Denumirea de „CRIMINALISTICA” s-a conturat în urmă cu un secol,

graţie înţelepciunii magistratului şi pedagogului austriac Hans Gross, însă

pietrele de hotar erau deja aşezate de francezul Alfonse Bertillon sau de
englezul Sir Francis Galton.
În calitatea sa de ştiinţă a investigaţiei penale, criminalistica a fost
recunoscută ca una dintre principalele ştiinţe ale procesului judiciar, întrucât
serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea
infracţiunii şi la stabilirea vinovăţiei infractorului.
Criminalistica are un scop deosebit: „aflarea adevărului”, indiferent
în favoarea cui este stabilit.
Aşa cum reiese şi din conţinutul lucrării, criminalistica, este
considerată una dintre primele ştiinţe moderne de graniţă, datorită
interferenţei cu alte ştiinţe, dar care are totuşi un domeniu propriu de
activitate, bine delimitat şi cu obiecte clare.
Aceasta reiese chiar din definiţia sa, prin aceea că, criminalistica
poate fi considerată acea ştiinţă autonomă care elaborează şi foloseşte
mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, precum şi procedee tactice destinate
descoperirii, fixării, ridicării, examinării şi interpretării probelor judiciare,
efectuării expertizelor şi consultărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul prevenirii
şi descoperirii infracţiunilor şi altor încălcări ale legii, identificării
făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul
judiciar.
In literatura de specialitate s-a subliniat cu privire la stiinta
criminalisticii ca reprezinta „o punte de legatura intre stiintele naturii si
stiintele juridice , prin intermediul acesteia, metodele celor dintai
gasindu-si aplicarea in procesul judiciar”.
 In ciuda caracterului sau autonom, metodica criminalistica, prin
obiectul sau de studiu, dar mai ales prin aportul la aflarea adevarului este
strans legata atat de stiintele juridice(stiinta dreptului penal, criminologia,
stiinta dreptului procesual penal si medicina legala) cat si alte ramuri ale
stiintei(psihologia, fizica, chimia, biologia).
Criminalistica este o ştiinţă care a apărut relativ recent prin întrunirea
într-o singură disciplină a diferitelor tehnici şi metode folosite de experţi
abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când s-au putut stabili
metode proprii de cercetare, delimitându-se totodată şi obiectul acesteia, la
dezvoltarea căreia au contribuit nenumăraţi oameni de ştiinţă din lumea
întreagă.
De-a lungul timpului probele ştiinţifice, precum şi mijloacele tehnico-
ştiinţifice au câştigat teren în faţa probelor testimoniale pentru a proba
vinovăţia sau nevinovăţia celui bănuit de a fi săvârşit o infracţiune. Toate
aceste probe sunt strânse de cadre specializate cum sunt experţii şi
criminaliştii, ultimii având responsabilităţi complexe care vizează
interferenţe cu alte activităţi.
Faptul că orice organism viu lasă întotdeauna o urmă de orice natură,
la trecerea lui printr-un anumit loc, îi dă posibilitatea expertului criminalist,
ca prin folosirea diferitelor mijloace şi procedee tehnico-ştiinţifice să
determine atât natura cât şi provenienţa urmei.
Studierea urmelor create prin săvârşirea infracţiunilor prezintă o mare
importanţă în anchetarea cauzelor penale. Astfel, pe baza totalităţii urmelor
lăsate de infractor se reuşeşte adesea să se elucideze conţinutul diferitelor
episoade ale infracţiunii, iar în unele cazuri, chiar tabloul complet al faptei
săvârşite.
 Cu privire la definirea noţiunii de urmă a infracţiunii, în literatura de
specialitate au fost exprimate mai multe opinii.
Astfel, potrivit opiniei lui C. Suciu, urmele infracţiunii sunt
considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este
determinată de săvârşirea infracţiunii”, sau potrivit altei opinii
care aparţine lui S.A. Golunski, urmele sunt „cele mai variate schimbări
care pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al
interacţiunii infractorului”.
Într-o altă opinie, a lui Ion Mircea, urma este interpretată într-un sens
larg ca „o schimbare ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al
activităţii nemijlocite a omului şi care, sub un aspect sau altul,
interesează cercetarea criminalistică” şi într-un sens restrâns, ca o
„reproducere a construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa sau în
volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.
Mai poate fi amintită, de asemenea, o definiţie destul de
cuprinzătoare a noţiunii de urmă, care, în fond, exprimă un lucru
asemănător: „orice modificare materială produsă ca urmare a
interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele
componente ale mediului, unde îşi desfăşoară activitatea infracţională,
modificări care, exprimate individual sau în totalitate, pot conduce la
stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la
lămurirea împrejurărilor cauzei”.
Alfredo Nicefor a dat o definiţie simplă şi clară: „orice urmă lăsată
de om sau de animal, care poate să servească la descoperirea autorului
sau la stabilirea unora din particularităţile individualităţii sale”.
 Se poate constata că, indiferent de exprimare, sintetică sau mai largă,
punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate încă
de la primii paşi ai ştiinţei criminalistice.
În principiu, criminalistica studiază atât urmele produse de om
(urmele de mâini, de picioare, urmele mijloacelor de transport, ale
instrumentelor de spargere, de buze, de dinţi, de sânge, ale firelor de păr
etc.) cât şi urmele create de animale, păsări, vegetale, obiecte sau fenomene
ale naturii (urmele de incendii şi explozii).
Diversitatea urmelor, şi natura apariţiei lor se poate datora acţiunii
unui număr infinit de fenomene fizice, chimice, biologice ş.a., ceea ce face
imposibil ca o singură ştiinţă să îmbrăţişeze absolut toate cunoştinţele în
legătură cu folosirea tuturor urmelor posibile, a tot felul de urme, fără nici o
excepţie în interesul anchetei.
Se poate afirma că oricât de ingenios ar fi realizat un act infracţional
nu poate să nu se demaşte în faţa celor doi duşmani redutabili ai săi:
inteligenţa omenească pusă în slujba adevărului, pe de o parte, şi, pe de altă
parte metodele tehnico-ştiinţifice ale criminalisticii, bazate pe aparaturi şi
procedee din ce în ce mai moderne.

În concluzie, în această lucrare am încercat, pe baza unei

documentări minuţioase din studii de criminalistică şi medicină legală să
arăt cu ce probleme se confruntă criminaliştii atunci când trebuie să
descopere vinovatul sau vinovaţii. Având la dispoziţie numai câteva
indicii, ei reuşesc să scoată la lumină „povestea” unei crime, de exemplu.
Ucigaşii îşi găsesc complici în orice element al naturii pentru a-şi acoperi
crimele. Focul, apa sau pământul, sunt doar câteva exemple. Nu de puţine
ori, în încercarea lor de a-şi acoperi urmele, criminalii utilizează tot felul
de metode: îşi incinerează victima, o îngroapă în locuri obscure sau o
aruncă în apă. Ei nu-şi închipuie însă că un trup ars până la cenuşă,
scufundat adânc în apa mării sau făcut bucăţele şi îngropat, tot îşi va
spune „povestea” criminalistică. Găsirea dovezilor este mai mult decât
dificilă, însă specialiştii criminalişti reuşesc, adunând minuţios fiecare
indiciu în parte şi folosind tehnicile de ultimă oră, să descifreze
„mesajele” lăsate de urme şi să-i aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi.
Pentru a putea înţelege exact esenţa şi spiritul criminalisticii amintim
motto-ul pe care reputatul criminalist Constantin Turai, l-a aşezat pe prima
pagină a lucrării sale intitulată „Criminalistică şi Tehnică criminală”:
„Se aude de dincolo de milenii glasul năpăstuiţilor lumii care strigă
prin glasul năpăstuiţilor de azi, ca un ecou perpetuu;
Descoperiţi mâna criminală, mâna care a făcut atâta rău omenirii,
mâna care lucrează mereu în umbra, mâna care se vrea mereu ascunsă,
mâna care ne fură şi ne ucide, trecând triumfătoare spre eternitate”.