Dor de Athos

Predoslovie

Drag cititor, văd adesea, în anii din urmă, cum vizitarea Athosului începe pentru mulţi într-o formă „turistică", dar care se transformă pe cale în călătorie de închinare. Prefacerea aceasta, la Sfântul Munte, este în firescul lucrurilor, fiindcă ţinta călătoriei cuiva în acest ţinut se arată a fi nu descoperirea unui muzeu, ci a însuşi trupului viu şi funcţional al uneia dintre cele mai vechi instituții ale Bisericii Ortodoxe – monahismul ortodox. Această transformare a turistului în închinător ne-o pune înainte scrierea de faţă, una nu lesne de caracterizat şi de încadrat în literatura largă şi cuprinzătoare ce s-a scris despre Athos în lume. Stăpânit de un lirism aparte, autorul, sensibil la tot ceea ce ochiul vede, urechea aude şi inima simte, îşi desfăşoară narațiunea căutând o împletire iscusit echilibrată între informaţiile istorice sau privitoare la artă, tradiții, oameni şi practici monahale întâlnite în cale, cu sensul ascuns al acestora, insesizabil privirii superficiale şi adesea greu de prins în cuvinte.

Firul călătoriei autorului la Athos ni se înfăţişează ca unul mistagogic. Bogăţia experienţelor dobândite din întâlnirile cu monahii, din locurile văzute, din participarea la slujbele aghiorite, din închinarea şi ruga înaintea Icoanelor Athosului, ne este împărtășită ca urcuș, ca trecere spre cele nepământești, ca înfiere în obștea cea pururea rugătoare a Muntelui, a celor morţi pentru lume. Prefacerea pe care autorul o pătimește adeverește cuvântul care zice că Sfântul Munte este cimitir, este mormânt, în care intri şi nu mai ieşi afară. Este cimitirul semințelor ce mor ca să germineze şi să înflorească o altă viaţă.

Sfântul Munte este pentru scriitor un loc care-l impresionează foarte adânc şi îl atrage iară şi iară; este ceva asemănător cu moartea şi învierea cea de la botez. El scrutează continuu înlăuntrul său reacțiile ce se nasc din interacțiunea cu locul şi cu oamenii lui – reacţii felurite, personalizate potrivit căutărilor lui.

Mişcat cu deadinsul de slujbele aghiorite, pe care le descrie cu sensibilitate, scriitorul simte parcă chemarea îngropării cu Hristos în Sfântul Mormânt athonit, iar dacă nu face, încă, pasul hotărâtor al intrării în viaţa monahală, dă totuşi mărturia „celei mai frumoase poveşti de dragoste cu care s-a întâlnit", precum însuşi scrie. Cartea este, astfel, şi o mărturisire înspre lumea plină de tulburare că poate exista, şi există, o lume a păcii, a liniștirii, a nădejdii, a comuniunii adevărate cu Dumnezeu şi cu semenii, o lume care îngroapă pământescul într-un mormânt, pentru că iubește viaţa ce izvorăște din el.

Deşi împărțită în călătorii mărginite ca durată, de-a lungul anilor, şederea la Athos a scriitorului pare un drum fără întoarcere, ca şi cum ar dori să se îngroape de bunăvoie în acest „pământ bun capabil a scoate lăstari şi „rod însutit din sămânța ființei celor ce se predau lui – sămânță vie ce ascunde într-însa acea putere negrăită care o face să reziste procesului mortificării aducătoare de viaţă.

Încântătoare sunt şi chipurile monahilor athoniţi întâlniţi, iar dialogurile cu ei sunt o desfătare pentru minte şi suflet. Călugări simpli, neînsemnați în ochii lumii, dar plămădiți cu harisma rară a cunoașterii stării căzute a omului, căreia ei înșiși sunt părtași, şi care vorbesc cu îndrăzneală de putinţa reală a schimbării omului prin lucrarea harului lui Hristos în el. Lângă astfel de oameni ai un sentiment adânc de liniștire şi de încurajare, că nu e totul pierdut pentru lume – oameni care au primit o nouă lege, cea a dragostei, atunci când au luat să îmbrace ca „pecete a darului Duhului Sfînt" shima monahală ce are înscrisă pe ea mărturisirea biruinței IS HS NIKA.

Pentru noi, părinţii prodromiți, cartea de faţă are şi caracterul unui document ce va deveni în timp istorie. Viaţa de zi cu zi a Schitului, ospitalitatea, slujirea ascultărilor, slujbele, îndeletnicirile materiale, literare, artistice şi duhovnicești ale monahilor, descrise în amănuntele lor văzute şi nevăzute, dialogurile cu părinţii Schitului, dintre care unii trecuți acum în veșnicie, datele istorice şi odoarele Schitului, toate acestea întregesc în cartea de faţă icoana unui așezământ monahal viu, în continuitate cu trecutul lui şi cu tradițiile moștenite, o candelă ce nu se stinge, icoana unei grădini a Maicii Domnului în Grădina Maicii Domnului. Nu greșim de credem că toate aceste mărturii despre Schitul Prodromului de astăzi şi monahii lui, culese de ochiul sensibil şi mintea ageră în a căuta ascunsurile lucrurilor a scriitorului, o raritate în lumea de astăzi, vor rămâne o frescă literară a acestui loc sfințit şi a oamenilor care îi dau dăinuire.

Îl fericim, așadar, pe autor pentru căutările stăruitoare şi pentru dobândirile duhovnicești de care s-a bucurat în Grădina Maicii Domnului şi pe care, potrivit propriei măsuri, le dăruiește lumii din preaplinul dragostei de a-i face pe mulţi împreună părtași celor nepământești şi veșnice, căci, cum Apostolul zice, nu căutăm cele ce se văd, ci cele ce nu se văd. Căci cele văzute trecătoare sunt, iar cele ce nu se văd veșnice sunt.

Arhimandritul Athanasie

Starețul Schitului românesc Prodromu

Sfântul Munte Athos

Metafora Athos

– Gânduri la o pre-Față –

Dintre toate posibilitățile longitudinii geografiei duhovnicești, Maica Domnului și-a ales locaș de tihnă și neodihnă, deopotrivă, strașnicul colț de cer al Athosului. Oricât de mult ai citi despre lărgimea de inimă a Raiului, ritmul autentic îl simți în bătaia de clopot de vibrantă maree de Duh din Republica Maicii Cerești. Din Fecioria ei, fecioria lor, a bărbaților, cere iar din sărăcia ei sărăcirea lor de bunăvoie, umplerea de rugă din Rugul Nears ce-și unduiește Lumina peste profilul de piatră și Mare. Pentru călătorul cuminte și fără grăbiri de turist, Athosul e izvor de cunoaștere imediată a lui Dumnezeu, în condițiile reale ale existenței ar spune Părintele Dumitru Stăniloae, o căutare împlinită într-o sinergie. Taina Athosului nu stă numai în vârful Muntelui – care are de Hram praznicul Schimbării la Față a Mântuitorului –, ci în fiecare striație de vale și povârniș de piatră, în fiecare undă de clorofilă care umbrește icoane și izvoare, în mirosul de mare sărată ce vindecă sarea din lacrimi și luminează sufletul. Nici zborul pescărușilor și nici târzia cântare în diez a șacalilor nu pot șterge liniștea în care auzi, cumințită de răcoarea dimineții, cum crește frunza măslinilor ori cum se pregătește de rodit câte o rodie pierdută în zarea foamei. Nicio picătură din viața lumii nu este vie fără sigiliul de taină al Athosului care ține cu rugăciunea lumea întreagă.

Cartea pe care o citiți deja, a prietenului Călin Pintea, poartă cu sine toată taina de metaforă a Muntelui Athos. Nu întâmplător se și cheamă Dor de Athos. Pentru că este ca o continuă revenire la conjuncția de Har a comuniunii și părăsirea grupului de împreună călători – în diferite ipostaze și măsuri de timp –, un fel de aritmie a inimii unei căutări continue. De sine, mai întâi, și de Dumnezeu, iarăși mai întâi. Pentru că în scriitura lui Călin Pintea – nu doar din această carte-mărturie, ci din toate mărturiile-cărți – simți mereu spovada unei neputințe și irmosul unei biruințe luminoase. Veți citi un soi rar de jurnal, un jurnal de idei și idiograme numai de istețimea autorului înțelese și dăruite nouă cu înțelepciunea unui Duh care crește în inima sa și-i crește inima, să încapă Dumnezeu și noi, oamenii-așteptare. Oamenii care nu vedem ce vede el și nu auzim șuierul de miere al pneumei din stupul-Rai al Athosului. Încercat de gânduri și vindecându-și gândirea, Călin Pintea, printre rarii ardeleni zâmbitori, propune citirii noastre un jurnal de suflet – Bitacora –, un desfășurător de nostalgii și realități în care se topește taina Muntelui-Metaforă.

Nu-mi feresc cuvintele. E una dintre cărțile-poem de dragoste despre Muntele Iubirii de Dumnezeu. Tresari la toacă și ectenii în miez de noapte, simți gustul acrișor al pitei zdrobite în foame și tresari la susurul ca de izvor al candelei în care sfârâie, tăcut totuși, boaba de lumină ce înfruntă boarea de suflare a tăcerii. Cu fiecare pagină afli cum se zdrobește sufletul în teascul uimirii și admirației. Te scalzi în apa de cer a dimineților și înfrunți, precum natura athonită – om și creație – înfruntă mereu căutarea zorilor de lună. Oameni, locuri, mănăstiri, schituri ori chilii, oameni, oameni, oameni… Mereu cu gustul unei zbateri de aripă de îngeri în colțul așteptării Minunii.

Curios și decent, inimos și temător să nu frângă creștetul de val al liniștii athonite, textul cărții vă va prinde. Așa cum prinde lectura Psaltirii – în orice limbă a Ortodoxiei s-ar rosti –, Utrenia de Priveghere și Privegherea de Cer. Temător, autorul folosește mereu apa rece a smereniei. Nu iese la rampă și nu propune tâlcuiri ale gândurilor pe care nu le are. Nimic monden. Nimic mediocru. Cu ochiul unui jurnalist însetat de Dumnezeu, Călin Pintea plutește peste aburul dimineții fără sfârșit al Învierii și nu se lasă până nu află în ce fel Hristos prin Înviere a schimbat condițiile ontologice ale existenței.

În urmă cu mulți ani, în taina de dimineață ce-și prânzea miezul, am stat la ascultat vocea Părintelui Teodor Bodogae. Era deja dincolo de bătrânețe. Un athonit ascet și o impresionantă icoană a supraviețuirii prin cultură și credință. Ne povestea, eram de ceva timp în școala sibiană, despre Athos și frumusețea sa, despre istoria sa zbuciumată – scrisese în fond primul op de istorie serios asupra ajutoarelor românești la Sfântul Munte Athos –, dar am înțeles din strălucirea ochilor săi că mai dragi îi erau rugăciunile slujirii de Acolo decât vorbirea despre Acolo. Ni s-a alăturat, la o vreme, Părintele Mircea Păcurariu, și doxologia spiritualității athonite s-a amplificat. Vorbeau despre locuri și oamenii istoriei aceleia ca despre niște cunoscuți care numai ieri ce-și stinseseră lucirea ochilor. Am rămas uimit, bucuros uimit, când, la primul drum în Athos, le-am auzit glasul povestindu-mi, afirmând contexte și adâncind adevăruri. Așa și acum, citind cartea, le-am descoperit glasul împrospătat de Duh și m-am bucurat.

Acesta este starea de carte de după cartea lui Călin Pintea, haiduc de jar în focul iubirii lui Dumnezeu. O carte despre metafora Athos. Mistuitoarea plămadă de lut și cer, de piatră și mare în care genunchii noștri, plecându-se, aflat-au punct de sprijin. Întărire și izvor de pocăință. Printre acestea, lecturile autorului, străvezimile lui, gând și interogație, străbat ca niște nervuri irisul vederii. Suntem dinaintea unei lecturi de liniște și dor de cer, dor de pustie. Călin Pintea ne oferă argumentul prin care laicii, oamenii fără aderență în ierarhie ca atare, sunt Bisericii glas și glăsuire de înalt. Bucuria cărții vine spre voi, dragii mei prieteni cititori, cu briza de răcoare ce vindecă amintirea furtunii în care ne zbatem…

Părintele Constantin NECULA

Sibiu, 29 martie 2024

…liniște …seninătate …statornicie…

Prolog

Despre Athos nu pot vorbi decât ca un îndrăgostit. Cum ar putea fi altfel, câtă vreme ne leagă empatia a 21 de mărgele (unii le-ar spune ani) dintr-un șirag încântător, dar mai ales amprenta inflorescențelor pe care „Grădina Maicii Domnului" mi le-a dăruit încă de la prima întâlnire?

Am fost înfiat de Muntele Sfânt fără să merit cu adevărat acest fruct înmiresmat, primenit în livezile sufletului. L-am receptat cu stângăcie la început, aidoma pomului ce nu înțelege zvâcnetul foarfecii care îi curăță crengile uscate, dar în timp, sedus de atracția lui tulburătoare, m-am transformat într-o rândunică răpită de frumusețile înaltului.

Dumnezeu se dezvăluie cu discreție, treptat, după măsura înțelegerii și sensibilității fiecăruia. Răbdător, încearcă să curme balansul înainte-îndărăt al omului care își atârnă limpezimile în cui și le cercetează secvențial, de parcă nu ar ști că iubirea este înainte de orice o stare de încredințare permanentă. Alternând lumescul cu sublimul, Domnul își face simțită prezența în viața noastră învățându-ne că accesul la transcendent nu se face neapărat prin uși somptuoase, ci mult mai simplu și direct, deschizând larg porțile inimii.

Poate greșesc, dar simt că uităm prea des comuniunea senzorială, căutările eterice și setea de lumină. Ignorăm ciripitul simțirii, foamea de Cuvânt și întâlnirile întâmplătoare. Mai mult, suntem tentați să neglijăm primatul sufletului în raport cu mintea și trupul, chiar dacă simțim că intelectul nu ne poate face întru totul fericiți (nici măcar atunci când împletește false iluzii frumoase), iar voluptățile trupești oferă doar sațietate. Totuși, spre norocul nostru, „cerurile sunt deschise", iar pietatea și credința au o putere universală care acționează dincolo de noi.

Se știe că orice evoluție spirituală presupune un efort cinetic de căutare, în diferite locuri, feluri și forme. Pentru mine, universul athonit a fost reperul absolut de zbor și explorare lăuntrică, poate de aceea cred cu adevărat că această experiență intimă de apartenență la ecosistemul spiritual al contemplației nesfârșite este înălțătoare și poate colora vitraliile inimii oricui simte nevoia de mai mult.

Ca fiecare dintre noi, mai am momente în care viața mă încearcă și iarba vrajbei noastre este parcă mai deasă ca oricând. Atunci… îmi îndemn gândurile să se înalțe, mă cațăr pe aripile lor și le îndrept către ținutul unde omul se poate adânci în sine însuși: spre „Grădina Maicii Domnului". Închid ochii, culeg un zâmbet măiastru, apoi mă avânt în văzduh. Pictez cerul cu zâmbetele mele, la fel de albastre ca veșmintele Măicuței. Sunt ram pe care se împletește lumina. Șoaptă de dor. Vântul, aripă muiată în zare, mă ajută să-mi încerc puterile cu hârjoana fluturilor. Curând iau formă de petală și mă scald în parfumul florilor.

Este atât de bine aici. Mă simt ca o albină ce se întoarce la fagurele dintâi… Respir soare… Ating ghirlandele seninului… Inspir adânc aerul reavăn și… sunt atât de fericit…

Să scriu o carte despre Athos?… Să spun ce simt, cum zbor?… Să tălmăcesc necuprinsul în cuvinte?… Nu mi-e deloc ușor…

Capitolul 1

Un șirag de perle: Marea… Dohiariu… Țărmul… Xenofont…

„Uniți prin tăcere, înveșniciți de priviri."

Mănăstirea Dohiariu

Cândva demult, sufletul meu sălășluia probabil într-o scoică multicoloră aflată în iatacul valurilor înspumate. Poate că acolo mi s-au colorat ochii după limpezimea lor, iar briza mi-a fost încă de la începuturi leagăn, scut, alint.

Marea este, pentru mine, o prelungire a sufletului. Cupaj miraculos de seducție și cedare, cruzime și candoare, când blândă ca îmbrățișarea mamei, când efervescentă ca șampania, nemărginirea scânteietoare este în același timp tandrețe, șoaptă și suspin. Când îi sorb aerul sălbatic, simt cum mă scald în lumină, și sunt vrăjit, răpit, pasional.

Recunosc, am fost operat pe cord deschis de un val. De fapt, sunt malul mângâiat de acest sărut muiat în lacrimi, care trezește sufletul și îl înalță. Valurile sunt șipote de gânduri, taine, vise și regrete: vin de nicăieri și te împresoară, atârnându-ți coliere înspumate pe glezne ori pe brațe. Sunt capricioase, te mai și resping uneori, dar de cele mai multe ori te îmbrățișează. Dispar când te aștepți mai puțin, apoi reapar brusc, aparent ca dintr-o visare, dăruindu-ți șiraguri flamboaiante, zâmbete și scoici. Deși se alintă între ispită și canon, au profunzime, farmec ațâțător, iar când te sărută…

Iubesc marea mai presus de cuvinte. În fața ei, mă înfățișez ca o luntre pasională sau ca un țărm care adoră să fie frământat de ape. Îmi plac ochii ei în care se reflectă cerul, adâncul lor halucinant urzit din umbre și lumină, și-aș zăbovi la nesfârșit în poala ei admirând grația cu care își dezmiardă veșmintele înspumate.

M-am predat de mult în brațele ei tandre cu miros sărat și mângâietor al cerului. Cum? Treptat: la început am descoperit efluviul miraculos de nisip, apă, stânci și mult, mult cer în jur, apoi botezul cu foșnetul marin, un ritual intim dificil de povestit, și-n cele din urmă acel jurământ de iubire întărit de strălucire și culoare. Pe urmă, legătura noastră s-a consfințit în timp și m-a făcut să sper că-i pot fi cândva poem ori măcar susur tainic.

Ador marea pentru că este simbolul infinitului și libertății absolute. Ea știe cel mai bine ce înseamnă setea năvalnică de libertate, fiindcă nu are opreliști, iar întinderile nesfârșite îi mijlocesc puterea. Mă simt legat și de briza ei, delicata companioană cu scoică la rever ce mi-a vorbit întâia oară despre nemărginire. Îi simt îmbrățișarea când îmi răvășește părul, ba chiar și-atunci când revarsă asupra mea fini stropi răzvrătiți, fiecare fremătând a neliniște și sare.

O fi doar zvon de inimi sau pasiune înflăcărată? Atracție ardentă sau cântec de sirenă? De câte ori mă-ncearcă asemenea întrebări, îmi amintesc de șoapta muzei Calliope: „Implică-te: năluca unei iubiri nu te poate împlini mai mult decât iubirea."

De pe puntea superioară a vasului „Axion Estin" care mă transporta spre Athos, marea părea un șevalet pe care cineva combinase toate nuanțele de albastru și verde. Plină de cochetărie, aceasta își schimba din când în când toaleta, trecând de la o rochiță bleumarin pe care o purta în voluptuosul larg către un dress-code elegant, o rochie cu reflexii de smarald, anume creată pentru podiumul de premiere aflat la mal. Elegantă, în mod cert, dar parcă… indecent de străvezie.

Ouranopoli, sătucul de pescari care constituie locul de plecare pentru toți pelerinii care vor să ajungă pe Sfântul Munte, rămăsese undeva departe în urmă, la fel și frământările mele și temerile – de fapt, „toată grija cea lumească". Undeva spre miazănoapte era Olimpul. Dinspre miazăzi veghea Athonul. Muntele zeilor, față în față cu muntele îngeresc. Mai departe spre sud, dincolo de încordarea ochiului, se aflau Smyrna, patria lui Homer, Miletul, tărâmul lui Thales, și Efesul, obârșia divinului Heraclit. Nici nu ai crede că meleagurile unde odinioară se ridicau statui idolilor și adăpostesc acum plămânul spiritual al Înfrățirii muntelui cu marea au reprezentat dintotdeauna o atracție irezistibilă asupra omului, fertilizându-i emoțiile și dăruindu-i un survol de nebănuit al spațiului fizic. Așa că nu este întâmplător faptul că monahii athoniți au ales acest loc binecuvântat pentru a împleti cuiburi de adorație și evlavie, râvnă și pastorație. Pe acest tărâm, guvernează două trinități: una, lemn, natură, piatră, pentru curioșii care vor să mai bifeze o țintă în albumul de fotografii și alta, inimă, suflet, încredințare, pentru cei ce doresc să-și umple ulciorul inimii cu rugăciunea curată. Erudiția își are limitele ei în marea aventură de cunoaștere a universului tainic, iar acest ținut sfânt demonstrează că, ajuns la capătul cunoștințelor sale, omul poate avea șansa de a descoperi ținutul miraculos unde Divinitatea i se prelinge în suflet și îi dezvăluie mireasma eternității.

Mănăstirile s-au împărțit între ele astfel încât muntele să poată da onor soarelui pe toată durata zilei: zece pe coasta de est, când răsare, și alte zece pe partea vestică, atunci când, ostenit, se retrage dincolo de zare. Sunt vestigii neprețuite, încă de pe vremurile când oamenii ademeneau minunile să-și facă sălaș în inimile lor. Aici și-au dat mâna, ca să se prindă în hora ideilor, mistica, hermeneutica, artele și scriitura, muze ce au găsit pe tărâmul spiritualității un loc minunat de înfrățire. Este meleagul firescului și al măsurii. Locul unde suspinul „iartă-mă" restaurează primatul gleznei care articulează pasul înainte. La început, starea instaurată poate avea iz de asceză, dar în timp se preschimbă în licoare tămăduitoare.

Cine ar putea vorbi mai bine despre parfumul delicat al trăirilor spirituale decât acest decorativ ceresc zămislit din seninul luminii, unde rugăciunea este expresia supremă a libertății sufletului? Detaliile arhitecturale completează efluviul declanșat, transformându-se într-un spectacol mereu proaspăt care trezește curiozitatea ochiului, dar și dorința de a intra în miezul acestui inefabil nesfârșit, prilej de regăsire a esențelor, răgaz al oricărui suflet ostenit.

Lăcașurile de cult sunt entități aparte, fiindcă pentru înălțarea lor nu sunt suficiente materialele de construcții: după cum se știe, fundația lor se încheagă sub ocrotirea rugăciunii, zidurile cresc la adăpostul psalmilor, cupolele se poleiesc cu lacrimi, iar picturile din interior se întrupează având binecuvântarea sfinților din icoane. Aceste lucruri sunt receptate chiar și de cei neobișnuiți cu practica liturgică, dar simt că dincolo de iscusința creatorilor acestor bijuterii arhitecturale, mai presus de percepția senzorială itinerantă, este prezent acel ceva care transcende limitele rațiunii pure, dar mângâie și dăltuiește puțin câte puțin sufletul.

Athosul este locul unde totul devine posibil, unde pietrele aparent neînsuflețite absorb lumina. Taina devine un sărut al Cerului, iar încredințarea, balama la poarta înțelesului. Ce seduce în mod deosebit este faptul că armoniile frumosului nu sunt doar o anexă ornamentală a miracolului întrupat ori un spor de creativitate artistică, ci constituie și o punte către lumina din interior. În celebrul său Jurnal intim, o bijuterie de analiză interioară, Henri Amiel amintește posibilitatea de a exista într-o formă pură. Fără să fi vizitat vreodată Muntele Sfânt, a intuit probabil rugăciunea isihastă ca emoție cristalizată.

Priveam în jur cu un neastâmpăr al ochilor care gusta din plin farmecul incandescent ce îmi tăia răsuflarea: aveam în dreapta marea cu pleoape de argint și gust de veșnicie, în stânga peninsula athonită care își dezvăluia treptat marile splendori arhitecturale, iar deasupra cerul vindecător de albastru, unde pescărușii despicau aerul cu săgețile lor ascuțite. Țipătul lor etala bucurie pură. Oare erau bucuroși că ne vedeam din nou?

Sorbeam cu nesaț din mireasma zilei, mă impregnam de peisajul multicolor și dezmierdam aerul cu degetele, ca un orb. Eram una cu cerul, cu apa străvezie, cu suspinele valurilor ce mi se așezau pe buzele croșetate de vânt. Aveam o senzație de armonie profundă, dificil de exprimat. Oare de unde venea acel sentiment iradiant care îmi umplea sufletul și mă făcea să simt că vin din depărtări… acasă? Aflând probabil de întoarcerea fiului risipitor (a mea cumva?), natura tăiase vițelul cel gras: poienile erau îmbrăcate în rochițe multicolore, din nori lumina era toarsă în fire lucitoare, iar țărmul se costumase ca de bal. Până și Athonul – după cum vedeam în depărtare – purta cușma albă de sărbătoare.

Doamne, așa cum m-am priceput mai bine, mi-am acordat instrumentele pentru marele concert. Voi participa și eu oare? Încerc să fiu, atât cât se poate, un ucenic de menestrel. Rogu-te, îngăduie-mă iar.

Soarele își declama aparenta victorie asupra cerului, dovadă miile de vapori incandescenți care îi purtau trena, învăluind băncuța pe care stăteam cu o maramă cristalină de sidef primordial. Aveam hainele umede, așa că m-am mutat sub o copertină a feribotului unde se mai adăposteau vreo câțiva pelerini. Alături, câțiva tineri vociferau gălăgios, intervenind unul peste celălalt și înviorând ambianța cu zâmbetele lor. Da, poate că făceau puțină notă discordantă cu atmosfera sobră de pe punte, dar era nevoie și de ceva zurgălăi. Fără să vreau, m-am lăsat sedus de farmecul lor juvenil și am gustat din exuberanța cu care își manifestau trăirile la vederea primelor chiliuțe de pe tărâmul athonit. În scurt timp am dedus că erau studenți la Facultatea de teologie din Sibiu și veniseră cu profu’ de dogmatică în pelerinaj la mănăstiri. Nu le lipsea buna-cuviință, nici respectul față de monahii care le treceau prin preajmă, ba chiar aș spune că erau depozitarii unor emoții neverbalizate, dar trăite cât se poate de intens.

La un moment dat, unul dintre ei a intervenit în discuție, aproape țipând:

— Uitați-vă în față: ne apropiem de primul așezământ monastic. Hai să facem o poză de grup cu Mănăstirea Dohiariu.

Sugestia fiind acceptată unanim, s-au bulucit lângă balustrada vasului și, cum niciunul nu se dădea dus din cadru, au căutat din priviri pe cineva care să imortalizeze momentul. M-am conformat zâmbetului rugător al unuia dintre ei, i-am lăsat să-și aranjeze ținuta (bărbile, mai ales), apoi am făcut o sumedenie de poze cu telefoanele lor.

În timp ce restituiam un iPhone de ultimă generație proprietarului său, am îndrăznit să fac o remarcă discretă, cu jumătate de glas:

— Trebuie să știți că nu am ajuns încă la Mănăstirea Dohiariu. Mai avem până acolo cam un sfert de oră.

Unul dintre băieți m-a privit surprins, cu oarecare neîncredere:

— Sunteți sigur? Eu am citit atent ghidul de călătorie. Uitați, dacă vreți vă arăt și dumneavoastră.

Cu mișcări sigure și-a extras o cărțulie din gentuță, a răsfoit-o puțin, dar mimica feței sale trăda faptul că ceva nu era în regulă. Alura sa de baby rocker se risipise subit, lăsând în loc o mutrișoară candidă, îmbietor de savurat.

— Se pare că aveți dreptate, mi-a spus încurcat, pozele mănăstirii nu seamănă cu ceea ce avem în față. Atunci cui aparțin zidurile astea?

— Este arsanaua Zografului.

— Iar clădirile acelea mici care se întrezăresc printre copaci sunt chiliile monahilor?

— Da.

De fapt sunt porțile raiului, fiindcă orice chilioară mijlocește pregustarea înălțimilor, iar necuprinsul rugăciunii prefigurează universul ceresc.

— Cum spuneați că se numește acea… sarsa…?

— Termenul arsana definește portul unui schit sau al unei mănăstiri. Este bine că ați prins în imagini acest loc, fiindcă pentru noi românii are o semnificație aparte.

S-a așezat alături de mine pe banca unde stăteam și m-a întrebat sfios, aproape rugător:

— N-ați vrea să îmi dați câteva detalii? Știți, am mai citit câte ceva, dar puținul timp avut la dispoziție nu mi-a îngăduit să mă documentez așa cum aș fi vrut.

Ochii lui mari, candoarea și nerăbdarea pe care nu le disimula m-au determinat să mă transform pe dată într-un uncheș sfătos:

— Să încercăm un reper istoric pentru început: imediat după victoria de la Vaslui, drept mulțumire pentru ajutorul Cerului în război, Ștefan cel Mare a ridicat aici la malul mării un turn înalt, cu far pentru corăbii. Asta era prin a doua jumătate a secolului al XV-lea.

— Adică după 1475, a intervenit zâmbind băiatul, arătându-mi că stăpânește rigoarea datelor.

— Da, așa este, am surâs la rândul meu, bucurându-mă în sinea mea de vioiciunea interlocutorului. Acest fapt este consemnat de o placă de marmură amplasată inițial pe clădirea arsanalei, apoi mutată în interiorul turnului. Apoi, la aproape jumătate de secol, Bogdan al III-lea, fiul domnitorului trecut în sinaxare, a ridicat un zid de apărare cu înălțimea de 24 de metri, fapt atestat de pisaniile care se păstrează încă în formă originală, dar și de o inscripție aflată în aripa de sud, deasupra ușii de intrare. Sunt amintiri în piatră care pot depune mărturie despre evlavia celor doi conducători, aici la porțile de intrare în „Grădina Maicii Domnului".

— Bine, dar mănăstirea unde este? Am văzut poze cu ea în mai multe atlase.

— Se află la aproximativ cinci kilometri de țărm, undeva pe crestele colinelor din fața noastră. Cele două edificii sunt legate între ele printr-un drum de care, pavat în stil roman de către meșterii domnilor moldoveni. Este – nota bene – singura cale de comunicație terestră pietruită care s-a mai păstrat din acele timpuri.

— Așadar, prima mănăstire pe care o s-o vedem este…

— Dohiariu. Nici nu se putea o gazdă mai bună care să dezvăluie minunățiile Sfântului Munte.

— Dacă nu greșesc, sinonimul cuvântului dohiar este chelar, adică persoana care păstrează cheile pivniței și se ocupă cu aprovizionarea.

— Exact. Sălașul a fost înființat pe la sfârșitul secolului al X-lea de către Eftimie, un ucenic al Sfântului Athanasie care fusese dohiaris la Marea Lavră, adică răspundea de rezervele alimentare ale stabilimentului monastic și aproape sigur această ascultare i-a dat numele.

— Abia aștept să văd mănăstirea. Se află la malul mării?

— Da, este poarta principală de intrare pe Sfântul Munte și nu-i cu nimic mai prejos decât Arcul de Triumf din capitala Franței, ba chiar pare mai impresionantă după gustul meu. La venire, închinătorii sunt întâmpinați de statuile arhanghelilor Mihail și Gavril, ocrotitorii mănăstirii, apoi se pot îndrepta spre biserica mare pe o alee în pantă, mărginită de portocali și plante exotice. Sălașul de cult se întinde de la malul mării până pe vârful unei coline terasate și e vegheat de un turn majestuos. Este o adevărată încântare să îi privești paraclisele și lucarnele pictate în vișiniu, albastru-cobalt, oranj sau roz trandafiriu. Katholikonul – adică biserica mare – a fost zidit din temelii de Alexandru Lăpușneanu, apoi, în cea de-a doua domnie a sa, acesta și-a continuat donațiile, construind trapeza (adică încăperea pentru servirea masei), turnul de apărare, zidul de incintă, o parte dintre chilii și a finanțat pictarea bisericii în maniera școlii cretane. Personal, când privesc detaliile arhitecturale, parcă văd în fața ochilor Mănăstirea Slatina de la noi.

— Am vizitat necropola Lăpușnenilor de mai multe ori și abia aștept să le compar, s-a îmbățoșat tânărul pelerin trecându-și degetele prin păr. Așadar, avem de-a face cu una dintre ctitoriile domnitorilor români.

— Da, iar șirul acestora continuă aproape peste tot aici, pe Sfântul Munte. Revenind la Dohiariu, să remarcăm faptul că șef al lucrărilor de refacere a fost Teofan al II-lea, cel ce a stat pe scaunul Mitropoliei Moldovei timp de aproape 35 de ani. Este înmormântat în pridvorul bisericii și vegheat din partea dreaptă a pronaosului de Alexandru Lăpușneanu, doamna sa Ruxandra și fiii lor, pictați cu aureolă de sfinți. Vedeți ce frumos se înlănțuie milosteniile în familie: la arsanaua de care tocmai ne-am desprins avem contribuția marelui Ștefan, acolo și-apoi aici a fiului său Bogdan, care la rândul său a insuflat mecenatul urmașului său Alexandru, căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareș, și el un binefăcător al acestui loc.

— Observ că istoria acestei mănăstiri este strâns legată de cea a Țării Moldovei. Ați ajuns deja la Dohiariu sau știți aceste informații din cărți?

— Am avut șansa de a veni aici în mai multe rânduri, dar prima întâlnire cu acest așezământ monastic a fost tulburătoare, pentru că nu mai avusesem ocazia să mă aflu în fața unui fragment din Sfânta Cruce a Mântuitorului. Apoi, suita de daruri cerești a continuat cu moaștele Sfântului Gură de Aur, ale Sfântului Ioan Botezătorul și ale multor alți sfinți, cu o piatră de pe Golgota, dar mai ales cu una dintre cele mai minunate reprezentări ale Maicii Domnului: Gorgoepicusa, adică „Grabnic Ascultătoarea", în fața căreia se cântă zilnic Paraclisul Maicii Domnului. Icoana este o minunăție, un izvor continuu de tămăduiri și alinare, fiind recunoscută pentru faptul că se apleacă asupra rugăciunilor femeilor care nu pot aduce pe lume prunci. Pictura în frescă a fost încorporată într-un paraclis și poate de aceea conferă o stare de intimitate paradiziacă, unică, pe care îmi este greu să o descriu.

Mă emoționasem fără să vreau, ca de fiecare dată când vorbesc despre ceva foarte drag, iar timbrul vocii îmi devenise ușor tremurat. Aveam un nod în gât și, fără să știu de ce, îmi era dificil să continui discuția. Noroc cu interlocutorul meu care izbucnise gălăgios:

— Fraților, priviți în dreapta: mănăstirea care se vede trebuie să fie Dohiariu. Alinierea la babord.

Băieții și-au făcut iar o sumedenie de poze, i-am ajutat și eu mascându-mi stângăcia, apoi s-au risipit pe vas la povești. Nici nu am apucat să mă reașez bine la locul meu ferit de soare, că am și fost interpelat de o voce (deja) cunoscută:

— Îmi permiteți să mă așez lângă dumneavoastră?

— Sigur, sunt cele mai bune locuri posibile pentru cei care doresc să exploreze coasta cu privirea, i-am răspuns zâmbind tânărului meu companion.

Îmi plăcea băiatul: era cam de vârsta fetelor mele, cu părul lunguț la spate, fruntea înaltă și ochii limpezi ca iezerul de munte. Firavele fire de barbă, pe care le alungea în permanență, nu îi puteau lua nimic din aerul ingenuu de adolescent dezmierdat de vârstă.

— Dacă am înțeles bine, ați fost de mai multe ori pe Athos, m-a interpelat sfios, fără să îmi caute privirea. Pot să vă întreb de cât timp durează… legătura asta? Iertați-mă dacă par iscoditor, dar îmi doresc să știu cât mai multe despre destinația noastră.

O, dragul meu, probabil că abia erai venit pe lume când am pășit în „Grădină" pentru prima oară. Au trecut 21 de ani de la acea întâlnire minunată cu locul în care îngerii coboară să ungă rănile cu mir. De atunci pictez atât de multe amintiri și gânduri… Adesea mă întreb cât e vis, cât e realitate?

— Să tot fie niște ani de atunci. Contează mai puțin câți sunt la număr, important este că sunt din nou aici.

— Cum a fost când… vreau să spun, întâia oară? Privesc în jur și mă copleșește tot ce ne înconjoară.

— La fel a fost și pentru mine, ba mai mult, sentimentul de nesaț vibrează în continuare, domnule…

— Dragoș. Mama mi-a spus că am fost puit din dragoste. De acolo numele. Ăăăă, vorbeam de prima întâlnire.

— Mi-au plăcut, în ciuda faptului că nu-i chiar ușor să te obișnuiești cu programul nocturn al slujbelor, regimul culinar mai auster ori căratul în spate al bagajelor, în linii mari cu o altă dimensiune a existenței.

De fapt, a fost cu adevărat dragoste la prima vedere. Nici nu mai știu ce m-a impresionat mai mult: Căldura cu care am fost întâmpinat? Farmecul estetic al locașurilor de cult? Cascada efluviilor sentimentale? Sau faptul că mi-am regăsit sufletul golit de tot ce m-a durut? Oricum, sentimentul s-a păstrat în timp, ba mai mult, îl simt crescând.

Și ar mai fi ceva: cred sincer că Athosul este locul cel mai potrivit în care poți să-L chemi pe Dumnezeu alături și să-i spui: Doamne, hai să lucrăm în vie.

— Abia aștept să pun piciorul pe tărâmul ăsta sfânt. Parcă încep să simt ceva din spiritul locului.

— Mă bucur. Sunt convins că impresiile ulterioare vor fi și mai favorabile.

Ai să vezi că două lucruri te vor seduce încă de la început: caracterul itinerant al demersului spiritual, mai viu decât experiențele cu care cred că ești obișnuit, și mijlocitorii adevărului revelat, unici, incredibili parteneri de drum. Dacă în cazul primei seducții vei constata că unele călătorii pot avea loc dincolo de timp și spațiu, cea de-a doua îți va prilejui întâlniri cu câțiva grădinari ai „Grădinii Maicii Domnului" ce se pot oglindi în inimile celorlalți. Ei bine, pentru toate acestea există un singur cuvânt: răpire.

— Se spune că, de fiecare dată, la plecare ești altul. Asta înseamnă că omul se transformă într-o oarecare măsură?

— Aș minți dacă aș spune că am venit aici pentru autodefinire spirituală sau datorită vreunui imbold compulsiv de a mă cocoța cât mai sus pe piramida lui Maslow. Cred că a fost un summum de curiozitate, cunoaștere și certificare, ce se stârnise în urma lecturii unei cărți. Însă ce a urmat după mi-a întrecut toate așteptările.

— Și… ați revenit.

Am revenit pentru că mi-era dor.

Am revenit pentru că aveam rămase gesturi de dragoste nedăruite.

Am revenit pentru că aici mă țin departe de drojdiile unor gânduri care se încăpățânează să dospească.

Am revenit pentru că sufletul meu îl caută pe Domnul, chiar dacă uneori mintea e departe.

Am revenit pentru că viața este și în altă parte.

— Ce să fac? Un doctor mi-a recomandat o dietă spirituală sănătoasă și vin din nou aici pentru că acasă nu reușesc să mă țin de ea.

— Mă gândesc că nu-i doar un tratament cu oarecare ciclicitate.

— Știi, uneori nu-ți mai ajunge priveliștea dimprejur. Atunci te ridici pe vârful picioarelor și tragi cu ochiul dincolo. Apoi întinzi mâna către poamele pe care le vezi.

— Și?

— Dacă îți place gustul, pofta vine mâncând.

— Se pare că ați găsit ceva cel puțin apetisant.

Știm cu toții că apa este mai cristalină în amonte (deci mai sus) decât în aval (printre noi). Chiar mai vie, aș putea să spun. Cum să nu-mi doresc boabe de rouă dintre cele mai curate? M-am întors – și mă întorc – așa cum o fac corăbiile atunci când trebuie să își primenească proviziile pentru a naviga din nou. Acest demers este vital pentru a înfrunta stihiile, vântul potrivnic și, uneori, chiar propriul destin.

— Nimic sofisticat: pace, liniște și flori duhovnicești dintre cele mai alese. Din ce se vede, un meniu îndestulător.

— Mă gândesc că nu-i ușor să te integrezi complet în spiritul locului.

— Pentru a te acomoda cât de cât cu Facebook-ul ai nevoie de câteva zile măcar, pentru Athos nu-ți ajunge o viață.

Am râs amândoi. Atmosfera devenise destinsă, iar conversația curgea mult mai dezinvolt ca înainte:

— De obicei vă pregătiți cumva pentru o reîntâlnire atât de specială?

— Mărturisesc că nu, deși poate ar trebui. Pe viitor însă…

În patria firescului, este suficient să te apleci spre oameni și să crezi în flori. Încă de prima dată, am deșertat la țărmul dantelat al mării tot ce am cărat în inimă până atunci, lăsând într-un colțișor câteva petale pe care le mai ud din când în când. Apoi am încercat să-mi aflu rostul, pentru a putea să zbor. M-am străduit să mă opresc din cădere, să-mi curăț sufletul de patimi, poteca de buruieni. În oarecare măsură, am și reușit.

— Probabil aveți antrenament și asta vă ajută să mai comprimați unele etape.

— Mai degrabă asta ține de suficiența specifică omului, în speță mie. Pe de altă parte, pentru a fi un fluier prin care să adie Duhul, este necesar să participi la o competiție hărăzită alergătorilor de cursă lungă. Cei ca mine, cu carpe diem pe tricou…

— Totuși, este important să fii printre participanți.

— Este adevărat. În ceea ce mă privește, am deschis de la început porțile, ca să „intre Împăratul Slavei". Între timp s-au mai copt înțelesurile, trăirile. Se apropie vremea secerișului, sper.

De fapt, pe măsură ce trec anii, îți dorești tot mai mult un acord cu seninul, știind că așa îți va fi cel mai ușor să aduni ce ai pierdut prin risipire.

— Iertați-mă că insist, de ce reveniți tot aici? Nu sunt și alte repere de spiritualitate? Le-ați bifat pe toate care v-au interesat?

De ce? De dragul Lui.

Fiindcă pâinea-trup și vinul-sânge sunt mai sățioase decât în oricare alt loc.

Pentru că am umblat suficient desculț pe cărări unde spinii ascund mângâierea florilor.

Întrucât sufletul îmi tânjește după viul întâiului zbor.

Pe motiv că aici pot simți mireasma florilor care prevestește fructul.

Deoarece aici iubesc și sunt iubit.

— Vezi dumneata, domnule Dragoș, fiecare om are punctele sale cardinale. Pentru mine, unul dintre ele este aici. Cândva, conștient de puținătatea firii mele, am hotărât să schimb atunci-ul în care mă complăceam cu altceva. Acel acum care mă ajută să văruiesc mai des îmi dă încredere că sunt pe drumul cel bun.

— Înseamnă că Athosul v-a schimbat într-un oarecare fel.

Doar atât?

Athosul mi-a rafinat căutările.

Mi-a răscumpărat sensibilități pierdute.

Mi-a dezvăluit frumusețea gestului neprecupețit.

Mi-a arătat că viața are sens doar prin ceea ce iubești.

— O face cu fiecare dintre noi, indiferent dacă putem conștientiza sau nu. Este un stup extrem de viu, nu vreun muzeu al unor vremuri apuse, cum ar putea crede cineva. Sădește, împlinește și rodește în inimile tuturor celor care i-au sorbit nesațul. Nu în ultimul rând, este ecoul unui mesaj atemporal care trebuie transmis din floare în floare. Așa că încerc să-mi acordez scripca inimii cât mai des cu putință, simțind că am ceva note muzicale numai bune de folosit.

— Ați acordat-o și la mănăstirea de care ne apropiem?

— La Xenofont?

Am privit spre locul unde câteva turle trandafirii se ițeau de după zidurile somptuoase și i-am zâmbit conspirativ: „Vezi, m-am întors mai curând decât ai crezut!"

Mănăstirea Xenofont

Aș mai fi prelungit momentul de reverie, dar eram dator cu câteva explicații suplimentare, așa că m-am preschimbat într-un uncheș sfătos:

— Cred că da, i-am răspuns zâmbind. Această vatră monahală, care adăpostește arsanaua la sânul ei, este și ea de o frumusețe aparte. Arsă și jefuită de pirați arabi, apoi de armatele filocatolice, mănăstirea a renăscut de mai multe ori din propria cenușă aidoma păsării Phoenix. Clădirea matcă, dacă pot să spun așa, este vechiul katholikon, la care se ajunge pe un coridor elicoidal pavat cu piatră naturală multimilenară. Înveșmântat într-un roșu-intens ce devorează peisajul iconografic – chiar dacă îi aparține vestitului Antonie Cretanul –, apare încă din depărtare ca un rug aprins care efectiv subjugă privirea. Reprezentativă este și biserica nouă, cea mai mare de pe Sfântul Munte, unde catapeteasma nu este din lemn, ci din marmura gri a Tinosului.

— Este cea cu turlele trandafirii și ferestrele alungite pe verticală?

— Exact. În afara unor moaște minunate, dintre care le amintesc doar pe cele ale Sfinților Vasile cel Mare, Grigore Palama, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Cosma și Damian, Mercurie, sau Mina, ale Apostolilor Andrei și Filip, cei aproape două mii de pelerini care se strâng în noul katholikon la hramuri au bucuria de a se închina și în fața icoanelor în mozaic ale Sfinților Dimitrie și Gheorghe care datează din perioada secolelor X-XI. Este interesant că, în aceste imagini votive, ocrotitorii locașului apar îmbrăcați în uniforme de ofițeri imperiali, fapt mai rar întâlnit.

— O-ho-ho, înseamnă că vorbim despre odoare cu o vechime de un mileniu.

— Sigur că da. În arhiva mănăstirii se păstrează un manuscris de o valoare inestimabilă, din anul 1010 dacă nu greșesc, care poartă semnătura cuviosului Xenofont, întemeietorul locașului. Este un document prin care acesta aplanează unele controverse de natură teritorială, dovedind un tact desăvârșit și o delicatețe a negocierii extrem de rare.

— L-ați văzut cumva? s-a repezit Dragoș cuprins de exaltare.

— Din păcate, nu, am oftat resemnat, fără să-mi ascund amărăciunea. Acum un an era cât pe ce să îl pot cerceta în arhiva mănăstirii, alături de un arheolog din Atena, dar neavând acreditare de specialist în domeniu, a trebuit să mă mulțumesc cu un pergament din 1574, „Evanghelia slavonă", dăruit de voievodul Țării Românești, Alexandru Mircea.

— Există vreo reprezentare iconografică mai deosebită în această mănăstire?

— Sunt nenumărate icoane minunate aici, dar favorita mea este Odighitria, adică „Îndrumătoarea". Conform tradiției, această imagine-simbol a Fecioarei-Mamă își avea locul în biserica mare a Mănăstirii Vatoped, dar, la un moment dat, a dispărut de acolo. Călugării au căutat-o peste tot și i-au dat de urmă tocmai aici, la Xenofont. După ce-au dus-o înapoi la mănăstirea-mamă, s-au străduit să o păzească cu strășnicie, în așa fel încât să nu mai aibă surprize neplăcute, dar curând icoana a dispărut din nou. Acest lucru s-a repetat de trei ori, iar în cele din urmă monahii au înțeles dorința Preacuratei de a face cuib odorului aici. S-au conformat, iar de atunci Odighitria nu a mai plecat.

— Mi-o puteți descrie puțin? Din câte știu, nu vom vizita acest obiectiv.

— Firește: Odighitria este denumirea dată unui model iconografic bizantin care o înfățișează pe Fecioara Maria care își ține Pruncul pe brațe, aninat pe brațul stâng, în timp ce arată către El cu mâna dreaptă, indicând „calea, adevărul, viața". Numele ei, Îndrumătoarea, vine de la cuvântul grecesc odigos, care înseamnă călăuză sau arătător al căii. La fel, micul Isus ține un sul în mână, părând că îi îndrumă pe cei ce i se închină cu grație și duioșie. Se spune că prima icoană de acest fel a fost pictată de Apostolul Luca încă din timpul vieții Sfintei Fecioare și trimisă în Antiohia unui anume Teofil, împreună cu Evanghelia sa. De aici, icoana a fost dusă la Constantinopol, la Mănăstirea Odigon, iar mai târziu, Sfântul Grigorie Teologul i-a găsit sălaș statornic la Roma, în bazilica Sfântul Petru.

— Ați fost martor la vreo minune săvârșită aici?

— Dragul meu, cea mai mare minune care se produce în mod constant pe Athos este „întoarcerea fiului risipitor prin dulcea oblăduire a Duhului Sfânt. Ea preschimbă firea căzătoare într-una duhovnicească și pe omul căzut în cel însemnat cu amprenta iubirii. Din câte știu, nu există garanții athonite de tămăduire a sufletului. Un pelerinaj în „Grădina Maicii Domnului nu duce automat la vindecarea rănilor. Aici nu se intermediază minuni, viziuni apofatice ori revelații spectaculoase. Azima care ți se oferă are ingrediente simple: post, rugăciune, spovedanie și invitație la visare. Nici nu mai este nevoie de altceva, pentru că noaptea stelele strălucesc așa frumos, iar ziua cerul este atât de albastru… Și, la nevoie, icoanele completează restul…

Mi-a făcut plăcere să-i vorbesc despre Odighitria, fiindcă… iubesc icoanele. Mi s-au prelins în inimă de-a lungul anilor, discret, așa cum le este și mesajul. La început nu le-am înțeles prea bine valoarea (nici cea simbolică, nici componenta afectivă), dar am început să le strâng în jurul meu fiindcă mă odihneau și îmi dăruiau o liniștitoare stare de bine. Am învățat să le cunosc mai bine abia la maturitate, într-o vreme când studiam noțiuni de antropologie a culturii, iar amprenta lor a devenit tot mai puternică pe măsură ce descopeream o lume cu înțelesuri care îmi scăpaseră atât de multă vreme.

Recunosc, icoanele m-au schimbat în bună măsură. Locul raționalului instinctual, adesea concupiscent, a fost luat de o vibrație interioară care își descoperea sensibilitate, profunzime și o nebănuită apetență către albastru. Dacă la început a fost doar un flirt, în timp relația a devenit stabilă, ba, mai mult, și-a construit o identitate cât se poate de precisă. De ce? Fiindcă am înțeles cumva că o icoană, oricare ar fi ea, este un pelerinaj în lumea inimii, o invitație de a pătrunde în misterul acelei dumnezeiești agape care stă la temeliile lumii.

În tinerețe, nu am fost prea aplecat către spiritualitate (deși exemplul mamei ar fi trebuit să fie un bun imbold în acest sens), dar, spre norocul meu, Cineva, acolo Sus, a hotărât să mă recupereze. Multă vreme mi-a fost dificil să înțeleg cum de și-a îndreptat Divinitatea atenția către mine? De ce m-ar fi băgat în seamă? Nu existau atâția oameni mult mai merituoși care să capete Darul? La urma urmei, cine eram eu? Un mielușel scăpat din turmă, care nici măcar nu-și punea problema să cheme în ajutor Păstorul. Dar, după cum știm, Dumnezeu lucrează după înțelesuri care nouă, muritorilor de rând, ne scapă și pesemne că a hotărât să își însămânțeze ogorul cu un grăunte bine camuflat în coajă. Așa că, absolut întâmplător, am găsit într-o carte achiziționată de la anticariat o… iconiță. Era o fotografie a Maicii Domnului cu Pruncuțul