1

UNIVERSITATEA BABE-BOLYAI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOX
SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORAL

Rolul formator al religiei

Referat la disciplina Metodologia cercetrii tiinifice

Coordonator: Dr.Nicolae Turcan

Student: Nac Rzvan-Marian

Cluj-Napoca
2014

2
 Rolul formator al religiei

Orice institutie publica vizeaza in mod direct sau indirect omul. Prin formele sale
institutionalizate, religia este o institutie publica. Spre deosebire de alte institutii, ea vizeaza
omul in globalitatea lui, nu partial. Indeosebi, doua sunt aspectele majore pe care religia le are in
vedere: originea si mai ales finalitatea omului. Omul trebuie sa aiba o justificare a existentei sale
pe pamant si sa implineasca sensul acestei existente. Modul de comportare a lui intre origine si
finalitate este, de altfel, cel care conditioneaza implinirea scopului existentei sale in lume. Nu
este, asadar, indiferent religiei nici modul de comportare, modul de miscare a omului intre
origine si scop. Fiecare religie are specificul ei si fiecare prescrie adeptilor ei un anumit mod de
comportare spre a-si atinge scopul in viata. in religie, altfel spus, scopul nu scuza mijloacele,
dimpotriva, acestea conditioneaza implinirea scopului. Formatia religioasa (inteleasa ca traire)
constituie mijlocul si conditia pentru implinirea scopului vietii. Or formatia, instructia, se
realizeaa prin exercitiu, prin educatie, aceasta corespunzand nazuintei launtrice a omului spre
desavarsire.
Religia a fost si ramane un factor si un mediu de formare a omului. Din totdeauna crestinismul
a afirmat posibilitatea educarii si formarii omului. Spiritualitatea crestina este, daca vreti, un
amplu si complex proces pedagogic, un amplu proces de formare a omului. Specificul si
metodele de formare utilizate de religia crestina nu se confunda cu metodele si specificul
celorlalti factori educationali din societate. Si aceasta, pentru faptul ca Biserica nu utilizeaza
numai mijloacele omenesti pentru atingerea obiectivului ei oricat de pretioase si interesante ar fi
ele, dat fiind ca Biserica nu este numai o institutie omeneasca si specificul si preocuparile
acesteia nu se limiteaza doar la existenta terestra, dupa cum componenta Bisericii include in sine
elementul uman si elementul divin. Capul Bisericii este Hristos, Trupul fiind toti cei botezati in
numele Sfintei Treimi si care se impartasesc din aceleasi Sfinte Taine. Pentru ca religia crestina
isi propune sa pregateasca omul nu numai pentru viata aceasta, ci si pentru cealalta, pentru
eternitate, mijloacele ei trebuie sa fie adecvate acestui scop. "Crestinii, spunea un scriitor
bisericesc din primele veacuri, isi petrec viata pe pamant, dar ei sunt cetateni ai cerului"1. Iar mai
devreme, Sf. Pavel spunea corintenilor ca : "Daca ne-am pus nadejdea in Dumnezeu numai
pentru viata aceasta, suntem cei mai de plans dintre oameni" (I Cor. 15, 19)1. Educatia, formatia
crestinului vizeaza in ultima analiza imparatia lui Dumnezeu, membrii Bisericii urmand sa-si
conformeze viata exigentelor Imparatiei lui Dumnezeu.

Atunci cand Biserica s-a considerat unul dintre factorii educationali obisnuiti, uitand de
mijloacele ei supranaturale pentru implinirea scopului ei, factori cu care a intrat in concurenta
sau pe care a incercat sa-i subordoneze sau sa-i inlocuiasca, a gresit. La fel au gresit si agentii
factorilor educationali naturali atunci cand au incercat sa reduca religia la nivelul unei simple
preocupari pamantesti, iar rolul sau formativ la simpla informare si transmitere de cunostinte
privind continutul de idei al unei anumite religii. Biserica nu a gresit si nu va gresi niciodata

3
atunci cand a incercat si va incerca sa influenteze in bine, sa inraureze, sa "condimenteze"
1
activitatea tuturor factorilor educationali umani cu duhul si spiritul ei, in vederea formarii
omului ca om, nu numai ca savant, ca artist, ca tehnician, meserias, comerciant etc. Si aceasta,
pentru ca prin religie se urmareste nu numai dezvoltarea la maximum a unor aptitudini naturale,
nu numai realizarea in om a binelui si frumosului, a placutului si utilului in viata acestuia, a
geniului, a eroului, ci mai ales implinirea omului incifrat in ordinea supranaturala a Sacrului cu
intreaga lui personalitate de geniu, de savant, de artist, de om obisnuit.

Pe de alta parte, religia nu-si exercita in mod direct rolul ei educational-formativ decat asupra
celor ce cred. Necredinciosii scapa influentei formative a religiei sau se impartasesc de ea
indirect prin convietuirea alaturi de oameni patrunsi de forta dinamica a religiei in spatiul deschis
al comunitatii eclesiale. Forta celor ce cred si se impartasesc de puterea Duhului care activeaza in
Biserica este deosebita. Ea iradiaza in jurul celor ce cred si influenteaza. Aceasta forta tainica
activa in Biserica, insotita de semne si minuni, a transformat lumea antica intr-o foarte scurta
perioada de timp, facand-o dintr-o lume politeista, o lume in care Hristos era Domn nu peste
cetatenii acestei lumi, peste toti domnii si regii, ci in sufletele tuturor acestora. Este impre-
sionanta forta exemplului dat lumii pagane de crestinii primelor secole, modelati de experienta
Duhului lui Dumnezeu. Marele retor Libanios din Antiohia Siriei, profesorul Sf. Ioan Hrisostom,
impresionat de personalitatea morala a Sfintei Antuza, mama tanarului sau ucenic, Ioan, a
exclamat : "Vai, ce mame sunt la crestini !"2. De unde vine aceasta putere ? Unii spun ca din
principiile moralei religioase, fiind dispusi pentru aceasta, si in tara noastra, sa acorde
religiei o anumita prezenta in scoala. Forta religiei insa, nu vine numai de aici, ea nu poate fi
redusa nici la principii etice, nici la principii didactice (cu toate ca nu le ocoleste). Puterea ei
formativa isi are sursa in relatia stabilita intre Supranaturalul religios (Dumnezeu) si naturalul
religios (omul). Dumnezeu nu este idee, nu este principiu, nu este forta impersonala, ci Persoana
spirituala, o Treime de persoane, care fiinteaza in iubire si actioneaza din preaplinul iubirii
intratrinitare. Dumnezeu se reveleaza omului si si-l solicita la dialog. In starea de dialog creata
prin raspunsul omului, fiinta acestuia (fiinta schimbatoare), se modeleaza in functie de
nesfarsitele posibilitati si modalitati manifestate si mistice in care Dumnezeu i se descopera si-l
solicita. Aceasta stare dialogala determina intregul proces de formatie a omului prin
religie, pentru ca dialogul ia nastere printr-un act de credinta si dainuie in atmosfera statornicita
de credinta si harul divin. Asadar, raspunsul omului dat Revelatiei lui Dumnezeu este credinta.
Nu este suficienta credinta ca parere (fiducia) dupa care lumea si omul ar avea un creator (despre
care insa nu stiu nimic pentru ca, de fapt, nu admit dialogul initiat de El prin Revelatie), un
creator care nu poate interveni in viata mea si a lumii. Este eficienta insa credinta si constiinta ca
"in El traim, ne miscam, si suntem" (Faptele Apostolilor 17, 28)2, cum spunea poetul antic din
Creta, Arratus, preluat de Sf. Pavel; constiinta ca viata, fiinta si chemarea noastra in lume nu
depind numai de structurarile bio-psiho-fizice si de relatia de feed-back stabilita intre noi si
mediul inconjurator, ci in ultima instanta de Dumnezeu insusi.

1 Scrierile parinilor apostolici, PSB vol.12 BIBILA sau SFNTA SCRIPTUR tiparit cu Binecuvntarea
Preafericitului Printe Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romne, cu aprobarea Sfntului Sinod, editura
Institutului Biblic i de Misiune Ortodox, Bucureti 2008

4
 In cazul acesta, credinta nu mai este simpla acceptare a unor principii teoretice si etice sau mai
simpla acceptare a unor mituri intamplate in illo tempore, ci angajare intr-o relatie dinamica cu
Dumnezeu, in cazul acesta principiile teoretice si etice scoase din Revelatie devenind norma de
viata. Este un prim pas in sensul formarii omului prin religie, de vreme ce religia nu este altceva
decat refacerea legaturii (rupta candva) dintre Dumnezeu si om, cu toate consecintele benefice
care decurg din aceasta legatura.

Numai persoanele dialogheaza, altfel spus, numai persoanele isi acorda cuvant una alteia. In
dialog, ne comunicam unii altora gandurile, intentiile, lumea noastra interioara. Prin dialog ne
cunoastem mai bine unii pe altii, ne influentam, ne comunicam unii altora putere. Dialogul nu
poate insa exista decat intre persoane care se iubesc. Acceptarea Revelatiei lui Dumnezeu,
credinta in veracitatea si eficienta ei sunt formele raspunsului plin de iubire dat de om solicitarii
iubitoare a lui Dumnezeu. Un Sfant Parinte al Bisericii din secolul IV spunea : "Ne schimbam in
functie de ceea ce iubim "sau" in functie de realitatea pe care o contemplam" (Sf. Grigore de
Nyssa)1. Iubirea fata de Dumnezeul cel personal, orientarea noastra spre El opereaza inevitabil in
fiinta noastra o schimbare, o modelare intr-un sens precis : Dumnezeu insusi. Aceasta
directionare a fiintei noastre, singura, de altfel, cu sens, isi are premisele in insasi structura
omului, creat "dupa chipul" lui Dumnezeu si chemat la asemanarea cu El. Sf. Augustin subliniind
speciala structurare a omului, avea sa ne lase celebra deja expresie : "M-ai facut dupa Tine
Dumnezeule si nelinistit este sufletul meu pana se va odihni intru Tine" (Confesionnes).

Puterea formativa a religiei crestine se fundamenteaza pe conceptia ca Dumnezeu este o

realitate personala atotputernica si creatoare si pe o antropologie in care lumea se gaseste deja in
om si in structura intima a omului Dumnezeu isi are o anumita prezenta.

Cu Socrate, gandirea antica se intoarce de la cosmologie spre om. Iar Sofocle a exprimat in
versuri maretia omului :
"In lume-s multe mari minuni Minuni mai mari ca omul nu-s", prefigurand oarecum conceptia
maximala pe care crestinismul o are despre om.

Dupa Sf. Grigore de Nyssa, omul este "ceva mare si pretios". Este podoaba creatiei, alcatuit din
trup material si suflet spiritual. Omul cuprinde in sine toata seria de fiinte create care l-au
precedat in existenta, dupa cum ceea ce este superior implica ceea ce este inferior si generalul
ceea ce este particular.

Pe paliere de existenta din ce in ce mai complexe, ea vine, tinde spre om, iar pe acesta
Dumnezeu il creeaza cu o grija speciala (nu numai prin cuvant, ci si prin lucrare dupa un sfat si
plan anume) din ceea ce lumea are "mai inalt si mai subtil". Lumea materiala este pasibila de
umanizare, ea este virtual umana. Din faptul creatiei ea nu a fost realitate ostila omului, ci mediul
prielnic devenirii si implinirii acestuia, El este solidar cu tot universul creat. El este, asa cum
spuneau anticii, o lume in mic (microcosmos). Maretia omului nu consta insa in faptul ca rezuma
in sine cosmosul mare. Specificul fiintei umane mi-l da totusi asemanarea cu lumea creata, altfel,

5
"Ce mare cinste ar fi pentru om sa se asemene cu broastele, cu tantarii, cu soarecii ? Maretia lui
2
consta in faptul ca este chip al Celui Care l-a creat". Nu cerul a fost creat chip al lui Dumnezeu,
nici luna, nici soarele, nici frumusetea stelelor, nimic din cele ce vedem in creatie, ci numai tu, tu
ai fost constituit chip al naturii care este dincolo de orice minte, asemanare a frumusetii
nestricacioase, pecete a Dumnezeirii celei adevarate, vas al vietii celei fericite, pecete a luminii
celei adevarate spre care avand privirile atintite devii ceea ce ea este si vei imita prin stralucirea
propriei tale curatii pe Cel care se reflecta deja in tine.

In om lumea materiala devine obiect al libertatii. Fata de aceasta lume, omul are o
responsabilitate deosebita. Fiinta deodata sensibila si noetica, omul este mijlocitor intre lume si
Dumnezeu, intre materie si spirit, avand responsabilitati aparte fata de lume si-n fata lui
Dumnezeu. Prin functia lui mediatoare el aduce toata creatia spre Dumnezeu, o orienteaza in
mod constient si dialogul cu Dumnezeu intru sine, dand scop si sens miscarii ei. Numai
miscandu-se spre un scop superior lumea poate fi socotita in evolutie (mers spre bine), altfel nu
ar fi decat intr-un fel de miscare browniana, iar aparitia si existenta omului ar fi o simpla
intamplare, ceea ce potrivit credintei noastre este un nonsens.

Premisele dialogului omului cu Dumnezeu se afla deci in demnitatea lui de Chip al lui
Dumnezeu, de reflectare, la nivel creat, a ceea ce Dumnezeu este in calitate de fiinta necreata.
Omul ii da "chipul" lui Dumnezeu participarea lui la plenitudinea darurilor dumnezeiesti, prin
impartasirea fiintei sale de calitatile care fac din el o persoana. Iar ca persoana, omul depaseste
ordinea fizica a lucrurilor. Specificitatea fiintei umane nu este data asadar de ceea ce se
incadreaza in limitele naturii fizice, ci de dimensiunea lui spirituala, de aceea biologia, fiziologia,
medicina psiho-somatica, psihologia, neurologia, psihiatria, filosofia, sociologia, etc, pot sa dea
explicatii satisfacatoare unor aspecte partiale ale omului ca fiinta psiho-fizica. Pentru omul
religios insa, toate acestea nu sunt suficiente ca sa se inteleaga pe sine si sa aiba constiinta
implinirii sale. Omul are nu numai darul si chemarea dupa desavarsire, ci si nostalgia ei (pentru
ca in subconstientul lui, cu siguranta pastreaza urmele starii de dinainte de pacat). Omul nu este
numai materie limitata, masurabila, schimbatoare, extensibila, care se poate dezintegra si altera,
ci si duh nematerial, nelimitat, nemasurabil, nemuritor care nu este destinat stricaciunii. Sufletul
omului nu este cuprins in intregime in cadrul celor patru dimensiuni ale continuitatii fizice a
lumii. Cu trupul, cu creierul sau, cu inima sa se inscrie in lumea materiala, dar prin energiile sale
personale, prin forta sa creatoare isi extinde fiinta dincolo de limitele acestei lumi. In
antropologia crestina se afirma faptul ca, omul, desi structurat spre dialog cu Dumnezeu, are
libertatea sa-l intrerupa sau sa-l refuze, si aceasta pentru ca a fi sau nu in dialog cu cineva,
implica un act de decizie personala, un act liber. Or, Dumnezeu, atat de mult pretuieste creatura
Sa, incat nu intervine in deciziile sale personale, spre a nu stirbi libertatea umana care constituie
una din notele caracteristice ale chipului lui Dumnezeu din om. Daca chipul divin din om il
constituie ansamblul calitatilor personale, patrunse de savoarea dragostei lui Dumnezeu, incalzite
de har si de dorinta autodepasirii, asemanarea omului cu Dumnezeu este data de functionarea
normala a calitatilor personale umane si de miscarea de autodepasire si apropiere de Dumnezeu.
Asemanarea cu Dumnezeu este deodata proces, devenire intru si, totodata, scop de realizat. Daca
chipul este un dat, asemanarea se intretine si se realizeaza prin eforturi proprii. A te asemana cu

2 Sfntul Grigore de Nyssa, scrieri II, PSB vol.30 Scrierile parinilor apostolici, PSB vol.1

6
Dumnezeu, inseamna a da forma in tine atributelor Lui : a fi bun, a fi generos, a fi rabdator, a
avea pe Hristos in tine, a spori si dezvolta calitatile fiintei tale prin cunoastere, prin evlavie si
prin dragoste. Parintii Bisericii sintetizeaza acest proces continuu de formare, de crestere a fiintei
umane, spunand : "Asemanarea este imitarea naturii dumnezeiesti". Desigur este vorba de
limitarea prin virtute, nu de substituire prin natura, absolutizand natura umana si uitand sau
refuzand adevaratul Absolut. Functionalitatea normala si armonioasa in care omul a fost creat s-a
intrerupt prin caderea in pacat. Dumnezeu restaureaza natura umana in Hristos. El devine centrul
din care iradiaza spre lume puterea si dragostea lui Dumnezeu, Mijlocitorul prin care se reia la
intensitati noi procesul de dialogare cu Dumnezeu, modelul si idealul lucrarii formative a cres-
tinismului.

In textul din Sf. Grigore de Nyssa pe care l-am citat mai sus se spunea ca omul a fost creat cu
atatea calitati ca sa imite prin stralucirea rezultata prin curatia propriei fiinte, pe cel care se
reflecta deja in om prin respectivele daruri. Pentru Sf. Pavel, "a fi crestin inseamna a ne
comporta in asa fel incat Hristos sa capete forma, sa capete chip in noi" (Gal. 4, 19) ca intr-o
oglinda curata, sa ne schimbam prin innoirea cugetului (Rom. 12, 2) si in felul acesta sa ne
transformam din slava in slava (II Cor. 3, 18)3, ajungand la masura barbatului desavarsit, care
este Hristos (Efes 4, 13). Asadar, scopul principal al educatiei religioase (educatiei religioase
crestine) este totdeauna trairea constienta a tainei lui Hristos, realizarea in viata fiecarui om a
idealului educational crestin care duce la participarea la viata lui Hristos, nevointa pe care Sf.
Grigore Teologul o sintetiza prin cuvintele : "Trebuie sa mor cu Hristos, sa inviez impreuna
cu Hristos, sa traiesc impreuna cu Hristos, si cu El sa ma fac fiu al lui Dumnezeu".

Hristos nu este doar o personalitate a istoriei care ne-a lasat cea mai inalta invatatura, ci cheia
de bolta a universului (cum spunea Teilhard de Chardin) spre care converg toate eforturile
umanitatii si universul intreg. Viata crestinului trebuie sa se configureze dupa modelul lui
Hristos. Toti Sfintii Parinti ai Bisericii, pornind de la Sf. Irineu (sec. III) ne spun ca : "Dumnezeu
S-a facut om (in Hristos) pentru ca omul sa devina Dumnezeu", adica sa dea chip vietii sale dupa
chipul lui Hristos-Dumnezeu-Omul. Toate acestea se pot implini in Biserica, spatiul insufletit de
prezenta si lucrarea Sfantului Duh. Aici primim harul lui Dumnezeu, energia Lui necreata care
ne da puterea sa rupem reteaua relelor porniri instinctuale, a predispozitiilor pacatoase mostenite,
a obiceiurilor rele si a patimilor, sa dominam puterea intunericului si sa facem sa creasca in fiinta
noastra puteri noi, incat sa se realizeze in interiorul lumii o "creatie noua", omul indumnezeit
prin harul lui Dumnezeu si iubirea lui fata de Dumnezeu si de semeni. Ca religie a majestatii
omului (cum spunea J. A. Comenius) crestinismul adreseaza mesajul lui Hristos nu numai
copiilor, ci tuturor varstelor si tuturor categoriilor sociale, concentrand lucrarea sa formativa spre
realizarea unui tip de om care sa reflecte in sine virtutile lui Hristos - dintre care cea mai mare
este iubirea de oameni - precum se reflecta in luciul unei ape curate si limpezi frumusetea
malurilor iluminate de soare. Si am precizat, "lac cu ape curate si limpezi" pentru ca atunci cand
apele sunt agitate sau murdare, nu mai vedem frumusetea malurilor : fie le prelungeste, fie le
scurteaza, fie le deformeaza sau nu le mai reflecteaza deloc.3

3 BIBILA sau SFNTA SCRIPTUR tiparit cu Binecuvntarea Preafericitului Printe Daniel Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Romne, cu aprobarea Sfntului Sinod, editura Institutului Biblic i de Misiune Ortodox, Bucureti 2008
Scrierile parinilor apostolici, PSB vol.1

7
 Ca sa conchidem cele de mai sus, precizam ca opera formativa a religiei se adreseaza tuturor
oamenilor si tuturor varstelor. Scopul formarii prin religie este vesnic, avand in vedere
mantuirea. Desi poate imbraca forme institutionalizate (si este de dorit sa le aiba), ea nu se
confunda cu alte modalitati prin care se incearca modelarea omului, dar nici nu-i sunt indiferente,
salutand pe toate cele care nu exclud prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in programul lor.
Biserica in implinirea idealului ei formativ are nevoie de instructie. Credinta vine din
propovaduire, din invatare a ceea ce trebuie sa credem. Dar formarea religioasa reala nu se
reduce doar la informarea despre istoria sfanta, despre doctrina Bisericii, despre principiile
moralei crestine, ci implicasi trairile intime ale fiecarei persoane in convorbirile de taina cu
Dumnezeu, impartasirea de Dumnezeu in cadrul cultului individual si public. Se realizeaza nu
numai in scoala, ci si in Biserica. De aceea, fara modelarea duhovniceasca simtita tainic in suflet
de fiecare persoana, informarea despre cele religioase este insuficienta. Mai mult, o cultura
insusita pe baza asimilarii unor teme cu caracter religios, dar lipsita de fiorul sacru dat de
simtirea participarii mistice la Dumnezeu, nu poate forma, ci mai degraba, deforma pe cel care
si-o insuseste. Daca o religie isi limiteaza mesajul doar la continutul doctrinar-ideatic fara sa-l
completeze cu forta harului divin prezent in lucrarea Bisericii, risca sa devina simpla ideologie
fideista, uneori mai periculoasa decat cultura eminamente laica (este cazul Teosofiei,
Antroposofiei, cu pedagogia ei Waldorf, si al altor curente culturale cvasi-religioase). Fata de o
atare cultura religioasa si fata de atari curente, Biserica are destule resurse, cu tot interesul pe
care-l manifesta fata de ele unii din categoriile, sa le zicem, "cultivate" de "credinciosi". Religia
nu este obiect de studiu, ci mod de viata. Obiectivul educatiei religioase nu este acela de a face
cetatenii unui stat "copii cuminti". Desigur ca ea are si un.impact social. ii este chiar de dorit. Nu
va ramane fara urmari de comportament pe plan social convingerea oamenilor ca sunt fiii
aceluiasi Parinte ceresc, ca modul de fiintare al persoanelor Sfintei Treimi trebuie sa se reflecte
in modul de comportare al oamenilor pe pamant. Dar toate acestea se vor realiza realmente in
societate atunci cand oamenii cetatii vor fi realmente si fii ai Bisericii, interesati in primul rand
de sfintirea vietii lor.

Ca si opera lui Hristos, lucrarea Bisericii (Trup mistic al Domnului), care extinde in timp si-n
spatiu lucrarea lui Hristos, are caracter intreit: didactic, profetic si sfintitor. Functia profetica si
didactica exista in vederea functiei sfintitoare a Bisericii. Lumea se va schimba cu adevarat,
atunci cand locuitorii ei vor cauta inainte de toate sfintirea vietii lor. Respectul si grija fata de
semeni vor exista realmente atunci cand oamenii vor avea constiinta ca ele sunt conditii sine qua
non propriului lor proces de sfintire, procesului de configurare a fiintei lor modelului de
desavarsire prezentat de Dumnezeu in Hristos.

Bibliografie

1.BIBILA sau SFNTA SCRIPTUR tiparit cu Binecuvntarea Preafericitului Printe Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romne, cu aprobarea Sfntului Sinod, editura Institutului Biblic i de
Misiune Ortodox, Bucureti 2008
2.CUCO Constantin,Educatia religioas. Repere teoretice si metodice

8
,Polirom,Iasi1999
3.Studii Teologice nr.1-3/1994