu aveau îndeajuns de multe fonduri cât să merite o invitaţie. Adevăraţii bogaţi îşi petreceau verile în casele lor de la ţară, pregătindu-se pentru sezonul de vânătoare din nord.

Peter, pe de altă parte, avea toate motivele să se asocieze cu această categorie. El nutrea să aibă o carieră politică. Reuşise să obţină un post în Consiliul Municipal al Lucrărilor, dar o astfel de putere nu însemna nimic în afara Londrei. El spera să-şi pună bazele viitorului printre aceşti mici parlamentari şi acoliţi politici.

Afacerea familiei nu-l interesase niciodată. El o jefuia pentru folosul adevăratelor sale ambiţii. Dar, pentru ea, Everleigh reprezenta totul. Moştenirea tatălui lor. Dreptul ei sacru primit la naştere. Everleigh o făcuse cine era – şi nu era doar o fată bătrână, Regina de Gheaţă, aşa cum o numiseră răutăcioşii. Ea era o femeie de afaceri. Un expert în domeniul artelor şi al antichităţilor. Un profesionist erudit, în ciuda sexului ei.

Şi se săturase să caute un numitor comun cu fratele său.

– Eu plec, îi spuse ea. Adu-mi haina, te rog!

– Vei face cunoştinţă cu el.

Ea porni spre garderobă. El o prinse de încheietură, strânsoarea lui învineţind-o de data aceasta.

– Ascultă cu atenţie, Catherine! Am avut răbdare cu tine. Dar tu ai confundat răbdarea cu indulgenţa. I-am dat cuvântul meu domnului Pilcher că tu vei…

– Nu te voi ajuta cu planurile tale de a fi văzut abuzându-mă.

Peter îi dădu drumul. Era mult mai bine să se certe cu el în public decât în privat pe acest subiect.

– Tu ţi-ai dat cuvântul, spuse ea într-o şoaptă înfierbântată. Nu eu. Când te va întreba unde am plecat, explică-i pur şi simplu aroganţa supoziţiei tale – dacă o poţi explica cu adevărat. Pentru că este de-a dreptul incredibilă.

Peter respiră printre dinţii încleştaţi.

– Dacă nu te gândeşti la tine, atunci gândeşte-te la Everleigh. Nu-ţi doreşti ca urmaşii tăi să ducă mai departe compania? Care este viitorul caselor de licitaţii dacă nu…

– Încetează! Mânia i se ridica la cap, gândurile sale împrăştiindu-se ca un roi de albine agitate. Dacă Peter obţinea ce dorea, nu avea să mai existe nici o casă de licitaţii pe care copiii