Orice ecosistem ndeplineste doua functii: cea de circulatie a energiei si cea de circulatie a materiei.

Fluxul de energie si materie reprezinta trecerea energiei si materiei sub forma de hrana, din mediul abiotic n corpul plantelor si animalelor aflate pe diverse nivele trofice. Aportul continuu de energie si hrana asigura mentinerea vietii pe Pamnt. Functia energetica este principala functie a oricarui sistem ecologic prin care se asigura si se mentine structura si functionalitatea ecosistemelor. Fluxul de energie n ecosisteme Principala sursa de energie ntr-un ecosistem o reprezinta energia solara (cca.99%) si energia rezultata din diverse reactii chimice (cca.1%). n toate ecosistemele energia circula sub forma energiei chimice nglobate n substantele organice din biomasa vegetala si animala. Orice ecosistem primeste si consuma energie. Activitatea energetica a ecosistemelor este coordonata de cele doua principii de baza ale termodinamicii: 1. principul conservarii energiei (energia nu este nici creata nici distrusa, ci doar transformata); 2. principiul degradarii energiei (nu toata energia primita se foloseste n mod util, o parte este transformata ireversibil n caldura). Conform acestor legi, energia se transforma continuu n ecosistem (de ex.tranjsformarea: luminii energie chimicapotentiala energie mecanica) fara a fi creata sau distrusa vreodata. Fiecare transformare de energie este nsotita de o degradare a sa, de la forma concentrata (ex. energia chimica potentiala) la forma dispersata, nedisponibila (ex. caldura elaborata de organisme). Nici o transformare de energie nu se realizeaza cu o eficienta de 100%. Principala sursa de energie pentru ecosistemele naturale si artificiale este energia solara, alcatuita dintr-un ansamblu de radiatii cu diferite lungimi de unda (vizibile - energia luminoasa si invizibile: ultraviolete, infrarosii, raze X). La suprafata pamntului ajunge doar 48% din totalul energiei solare, restul de 52% fiind absorbita de atmosfera (de stratul de ozon, vaporii de apa si particulele de praf din atmosfera). Apa, solul si vegetatia absorb 20% din energia solara incidenta, restul energiei fiind reflectata de pe pamnt in atmosfera.

Plantele folosesc energia solara pentru producerea de substante organice si pentru mentinerea functiilor vitale. Frunzele plantelor nu folosesc ntreaga cantitate de lumina a razelor solare care cad pe ele, pentru ca o parte din radiatiile solare sunt reflectate n spatiu, de pe suprafata frunzelor. Alta parte din radiatii trec prin frunze si numai o mica parte (cca. 1-5%) este absorbit 111j95b a si utilizata. Din aceasta energie absorbita, o mare parte este transformata n caldura si se pierde prin iradiere, iar o alta parte este utilizata n procesul de transpiratie. Numai o mica parte din energia solara este folosita n fotosinteza pentru productia primara. Prin aceasta, plantele verzi asigura unica posibilitate terestra de stocare si transformare a energiei solare n energie chimica acumulata n structura substantelor organice fotosintetizate. Fotosinteza este un proces natural prin care plantele si unele microorganisme fotosintetizatoare utilizeaza energia solara exogena pentru biosinteza materiei organice proprii. Fenomenul este realizat pe baza pigmentului clorofilian din citoplasma celulei vegetale care, in prezenta luminii, declanseaza descompunerea apei in oxigen, protoni si electroni. Energia rezultata din fotoliza apei (captata de electroni si protoni) este transformata in energie chimica potentiala si este stocata la nivelul compusilor energetici ATP (adenozin-trifosfat). Acesti compusi furnizeaza energia necesara pentru biosinteza substantelor organice proprii regnului vegetal. In urma procesului de fotosinteza plantele elibereaza pe seama dioxidului de carbon preluat din aer, oxigenul att de necesar respiratiei tuturor organismelor din regnul animal, vegetal, si chiar microbian (bacteriile aerobe). Cantitatea de energie asimilata prin fotosinteza plantelor dintr-un ecosistem se numeste productie primara bruta (PPB). Ea se exprima n g /m2/an, mg/l/an sau kg/ha/an. Din aceasta o parte se pierde fiind utilizata n metabolism, respiratie, miscare si mentinerea unei temperaturi constante n corpul animalelor (evapo-transpiratie). Ceea ce ramne reprezinta energia utilizata de plante pentru producerea de substante organice, ce intra n structura biomasei. Ea se numeste productia primara neta (PPN). Diferenta dintre PPB si PPN reprezinta consumul plantelor pentru propriile procese metabolice. Prin urmare, energia care intra ntr-un ecosistem circula ntr-un flux discontinuu prin intermediul hranei care leaga toate populatiile de organisme (autotrofe si heterotrofe) intre ele prin lanturile alimentare

(relatii trofice) si le ordoneaza pe anumite nivele ale piramidei trofice, dupa rangul dependentei de productia primara a plantelor verzi. Substanta organica produsa de plante este folosita de catre animalele fitofage care constituie hrana pentru consumatorii primari si secundari. n acest fel energia primara stocata la nivelul masei vegetale este transferata si transformata, n ntregul lant trofic, sub forma energie secundare din biomasa consumatorilor. La fitofagi eficienta asimilarii energiei din hrana este mai mica dect la zoofagi, deoarece biomasa vegetala are un continut energetic mult mai redus, fiind mult mai bogata n celuloza care se digera cu cheltuiala energetica mult mai mare. La carnivore rata de utilizare a energiei din hrana consumata este mult mai eficienta pentru ca valoarea nutritiva a hranei din carne este mult mai mare, iar digestia se realizeaza cu o cantitate mai redusa de energie. Procesele de transformare a energiei dintr-o retea trofica se fac cu mari pierderi. n acest sens cercetarile lui Odum (1959) cu privire la lantul trofic: lucerna-vitel-copil, au demonstrat ca din cei 1000 kcal/zi/m2 de lucerna, doar 10 kcal/zi/m2 sunt asimilate n biomasa ierbivorelor si doar 1 kcal/zi/m2 ajung n biomasa copilului. Prin urmare, relatiile trofice dintre populatiile unei biocenoze se pot analiza sub forma transferului energetic. CICLUL APEI Apa este un element vital, indispensabil vietii pe Pamnt. Este o componenta anorganica esentiala a materiei vii, reprezentnd la mamifere cca. 93% din greutatea sngelui si 80% din masa musculara. La om, apa constituie 63-65% din greutatea corporala a adultului. La alte animale inferioare, asa cum sunt spongierii si meduzele, organismul este alcatuit n procente de peste 96-98% din apa. Din suprafata totala a planetei, hidrosfera reprezinta cca. 71%, respectiv o cantitate de cca. 13000 - 15000 miliarde tone. Din aceasta cantitate, cea mai mare parte, de 97,2%, o reprezinta apa sarata a marilor si oceanelor. Doar 2,8% din total reprezinta apa dulce. Cea mai mare parte de apa dulce (78,5%), este stocata sub forma solida n calotele glaciare. Restul de 21,40% este apa dulce continentala. Din aceasta cantitate, 21% o constituie apele subterane si din sol, 0,35% este apa

din lacuri si mlastini, 0,04% este apa sub forma de vapori n atmosfera si numai 0,01% este apa dulce curgatoare. Apa din mari si oceane reprezinta leaganul vietii, n care au aparut primele forme de viata. Mediul acvatic contine resurse materialenergetice pentru a ntretine populatiile de producatori, de consumatori si descompunatori din apa, precum si pentru asigurarea hranei unor organisme terestre mai ales pasari si mamifere. Oxigenul produs de fitoplanctonul din apa, alaturi de cel eliminat de plantele terestre, asigura procesul de respiratie al tuturor organismelor vii. Apele curgatoare antreneaza mari cantitati de substante dizolvate, materii aflate n suspensie si nenumarate microorganisme, realiznd o migratie a substantelor organice, de proportii uriase. Ca exemplu, numai n urma proceselor de denudatie sunt transportate anual, de pe uscat n oceane, o cantitate de cca.2,7x 107 tone de material solid. Apele naturale provoaca procese de dizolvare a rocilor si levigare a solurilor, prin spalarea elementelor solubile care sunt transportate la mari distante si apoi depuse de apele curgatoare n zonele joase ale cursurilor n mari depozite sedimentare (aluviuni), bogate n numeroase elemente: Ca, Mg, Si, Fe, Mn, P, C, H, N, O si alte elemente combinate. Solurile formate pe aluviuni au fertilitate naturala crescuta, datorita prezentei n cantitati mari a acestor substante organice transportate de apele curgatoare. n natura, apa se gaseste sub forma lichida n biotopurile acvatice si terestre, sub forma devapori n atmosfera, precum si sub forma solida n gheata. ntr-un biotop terestru principalele surse de apa sunt: precipitatiile, care depind de pozitia geografica, de relief, de vnturi si de covorul vegetal; apa nglobata n sol si apa scursa de la suprafata n spatiile mari din straturile geologice ale pamantului. Sub actiunea energiei solare si a temperaturii, apa trece dintr-o forma n alta, efectund un circuit complex care se datoreaza miscarilor din aer, din atmosfera si curentilor marini. n acest circuit se disting urmatoarele etape principale: - ascensiunea vaporilor de apa n atmosfera si deplasarea lor dintro zona n alta, prin actiunea curentilor atmosferici; - condensarea vaporilor de apa in nori; - precipitarea sub forma de ploaie, grindina, zapada; - scurgerea apelor pe suprafetele terestre n panta, prin cursurile de apa, spre oceane;

- infiltrarea n sol a unor parti din apa de suprafata, care se scurge prin cursuri subterane. Miscarea ciclica a apei n cadrul biosferei reprezinta circulatia sau transferul apei din nvelisurile scoartei terestre, n materia vie (mediul biotic) si apoi din nou n mediul abiotic (neviu). Astfel, ntr-o padure de foioase apa din precipitatii alimenteaza pnza freatica din subsol sau se scurge n apele curgatoare, o alta parte se evapora, iar restul se absoarbe n sol. Din sol, apa ajunge n plante de unde cea mai mare parte este eliminata prin transpiratie, restul fiind utilizata la producerea de biomasa. Plantele absorb si redau atmosferei cca.38% din volumul anual de precipitatii. Se estimeaza ca 1 ha de padure de foioase din zonele temperate elimina prin procesul de transpiratie cca. 3000 - 7000 t apa /an. La nivel planetar, din totalul precipitatiilor anuale (771mm) mai putin de jumatate (367mm) trec n mare. Restul (404 mm, adica 52%) se rentorc n atmosfera prin evapotranspiratie (apa evaporata din sol si rezultata din transpiratia plantelor). Doar 1% din apa cazuta prin ploi este folosita n sinteza materiei vii. Omul consuma pentru nevoile sale menajere si industriale 2,5% din precipitatiile totale. Consumul de apa dulce este n prezent un indicator sintetic al nivelului de trai, de dezvoltare si de civilizatie. n tarile dezvoltate valoarea acestui consum este de 2000-2500m3/an/locuitor, n timp ce n tarile subdezvoltate este de cca.40-50m3/an/locuitor (Lixandru, 2003). Actiunea omului asupra componentelor biosferei poate avea influente grave asupra circuitului apei. Astfel, spre exemplu, prin poluarea apei si defrisarea irationala produse prin extinderea agriculturii, industriei si constructiilor, omul a produs mari dezechilibre n natura. nlaturarea completa a padurilor de pe suprafete ntinse determina modificari ale circuitului apei prin: modificarea regimului de precipitatii, al miscarii curentilor de aer, degradarea si eroziunea solurilor, inundatiile. Datorita eroziunii, solul nu poate primi cantitatea de apa necesara dezvoltarii covorului vegetal, iar rezervele de apa din sol descresc. Deversarea apelor poluate n cursurile de apa, face ca circuitul apei prin ecosistem sa dauneze biocenozelor si sa puna chiar n pericol echilibrul ntregului ecosistem.

H2O din atmosfera

precipitatii

8000m3/ha/an evapotranspiratie

evaporare

3600m3

400

000km3

15%

85% pe

pe suprafata

solul padurii

plantelor

5%

evaporare

scurgeri

sol 800m3

de pe sol

de pe

65% apa

15% sol 5200m3

retinuta infiltratii

ape de suprafata 25 000 km3

n subsol

pnza freatica H2O subterane H2O de profunzime

mari si oceane 100 000 km3 / 1300x106 km3 ntr-o padure de foioase din zona temperata, cantitatea de precipitatii este de 8000 m3/ha/an, 15% din acestea sunt retinute pe suprafata plantelor si restituite atmosferei prin evaporare. Din restul apei care ajunge pe solul padurii, 5% se scurg n cursurile de apa, iar 15% se infiltreaza n subsol alimentnd pnza freatica si apele de profunzime. Solul retine 65% (5200 m3)din totalul precipitatiilor. Din aceasta cantitate 3500 m3 sunt restituiti atmosferei prin transpiratia plantelor, iar 800 m3 sunt recirculati prin evaporare de pe sol. Din apa absorbita de plante numai 1% (1520 m3) intra n structura productiei primare de biomasa. n lemn si coaja plantelor se stocheaza cca. 1600 m3. La nivel planetar cantitatea de precipitatii anuale este de cca. 100 000 km3. Sub actiunea radiatiei solare apa din mari si oceane se evapora ntr-o proportie de cca. 400 000 km3. Procesele de evapo-transpiratie de la nivelul ecosistemelor continentale redau circuitului 65 000 km3 de apa. Daca se face bilantul ntre cantitatea de apa evaporata si cea provenita din precipitatii, se constata ca n cazul oceanelor si marilor bilantul este negativ, iar pentru continente este pozitiv. Astfel, precipitatiile continentale formate pe seama proceselor de evaporare a marilor si oceanelor reprezinta 35 000 km3, volum din care se ntorc prin apele rurilor, fluviilor, siroire sau drenaj, numai 25 000 km3. Diferenta de 10 000 km3 este apa ce se infiltreaza n sol, n pnzele de apa freatica de unde rentoarcerea spre mari si oceane este mai lenta.

Figura 5. Ciclul global al apei CICLUL AZOTULUI Ciclul azotului (N) este unul dintre cele mai complexe circuite din natura, n care azotul din mediul abiotic (aer, apa) trece n mediul biotic al tuturor ecosistemelor si revine apoi n acest mediul neviu. n natura, acest element chimic provine din doua surse principale: N atmosferic si N organic rezultat din descompunerea cadavrelor animale si vegetale. Azotul atmosferic poate fi folosit numai de cteva organisme fixatoare de N asa cum sunt: bacteriile, ciupercile si cteva alge cianoficee, care l transforma n N nitric si N nitros. Aceste substante azotate, care au fost fixate de bacterii sunt cedate solului dupa moartea bacteriilor sintetizatoare, de unde sunt absorbite de catre plante pentru sinteza aminoacizilor si substantelor proteice proprii. Acelasi fenomen se petrece si cu N organic continut n corpul organismelor vii (vegetale si animale). Substantele proteice rezultate din descompunerea organismelor moarte sunt transformate de bacterii n compusi amoniacali, respectiv n nitriti si nitrati. Acestia constituie sursa principala din natura pentru nutritia plantelor verzi. Principalul rezervor de azot (80% din cantitatea totala de azot a planetei) este atmosfera n care N ocupa 78% din volumul total. Restul de 20% se gaseste n substantele organice sintetizate de toate organismele vii, n componentele humice din structura solului precum si n unele sedimente de natura organica si minerala.

Circuitul azotului cuprinde doua subcicluri, fiecare cu cte doua faze. Primul subciclu cuprinde urmatoarele doua etape: - de fixare a N liber, n care N din aer este introdus n circuit si - de nitrificarea prin care N din circuit este redat atmosferei. Al doilea subciclu care cuprinde: - faza de mineralizare, faza de degradare a compusilor organici cu azot si - faza de biosinteza a compusilor organici azotati. Faza de fixare a azotului liber din atmosfera se poate realiza prin trei cai: fotochimica, electrochimica si biologica. Fixarea fotochimica are loc n straturile nalte ale atmosferei, unde sub actiunea radiatiilor ultraviolete N din aer se combina cu vaporii de apa si formeaza amoniac si nitrati. Calea electrochimica are loc la naltimi mai joase sub influenta fulgerelor si formeaza cantitati mult mai mici de amoniac. n ultima cale, respectiv cea biologica , fixarea azotului atmosferic se realizeaza pe seama unor grupe de microorganisme fixatoare, libere sau simbionte numite bacterii fixatoare de azot. Dintre cele libere unele sunt aerobe (capabile sa traiasca numai n prezenta O2 molecular liber) cum sunt cele din genul Azotobacter, iar altele sunt anaerobe (capabile sa traiasca n absenta O2 liber) din genul Clostridum sau genulRhodospirillium. Microorganismele fixatoare simbionte sunt bacteriile din genul Rhizobium care traiesc n simbioza cu plante din familia leguminoaselor (lucerna, trifoiul, soia etc.). Fiecare specie de leguminoase accepta numai o anumita specie de bacterii, pe care planta gazda o recunoaste prin intermediul unei proteine "semnalizatoare " care permite fixarea numai a bacteriilor specifice (recunoscute), oprind patrunderea altor bacterii care pot fi patogene pentru planta. Bacteriile simbionte fixeaza azotul pe cale enzimatica, cu ajutorul unei enzime denumita nitrogenaza. Enzima prezinta o sensibilitate ridicata la oxigen si poate deveni activa numai n prezenta unor metale (molibdenul si fierul). n mediul acvatic exista de asemenea bacterii libere fixatoare de N, dar cel mai important rol n fixarea azotului atmosferic l au algele albastre fotosintetizatoare (din genurile Anabaena, Nostoc si Trichodesmum).

Faza de denitrificare este un proces de transformare a nitratilor (NO3) n nitriti pna la oxizi de azot si azot liber, precum si de reducere a acidului azotic n acid azotos, amoniac si N molecular. Procesul se produce mai intens n sol, dar apare si n apa sau n sedimente cu multa substanta organica, slab aerate. Denitrificarea se poate realiza pe cale chimica, sub actiunea anumitor factori: temperatura, pH-ul, umiditatea si pe cale biologica cu ajutorul unor bacterii specifice (genul Pseudomonas, genul Clostridium, genul Bacillus, genul Achromobacter, genul Thiobacillus). Denitrificarea are ritm sezonier, fiind mai accentuata n sezonul cald si mult mai putin intensa sau chiar absenta iarna, datorita efectului negativ al temperaturilor joase. Mineralizarea este un proces de descompunere a compusilor organici cu azot, pna la nitriti si nitrati. n prima etapa are loc amonificarea, respectiv descompunerea de catre bacterii a substantei organice azotate cu producere de amoniac. n a doua etapa, numita nitrificare, amoniacul este transformat de alt tip de bacterii (genul Nitrosomonas si genul Nitrobacter) n nitriti (reactie de nitrire) si ulterior n nitrati (reactie de nitrare). ntregul proces de mineralizare are loc cu producere de energie care este utilizata de plante pentru reducerea CO2 si sinteza tuturor substantelor organice proprii. n ultima faza de biosinteza nitratii absorbiti n procesul de nutritie la plantelor sunt folositi de acestea pentru sinteza substantelor organice proprii necesare procesului de crestere si dezvoltare. Daca analizam cantitatea de azot fixata n cursul unui ciclu biogeochimic se constata ca bilantul este pozitiv (se fixeaza mai mult azot dect se pierde). Acest bilant determina sinteza si cresterea biomasei vegetale n cantitati mai mari dect necesarul de hrana al consumatorilor primari. CICLUL CARBONULUI Ciclul parcurs n natura de carbon (C) este reprezentat de schimbul efectuat ntre dioxidul de carbon (CO2) si organismele vii de pe Terra, de la nivelul: litosferei, hidrosferei si atmosferei. Carbonul este prezent n natura sub doua forme: minerala, reprezentata de carbonatii din structura rocilor calcaroase si sub forma gazoasa a dioxidului de carbon (CO2) sau anhidrida carbonica din atmosfera, unica forma de circulatie a carbonului anorganic n biosfera. n aerul atmosferic, concentratia medie de dioxid de carbon este de 0,03% respectiv cca. 340 ppm.

Circulatia dioxidului de carbon conditioneaza n biosfera doua procese biologice fundamentale: fotosinteza si respiratia. n procesul de fotosinteza plantele verzi (si unele microorganisme fotosintetizatoare) care poseda pigmenti de clorofila fixati pe cloroplaste, folosesc dioxidul de carbon pentru sinteza compusilor organici (glucide, protide si lipide). Procesul de sinteza are loc sub actiunea radiatiilor solare, a CO2 din aer si a apei cu saruri minerale, pe care plantele le iau din sol si apa. Din fotosinteza rezulta oxigenul din care o parte este utilizat de plante n procesul de respiratie, iar o alta parte este eliberat n atmosfera, fiind folosit n respiratia animalelor. n conditii naturale normale cele doua procese (fotosinteza sirespiratia) se echilibreaza reciproc, desi fixarea de CO2 prin fotosinteza plantelor depaseste cedarea de CO2 prin respiratia animalelor. Echilibrarea se produce prin dioxidul de carbon degajat n urma procesului de degradare a materiei organice moarte, precum si a resturilor de biomasa vegetala sau animala, ramase neconsumate din apa sau sol, precum si cel rezultat din arderile de combustibili. Schimburile de CO2 care se nregistreaza ntre hidrosfera, atmosfera si litosfera se pot schematiza astfel: CO2 din atmosfera CO2 dizolvat apa CO2+H2O H2CO3 (acidul carbonic) calciu apa bicarbonati Ca(H2CO3)2 n din

Acidul carbonic se leaga usor de calciul prezent n apa, formnd bicarbonati care sedimenteaza n depozite calcaroase. Reactia este de tip reversibil si reprezinta un mijloc important de mentinere a valorilor de pH, prin tamponarea variatiilor de pH din apa. Respiratia, fermentatiile si combustiile, asigura rentoarcerea CO2 n atmosfera. Se estimeaza ca rezervele de carbon din atmosfera (sub forma de CO2) reprezinta 700x109 t, iar cele ale hidrosferei 50.000x109 t. Fitobiomasa realizata anual prin sinteza de substante organice este cuprinsa ntre valorile de 30-150x109 t. Continutul aerului n CO2 nu se diminueaza. El se mentine relativ constant deoarece respiratia, fermentatiile si combustiile restituie fara ncetare dioxidul de carbon. Variatiile de concentratie a CO2 din atmosfera sunt autoreglabile. Daca apare tendinta de crestere a concentratiei de CO2 din atmosfera, intervine o reglare de tip feed-back negativ, prin care cresterea concentratiei este diminuata pe doua cai: marirea intensitatii de consum

a CO2 n procesul de fotosinteza si sporirea proceselor de dizolvare n apa cu formare de bicarbonati. n ultimii ani cantitatea de CO2 provenita din arderile de combustibili a crescut ngrijorator. n fiecare an intra n atmosfera cca. 1 miliard t carbon, iar concentratia de CO2 a crescut cu 10%. La nivel planetar, dioxidul de carbon contribuie la declansare a efectului de sera.Fenomenul este un proces fizic caracterizat prin faptul ca n aerul atmosferic, CO2 actioneaza ca un adevarat "ecran de protectie". Noaptea, suprafata terestra se raceste si cedeaza o mare parte din energia solara receptionata n timpul zilei. Dioxidul de carbon din aer opreste o mare parte din radiatiile infrarosii emise pe durata noptii de scoarta terestra, asigurnd astfel mentinerea la suprafata planetei noastre a unei temperaturi medii anuale de15oC, cu o reducere considerabila a variatiilor termice dintre zi si noapte. n caz contrar, temperatura medie la suprafata scoartei ar fi de -18oC (H.Tazieff,1989). Cresterile permanente a emisiilor de CO2, din ultimii ani, datorate n principal intensificarii industriei si a transporturilor, determina accentuarea efectului de sera care poate avea consecinte catastrofale pentru Terra. Astfel, cresterea treptata a temperaturii medii anuale va determina: aridizarea treptata a climei, accentuarea procesului de desertificare, topirea calotei glaciare si inundarea multor zone de coasta. CICLUL FOSFORULUI Ciclul fosforului (P) e un ciclu biogeochimic sedimentar legat de circuitul hidrologic, deoarece fosforul nu formeaza componenti gazosi si este prezent n mod natural n apa si sol. Rezervorul principal al fosforului l reprezinta rocile sedimentare si eruptiile vulcanice (apatit si magma) de pe uscat, care cedeaza apelor de precipitatii si celor de suprafata fosfatii din structura lor. Prin spalarea rocilor de catre apele de scurgere, o cantitate mare din fosfati este antrenata n mari si oceane unde se depune n sedimente de adncime. Rentoarcerea fosforului n circuit are loc partial, prin procesul de orogeneza (proces tectonic de formare a lanturilor muntoase). Sub actiune acestui proces si a curentilor de apa o parte din sedimentele de adncime sunt aduse la suprafata marilor si oceanelor de unde ajung pe platforma continentala. Cea mai mare cantitate de fosfor ramne la mare adncime si nu se mai ntoarce n circuit, fiind practic pierduta pentru biosfera. Fosforul anorganic din apele marine este folosit de plante n sinteza compusilor organici. Prin intermediul lanturilor tropice:

fitoplancton - zooplancton - pesti - pasari ihtiofage, P ajunge in alimentatia diferitelor organisme vii inclusiv a omului. Prin moartea organismelor planctonice si prin descompunerea lor de catre microorganisme, cantitati apreciabile de fosfati sunt asimilati de plante. In acest fel Fosforul se rentoarce n circuitul biologic. n sol, pe lnga fosforul anorganic dizolvat din rocile fosfatice si depozitele de guano (gunoiul pasarilor ihtiofage) exista si cantitati nsemnate de fosfor organic provenit din descompunerea cadavrelor de plante si animale. Sub actiunea unor microorganisme specifice, substanta organica moarta este supusa procesului de mineralizare n urma caruia fosforul este eliberat n forma sa solubila. Din sol compusii fosforului sunt preluati de plante, de unde o parte din fosfor este preluat de animale, iar prin excrementele acestora sau din cadavrele lor, fosforul ajunge din nou in sol. n acest fel fosforul este repus, cu pierderi, intr-un nou circuit biologic. Pierderea de fosfor poate fi compensata partial prin excrementele pasarilor ihtiofage sau prin intermediul omului (administrare de ngrasaminte pe baza de fosfati). Ca urmare a administrarii nerationale de catre om a ngrasamintelor, n apele rurilor, mlastinilor, sau chiar n zonele de coasta a marilor pot aparea cantitati excesive de fosfor care determina dezvoltarea exploziva a algelor, fenomen cunoscut sub denumirea de "nflorirea apelor". O consecinta a acestui fenomen este poluarea apelor prin procesul de eutrofizare, proces natural, de acumulare a unor cantitati crescute de substante organice pe fundul apei (ml organic brun-murdar) cauzat de descompunerea organismelor moarte, de lipsa de oxigen. Eutrofizarea puternica a apelor favorizeaza dezvoltarea n masa n apa a unor microorganisme (bacterii filamentoase, ciuperci, ciliate, etc.), care pot acoperi n ntregime suprafata apei, ducnd la distrugerea echilibrului biologic din ecosistemul respectiv. Sarurile ce apar in exces duc la cresterea duritatii apei facndo inutilizabila pentru unele procese industriale sau pentru consumul uman.