1

CENTRUL UNIVERSITAR
NORD BAIA MARE

NIVEL DE LICENŢĂ

Istoria şi filosofia religiilor: religi orientale

Specializarea TOP

PR. CONF. UNIV. DR. ŞTEFAN POMIAN

PRELEGERI TEOLOGICE

Baia Mare, 2020

1
 2

Introducere în conceptul general al filosofiei religiei

Schiţa abordării :
Religia înseamnă existenţă umană plenară. Ea este şi astăzi începutul şi sfârşitul
vieţii umane adevărate, este spaţiul în care omul e viu şi plenar comunicativ.
Filosofia şi religia se deosebesc una de alta prin modul particular al preocupării
omului de sine şi individual de Dumnezeu.
Părinţii Bisericii sunt dovezi vii ale adevărului că în filosofie este teologie, iar
teologia este filosofia cea adevărată.
Keywords: religie, filosofie, teologie.

Disertaţia:
Filosofia religiei, ca iubire de înţelepciune şi de comuniune cu Dumnezeu,
poate fi considerată ca obiectivul cel mai înalt, obiectivul absolut, perimetrul în care
ajungând spiritualitatea umană poate dezlega mai toate enigmele lumii, îşi poate dezveli,
fără reţinere, toate raţiunile gândului, cele mai profunde, căci în filosofia religiei se
descoperă plenar Dumnezeu, omul se cunoaşte pe sine şi poate realiza, prin
reiterare, comuniunea dintre el şi Dumnezeu, religia având tocmai acest rol de a
relega, de a reface comuniunea pe care a aşezat-o Dumnezeu ca pe starea fără de care
lucrarea Sa creatoare nu se putea plini.
Aşa se justifică şi căutarea omului prin răscumpărare şi îmbrăţişarea lui prin
îndreptare, lucrări pe care le iniţiază, le lucrează şi le împlineşte Dumnezeu numai
împreună cu omul, prin care Dumnezeu se naşte pe Sine ca om în Fecioara şi în lume ca
să redea omului slava pe care i-a rânduit-o înainte de facerea lumii şi, mai mult decât atât,
să-l facă pe om părtaş şi slavei divine, context în care se poate insera conţinutul sintagmei
prin care se afirmă schimbarea ontologică a condiţiei umane care nu mai este cea dintâi,
nu mai este cea din categoria lumii căzute, ci este una nemaîntâlnită, în care omul devine
purtător de Dumnezeu, adică “teofor”.
Religia înseamnă existenţă umană plenară. Ea este şi astăzi începutul şi sfârşitul
vieţii umane adevărate, este spaţiul în care omul e viu şi plenar comunicativ. În religie
Dumnezeu este transcendent şi imanent fără nici o contradicţie în principiile pe care
vorba le-ar putea enunţa.
Obiectul filosofiei religiei este adevărul etern, e Dumnezeu, e omul, şi, prin
urmare, definindu-se pe sine, filosofia religiei defineşte pe Dumnezeu, îl defineşte pe
om, de unde, ca stare plenară, filosofia religiei se arată ca fiind expresia potrivită pentru a
reda starea unitară perfectă de comuniune dintre Creator şi creaţia Sa în limbaj uman. Aşa
precum revelaţia este unitară, este de fapt una, aşa cum este şi cunoaşterea, aşa este şi
starea de comuniune pe care o cuprinde această expresie.
Între filosofia adevărată, ca iubire de înţelepciune, şi religia, ca stare de
perfectă legătură dintre Creator şi creaţia sa, este o unitate indisolubilă, cu alte
cuvinte, filosofia poate fi împletită cu religia. Luate separat, filosofia poate fi înţeleasă
ca serviciul divin prin care omul se apropie de Dumnezeu aidoma revelaţiei naturale, iar
religia este aflarea lui Dumnezeu aidoma revelaţiei supranaturale. E prezent aici
paradoxul exprimat de Sfântul Apostol Pavel şi de filosofia greacă a timpului său cuprins
în cuvintele evanghelistului Luca: “în El ne mişcăm, în el vieţuim, în El suntem” (Fapte
17: 26).

2
 3

Filosofia şi religia se deosebesc una de alta prin modul particular al

preocupării omului de sine şi individual de Dumnezeu. Atunci când căutarea este
unilaterală şi ceea ce se găseşte este pe potrivă. Căutarea unilaterală a descoperit
antropocentrismul ca formă de satisfacţie umană, pervertind întreg conţinutul individual
al termenilor şi cel al expresiei lor unite. Aşa a fost posibilă aşezarea uneori în antiteză a
teologiei faţă de filosofie şi invers ori desacralizarea lor, adesea radicală, ajungându-se
duc la starea definită prin sintagmele “nimic fără de Dumnezeu” şi “nimic sfânt”.
Avem astfel de timpuri istorice în care filosofia a acţionat nociv asupra
continutului religiei, distrugându-l, desacralizându-l, omul pronunţându-se “ateu”, ca să
se facă pe sine “zeu”.
Azi ne bucurăm de timpul în care filosofia şi religia se reunesc pentru a
restabili conceptual condiţia umană. Ne bucurăm de un timp aidoma celui patristic şi
încercăm sentimentul părinţilor Bisericii care, deşi au studiat diferite filosofii
concomitent cu teologia hristică, au reuşit unirea în sine, în ei înşişi, a căutării lui
Dumnezeu cu aflarea Lui, încreştinând chiar şi termeni filosofici, fapt posibil tocmai în
această relaţie. Părinţii Bisericii sunt dovezi vii ale adevărului că în filosofie există
teologie, iar teologia este filosofia cea adevărată, că putem formula sintagmele “filosofia
religiilor” şi “teologia religiilor”.
Printr-un atare concept ei au dezvoltat teologia, în împrejurările ce privesc
continutul şi forma, adică Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este înţelepciune, Dumnezeu
este comuniune, iar cu Hristos “viaţa noastră este ascunsă în Dumnezeu” (Coloseni 3: 3),
iar “de trăim, trăim pentru Domnul”; că “ai Domnului suntem” în viaţă şi în moarte
(Romani 14: 8), când “Hristos trăieşte întru mine” (Galateni 2: 20).
Ca disciplină Istoria şi filosofia religiilor este însă altceva, are o formă
teoretică prin care face contemporană istoria, fenomenologia şi doctrina credinţelor
religioase mai reprezentative încadrate într-un anumit timp istoric şi într-un anume
spaţiu, într-o expunere sistematică, analitică şi comparativă pentru a lărgi sfera de
informaţii vitale şi orizontul cunoaşterii şi al înţelegerii umane, în contextul în care
”sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei
conştiinţe şi la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în
sine un act religios”.1
Ca disciplină ea are o arie curriculară pe care o propune şi în care cuprinde
civilizaţii, culturi, filosofii, religii ale popoarelor lumii, limitându-se la cele mai
semnificative, încadrate într-un segment de timp ce depăşeşte totuşi şase milenii. Această
selectare s-a făcut, pe de o parte, potrivit cu unităţile de studiu acordate, iar pe de altă
parte potrivit cuvintelor Sfântului Vasile cel Mare care zice: ”dacă suntem înţelepţi,
alegem atât cât se cuvine şi este potrivit adevărului şi trecem cu vederea pe celelalte.
După cum atunci când culegem flori de trandafir ne ferim de spini, tot aşa adunând
ce este de folos din acestea, ne vom feri de ceea ce aduce stricăciune. Se cuvine deci,
ca de la început, să cumpănim fiecare din învăţăturile primite şi să căutăm să le
potrivim cu cele ce ne-am pus în gând, după cum ne spune un proverb dorian:
”potrivind piatra după fir”.2

1 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p

ag. 6.
2 Sfântul Vasile cel Mare, Către tineri, în Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 17/1986, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti p
, ag.
570.

3
 4

Obiectiveele urmărite sunt fixate în concordanţă cu obiectivele specializării la

care se predă ca disciplină de cultură generală şi totodată ca disciplină cuprinsă în grupa
Teologiei Sistematice, dar obiectivul cadru îl formează cunoaşterea religioasă. Cine
cunoaşte şi alte religii este conştient de specificul şi valoarea propriei sale religii şi
respectă opţiunea religioasă a semenului său, iar “teologul care ignoră istoria religiilor,
ignoră o parte din teologie”.3
Conţinuturile sunt stabilite în funcţie de nivelul anilor din programele de studii.
Ele includ, algoritmic, marile civilizaţii şi religii antice din spaţiile Orientului Apropiat,
spaţiile Mediteraniene şi ale Europei centrale, de nord şi de vest, urmate de conţinuturile
religiilor care frământă conştiinţele şi societatea contemporană.
În desfăşurarea procesului informativ-educativ se urmăreşte dimensionarea
cantităţii şi calităţii informaţiilor; expunerea şi analiza fenomenologiei religioase şi a
religiilor; diagnoza şi prognoza mişcărilor religioase, unde este cazul. Pentru o astfel de
ţintă, se foloseşte prelegerea şi şi metodele interactive.
Principiile didactice pe care se clădeşte sistemul şi strategia de predare sunt ale
accesibilităţii cunoştinţelor, ale sistematizării şi continuităţii, ale corelaţiei între senzorial
şi raţional, dintre concret şi abstract sau al intuiţiei, al însuşirii temeinice şi durabile a
cunoştinţelor şi principiul activităţii.
Importanţa studiului Istoriei şi filosofiei religiilor stă în realitatea că religia
este un sens obişnuit de viaţă. Această aserţiune este susţinută, pe de o parte, de felul
nostru de a fi, iar pe de altă parte, de mărturiile vremilor. Mai întâi, felul nostru de a fi
este unul religios, cât priveşte mărturiile, venite din alte vremi, ele abundă pentru că ”a
trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, procreaţia şi munca au o
valoare sacramentală, iar a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios”.4
Ca sens obişnuit de viaţă psihosomatică, internă şi externă, individuală, în
comunitate şi în societate, determinată de convingerea în existenţa personală a unei forţe
supranaturale sacre, şi ca formă de existenţă umană, religia are rădăcini adânci pornite
din cosmologie şi înrâuriri profunde în istoria vieţii omului. Din această cauză religia
a fost studiată intensiv şi extensiv, iar aceste studii alcătuiesc ceea ce se poate numi o
ştiinţă a religiilor, prin care Eliade Mircea şi Emilian Vasilescu înţeleg studiul vast al
realităţilor religioase, adică al formei şi conţinutului apariţiei istorice a unei anumite
religii, precum şi al structurii specifice a vieţii religioase.5
Desigur această exprimare nu defineşte, ci lămureşte doar că ştiinţa religilor nu
este numai o disciplină istorică, la fel ca, de exemplu, arheologia sau numismatica, ci
este în aceeaşi măsură o hermeneutică totală, chemată să descifreze şi să lămurească
fiecare formă de întâlnire a omului cu sacrul.6
Importanţa istoriei şi filosofiei religiilor ca disciplină de studiu, în rândul
disciplinelor teologice, stă în faptul că religia, ca şi raţionalul, moralul, esteticul,
socialul şi culturalul, este element constitutiv al spiritualităţii umane, este o realitate
spirituală şi socială prezentă la toate popoarele. Ca disciplină de studiu, în rândul

3 A. Le Rov, La religion des primitifs, ed

iţia a IV-a, G. Beauchesne, Paris, 1925, Preface, pag. IV (BIT; BSS ).
4 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Universitas, Chişinău, 1992, vol. I, p
ag. VIII.
5 Idem, Antaios, vol. IX, 1, mai 1967, p . 19, nota 1-BAR; cf. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Ed
ag itura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
, Bucureşti, 1975, p . 11.
Ortodoxe Române ag
6 Ibidem, p . 5; ibidem, p . 12, nota 3.
ag ag

4
 5

disciplinelor teologice, istoria şi filosofia religiilor lărgeşte şi adânceşte sfera cunoaşterii

teologice, şi cultivă sentimentul ecumenic.
Înţelegând aceste lucruri, într-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când s-au
declanşat lucrările arheologice de amploare, apar primele cursuri în domeniul istoriei
religiilor: în Anglia, prin 1878, susţinute de Max Muler; în Franţa, la şcoala de practică
“Des hautes etudes”, de pe lângă “Sorbona”, susţinute de către Albert Reveille,
protestant, şi abatele Broglie Deville, catolic, în 1884; în Olanda, prin 1886, cele patru
catedre de Dogmatică, de la universităţile de stat, sunt transformate în catedre de Istoria
Religiilor. Primul profesor este Tielle. În Italia, la Roma, prin 1886; în Germania, în
1908, la Berlin; în ţările scandinave, mai importantă este activitatea lui Soderblom, la
Uppsala; în România, pe lângă Catedra de Teologie Dogmatică şi Fundamentală, în
cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar, prof. Irineu Mihălcescu susţine
cursuri de Istoria Religiilor vreme de 35 de ani, iar în 1948, prin activitatea deosebită
a prof. Emilian Vasilescu, ia fiinţă Catedra de Istorie a religiilor.
Azi disciplina se predă în toate instituţiile teologice universitare de către
profesori specializaţi în acest domeniu, dintre care: Remus Rus, profesor consultant la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Nicolae Achimescu, profesor la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi şi Bucureşti, Ioan Emil Jurcan, profesor la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, Dorin Zosim Oancea, profesor la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, Ioan Stancu, profesor la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Piteşti, Ştefan Ailoaiei, profesor conferenţiar la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca, şi subsemnatul Ştefan Pomian profesor conferenţiar
în cadrul Departamentului de Teologie Ortodoxă din cadrul Facultăţii de Litere din Baia
Mare.
Studiul Istoriei şi filosofiei religiei arată că religiile în general, în structura lor,
au unele conţinuturi comune: credinţa sau credinţele în divinitate; raportul dintre
divin şi uman, cu aspect intern, care priveşte persoana individualizată în faţa
Dumnezeului- zeului său şi cu aspect extern, care priveşte un grup, o comunitate,
societatea, un popor sau pe mai multe popoare care au o comuniune şi comunitate de
iubire, de credinţă şi de viaţă. Acest raport este la rându-i constituit din: doctrină, morală
şi cult. Doctrina în care să se regăsească conţinuturile cunoştinţelor despre divinitate.
Morala ca viaţă potrivită mai mult sau mai puţin după învăţătura cel mai adesea
considerată revelată. Cultul ca totalitate a riturilor sau ritualurilor şi a manifestărilor
religioase publice încadrate în ceremonii, pietate, venerare, adorare, adresate divinităţii în
mod organizat şi de către oameni pregătiţi anume, specializaţi.
Studiul Istoriei şi filosofiei religiei arată că fiinţa religiei este comuniunea de
iubire şi de viaţă dintre divin şi uman realizată prin credinţă, cunoaştere şi cult.
Subliniem că o comuniune nu poate fi înţeleasă decât între persoane, de unde rezultă că
într-o religie adevărată divinitatea trebuie înţeleasă neapărat personală.
În cursul vremilor au apărut şi determinări false cu privire la fiinţa religiei,
care demonstrează strădania umană de a afla de unde îşi trage religia elementele fiinţei
sale. Dintre acestea determinări trecem în revistă pe cele mai reprezentative.
Psihologismul care consideră religia ca un fenomen natural spiritual, dar nu
unul aprioric, ci posterior altor fenomene sufleteşti, între care frica de necunoscut,
sentimentul de interdependenţă şi mărginire, instinctul de conservare, nevoia unui
protector, etc., reprezentantul de seamă fiind Rudolf Otto cu lucrarea Sacrul şi profanul.

5
 6

Moralismul care reduce religia la morală, după filosofia lui Emanuel Kant
exprimată în Critica raţiunii şi Critica raţiunii pure.
Sentimentalismul care reduce religia la sentiment, sensibilitate sau afectivitate,
la nevoia de a iubi, care rămânând neîmplinită duce la sentimentul de dependenţă a
omului faţă de divinitate. Exponentul principal al ei este Schleiermacher, după care
religia este sentimentul dependenţei absolute pe care îl simţim în faţa infinitului
necunoscut, pe care-l numim Dumnezeu.
Sociologismul care consideră că religia a fost la început un ansamblu de legi şi
de interdicţii, pe care un grup restrâns le-a impus mulţimii. Acestea nu aveau la început
nimic religios, dar cu vremea au primit sensuri şi semnificaţii simbolice şi religioase. De
exemplu, cultul strămoşilor, cultul regelui. Exponenţi: Emil Durkheim, Lewy Brul,
Solomon Reinach.
Se poate opina că religia este un fenomen istoric, social care a apărut odată
cu omul. Această aserţiune are justificarea în faptul că nici un fenomen religios nu poate
fi înţeles în afara istoriei sale, a contextului său cultural, social, economic, politic, etc.
Chiar dacă am vorbi despre religie în cadrele de timp ale raiului, nu vorbim în afara
istoriei. Nu putem vorbi despre religie ca despre un fenomen pur, nedeterminat de:
cultură, societate, timp, spaţiu şi persoana umană. Contextul pentru perioada rai este
şi el istoric. Această realitate i-a înlesnit specialistului în sacru să afirme că “sacrul este
un element în structura conştiintei, nu un stadiu în istoria conştiinţei (...) şi că la nivelurile
cele mai arhaice de cultură, a trăi ca fiinţă umană este de la sine un act religios (...)
Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios”.7
Biserica Creştină, pe temeiuri biblice, consideră originea religiei în datul
ontologic. Ilustrul arhiereu Irineu Mihălcescu defineşte religia ca sinteza tuturor
funcţiunilor sufleteşti care se întinde peste filosofie, morală, artă, precum se întinde cerul
peste pământ, o sinteză desăvârşită a celor mai înalte însuşiri ale sufletului puse în slujba
idei de Dumnezeu şi a legăturii omului cu El.
Nu-i mai puţin adevărat că şi astăzi avem, pe plan universal, variate concepţii în
legătură cu religia şi anume:
Animismul care pleacă de la ideea că religia este un fenomen natural apărut în
vremea timpurie a istoriei, poate chiar în preistorie, când oamenii au conceput divinitatea
după modelul propriului lor suflet, după exemplu mesopotamian care defineşte divitatea
prin termenul illan cu înţelesul de zeu, dar şi de suflet uman, context în care Babilonul era
poarta zeilor, poarta cerului, iar natura întreagă era animată de zei şi prin natură zeii
influenţau viaţa oamenilor, chiar după moartea omului când sufletul supravieţuieşte şi se
încadrează în viaţa proprie a spiritelor. Această concepţie a înlesnit naşterea ideii de
samsara sau a transmigraţiei sufletelor ce a dus la conceptul de reîncarnare 8, şi la
apariţia cultului strămoşilor. Susţinătorul acestei teorii este E. B. Tylor.
Naturismul care porneşte de la premiza că religia are ca obiect fenomenele şi
lucrurile naturii. Ca timp al apariţiei religiei se dă preistoria când, în mijlocul unei
naturi adesea potrivnice cu fenomene inexplicabile, raţiunea omului, fiind neputincioasă,
a lăsat locul sentimentelor de teamă, admiraţie, respect, din care s-a născut cultul. În acest
fel fenomenul natural a fost personalizat, născându-se zeii. De exemplu, o furtună

7 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, 1994, p

ag. 6.
8 Ştefan Pomian, Reîncarnarea, o consecinţă a pierderii comuniunii primordiale a omului cu divinitatea, în Buletinul ştiinţific, al Universităţii de Nord, Baia Mare, Seria A, Ştiinţe
Socio-Umane, Fascicola Filosofie-Teologie, Vol. X, 1996, p
ag. 127 şi următoarele.

6
 7

dezlănţuită a fost personalizată şi trecând în istorie sunt cunoscuţi zei ce reprezintă ideea
de furtună, de război, de exemplu: Dragon, Dagan, Indra, Teşub, Gebeleizis, Tor, Marte,
etc., Susţinător principal a fost Max Muler.
Totemismul aşează religia în relaţia de dependenţă sau înrudire a unor familii,
ginţi, popoare, cu o specie de animale, păsări, etc. Această concepţie este infirmată biblic
de textul de la Facere 2: 20“şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor
cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui”.
Totemismul a produs unele restricţii privind: căsătoria, vânatul, sacrificiile. Căsătoria se
făcea prin exogamie, exgamia, care prevedea ca fiecare căsătorie să se facă în afara
grupului social, membrii grupului considerându-se fraţi. Vânatul avea restricţii în legătură
cu animalul sau pasărea totem. Acest totem se putea vâna numai în anumite cazuri şi
timpuri, care presupuneau nevoia de comuniune cu totemul sau de a menţine vie legătura
de sânge cu el. Sacrificiile nu se făceau din animale sau păsări totem.
Tabuismul este o ramură a totemismului care aduce în plus interdicţia de
atingere a unui animal, pasăre, lucru pe care le consideră ca sacre. Pericolul considerat
ca imanent era moartea. Susţinător consacrat a fost Solomon Reinach.
Fetişismul, denumire ce stă în termenul latin factitus cu înţelesul de făcut de
mână, artificial, presupune cinstirea unor obiecte: suliţă, săgeată, cerc, brăţară, etc. ca
având puteri divine. Se porneşte de la constatarea pe care omul a făcut-o în legătură cu
purtarea sau folosirea acestor obiecte într-o luptă, sau în împrejurări diferite când i-au
adus câştig de cauză. Fetişismul se poartă şi azi. Expresia lui este moderna mascotă.
Fetişismul este sânul în care au apărut superstiţiile. Printre susţinători era şi Auguste
Compte.
Politeismul aşează la originea cosmosului o pleiadă de zei, care îşi au sorgintea
într-o divinitate primordială sau într-o pereche primordială. Exemplul cel mai literar ni-l
oferă Hesiod în lucrarea Theogonia.
Panteismul materialist aşează originea zeilor şi a întregului cosmos în materia
preexistentă. Zei, oameni şi cosmos au, în general, ca izvor Apele Primordiale.
Panteismul materialist este promovat de credinţele necreştine mesopotamiene, egiptene,
germane şi clasicismul greac hesiodian.
Panteismul spiritual consideră că Zeul este singura existenţă reală care emană
din sine pe zeii cosmocratori, ca arhitecţii ai lumii. Această lume este ciclică. Ea există,
prin emanaţie, va pieri, prin absorbţie, dar va exista din nou printr-o nouă emanaţie şi tot
aşa. Exemplul cel mai concludent ni-l oferă hinduismul.
Catenoteismul presupune selectarea unei credinţe din mai multe existente, chiar a
unui zeu dintre mai mulţi zei. Această concepţie caută să explice modul în care s-a
ajuns de la politeism la încercările de tip monoteism, de exemplu, reforma ratată a regelui
egiptean Amenhotep al IV-lea. Susţinători mai importanţi sunt Lang şi Max Muler.
Dualismul aşează la originea întregii existenţe o divinitate primordială care
zămisleşte doi fii cosmocratori: unul bun şi altul rău. Între cei doi intervine lupta ce
antrenează creerea lumii şi participarea acestei lumii în lupta lor. De unde nevoia de cult.
Exemplifică standardizat religia iraniană. Susţine şi transmite această credinţă Plutarh din
Keroneea în De Iside et Osiride.
În general în conceptele de mai sus religia se rezumă la cult, celelalte
elemente ale fiinţei religiei fiind de mai puţină importanţă.

7
 8

Monoteismul este conceptul potrivit căruia divinitatea unică este preexistentă.

Ea este creatoare a lumii din nimic. Originea religiei este în deontologia fiinţei umane
create ca partener de dialog al lui Dumnezeu. Conceptul monoteist l-a susţinut şi
argumentat William Schmidt.
Monoteismul cunoaşte astăzi trei variante: Monoteismul Iudaic, care presupune
o divinitate personală unică, Monoteismul Islamic ce preia ideea unei divinităţi unice şi
personale după modelul iudaic, dar o divinitate despotică şi Monoteismul Creştin care în
baza revelaţiei supranaturale afirmă existenţa unui singur Dumnezeu în fiinţă, dar întreit
în persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl are calitatea de neprincipiat şi împărtăşeşte
fiinţa divină una, întreagă, deodată şi veşnic, Fiului prin naştere şi Sfântului Duh prin
purcedere.
Cele trei religii monoteiste au puncte comune care stau într-o oarecare
interdependenţă a lor, în sensul în care monoteismul creştin nu este o religie care a apărut
aşa deodată, fără nici o bază preexistentă, ci se aşează pe temelia constituită de Vechiul
Testament, cu alte cuvinte, pe revelaţia vechitestamentară ce se desăvârşeşte prin
Hristos.
Pentru cei care ar dori să ne contrazică le recomandăm textul de la Matei 5:
17:”să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să
împlinesc” şi cel după Evrei 1: 1-2: «Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe
chipuri, a vorbit părinţilor noştri, prin prooroci. În zilele acestea mai de pe urmă ne-a
grăit nouă prin Fiul».

Suport bibliografic de texte:

“Biblia” sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
“Cartea egipteană a morţilor”, Editura Sophia, Arad, traducere de Maria Genescu.
“Cartea morţilor tibetană”, Editura Moldova, Iaşi, 1992, traducere de Ionel Nicolae.
“Cărţile de lut”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, de Lipin, L ~ Belov, A.,
traducere de Lazăr Iliescu.
“Tăbliţe de argilă”, Editura Minerva, biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1981, traducere de
Constantin Daniel şi Ion Acsan.
“Coranul”, Editura ETA, Cluj-Napoca, 1995, traducere de Silvestru Octavian Isopescul.
“Dao-de-tzin”, Editura de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1953.
“Daoismul prin scrierile şi practicile sale”, Editura Licorna, Bucureşti, 1995, traducere
de Elena şi Cezar Culda.
“Gândirea asirobabiloniană în texte”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, traducere de
Atanasie Negoiţă.
“Gândirea egipteană antică în texte”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, traducere de
Constantin Daniel.
“Învăţătura celor 12 Apostoli”, în Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 1/1979,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
traducere de Dumitru Feciorul.
“Legendele şi miturile Greciei antice”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, traducere de
N. A. Kun.

8
 9

“Mahâbhârata”- aşa grăit-au zeii”, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, traducere
de Liana Gomboşoiu ~ Gabriela Dobrişan.
“Manuscrisele de la Marea Moartă”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, traducere de I.
D. Amusin.
“Metamorfoze”, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, Ovidiu Publius Nasso.
“Preceptele lui Confucius”, Editura Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1994, traducere de George
Dulcu.
“Poezia Egiptului faraonic”, Editura Univers, Bucureşti, 1974, traducere de Ioan Acsan
~ Ion-Larion Postolache.
“Povestirile Egiptului antic”,Editura Minerva, Bucureşti, 1977, traducere de Constantin
Daniel ~ Ioan Acsan.
“Ramayana”- iubirea călăuză”, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, traducere de
Liana Gomboşoiu ~ Gabriela Dobrişan.
“Rig-Veda”, “Cele mai vechi upanişade”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993 .
“Scripta aramaica”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, traducere de
Constantin Daniel.
“Valhalla şi Tula”, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1977, traducere de
Mihai Isbăşescu.

Lucrări de specialitate :

Eliade, Mircea, “Tratat de istorie a religiilor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993,

traducere de Cezar Baltag;
Eliade, Mircea, “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Humanitas, Bucureşti,
1991, traducere de Cezar Baltag;
Eliade, Mircea, “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Universitas, Chişinău,
1992, traducere de Cezar Baltag;
Eliade, Mircea, “Dicţionar al religiilor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, traducere
de CezarBaltag.
Herodot, “Istorii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;
Herodot, “Istorii” Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
Mihălcescu, Irineu, “Istoria religiilor lumii”, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1946.
Stan, Alexandru ~ Rus, Remus, “Istoria religiilor”, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
Vasilescu, Emilian, “Istoria religiilor”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975; şi ediţiile mai noi.

Lucrări de referinţă.

Titlurile bibliografice aferente fiecărei prelegeri în parte;

Colecţia de scrieri creştine “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”;
Periodicele bisericeşti cu lucrări de referinţă în domeniu.

9
 10

Religii, culturi şi civilizaţii orientale

I. Introducere ȋn cadre de religii şi filosofii din China

Pr. conf. univ. dr. Ştefan Pomian

Rezumat

Studiul de faţă face introducerea în spiritualitatea chineză antică, din care

pricină se şi rezumă la a prezenta primele culturi chineze, probate arheologic prin
siturile descoperite la începutul secolului XX şi istoric prin relatările lui Sima Qian.
Registrul acestor culturi este extraordinar de larg. El se întinde pe durata a cel
puţin şapte milenii, cu începere din mileniul VI î. Hr. şi până azi.
În cadrul vieţii sociale, culturale şi religioase chineze, un rol important îl avea
regele, ca mandatar al cerului. Iar cerul era ȋnsuşi zeul.
Ceea ce frapează este o apropiere faţă de credinţele monoteiste, prezenţa unui
dat primordial revelat, păstrat ca frânturi evidente în conştiinţa unui început de lume
beatific, în despărţirea cerului de pământ, în accidentul cosmic care aduce potopul de
ape şi în principiile luminii şi ale întunerecului, cu alte cuvinte, în nostalgia paradisului
pierdut.
Marii reformatori chinezi sunt marcaţi de aceste idei perene. Lao Tse se
străduieşte sec să renunţe la ele şi se trezeşte renunţând şi la ideea unui Dumnezeu
personal, ca în final să renunţe şi la ţară şi la sine şi să se piardă undeva înspre Apus, în
lumea visurilor.
Maestrul Kong ȋnsă revitalizează tot ceea ce găseşte bun în normele sociale, în
tradiţie, în credinţă şi filosofie şi este răsplătit de mileniile în care filosofia sa a stat la
bazele politicii de stat.

Disertaţia

I. 1. Cadre de civilizaţie premergătoare reformelor din secolele VI-V ȋ. Hr.

din China

Poporul chinez s-a format prin simbioza foarte timpurie a mai multor ginţi entice,
prin mileniile VI-V î. Hr., ceea ce-i conferă statutul de cel mai vechi popor
contemporan. Apărut prin multiple combinări entice, cultura şi religiia lui este marcată
de această formă de devenire, ȋntr-o sinteză complexă. Cu tot hăţişul milenar se pot
totuşi delimita culturi şi credinţe preistorice şi istorice.

I. 1. 2. Culturi preistorice:

Cultura Yangshao (cultura matriliniară)

Aceasta este cea mai timpurie cultură chineză cu suport arheologic, descoperită
în Orient ȋn anul 1921 în apropiere de localitatea Ban po, în provincia Shanxi.

10
 11

Numele i s-a dat după localitatea Yangshao, în care a fost descoperit situl, şi se
caracterizează prin vase de argilă pictate, care tratate cu metoda radiocarbon au fost
datate pentru anii 4365-4115 î. Hr. Localitatea Yangshao a fost locuită în mil. V. î.
Hr. vreme de şase sute de ani.
Credinţele religioase care pot fi identificate în acest spaţiu şi timp stau în
legătură cu spaţiul sacru, fertilitatea şi moartea, supravieţuirea sufletului ilustrată de
vasele şi alimentele depuse în mormânt, de motivele iconografice: triunghiul; tabla de
şah; cochilia, gravate pe vasele de uz funerar; de urnele funerare prevăzute cu un
orificiu în partea superioară prin care sufletul ieşea şi intra şi de faptul că urnele erau
îngropate alături de locuinţă.
Casa comunităţii este aşezată în centrul localităţii, într-o piaţă înconjurată de case
de tip bordei (colibe de jumătate îngropate). Descendenţa respecta regula matriliniară.

Cultura Longshan (Cultura patriliniară)

Cu datare următoare ȋn timp este Cultura Longshan, descoperită abia în 1928. Şi
ea poartă numele localităţii unde a fost descoperit situl.
Cltura Longshan se caracterizează prin ceramica neagră, obiecte şi desene
înfăţişând casa sufletului. Cultura Longshan ne dezvăluie solidaritatea dintre viaţă,
fertilitate, moarte şi post-existenţă, cu alte cuvinte idea de unitate/totalitate ce comunică
prin calendar şi rutualuri credinţa în ciclul cosmic, roata vieţii şi importanţa strămoşilor.
Descendenţa respecta regula patriliniară.

I. 1. 3. Culturi istorice:
Culturilor protoistorice le urmează cele istorice dintre care mai importante se
remarcă cele care aparţin a două mari dinastii imperiale ȋntinse ȋn timp de peste un
mileniu şi jumătate. Cele mai importante dinastii chinezeşti sunt: Dinastia Xia, fiind
fondatǎ de cǎtre Yu cel Mare. Aceasta a existat, cu aproximație, între anii 2205 î. Hr și
1766 î. Hr. Dinastia Shang (~1751-1028 î. Hr.) şi Dinastia Zhou (1028-256 î. Hr.) ȋn
timpul căreia ȋşi deapănă firul vieţii remarcabili oameni de cultură ca Lao Tse şi K’ung
Ch’iu / K’ung Fu-Tzu /Kong Zi / Kong Qiu / Confucius, Dinastia Qin 221-206, urmate
de influenţa Dinastiei Han (206, î. Hr. -220, d. Hr.), dinastia Jin (265-589, Dinastia Sui
(581-618); Dinastia Tang (618-907), ȋn care se remarcă procupările culturale ale regelui,
ȋn timpul primului rege s-a importat canonul budist şi scrieri creştine; Dinastia Liao
(907-1125); Dinastia Jin (115-1234); Dinastia Yuan (1271–1368); Dinastia Ming
(1368–1644 ori 1662), Imperiul Marelui Qing, Marele Qing sau Dinastia Manciu, a
fost ultima dinastie imperială în China, guvernând intre anii 1644-1912 cu o restaurare
scurtă și eșuată în 1917. Acesta a fost urmată de Republica China.

Cultura istorică Shang corespunde începutului istoriei chineze şi se

caracterizează prin metalurgia bronzului, apariţia centrelor urbane, a oraşelor-capitală, a
aristocraţiei militare, instituirea regalităţii şi apariţia inscripţiilor oraculare pe oase de
animale şi pe carapace de broască ţestoasă care marchează începutul scrierii, abundenţa
iconografică ilustrată cu precădere pe vase ritualice din bronz şi mormintele suveranilor.
Documentele sunt cele din casa regală, prin urmare mitologia şi teologia de mase
rămâne necunoscută.

11
 12

Simbolistica: lumina şi întunerecul, viaţa şi moartea, ilustrată prin imagini

antagonice ca greierul şi masca tao die, sugerează ciclul naştere-renaştere, traduse ȋn
dialectica contrariilor sau coincidenţia oppositorum.
Inscripţiile arată preeminenţa Zeului Di/Shang Di, Cerul Părinte, numit Domnul
sau Domnul cel de sus. Acesta nu exclude credinţa în alţi zei ai gliei, familiei, satului,
câmpurilor şi nici cultul strămoşilor.
Shang Di comandă ritmurile cosmice, fenomenele atmosferice, asigură victoria
suveranului şi face să rodească câmpul, asigură fecunditatea. Tot el provoacă dezastrele,
trimite boli şi moartea.
Cultul este asigurat de rege, după modelul egiptean oferit de faraonul
Amenophis IV. Doar el, regele este marele preot care poate aduce sacrificiile în câmp,
pentru Di şi în sanctuare pentru cinstirea strămoşilor.
Regele este copacul ce se înalţă spre cer şi se susţine prin rădăcinile strămoşilor pe
care-i hrăneşte cu ofrande de cereale, carne şi sânge, este acel “axis mundi”.
Uneori serviciul său ritualic se desfăşura îndelung, chiar pe parcursul unui an
întreg de 300-360 de zile, de unde s-a ajuns să fie identificat sacrificial cu anul.
Rolul regelui a fost tot mai accentuat, susţinerea lui a început să se facă prin
cultivarea ideii de mandat al cerului. Mormântul suveranului a primit o importanţă tot
mai mare, chiar exagerată. Exemplul ni-l oferă marile morminte de la Anyang unde s-au
găsit, alături de schelete de animale de cai şi câini şi numeroase schelete umane ale celor
jertfiţi pentru a-l însoţii pe suveran pe celălalt tărâm şi a-l sluji. De amintit este şi marea
piramidă verde.
O idee interesantă este şi cea a sacrificiului ca bază de susţinere a unei
construcţii, sacrificiu care se întâlneşte şi în spaţiul nostru mioritic ȋn aria literară a
baladei “Meşterului Manole”. Cu ocazia construcţiilor marilor clădiri, ca: temple, palate,
mausolee, se săvârşea sacrificiu uman pentru ca sufletele victimelor să asigure, prin
veşnicia lor, perenitatea construcţiei. Construcţia în sine se constituia astfel în noul corp
al celui sacrificat.

Cultura Zhou are ca bază de pornire Mandatul cerului.

Căpetenia gintei Zhou, prin anul 1028 î. Hr., pornit să pună capăt unei dinastii
corupte, detestabile şi uzată moral, a invocat mandatul cerului.
Prin această “cutumă” el ȋşi legitima revolta ȋmpotriva dinastiei Shang şi urmărea
scopul ȋnlocuirii ei cu propria familie Zhou.
Pe parcursul celor opt secole de existenţă Dinastia Zhou porneşte de unde s-a
ajuns şi clădeşte pe vechile temelii, selectând tot ce a fost bun şi sintetizând valorile
perene.
Divinitatea rămâne aceeaşi Tian, Cerul, dar Tian manifestă trăsăturile unui zeu
antropomorf şi personal care are în cer un palat, după modelul palatelor regilor Zhou, în
Ursa Mare pe care o localizau în centrul boltei.
De acolo Tian vede şi aude totul. El este clarvăzător şi omniscient şi prin urmare
poate lua hotărâri infailibile şi devine garantul ordinii cosmice şi al legii morale.
Pe pământ, suveranul Zhou, protejat de Tian, este regentul şi deci fiul lui Tian.
Suveranul îşi va lărgi astfel aria de răspundere asupra succesiunii normale a
ritmurilor cosmice, iar în caz de dezastre se va supune riturilor expiatorii. El era
răspunzător şi de fertilitatea ogoarelor. Grăunţele de însămânţat se păstrau în “Camera

12
 13

Împărătesei”. Altarul zeului era sub cerul liber şi comporta existenţa unui copac şi a unui
altar de piatră.
Alături de Tian au rămas în cult şi strămoşii. Pentru ei aveau loc de patru ori pe
an, după numărul anotimpurilor şi a punctelor cardinale, ceremonii complexe. Divinilor
strămoşi, suveranul aducea ofrande de cărnuri crude, cereale şi băuturi.
Această cultură este suportul celor mai deosebite mişcări culturale, filosofice şi
religioase chineze realizate în secolele VI-V î. Hr. de Lao Tse şi Confucius.

I. 2. Reformatorul Lao Zi/ Lao Tse

Ȋn timpul Dinastiei Zhou, au loc mişcări de reformă. Cele mai importante sunt
conturate ȋn jurul a două personalităţi remarcabile: Lao Tse şi Maiestrul Kong Fu Zi.
Lao Tse, adică „Învăţătorul Lao”, a fost contemporan cu: Zoroastru, Buddha,
Ieremia, Ezechil şi cu alţi bărbaţi de seamă ai istoriei.
Cu toate acestea despre el, ca persoană istorică, se pot spune puţine cuvinte,
pentru că existenţa sa a fost tăinuită şi anonimă, nu din pricina altora, ci se pare că din
propria-i dorinţă. Spunem aceasta pentru că la un moment dat el renunţă la funcţia de
arhivar imperial, pe care o ocupa la societatea chineză a timpului său ( sec.VI, î. Hr. ),
îndreptându-se nedefinit “Tărâmul al fericirii Supreme”, din Apus.
Motivul plecării sale poate să fie propria-i renunţare, dar şi presiunea
contemporanilor, care nu-l înţelegeau.
Despre el, ca persoană istorică, relatează marele istoriograf chinez Sima Qian
(145-87 î. Hr. ), dar şi el se foloseşte de surse apocrife.
Sigur se ştie despre el că a fost originar din Statul Chinez Zhou (Chu), că a fost
custodele principal al arhivei imperiale, la curtea suveranului Jianwang, aparţinător
dinastiei Zhou de Est, Dong-Zhou, în capitala statului, oraşul Loy, azi Luoyang, în
Provincia Henan.9
Potrivit unei tradiţii care determina la vârsta a treia retragerea din viaţa publică,
povestea viaţii ȋl poartă călătorind spre Apus, ȋn căutarea orizontului ȋn care apune
soarele.
La fortul de frontieră “Hian-Ku”, care străjuia vestul Chinei, pe drumul mătăsii,
poposeşte ȋn casa comandantul postului de gardă Guan Lingjin. Pe fir de poveste şi-a
depănat filosofia, iar grănicerul, un iubitor de filosofie, a însemnat-o în foi de papirus.
Aşa a luat naştere Cartea despre morală adică Dao de Jing (Tao-the-king).
Cartea are peste 5000 de cuvinte aşezate în adevărate aforisme, grupate în 81 de
mici capitole, în care se prezintă: afirmaţii metafizice, cosmogonice, precepte etice şi
politice. Varianta ajunsă până la noi nu este mai veche de sec. III, î. Hr.
Această copie este rezultatul unui program cultural care se derula de ceva vreme,
anume: se ţineau conferinţe din ea. Aşa se face că a fost multiplicată. O anecdotă ne
spune că “un împărat al Chinei, din sec. III, d. Hr., era obişnuit să ţină conferinţe despre
Dao de Jing. Dar cum nici conţinutul şi nici prezentarea nu erau captivante, el era
obligat să facă observaţii acelora dintre ascultătorii săi, care căscau plictisiţi sau chiar
adormeau”.10

9
Popa, D. Marcel şi Matei, C. H. “Micã enciclopedie de Istorie Universalã”, p. 83.
10
C.F.Potter,Op.cit.p.162.

13
 14

După ce şi-a depănat filosofia sa ȋn casa grănicerului, Lao Tse a pornit în drumul
său spre Apus şi nu s-a mai auzit vreodată de dânsul.
Astăzi, după o vreme atât de îndelungată, istoriografi chinezi au formulat diferite
răspunsuri despre vieţuirea sau nonvieţuirea sa. Suntem însă îndreptăţiţi a crede mai mult
în vieţuirea sa şi că faima sa ajunsă legendară l-a trecut uneori între cei anonimi.
Conform tradiţiei, Lao Zi era mai vârstnic decât contemporanul său Kong Fu Zi
(Confucius). Tot după tradiţia filosofiei chineze se spune că atât Lao Zi cât şi Kong Fu Zi
au folosit pentru elaborarea propriilor filosofii unele surse mai vechi, poate chiar foarte
vechi, care stau la bazele gândirii şi culturii chineze timpurii, undeva între anii 3.000-
1.200 î. Hr.
Una dintre sursele avute în vedere ar fi “Yi Jing” sau “Cartea Scimbărilor”, o
carte de preziceri a cărei profeţii se bazează pe 64 de figuri abstracte obţinute prin
încălzirea unei carapace de broaşte testoasă şi realizate pe seama crăpăturilor obţinute
prin încălzire. O carte care nu conţine în sine o ştiinţă exactă, ci doar un instrument util
celor avizaţi şi cu o bună intuiţie.11

I. 2. 1. Taoismul/Daoismul

Daoismul se ocupă de cunoaşterea neconvenţională, de înţelegerea directă a

vieţii, nu de termenii abstracţii ai gândirii reprezentaţionale. Dar daoismul nu trebuie
înţeles ca o revoluţie împotriva convenţiilor, ci ca o cale a eliberării de ele, a nu se lăsa
amăgit de ele.
Daoismul este în general o îndeletnicire a oamenilor vârstnici şi îndeosebi a
bărbaţilor care se retrag din viaţa publică activă.
Retragerea lor din societate este un simbol al eliberării lor interioare, al ieşirii lor
din tiparele convenţionale ale gândirii şi conduitei cotidiene.
Numele “daoismului “ vine de la “Dao”. Dar ce este “Dao”? Este ceva ce nu
poate fi definit. “Dacă limba ar fi adecvată, ar lua doar o zi să explici pe deplin Dao.
dar ea nefiind astfel, durează atât doar să explici existentele materiale. Dao este ceva
dincolo de existenţele materiale. Nu poate fi transmis nici prin cuvinte, nici prin tăcere”
( 25, cf. H. A. Giles, 1, p. 351).
Cuvântul chinezesc înseamnă la origine “cale”, “drum” şi uneori “a vorbi”. În
încercarea, nu de a desluşi, si doar de a sugera ce înseamnă “Dao”, Lao Zi a spus: ”Exista
ceva nedesluşit mai înainte ca cerul şi pământul să apară. Cât calm! Cât gol! Stă singur,
neschimbător, se mainfestă pretutindeni neobosit. Poate fi considerat izvorul a orice
există în univers. Nu-i cunosc numele, dar îl numesc cu cuvântul “Dao”. ( 25 ).12
Rămânând tot la spusele înţeleptului Lao Zi:
“Dao este ceva neclar şi nedesluşit.
Cât de neclar! Cât de nedesluşit!
Iar înăuntru sunt imagini.
Cât de nedesluşit! Cât de neclar!
Iar înăuntru sunt lucruri.
Cât de obscur! Cât de confuz!
Iar înăuntru este forţa intelectuală,

11
Watts, W. Alan “Calea Zen”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 32-35, trad. de Waniek, Iulia.
12
Ibidem, p. 35. Apropape toţi comentatorii chinezi adoptã pentru “Dao” înţelesul de “a vorbi”.

14
 15

Pentru că această forţă este adevărată,

Înăuntru există încredere” (21 ).
Pe aceste considerente - Dao ne apare aidoma haosului primordial, în care erau
cuprinse virtual toate raţiunile lucrurilor ce urmau a fi create, dar pentru că divinitatea
este implicită în acest haos impersonal - un daoist nici nu ar visa să întrebe dacă Dao ştie
cum crează universul.
Pentru un daoist Dao operează spontan, fără vreun plan prestabilit. În acest
context Lao Zi a spus : ”Principiul lui Dao este spontanietatea” ( 25 ).
Acest principiu poate fi înţeles doar în analogia următoare : “Dao nu ştie cum
produce universul tot aşa cum noi nu ştim cum ne producem mintea” sau prin cuvintele
marelui succesor al lui Lao Zi, Zhuang Zi, care a spus: “În jurul nostru se nasc lucruri,
dar nimeni nu ştie de unde vin. Ele ies la iveală, dar nimeni nu vede poarta de intrare.
Oamenii, unul şi toţi, preţuiesc acea parte a cunoaşterii care este ştiută. Ei nu ştiu cum
să se folosească de Necunoscut pentru a atinge cunoaşterea. Nu este aceasta
nechibzuinţă?”( cf. H. A. Giles, 1, p. 345).

Dao nu trebuie înţeles ca divinitate, după modelul creştin, ci mai degrabă

după cel panteist, după cum se poate observa din textul daoist următor:
“Marele Dao înfloreşte oriunde,
La stânga şi la dreapta.
Toate lucrurile depind de el ca să existe,
Şi el nu le abandonează.
Îşi săvârşeşte lucrarea nearogându-şi merite.
El iubeşte şi hrăneşte toate lucrurile,
Dar nu le devine stăpân” ( 34 ).
Un credincios budist zen s-a exprimat mai desluşit: ”Există un singur lucru: sus,
el sprijină cerul; jos, el susţine pământul. E negru precum lacul, veşnic activ” ( Tung-
shan Liang-chieh, Dumoulin şi Sasaki, 1, p. 74 ).
Prin acest “negru” trebuie însă să înţelegem un întuneric metaforic, mai exact
întunecarea cu care se confruntă mintea când încearcă să patrundă pe Dao.
Lao Zi exemplifică puterea de pătrundere a lui Dao astfel: ”Când omul superior
aude despre Dao, face tot posibilul să-l practice. Când omul mediocru aude despre Dao,
uneori îl păstrează, uneori îl pierde. Când omul inferior aude despre dao, râde în
hohote. Dacă n-ar râde, dao nu ar fi Dao” (41 ).
Alan Watts îi dă dreptate considerând că este realmente imposibil să înţelegi
sensul lui Dao fără a devenii oarecum prost. Aceasta pentru că, atâta vreme cât
raţiunea se va strădui să-l cuprindă, Dao va deveni de neînţeles. Dao este accesibil
numai celor care pot practica “wu wei”, non acţiunea.
De la “wu”/nu, fără şi “wei”/acţiune, faptă, efort, preocupare. Aşa stând lucrurile
putem conchide că daoismul are două principii ca nişte fire roşii în pânza sa filosofică:
“Dao” şi “wu wei”.
Din aceste două principii de bază s-au dezvoltat alte câteva care vin în sprijinul lor
în vederea reglementării vieţii sociale.

15
 16

Anexă cu extras din principiile taoiste

1. Aproapele
“Omul de caracter ( de ) trăieşte la el acasă fără să-şi folosească mintea şi
acţionează fără grijă. Noţiunile de bine şi de rău sau lauda şi dezaprobarea altora nu-l
deranjează. Când în jur toţi oamenii pot să se bucure, aceasta este fericire pentru el”.
( 3: 13 ; cf. Lin Yutang 1, p. 129).
“Spune-mi, zice Lao Zi, în ce constau caritatea şi îndatorirea faţă de semenii
noştrii? Ele constau , a răspuns
Confucius, în capacitatea de a găsi bucurie în orice lucru; în dragostea universală, fără
interes personal. Acestea sunt caracteristicile carităţii şi ale îndatoririi faţă de semenii
noştri”. “Câtuşi de puţin!, a strigat Lao Zi. Daragostea universală nu se contrazice
singură? (...) Există universul, regularitatea sa este fără de sfârşit; există soarele şi luna,
strălucirea lor e vesnică; există stelele, a căror poziţie nu se schimbă niciodată; există
păsările şi animalele, ele trăiesc în grup, mereu la fel; există copaci şi arbuşti, ei cresc
pe verticală, fără excepţii. Fii ca acestea: urmează Dao şi vei fi perfect. De ce atunci
aceste zadarnice zbateri în numele carităţii şi al îndatoririlor faţă de semeni, ca şi cum
ai bate toba căutând un fugar? Vai! Domnule, ai adus multă confuzie în mintea omului”.
( 13. cf. H. A. Giles, 1, p. 167).

2. Bine-Rău
Unul dintre reprezentanţii daoismului, Lie Zi ne arată cum fiind ucenic a fost
instruit să nu gândească la bine şi la rău: “După ce l-am slujit ( pe Lao Shang ) de-a
lungul a trei ani, mintea mea nu îndrăznea să reflecteze asupra binelui şi răului “ (...)
“La sfârşitul celui de al cincilea an a avut loc o schimbare; mintea mea cugeta asupra
binelui şi răului şi buzele mele vorbeau despre câştig şi pierdere” (...) “La sfârşitul celui
de al şaptelea an s-a petrecut o altă schimbare. Mi-am lăsat mintea să cugete în voie,
dar ea nu se mai preocupa de bine şi de rău” (...) “La finele anului al nouălea, mintea
mea a dat frâu liber reflectărilor sale, gura mea - liberă trecere vorbirii. Despre bine şi
rău, despre profit şi pierdere, nu aveam ştiinţă, fie că mă atingea pe mine, fie pe alţii”.
( cf. L. Giles, 1, pp. 40-42, Din “Lie Zi” ).

3. Igiena minţii
Daoismul propune igena minţii, prin “wu xin”, adică fără conştiinţa de sine sau
prin lipsa minţii, care înseamnă să-ţi foloseşti întreaga minte aşa cum ne folosim ochii
când stând cu ei deschişi privim diferite obiecte, fără a le vedea, fără a face vreun efort ca
să reţinem pe vreunul. Zhuang Zi dă expemplul următor: “Copilul mic priveşte la lucruri
toată ziua fără să clipească; asta pentru că ochii săi nu s-au focalizat asupra unui
anume obiect. El merge fără să ştie încotro şi se opreşte fară să ştie ce face. El se
contopeşte cu toate din jur şi se mişcă cu ele. Acestea sunt principiile igenei minţii”.
( 23. Li Yutang, 1, p. 86 ).

4. Înţelepciunea- Învăţătura
“Alungaţi înţelepciunea, aruncaţi deşteptăciunea, şi oamenii vor beneficia
însutit” (...) “Alungaţi învăţătura; ignoraţi profitul, şi nu vor mai exista hoţi şi tâlhari”
(...) “Alungă învaţătura şi nu vei mai suferi!” ( 19-20 “Ch’u Ta-kao, 1, p. 30 ).

16
 17

În structura Taoismului se disting două sisteme sau curente: Taoismul filosofic

care are la bază gândirea lui Lao Tse13 şi Taoismul religios, conturat în primele secole
după Hristos.

I. 2. 2. Taoismul filosofic

A păstrat esenţa gândirii filosofului, gândire în care se împletesc sfaturile

adresate suveranilor, pentru o cârmuire înţeleaptă (se pare o preocupare a vremii), cu
sfaturi adresate asceţilor care nu caută puterea şi nici nu sunt preocupaţi de guvernare, ci
caută sensul vieţii, cunoaşterea şi identificarea cu Dao.
Sfaturile adrestae suveranilor, cuprind în ele cuvântul cheie “wu wei”/non
fapta, non acţiunea, după modelul lui Dao care: “rămâne nemişcat, dar nimic nu rămâne
nefăptuit de el”( 37: 1 );
”Dacă nobilii şi regii vor fi în stare să imite pe Dao, în această atitudine de non
intervenţie, cele zece mii de făpturi nu vor întârzia să-i urmeze”( 37: 2 );
”Cel mai bun conducător este acela despre care se ştiu foarte puţine”( 17: 1 );
”Dao ceresc triumfă fără luptă”( 73: 6 );
”Ceea ce e mlădios înfrânge ce e dur, cel slab învinge pe cel puternic”( 36: 10 );
”Slăbiciunea e însuşirea lui Dao”( 40: 2 ).14
Asceţilor care caută sfinţenia şi desăvârşirea vieţii, Lao Tse le cere exemplul
personal prin cuvinte potrivite :
”Sfântul înfăptuieşte prin nonacţiune şi realizează învăţătura fără mijlocirea vreunui
cuvânt”;15
”Eu şi craniul acesta - spunea el unuia dintre discipoli - ştim că nu există viaţa cu
adevărat, că nu există moarte cu adevărat, că moartea şi viaţa sunt un dute - vino. De
unde ştim că a fi mort aici nu înseamnă oare a fi viu dincolo?”16
Omul sfânt, care şi-a golit sufletul său de toate condiţionările şi a atins
Unitatea/Totalitate a lui Dao, va trăi într-un extaz neîntrerupt. Cel înţelept va
contempla nefiinţa şi va vedea căile Cerului, legile universului, ce rezidă în Principiu
(Tao/Dao). Cei înţelepţi “vor ajunge la o amplă participare la Tao, vor primi puterea
peste toate fiinţele, vor pierde greutatea şi vor călători pe aripile vânturilor; vor deveni
puternici şi vor birui moartea, devenind nemuritori”;17
”Omul perfect este spirit pur. El nu resimte căldura tufişului în flăcări, nici răceala
apelor şuvoitoare; fulgerul care despică munţii, furtuna care umflă oceanul, nu vor
putea să-l inspăimânte. Norii sunt trăsura lui, soarele şi luna telegarii. El hoinăreşte în
cele patru mări, alternativele dintre viaţă şi moarte nu îl ating, noţiunile de bine şi de
rău şi mai puţin”.18
”Am trei comori pe care le preţuiesc: prima este dragostea de om, a doua este economia,
iar a treia constă în aceea că nu îndrăznesc să fiu înaintea altora. Eu îi iubesc pe
13
Vasilescu, Emilian “Dreptatea în învãţãtura principalelor religii actuale”, în Ortodoxia VII/1955, nr. 1, p.
49.
14
Eliade, Mircea Op. Cit. vol. II. p. 29.
15
Ibidem.
16
Maspero, Henri “Le taoisme”, p. 240.
17
Stan, Al. şi Rus, Remus, Op. Cit. p. 271.
18
Kaltenmark , M. “Lao Tseu”, pp. 117-118.

17
 18

oameni, de aceea pot deveni viteaz. Eu sunt econom, de aceea pot fi darnic. Eu nu
îndrăznesc să fiu înaintea altora, de aceea pot deveni un conducător înţelept”.19

I. 2. 3. Taoisnul religios

S-a conturat prin sec. II, d. Hr., într-o învăţătură de tip esoteric, accesibilă doar
preoţilor. Fondatorul acestui sistem, numit şi taoismul popular, a fost Chang Tao-ling,
născut în anul 34 d. Hr. El este considerat patriarhul cel mare al taoismului religios.
Descendenţii săi direcţi au fost căpetenii ale taoismului.
Şeful religios al taoismului, “Tien-şi”, Cerul stăpân, îşi avea reşedinţa, până nu
demult, pe vârful unui munte din Provincia Siensi, iar ceilalţi preoţi, de rând, trăiau pe la
casele lor, la fel ca şi preoţii budişti, celibatari. Între obligaţiile lor cotidiene era şi aceea
de a nu mânca carne de bivol, deoarece se pretinde că Lao Tse a mers spre Vest călare pe
un asemenea animal.
Preoţii taoişti pretindeau a fi găsit “elixirul tinereţii”, pe care-l administrau
sub forma unei băuturi, pentru prelungirea vieţii şi asigurarea nemuririi, dar în fapt, cinci
dintre suveranii Chinei din Dinastia Tan ( Han ) au murit otrăviţi de această
băutură, care avea în ea şi substanţe otrăvitoare.20
Taoismul religios este sincretist, ȋn el se îmbină speculaţii filosofice ale
maestrului Lao Tse, cu vechile credinţe chinezeşti. S-a dezvoltat astfel un adevărat
panteon ierarhic în structura divinităţii.

Ierarhia panteonului chinez este:

Supremul şi augustul împărat de jad (Ju-huang-şang-ti) sau Cerul tată (Lao-tien-

yeh), însoţit de Regina mamă (Wang);
Marele împărat al literaturii (Wen Ch’ang);
Patronul examenelor (K’nei-hsing);
Marele ȋmpărat al culmei de răsărit (T’ai-yuah-ta-ti), ocrotitor al omenirii, foarte
popular astăzi;
Zeităţi ale naturii, ale soarelui, a lunii, a ploii, tunetului şi vântului, trimişi ai săi spre
răsplătirea sau pentru pedepsirea supuşilor (oamenilor).
Taoismul religios postulează existenţa unui Paradis, aşezat pe muntele “K’un-
lun”, în care trăiesc nemuritorii. De asemenea că există un “Tărâm al fericirii Supreme”,
din Apus, al lui Amitabha Buddha.
Cât priveşte existenţa Iadului, acesta este stratificat în 18 etaje, peste care
domnesc regii Yama, ai morţii, pedepsind, în funcţie de gravitatea lor, faptele oamenilor.
În paralel s-au dezvoltat “tehnici de viaţă lungă”. Principiul lor fundamental este
de a hrăni forţa vitală, numită “yang’xing”. Între aceste tehnici enumerăm: a
Câmpurilor de cinabru, tehnica respiraţiei embrionare “tai xi”, tehnica camerei de culcare
“Fang shong”.
Ca o consecinţă directă a filosofiei lui Lao Tse, se practică şi tehnica morală, a
faptelor bune, a umilinţei, a imparţialităţii şi altele asemenea, potrivite cu codul moral
universal şi de influienţă creştină şi islamică, aşa cum rezultă din preceptele taoiste de

19
“Dao-de-tzin ”Editura de Stat pentru literatura ştiinţificã”, cf. Al. Stan şi Remus Rus, Op. cit. p. 276.
20
Vasilescu, Emilian “Istoria Religiilor”, p. 78.

18
 19

mai jos : - ”Pe cel care este virtuos, ia-l aşa cum este. Pe cel care nu este virtuos, ia-l tot
ca pe un om virtuos. Aceasta este culmea virtuţii: Să răspunzi înjuriilor prin
binefaceri”.21

I. 3. Reformatorul K’ung Ch’iu / K’ung Fu-Tzu /Kong Zi /

Kong Qiu /Confucius

Cel mai important filosof al antichităţii chineze, gânditorul care a influenţat

covârşitor civilizaţia extremului orient, s-a născut, potrivit informaţiilor lui Sima Qian,
prin anul 551, î. Hr. în micul principat LU, actuala provincie Shangdong, într-o
familie princiară/ nobilă scăpătată.
Tatăl său, avuse cu prima soţie două fete, dar pentru că rangul familiei sale îi
pretindea să nu părăsească lumea înainte de a asigura un urmaş de parte bărbătească, iar
el avea deja 70 de ani, şi-a repudiat soţia şi s-a căsătorit cu Ceng-tsai, în vârstă de 17
ani, care la un an i-a dăruit fiul aşteptat. Numele său de clan ( familie ) era “Kong”,
la care se adăugau numele de alint: “Ţiu” = “colina” era prenumele său de copil mic;
“Tşong” = frate mai în vârstă al colinei; “Ni” = pronume intim. Descendenţii acestuia,
din cea de-a şaizeci şi şasea generaţie, mai trăiesc încă şi înrudirea cu maestrul Kong, i-a
făcut să fie respectaţi de toţi.22
Pricina naşterii sale a făcut ca să rămână orfan de mic, şi ajuns cât de cât măricel,
s-a preocupat de susţinerea familiei. A ȋnceput să muncească pentru el şi mama lui şi
pentru a se putea instruii ca să-şi poată ocupa locul în societate potrivit cu rangul său.
Harnic şi educat, el ajunge funcţionar de stat, la vârsta de 18 ani. Ocupatia sa era de a
asigura controlul şi calitatea semintelor şi a islazurilor, o ocupaţie onorabilă, care i-a
prilejuit întâlnirea cu mediul pastoral, cu problemele oamenilor de jos.
La 24 de ani îşi pierde şi mama, fapt care-l întristează atât de mult încât a rămas
în preajma mormântului ei vreme de 27 de luni, în reculegere. Era deja căsătorit, avea
şi copii, un băiat, Li şi două fete. Depărtarea doliului, i-a stricat şi armonia din
familia cu care nu s-a mai înţeles niciodată. Rămâne însingurat. Despre familia sa se
aminteşte doar într-o lucrare de-a sa în care este înserată mustrarea adresată fiului său Li,
care ţinea doliu după mamă.
Tot între motivele neînţelegerilor din familia sa se pune şi faptul că încă de la
vârsta de 21 de ani el ş-a început activitatea de învăţător.
Întemeiază o şcoală privată, la care vor învăţa peste 3.000 de elevi.
“Metoda de predare a învăţăturii sale semăna cu aceea pe care Aristotel a
folosit-o în Grecia, cu două veacuri mai târziu. El mergea “dintr-un loc într-altul,
întovărăşit de toţi aceia care împărtăşau modul lui de a înţelege viaţa”. Când distanţa
de parcurs era mare, mergea într-un car tras de un bou. Mersul domol al animalului le
permitea discipolilor să-l urmeze pe jos şi disuţiile priveau diverse incidente ce
interveneau pe drum. Pedagogii moderni, care prevăd pentru educaţia copiilor o
reîntoarcere în aer liber şi la contactul cu realităţile existenţei, nu fac altceva decât să
revină la metoda lui Confucius. Programul Universităţii Călătoare cuprindea: muzică,
istorie, literatură, politică şi morala.23

21
Potter, C. F. Op. cit. p. 160.
22
Ibidem.p.148.
23
Ibidem. p. 157.

19
 20

Vreme de 17 ani a desfăşurat acest tip de învăţământ. Elevii săi vor nota
cursurile şi le vor orândui în douăzeci de secţiuni, care vor alcătui mai târziu o carte,
numită “Lungu”, adică “Cugetări”. Aceasta va fi singura carte a confucianismului, la care
a contribuit direct, dar verbal, maestrul Kong.
Ajuns la vârsta de 51 de ani şi totodată vestit, i s-a oferit, prin anul 500, î.
Hr., postul de judecător în statul Lu. Metodele aplicate în acest oficui, i-au adus
desemeni faimă şi a fost numit ministrul muncii, apoi ministrul justiţiei. Cu un
ministru ca el, treburile statului mergeau din ce în ce mai bine. Aşa se face că vecinii,
din Statul Ts’i, au început să-i submineze autoritatea. ”În acest scop au adus un grup de
80 de ghieşe, frumoase, versate în toate actele profesiunii lor, pe care le-au trimis în dar
regelui (guvernatorului ) ţinutului Lu, ale cărui slăbiciuni le cunoşteau. Acesta a lăsat
curând la o parte disciplina severă a lui Confucius, pentru a profita de plăcerile care îi
erau oferite (...) Dansatoarele au distrus edificiul, pe care Confucius îl clădise cu
migală timp de 4 ani.24
Ajunge exilat, din proprie iniţiativă, sau din pricina intrigilor. Timp de 13 ani
va cutreiera ţinuturi necunoscute şi va căuta tipul de om ideal, omul drept, integru.
După ce s-a întors, nu-ş mai reia activităţile de mai înainte, ci se dedică
studiului clasicilor chinezi, devenind un adevărat istoric literar.
De numele lui se vor lega nouă cărţi chinezeşti clasice.
Cinci dintre ele sunt numite “King”, iar celelalte patru “Se-Şu”.
Cărţile King sunt considerate “clasice”, iar cele Se-Şu, sunt numite doar cărţi.
Cărţile King sunt următoarele : Şu-King, cartea canonică a istoriei; Şe-King,
cartea canonică a versurilor; Yi-King, cartea canonică a mutaţiilor; Li-Ki-King, cartea
canonică a ritualurilor; Ciuent s’ien King, cartea canonică a primăverii şi a toamnei.
Acestora li se adaugă: Hio-King,cartea canonică a iubirii filiale.
Cărţile Şu sunt scrise în fapt de discipolii săi. Ele sunt alcătuite pe baza
dialogurilor dintre Confucius şi contemporanii săi. De aceea şi cuprind maxime şi
aforisme morale şi politice. Ele sunt: Ta-Hio, Marele studiu, care cuprinde discurs asupra
virtuţii; Ciong Yong, care cuprinde recomandări privind cunmpătarea şi calmul; Luen-Yu,
care este în fapt o culegere de maxime atribuite maestrului; Meng Tse, care cuprinde un
comentariu la învăţătura lui Confucius. Ea aparţine în fapt unui alt critic.
Lui Confucius i se atribuie, azi, doar o singură carte, ”Ciuent s’ien King”, cartea
primăverii şi a toamnei, care cuprinde şi o istorie interesantă a Statului Lu, din care era
originar maestrul Kong.
Confucius se săvârşeşte din viaţă, prin anul 479, î. Hr., lăsând, fără a avea
certitudinea lucrului împlinit, în urma lui, o gândire, care s-a constituit într-un
sistem de doctrină, mai mult etico-politic, decât într-un sistem filosofic propriu-zis.
Confucius a fost mai mult un umanist, un moralist, decât un filosof, şi totuşi, mai mult
filosof decât un reformator religios.
La 250 de ani, de la moartea lui, suveranii Dinastiei Han ( 206, î. Hr. -220, d.
Hr.), au hotărât să le încredinţeze confucienilor administraţia imperiului.
De atunci doctrina maestului a călăuzit serviciile publice chinezeşti, mai bine
de două milenii.

24
Ibidem, p. 167.

20
 21

I. 3. 1. Gândirea lui Confucius

În sistemul confucianist regăsim elemente ale tradiţiei chineze, preocupările
contemporane lui Confucius, şi bineinţeles ideile noi, umaniste, promovate de maestru.
Dao/Tao, predicat de contemporanul său Lao Tse, este acceptat de către
Confucius, dar se întemeiază, în gândirea lui, pe hotărârea cerului “Tian”.
Cerul nu este doar transcendent, el este şi imanent şi se interesează de fiecare
persoană în parte, ajutându-l pe fiecare să se perfecţioneze : -”Cerul a sădit în mine
virtutea (de) (...) La vârsta de 50 de ani am înţeles voinţa cerului” ( Louen yu =
Anaclete, XIV, 38; V, 22; II, 4 );
-”Nu am o cunoaştere înăscută, însă iubesc trecutul şi îl cercetez cu înţelepciune”.25
Preocuparea principală o îndreaptă spre realizarea “omului nobil”,
“seniorul”.
Acesta trebuie să fie un om modern, care să se ocupe mai intâi de existenţa sa
concretă de aici, de slujirea oamenilor. El nu trebuie să-şi facă o preocupare din
întrebarea dacă “sunt sau nu spirite?”. Pentru realizarea unui astfel de om el nu cere
lucruri ieşite din comun, deosebite, ci îl vede născându-se din: comportament ceremonial
şi educaţie.
Omul nobil trebuie să ştie să practice corect riturile.
Riturile declanşează o forţă magico-religioasă redutabilă.
Pentru exemplificare îl foloseşte pe suveranul înţelept Shun, care stătea pur şi
simplu cu gravitate şi reverenţă, cu faţa îndreptată spre Miază-zi, şi asta era tot. Treburile
împărăţiei se desfăşurau potrivit rânduielilor (Louen yu XV, 4 ).
De asemenea pentru realizarea omului nobil este nevoie de educaţie. Şi el a
dovedit acest lucru, efectuând un proces instructiv-educativ îndelungat, eficient, în
mijlocul contemporanilor. Prin educaţie se cultivau virtuţile necesare unei
personalităţi desăvârşite şi unei societăţi bune. Întrebat fiind dacă există un singur
cuvânt ( expresie ) după care să se conducă oamenii, el a răspuns : ”Da, este
reciprocitatea. Ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie, să nu faci nici tu altora!”26
Din virtutea reciprocităţii, bine înţeleasă se naşte principiul iubirii umane.
Această iubire are o întreagă curte auxiliară : respectul, loialitatea, înţelepciunea, curajul,
sinceritatea, statornicia.
Suprema satisfacţie este pentru Confucius dezvoltarea acestor virtuţi, prin
care omul devine desăvârşit. Şi acela este cu adevărat desăvârşit care nu este niciodată
nefericit. ( IX, 28).
Peste toate virtuţile aşează ştiinţa de a guverna. ( VII, 32 ). Ea este dăruită numai
unora. Importanţa ei constă în dependenţa fericirii multora de buna guvernare.
De asemena, în societatea visată de Confucius, un rol important îl ocupa
familia.
Familia formează o imagine în mic a statului. Suveranul trebuia înconjurat cu
pietate filială, precum un părinte în familia sa. Numai cinstind părinţii, poţi să-ţi
împlineşti scopul în viaţă.
La temelia familiei a aşezat cinci relaţii:
-relaţia tată-fiu;

25
Eliade, M. Op. cit. vol. II, p. 25.
Stan, Al. şi Rus, Remus, Op. cit. p. 264.
26
Ibidem, p. 265.

21
 22

-relaţia frate mai în vârstă şi frate mai tânăr;

-relaţia soţ-soţie;
-relaţia bătrâni-tineri;
-relaţia stăpâni-supusi.
Noutatea adusă de el constă în faptul că el dorea să modeleze familia după structura unei
familii ideale.
Revalorizând funcţiile ritualice, comportamentele publice, virtuţile, familia şi
funcţia statului, Confucius a arătat necesitatea şi posibilitatea recuperării dimensiunilor
religioase ale vieţii, muncii şi activităţii sociale.
În memoria lui s-au ridicat temple, dar acestea nu au fost lăcaşuri de cult. În
confucianism nici nu există preoţi. Ofrandele aduse de două ori pe an, la mijlocul
primăverii şi la mijlocul toamnei, le aduce similarul lui “pater familias”. Ceremoniile
publice le oficiază intelectualii.

Anexă: Extras din maximele lui Confucius, pe tematici 27

Adevăr
“Firea este adevărul. Metoda este acordarea exteriorului cu interiorul. Astfel,
potrivit împrejurărilor, se acţionează spre mai bine”( p. 12 ).

Ascultare
“Ascultând mult, se risipesc îndoielile. Veghind asupra vorbelor tale, îndepărtezi
ceea ce este de prisos. În felul acesta se micşorează erorile” ( p. 19 ).

Bogăţie ( Avere )
“Întocmai cum bogăţiile împodobesc o casă, tot aşa calităţile înfrumuseţează o
persoană” ( p. 28 ).
“Bogăţie şi nobleţe, ce mult sunt invidiate de oameni! Dar când ele nu sunt
dobândite conform Metodei, nu se pot păstra” ( p. 77 ).
“A lua masa la intervale mari de timp; a bea numai apă; a avea braţul drept
pernă; chiar astfel poate trăi cineva fericit. Dar a fi bogat şi nobil fără Echitate - pentru
mine înseamnă a fi un nor care trece” ( p. 78 ).
“Oamenii mici, în sărăcie sunt neliniştiţi; în bogăţie, sunt plini de trufie. În
neliniştea lor, devin hoţi; în trufia lor, produc tulburări. Cantitatea bogăţiilor şi a
bunurilor este nefastă pentru virtute. Iar mizeria iroseşte Politeţea” ( p. 79)
“Înţelepţii au reglementat bogăţiile, ei îngăduie poporului să fie bogat dar nu
atât de mult încât să devină trufaş; îngăduie să fie sărac dar nu atât de mult încât să
devină chinuit; permite să aibă demnităţi dar nu îngăduie iritarea împotriva
superiorilor. În felul acesta numărul tulburărilor scade” ( p. 80 ).
“Există o bună metodă pentru a face să se ivească bogăţia; cei ce produc să fie
înmulţiţi şi cei care cheltuiesc să fie din ce în ce mai puţini. Cei care lucrează să-şi
dubleze eforturile; cei ce administrează să fie economi. Atunci bogăţia va fi continuu
îndestulătoare” ( p. 90 ).

27
Conform “Preceptele lui Confucius”, Editura Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1994, traducere de prof. Dulcu,
George.

22
 23

Bunătatea
“Ce e de bine, spuneţi-l celorlalţi. Ce e de rău, spuneţi-vi-l vouă înşivă.” ( p.
46 ).
“Ţe-lu zice: - “Celui care îmi face bine îi fac bine. Celui ce-mi face rău îi fac
rău”.
Ţe Kong zice: - “Eu fac bine celui ce-mi face bine; iar când îmi face rău, mă
retrag”.
Ienn-Roe zice: - “Şi eu fac binele pentru bine. Dar fac bine şi celui ce-mi face
rău.
Ei expuseră părerile lor diferite Maestrului care spuse: - “Părerea lui Ţe-lu e a
unui barbar Mann sau Mo. A lui Ţe Kong expresia prieteniei. A lui Ienn-Roe e expresia
sentimentului familial” ( p. 81 ).
“Dacă faceţi binele pentru bine, oamenii vor avea o încurajare. Dacă pedepsiţi
pentru cruzime, oamenii vor avea ceea ce trebuie pentru a-i reţine. A face binele pentru
rău, înseamnă a fi fără râvnă pentru reprocitate faţă de tine însuţi. Dar a aface răul
pentru bine înseamnă a-i tortura pe ceilalţi şi a-i străpunge cu lovituri” ( p. 82 ).

Cârmuire - Guvernare
“Regi antici nu căutau să-şi satisfacă dorinţa urechilor sau a ochilor, prin
ceremonii, ci stăruiau să înveţe poporul să-şi menţină în echilibru afecţiunile şi urile şi,
mai ales, să redubleze îndreptarea în metodele oamenilor” ( p. 32 ).
“Teama de a acţiona rău trebuie să fie singura forţă de retragere pentru cei care
comandă.” ( p. 85 ).
“Când şeful, el însuşi, este corect, chiar dacă nu comandă, totul merge bine. Dar
dacă nu este corect, chiar dacă comandă, nu va fi ascultat” (...) “Când superiorii îşi lasă
muşcăturile, inferiorii sunt mai binevoitori. Când superiorilor le place să ierte, inferiorii
sunt din ce în ce mai sinceri. Când superiorii îndrăgesc pe înţelepţi, inferiorii ştiu să-şi
aleagă prietenii. Când superiorii iubesc virtutea, inferiorii nu înşeală. Când superiorii
au oroare de pofte lacome, inferiorii se rusinează de dorinţele lor egoiste. Când
superiorii sunt energici, inferiorii sunt integri” ( p. 86 ).
“A guverna înseamnă a menţine hrana în cantitate suficientă, trupele în număr
suficient, adică, a da poporului liniştea, încrederea şi siguranţa. A guverna înseamnă a
îndrepta...a da poporului prosperitate şi viaţă lungă. Prosperitatea se dă uşurând
continuu impozitele şi făcând economie. Atunci poporul se îmbogăţeşte” ( p. 90 ).
“Când cei ce guvernează nu-şi fac datoria, invăţământul nu se poate îndeplini.
Lefurile şi demnităţile nu mai pot încuraja pe cei buni. Suferinţele şi pedepsele nu mai
ajung să - şi impună ruşinarea de rău” ( p. 93 ).

Dragoste
“A cunoaşte nu înseamnă a iubi. A iubi nu înseamnă a se îndeletnici cu
plăcerea” (...) Fără respect nu există îndreptare. Iubirea şi respectul trebuie să fie baza
oricărui guvernământ. Adevăratul Senior este indulgent faţă de greşelile celor pe care îi
iubeşte; el venerează bunele lor calităţi” ( p. 59 ).
“Un adevărat Senior nu trebuie să iubească oamenii după aparenţe. Sentimente
absente cu o faţă iubitoare, la oamenii mici, sunt hoţi care sparg zidurile în taină. Dacă
s-ar iubi înţelepciunea, cum se iubeşte îmbrăcămintea de gală la curte; dacă s-ar urî

23
 24

răul, cum se detestă eunucii care păzesc apartamentele femeilor, atunci demnităţile n-ar
mai fi târâte în noroi şi poporul ar fi ascultător şi bun” ( p. 60 ).

Drept
“Cât sunt de energici acei care, în mijlocul intrigilor rămân drepţi fără a se
înclina!” ( p. 39 ).
“Pentru cel care are un caracter hotărât nimic nu este dificil. Adevăratul Senior
trebuie să se ferească de trei înclinări: în timpul tinereţii, când energia şi sângele îi sunt
în mişcare, el trebuie să se ferească de destrăbălare. Când a atins maximul de forţă,
trebuie să se ferească de certuri şi gâlcevi. Când ajunge bătrâneţea şi când sângele şi
energia îi descresc, trebuie să se ferească de lăcomie” ( p. 40 )
“Sub cer, nu sunt oameni care, odată ce au ajuns la perfecţiune, să nu cunoască
temeinic propria lor fire. Şi prin aceasta, pot pătrunde natura celorlalţi oameni, şi sunt
capabili să înţeleagă natura lucrurilor; înţelegând firea lucrurilor, pot discerne
evenimentele cerului şi ale pământului. Legătura dintre Cer şi pământ ei sunt” ( p. 13 )

Dumnezeu
“Într-adevăr, Cerul, care face să crească fiinţele, înlesneşte înclinările lor şi le
dezvoltă. Adună pământ la picioarele arborilor drept sădiţi, şi răstoarnă pe cei strâmbi”
( p. 102 ).
“Oang-sun Ţia întreabă dacă, de fapt, are valoare mai mare să te faci plăcut
Geniului Căminului, decât Geniului Grăunţelor.
Înţeleptul răspunde:”Când cineva păcătuieşte faţă de Cer, nimeni nu mai poate fi
rugat. Energia fiinţelor nevăzute este mare. O priveşti fără să o vezi. O asculţi fără să o
auzi. Forma şi substanţa ei nu pot fi percepute. Şi totuşi ea îndeamnă sub cer pe toţi
oamenii să se purifice şi să-şi multiplice veşmintele pentru a oferi sacrificii. E un ocean.
E deasupra, la dreapta, la stânga? Deşi nu se poate pipăi ea se manifestă. Realitatea ei
nu poate fi negată.” (p. 108-109 ).

Familia
“Dragostea se stabileşte începând cu familia. Ea învaţă lumea să trăiască în
bună înţelegere” ( p. 52 ).
“Toate familiiile de Stat, sub Cer, au nouă norme de îndeplinit:
-să se perfecţioneze;
-să respecte pe înţelepţi;
-să-şi iubească părinţii;
-să venereze pe mari funcţionari de stat;
-să facă un trup cu mulţimea funcţionarilor;
-să-şi trateze poporul ca pe copilul lor;
-să înlesnească venirea sutelor de meseriaşi;
-să primească, cu bunăvoinţă şi dragoste pe oamenii din ţările îndepărtate;
-să trateze cu prietenie pe stăpânii feudelor.” ( p. 92 ).

24
 25

Fapta
“Ceea ce nu doriţi pentru voi înşivă, nu faceţi altora” ( p. 46 ).
“Reciprocitate înseamnă a te purta faţă de toată lumea ca şi când te-ai afla în
faţa unui oaspete important;(...) înseamnă a nu cauza altuia ceea ce nu doreşti pentru
tine însuţi. Atunci, în ţara ta şi în familia ta, nu se iveşte resentimentul” ( p. 65 ).
“Cei care au reciprocitatea fac celorlalţi ceea ce doresc să li se facă lor înşişi; ei
îi tratează bine pe ceilalţi, după cum doresc ei înşişi să fie trataţi” ( p. 66 ).
“A te învinge pe tine însuţi pentru a răspunde cu politeţe - e reciprocitate. Fie ca
într-o zi toţi să ne putem învinge pe noi înşine pentru a răspunde cu politeţe şi universul
întreg se va înclina reciprocităţii” ( p. 68 ).
“Când cineva îşi are voinţa sincer îndreptată spre reciprocitate, nu realizează
acţiuni rele” ( p. 69 ).
“Reciprocitatea este cuprinsă din cinci elemente: respectul ( de sine şi de
alţii ),mărinimia, buna credinţă, bunătatea şi agerimea minţii” ( p. 70 ).

Femeia
“O soţie care iubeşte unirea este ca o ureche lângă instrumentele de muzică
( ţrinn şi şe )... Bucuria familiei şi casei tale sunt soţia şi descendenţii tăi” ( p. 61 ).

Fiii
“În satul meu, există o persoană de o corectitudine perfectă; un tată furând o
oaie, această persoană care îi era fiu, mărturisi.
Înţeleptul răspunse: “În satul meu, oamenii de mare corectitudine se deosebesc
de aceea persoană. Copiii ascund greşelile părinţilor; parinţii ascund greşelile fiilor. Şi
e dreptate în felul lor de a se purta” ( p. 45 ).
“A îndeplini fără mânie ordinele părinţilor; a nu-i critica vreodată; a face pentru
ei eforturi fără resentimente; aceasta se poate numi “pietate filială”.
Când părinţii voştri sunt aproape, nu vorbiţi despre bătrâneţe. Vorbiţi despre
pietatea voastră filială, despre mărinimia voastră.
Acasă, în camera de familie, fiţi veseli şi nu oftaţi. În timp ce trăieşte tatăl, a se
ţine seamă de voinţa sa; când el nu mai este, a se ţine seamă de faptele lui trecute şi timp
de trei ani a nu se îndepărta de Metoda sa: aceasta se poate numi “pietate filială”( p.
53).

Hrana
“Omul nobil, hrănindu-se, nu caută să se sature. Când este în casa sa, el nu
urmăreşte tihna şi lenevia. Este atent la afacerile sale şi prudent la vorbă” ( p. 22 ).

Imoralitate
“Eu n-am văzut pe cineva iubind tot atât de mult virtutea pe cât iubeşte desfrâul”
( p. 56 ).
“Omul nobil ştie totdeauna să-şi reţină acţiunile, desfrâul şi vorbele. Respectul îl
face să-si reţină acţiunile, prudenţa îi împiedică desfrâul şi sinceritatea îi frânează
vorbele” ( p. 57 ).

25
 26

Învăţătură
“Inteligenţa clară şi desăvârşită prin ea însăşi este modul firesc. Perfecţionarea
inteligenţei prin ea însăşi este educaţie. Prin instruire se ajunge la inteligenţa clară. Cu
inteligenţa clară se ajunge la perfecţiune”. ( p. 13 ).
“Adevăratul Senior are trei gânduri pe care nu le poate îndeparta de la sine: a
nu studia în tinereţe înseamnă a fi incapabil când eşti bătrân; a îmbătrâni fără a lăsa o
învăţătură înseamnă a muri fără ca cineva să se mai gândească pe urmă la tine; a avea
şi a nu da este cea mai neagră răutate.
Când doreşti să ştii, întrebi. Când vrei să fii capabil, studiezi. Când doreşti să
dai, te arăţi generos. Când doreşti binele, faci eforturi” ( p. 18 ).
“Meditând am petrecut zile întregi fără hrană şi nopţi întregi fără somn. Nu am
făcut progrese. Mult mai mult valorează studiul. A studia fără a reflecta este o pierdere
de vreme. A reflecta fără a studia este funest (periculos ).
Am încercat să meditez ziua întreagă. Prefer să studiez o clipă. Am încercat să
mă ridic pe vârful picioarelor ca să privesc: dar nu are valoarea înălţării pe o colină
pentru a contempla depărtările. (...) Studiaţi ca şi când nu aţi putea reuşi şi, încă mai
mult, ca şi când v-aţi teme că pierdeţi ceea ce ştiţi” ( ... ).
În vechime se studia pentru sine. Azi se studiază pentru ceilalţi. Cel ce iubeşte
studiul este aproape de cunoştinţă” ( pp. 19-20 ).

Înţelepciune
“Văzând un înţelept, aspiră să te armonizezi cu el. Văzând un prost, retrage-te în
tine însuţi şi îndreaptă-te” ( p. 20 ).
“Înţelepţii se poartă potrivit situaţiei şi nu invidiază nimic din afară. De sunt
bogaţi şi nobili, lucrează ca cei bogaţi şi nobili. De sunt umili şi săraci, lucrează ca cei
umili şi săraci. Dacă sunt barbari “I” sau “Ti”, ei lucrează ca barbarii “I” sau “Ti”. În
nenorocire şi durere lucrează ca cei nenorociţi şi ca cei plini de durere. (...) Ei nu
reproşează nimic Cerului şi nu urmează în nimic rău pe oameni” ( p. 75).
“Înţelepţii tratează cu respect chiar şi pe aceia cu care au relaţii fregvente”( p.
83).
“( Pentru înţelept sunt ) cinci frumuseţi: ”a fi generos, dar nu risipitor; a face să
se lucreze, fără a isca resentimente; a avea dorinţe, nu pofte; a fi mândru, nu trufaş; a
arăta maiestate, nu asprime” ( p. 94 ).

Moarte
“De-aş înţelege metoda într-o dimineaţă şi chiar seara să mor, cât de mulţumit
aş fi!” ( p. 15 ). ( Metoda, de la termenul “tao” format din două semne : “cap” = a merge
şi înseamnă tot ceea ce duce la scop - doctrină, învăţătură, cuvânt, etc. - şi “călare-
călăuză”, de unde semnificaţia de “adevărata călăuză” dată de Confucius metodei ).
“Când cineva nu ştie ce-i viaţa, cum ar putea cunoaşte ce este moartea?”(p.
103).
“Tu vrei să ştii dacă cei morţi au sau nu au cunoştinţa lucrurilor noastre?
Aşteaptă-ţi moartea - nu va fi prea târziu răspunsul atunci” ( p. 104 ).
“Când cineva dispreţuieşte moartea, nu se teme de nimic” ( p. 105 ).
“Când se reuneau pentru libaţii, inferiorii erau consideraţi drept superiori - în
felul acesta se înălţau cei umili. Se distingea culoarea părului fiecăruia - astfel se

26
 27

grupau pe vârstă. Urmau unii după alţii în ceea ce aveau de făcut. Practicau ceremoniile
lor şi politeţea. Cântau muzica lor. Venerau tot ceea ce strămoşii lor respectaseră. ei îi
tratau, fiind morţi, ca şi când ar fi fost vii. Considerau trecutul ca şi când s-ar fi păstrat
prezent”. ( p. 107 ).

Cu privire la înmormântare
“Kong Ţe, trebuia să o îngroape pe mama sa lângă tatăl său, în districtul Fang,
El a zis: “Am auzit spunându-se că, din vechime, se îngroapă fără a mai zidi morminte.
De aceea nu pot şti eu unde mi se găsesc toţi părinţi.
Şi a ridicat o moviliţă înaltă numai de patru paşi.
S-a întors singur de la înmormântare. Discipolii săi îl urmau. Ploaia cădea din
belşug. El i-a întrebat: “Pentru ce veniţi aşa de încet? Ei i-au răspuns: ”Pământul de pe
mormânt e luat de apă. El a tăcut. a treia oră, plângând, a zis: “Am auzit spunându-se
că cei vechi nu reparau mormântul” ( p. 105 ).
“Kong Ţe spunea: ”Locuitorii din Oe, când pun două sicrie în acelaşi mormânt,
le despart unul de altul. Cei care locuiesc în ţara Lu, în acelaşi caz, le apropie. E mai
bine”.
“Despre înmormântare înţeleptul răspunde: Cel mai important este respectul,
durerea este secundară. Apoi o înfăţişare slăbită. Culoarea feţei arată sentimentele.
Veşmintele de doliu dau aspectul jalnic” ( p. 106 ).

Părinţi
“Un proverb vechi spune: “Părinţii nu cunosc defectele copiilor lor”. “Numai
tata şi mama noastră se îngrijorează, cu adevărat, de bolile şi nenorocirile noastre”
( pp. 55-56 ).

Prieteni
“Să ai învăţători sinceritatea şi cinstea. Să nu ai prieteni care nu ar fi deopotrivă
cu tine” ( p. 43 ).
“Există trei feluri de prieteni buni şi trei care sunt funesti. Prieteni drepţi, cei
sinceri şi care au învăţat mult sunt favorabili. Amicii înclinaţi spre răutate, cei care ştiu
să linguşească şi cei înclinaţi spre viclenie sunt funeşti” ( ... ) “Criticând adesea un
prieten, ţi-l îndepărtezi!” ( pp. 57-58 )

Răutate
“Oamenii mici se ascund pentru a comite răul. Nu este exces la care ei să nu
ajungă. Când văd un om adevărat ei îşi ascund cu sforţări mari viciile şi îşi evidenţiază
calităţile. Omul, trebuie să se considere pe sine, ca şi când i s-ar vedea ficaţii, rărunchii.
Ce avantaje atunci! Aceasta se chiamă a identifica după interior aparenţa exterioară”
( pp. 36-37 ).

Respect
“Omul adevărat numai prin simpla sa înfăţişare impune teama; numai prin
sentimentele sale imprimă respect; numai prin cuvintele sale inspiră încredere” ( p.41 )
“Printr-o purtare demnă de respect, se evită părerile de rău”. ( p. 50 ).

27
 28

“Respectul se stabileşte începând cu cei mai în vârstă. El învaţă lumea la

supunere. Profesaţi concordia şi bunăvoinţa şi poporul îşi va aprecia familia. Profesaţi
respectul faţă de cei bătrâni şi poporul va găsi cu cale să asculte” ( p. 52 ).
“Fără respect nu există îndreptare. Iubirea şi respectul trebuie să fie baza
oricărui guvernământ” ( p. 59 ).

Smerenie
“Fann Tşre ceru înţeleptului să-l înveţe agricultura. Înţeleptul îi răspunse: “Eu
nu sunt tot atât de experimentat ca un bătrân agricultor. Un altul ceru atunci să-l înveţe
grădinaritul. Înţeleptul îi răspunse: “Eu nu am, în această privinţă, valoarea unui vechi
cultivator de zarzavaturi” ( p. 90 ).

Vorba
“A putea da un sfat şi a nu-l da,înseamnă uneori a pierde un om. A vorbi când nu
trebuie, înseamnă a pierde cuvintele” ( p. 26 ).
“Vorbele viclene tulbură virtutea” ( p. 27 ).
“Oamenii mici consideră denigrarea şi calomnia drept perspicacitate” ( p. 38 ).
“Trei greşeli sunt de evitat: “A-ţi da părerea înainte de a fi venit rândul tău să
vorbeşti; a nu spune nimic când timpul de vorbit ţi-a venit şi a vorbi înainte de a fi
observat starea sufletească a Seniorului” ( p. 84 ).
“Adevăratul senior nu înalţă pe om pentru un cuvânt şi nu dispreţuieşte o vorbă
din pricina omului care a pronunţat-o” ( p. 87 ).
“Când un om va vorbeşte, ascultaţi cu grijă sunetul vocii sale” ( p. 88 ).

Chiar dacă în 1905 doctrina confucianistă a fost abolită, ofrandele la temple

oprite, confucianismul mai dăinuie şi astăzi ca religie, cu atât mai mult cu cât în anii ‘90,
legislaţia chineză este din nou tolerantă, confucianismul, împreună cu taoismul mai
numără în China aproximativ 330 milioane de credincioşi.

I. 4. Lamaismul
Lamaismul este o formă de religie sincretistă compusă din vechile religii tibetane:
geug şi bon şi elemente budiste provenite din India şi stratificate în timp.
Pentru a înţelege lamaismul se cuvine trecerea în revistă a religiilor tibetane
originare, religii care mai au încă puţini exponenţi.

I. 4. 1. Religia Geug

Este cunoscută şi sub numele de religia oamenilor.

Ea este clădită pe structura vechilor mituri tibetane, caracterizate prin miraculos şi
fantastic. Potrivit acestor izvoare mitice zeii au fost concepuţi ca nişte “munţi sacri”.
Această consideraţie se explică prin relieful muntos himalaian al regiunii chineze “Tibet”.
Mircea Eliade, care a avut acces personal la studiul religiilor tibetane, dă într-o
lucrare amplă, spre justificarea celor spuse următorul text: “Unii dintre aceşti zei-munţi
au coborât pe pământ, aducând cu ei animalele, plantele şi probabil pe cei dintâi
oameni”.

28
 29

Ei au întemeiat astfel o lume a începuturilor, caracterizată ca peste tot ca fiind

beatifică. “Această epocă paradisiacă, în care oamenii trăiau în preajma zeilor, ar fi
durat zece mii de ani”. După care “un demon (care stătea ) închis în al nouălea etaj
subteran, a reuşit să scape şi a răspândit răul în lume. Zeii s-au retras în cer şi lumea a
continuat să decadă timp de sute de mii de ani. Totuşi, unii oameni continuă să practice
Geug, aşteptând “vârsta nelegiuirilor”, după care o nouă lume se va ivi, zeii se vor
reîntoarce pe pământ şi morţii vor învia”28.
Oamenii n-au fost cu totul lipsiţi de ajutorul zeilor. În sprijinul lor zeii au lăsat
“suveranul”. Suveranul ca fiu al cerului era legat neîncetat de cer printr-o funie de lumină
de culoare alb-gălbuie, numită mu. Când timpul vieţuirii suveranului, printre oameni, se
încheia, el nu murea, ci se topea în funia de lumină, iar funia se topea în cer. Locul lui era
luat de un alt suveran, tânăr, coborât din cer pe funia de lumină. Dar miturile spun că al
şaptelea suveran, din neglijenţă, într-o întrecere de tip “turnir”, şi-a retezat cu sabia funia
de lumină, despărţindu-se astfel de cer. El a fost cel dintâi suveran tibetan îngropat.
Numele lui era “Digmu”29.
De atunci oamenii practică religia cu nădejdea că zeii se vor reîntoarce într-o zi,
răul va dispare şi viata beatifică a începuturilor se va reinstala. Această nădejde o
exprimă ritualurile sărbătorilor, îndeosebi a “Anului Nou”.

I. 4. 2. Religia bon

Numele acestei forme religioase tibetane se leagă de întemeietorul ei Shenrab ni

bo (omul preot desăvârşit). Existenţa sa este legendară. El s-a născut după propria voie
într-o ţară din Apus, probabil “Persia”. Din palatul său ceresc a coborât în chip de
curcubeu şi a ajuns pe pământ, unde a luat chip de om. Îndată ce a ajuns între oameni
Shenrab ni bo se luptă cu prinţul demonilor, pe care-l învinge şi astfel supune, cu
puterile sale magice, pe toţi demonii întâlniţi în cale. Ba mai mult îi face păzitori ai
doctrinei şi tehnicilor “bon”, cu alte cuvinte îi transformă din răi în buni, din potrivnici
în slujitori.
Rolul său în mijlocul oamenilor nu s-a limitat doar la atât, ci i-a învăţat pe
oameni rugăciunile şi mijloacele magice de îndepărtare a demonilor. După acestea a
adunat şi orânduit toate datinile, riturile, tradiţiile mitologice, descântecele şi
formulele magice tibetane alcătuind “Canonul Bon”. Acestea fiind împlinite, el se
retrage din lume, practică asceza deplină atingând “Nirvana”.
Canonul Bon în forma accesibilă astăzi datează din secolul al XI-lea. El are 75 de
volume numite “Kanjur”, precum şi un număr de 131 de volume de comentarii,
numite “Tanjur”.
Doctrina acestor scrieri este în linii mari următoarea: “legea impermanenţei,
înlănţuirea actelor care zămislesc ciclul “samsara”. Scopul bonului este trezirea, starea
de “buddha” sau mai ales atingerea stării de “vacuitate”, aşa cum este ea înţeleasă de
forma budistă mahayanică”.30
Scrierile bon cuprind mai multe tipuri de cosmogonii, între care mai deosebite
sunt: cosmogonia “oului primordial” şi a “omului primordial”.
28
Eliade, Mircea “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1991, vol. III, p.
259.
29
Ibidem, p. 260.
30
Ibidem, p. 266.

29
 30

Redăm în continuare mitul “Omului primordial” pentru că acest mit face obiectul
şi altor cosmogonii: chineze, hinduse, iraniene şi germane. Am ales pentru exemplificare
tema prezentă şi în “Mitul lui Gesar”.
“Omul ( Purusha ) are o mie de capete, o mie de ochi, o mie de picioare,
acoperind pământul din toate părţile, el l-a întrecut cu zece degete,
Omul însuşi este întregul acesta, care a fost şi care va fi; e de asemenea
stăpânitorul nemuririi, căci creşte până dincolo prin hrană.
Iată cât este a sa măreţie, iar Omul e încă mai mare: un sfert al său sunt toate
fiinţele, trei sferturi îi sunt nemurirea din cer (...).
Când cu omul, drept prinos, zeii au întins sacrificiul. Primăvara i-a fost untul
topit, vara lemnul de foc; toamna prinosul (...).
Din sacrificiul acesta, prinos împlinit, s-a adunat laptele închegat; l-a prefăcut în
animalele din aer, din păduri şi din sate (...).
Când au despicat Omul, în câte părţi l-au rânduit? Ce este gura sa? Ce sunt
braţele? Coapselor şi picioarelor cum li se spune? Brahmanul a fost gura lui, braţele s-
au prefăcut în războinic ( rajanya ); coapsele sale sunt ce este lucrătorul ( vaisya ); din
picioare s-a născut slujitorul ( sudra ), luna s-a născut din minte ( manas ); din ochi s-a
născut soarele, din gură Indra şi Agni; din răsuflare s-a născut Vântul; din buric a ieşit
Văzduhul; din cap cerul s-a ivit; din picioare pământul, zările din ureche.
Astfel au rânduit lumile”31

Acest mit ca de altfel şi altele asemenea sunt dovada sincretismului care

caracterizează şi religia bon.
Peste aceste fundamente se va aşeza într-un timp destul de prelung lamaismul
tibetan, o formă religioasă aparte.

I. 4. 3. Lamaismul

Lamaismul este un sistem religios de factură budistă.

Tradiţia tibetană acordă pentru începutul lamaismului secolul VII, d. Hr., când
au început să pătrundă în Tibet călugări budişti indieni din Caşmir. Aceştia au
sensibilizat casa regală şi astfel regele Srong-brstan sgam-po (620-641) apare ca
instauratorul tradiţional al budismului tibetan. Dar documentele sunt mai tinere cu un
secol. Ele vorbesc despre regele tibetan Khri-sron-lde-brstan (755-797), care ar fi
invitat în Tibet două grupuri budiste: unul indian şi celălalt chinez, pentru a-şi
demonstra doctrina, metodele şi tehnicile de iluminare. Aceste două grupuri au
demonstrat în faţa regelui, iar regele a ales “Şcoala budistă indiană”, care promova o
iluminare treptată, ȋn detrimentul “Şcolii budiste chineze”, care promova o tehnică de
iluminare instantanee.
Odată opţiunea fiind exprimată, regele a invitat în Tibet pe marii maeştrii
budişti indieni: Santarakşita, Kamalasila şi Padmasambhava (acesta din urmă fiind
considerat adevăratul convertitor al tibetanilor la budism. Cf. C. Ch. Toussaint “Le dict
de Padma”).

31
”Rig Veda”, X. 90. “Cele mai vechi Upanişade”, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1993, pp. 225-226.
Watts, W. Alan “Calea Zen”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 54, trad. Iulia Waniek.

30
 31

Pentru tibetani India devine astfel “o ţară sfântă”, iar învăţăturile budiste
indiene “sacre”. În final tibetani se vor considera moştenitori şi păstrători a
tradiţiilor buddhiste indiene.32
Cu toate acestea pătrunderea buddhismului indian în Tibet nu s-a făcut ca o
ploaie pe lână, ci a avut şi momente de respingere. Aceasta pentru că tibetanii de jos
mai practicau vechile religii, iar unul dintre suverani vroind o renaştere a vechilor tradiţii
tibetane, provoacă chiar o persecuţie împotriva buddhismului. Regele Lamg Darma
(836-842) rămâne ȋn istoria tibetană ca persecutor.
În timpul acestei persecutii au fost profanate mănastiri, călugării au fost
obligaţi să se întoarcă la viaţa laică, bibliotecile buddhiste distruse spre
nemulţumirea multora.
Drept urmare regele Lamg Darma a fost asasinat, persecuţia oprită şi
buddhismul reaşezat în vechile-i cadre.
Renăscând din propria-i cenuşă, budismul tibetan se arată mai viguros.
Începe a asimila credinţele şi vechile tradiţii primid un caracter tot mai aparte.
Se delimitează două căi; Calea buddhistă Mahayana, în nord şi Calea buddhistă
Minayana.
Se traduc texte canonice indiene şi se revizuiesc vechile traduceri.
Se dezvoltă Cărţile canonice (Kanjur ) vor ajunge la 100 de volume, iar
comentariile lor la 225 de volume (Tanjur ).
Un imbod în dezvoltarea buddhismului tibetan îl va aduce maestrul tantric Atisa.
El a format o adevărată şcoală buddhistă. Urmaşul lui şi reprezentantul de seamă al lui
va fi Brom-sron.
Acesta face o adevărată reformă care vizează restaurarea structurilor originare: o
conduită morală severă a călugărilor, impunerea celibatului, asceza, metodele
tradiţionale de meditaţie, cresterea importanţei “gurului”, care în limba tibetană se
numeşte “lama”.
Această reformă va pune temeliile şcolii celor virtuoşi, care mai târziu se va numi
“Gelugpa”, de la “dge-lugs-pa”, virtuoşii.
Partea credincioşilor care n-au agreat reformele iniţiate de Brom-sron s-au
delimitat într-o şcoală aparte autointitulată tradiţională “Nyingmapa”, de la “Rnin-ma-
pa”, cei vechi”.
Dar virtuoşii iau avânt.
Ei fac călatorii de studiu în India, urmează şcolile indiene ale yoginilor,
misticilor, magicienilor, dintre care celebrii : Naropa, Marpa şi Milarepa.
Iar în anul 1578 reprezentantul virtuoşilor, numiţi şi “înnoitori”, pe nume
bTsong-kha-pa” a primit titlul de “Dalai Lama”.
De atunci şi până în zilele noastre Dalai Lama este recunoscut ca singurul
reprezentant religios-spiritual şi politic al Tibetului.

Elemente de doctrină lamaistă

32
Snelling, Jhon “Elemente de budism”, Ediţia I, traducere din limba englezã de Cãtãlin Mihai Gheorghe, R
A O International Publishing Company, Bucureşti, 1997, p. 60.

31
 32

Ideile de doctrină lamaistă mai importante sunt: cele patru adevăruri nobile; ciclul
samsara; iluminarea; altruismul; cele trei giuvaeruri şi conceptul bardo.

1. Cele patru adevăruri nobile lamaismul le păstrează din doctrina buddhistă. Ele sunt :
suferinţa autentică, cauzele suferinţei stau în dorinţe, nevoia de eliminare a suferinţei şi în
fine mijloacele prin care se poate suprima suferinţa sunt cele opt braţe ale “Căii de
mijloc”.

2. Samsara sau ciclul transmigrării sau al reîncarnărilor ca efect al dorinţei, al

suferinţelor şi al faptelor.

3. Iluminarea are trei trepte: “hotărârea de a se elibera de existenţa ciclică, punctul de

vedere corect asupra vacuităţii precum şi mintea altruistă a iluminării”33.

4. Altruismul care presupune din partea fiecărei persoane o atitudine binevoitoare şi

dezinteresată faţă de ceilalţi. La altruism se poate ajunge printr-un sistem de meditaţie
alcătuit din şapte trepte: recunoaşterea tuturor fiinţelor în calitatea lor maternă; a deveni
conştienţi de bunătatea celorlalţi oameni; a promova intenţia de a răspândi bunătatea; a
iubi pe oameni; a avea compasiune; a avea o atitudine socială; dorinţa altruistă a
iluminării celorlalţi34.

5. Cele tri giuvaeruri sunt: Buddha, Doctrina şi Comunitatea Spirituală.

6. Conceptul bardo cuprinde o filosofie pe înţelesul oamenilor şi se adresează stricto

sensu oamenilor. Rolul acestei filosofii este de a iniţia mortul pentru viaţa de dincolo
în care el trebuie să se elibereze de întuneric şi inconştienţă pentru a ajunge absolvirea
sau iluminarea. Pentru conceptul bardo lumea zeilor şi a spiritelor nu este nimic decât
inconştientul colectiv din minte.35
Acest concept face obiectul “Cărţii morţilor tibetane”, care propune
credinciosului lamaist ca înaintea morţii :”să examineze semnele prevestitoare ale
morţii aşa cum apar ele pe rând ( în corpul său muribund ), la care el ( prin
observarea caracteristicilor ) se autoeliberează de simptomele morţii. Apoi când toate
simptomele morţii sunt complete, ( el trebuie să întreprindă transferul, care conferă
eliberarea la simpla amintire ( a procesului ).36
Dacă acest transfer nu s-a realizat se citeşte “Thodol”-ul exact şi clar lângă
trupul mortului,iar dacă nu-i trupul de faţă se citeşte pe patul sau locul cu care era
repausatul obişnuit. Citirea o face un lama, un frate întru credinţă sau un prieten.
Citirea se face cât mai aproape de urechea repausatului, dar fără a o atinge.
Ritualul este următorul: “dacă se poate aduna o mare ofrandă să fie adusă în
adorarea Trinităţii. Dacă acest lucru nu se poate face, să se adune câteva obiecte,
asupra cărora se pot concentra gândurile, şi să se creeze în spirit o ofrandă pe cât
33
Dalai Lama “Comorile budismului tibetan”, Traducere din limba englezã de Dan Chiaburul ~ Claudia
Marinescu, Editura Erald, Bucureşti, p. 127.
34
Ibidem pp. 34-37.
35
Jung, C. G. “Comentariu psihologic la Bardo Thodol”, în “Cartea morţilor tibetanã”, Editura Moldova,
Iaşi, 1992, p. XXV, trad. Nicolae Ionel.
36
”Cartea Morţilor tibetanã”, p. 3.

32
 33

posibil nelimitată şi să se facă rugăciune. Apoi trebuie să se recite de şapte sau de trei
ori “Cărarea Bunelor Urări”, care invocă ajutorul şirului de Buddhas şi Bodhisattvas.
După aceea trebuie să se citească “Cărarea Bunelor Urări, care apără de teamă în
Bardo” şi “Cărarea Bunelor Urări, pentru o scăpare sigură din periculoasele capcane
din Bardo”, împreună cu “Cuvintele fundamentale din Bardo”, clar şi cu intonaţie
potrivită. De aceea trebuie citit acest Mare Thodol de şapte sau de trei ori, după
împrejurare. Întâi vine punerea faţă în faţă cu semnele morţii, aşa cum ies ele la iveală
în clipele morţii; în al doilea rând aplicarea marelui Amintitor viu, punerea faţă în faţă
cu Realitatea în timp ce el este în stare intermediară, şi în al treilea rând metodele de
închidere a porţilor matricelor când el caută renaşterea în starea intermediară”.37
Prin “starea de bardo” se înţelege starea intermediară pe care o petrece sufletul
unui om de la momentul morţii şi până în ziua a patrusprezecea, timp în care se
hotăreşte eliberarea sau reîncarnarea sufletului.
Acestea depind de posibilitatea sufletului de recunoaştere şi de discernere a
realităţi faţă de iluziile şi închipuirile minţii, care-i apar pentru a-l duce spre o nouă
reîncarnare. Recunoaşterea realităţii corespunde cu eliberarea, iar nerecunoaşterea
corespunde cu reîncarnarea.

I. 4. 4. Anexă cu extras din Cartea morţilor tibetană

a. Invocarea Buddhas-ilor şi a Bodhisattvas-ilor

“Ţinând în mână tămâie binemirositoare se repetă cu mare fervoare

următoarele: ”O, voi Buddhas şi Bodhisattvas, care locuiţi în cele zece direcţii,
înzestraţi cu mare compasiune, înzestraţi cu preştiinţă, înzestraţi cu ochi divini, înzestraţi
cu iubire, voi care daţi ocrotire fiinţelor vii, binevoiţi prin puterea marei voastre
compasiuni să veniţi aici : binevoiţi să primiţi aceste ofrande materiale si aceste ofrande
create mental, expuse aici. (...)
O, voi milostivilor, apăraţi-l ( pe cutare ), care este fără de apărare. Ocrotiţi-l pe
el care este fără ocrotire. Fiţi forţa lui de luptă şi prietenii lui. Ocrotiţi ( -l ) de marea
întunecime din Bardo. Întoarceţi-l de la marea spaima şi groază ale Zeilor Morţii.
Salvaţi-l din lungul şi îngustul drum de trecere din Bardo”. (...)
O, tu Trinitate, ocroteşte-l de nefericirea din Bardo. Spune acestea cu mare
smerenie şi credinţă, repetă-le şi pune ( pe toţi ) ceilalţi ( de faţă ) să le repete de trei
ori”38.
b. Calea bunelor urădi pentru salvarea din periculosul pasaj îngust din Bardo :
“O, voi Învingători care locuiţi în cele zece direcţii şi fii ai voştre (...) Când - din
cauza amăgirii - eu şi alţii rătăcim în Sangsara, de-a lungul strălucitei căi de lumină a
ascultării concentrate, a reflectării şi a meditaţiei, să ne conducă Gurus-ii liniei
iluminate (...) să ne conducă Bhagavan Vajra-Sattva (...) să ne conducă Bhagavan-
Sambhava (...) să ne conducă Bhagavan Amitabha (...) să ne conducă Bhagavan
Amogha-Siddhi (...) să ne conducă Bhagavan Vairochana (...) să ne conducă cetele de
Bhagavani Mânioşi (...) să ne conducă eroicii Deţinători ai Cunoaşterii (...) să fim
transpuşi în starea desăvârşitei buddheităţi.

37
“Cartea morţilor tibetană”, Editura Moldova, Iaşi, 1992, p. 4, trad. de Ionel Nicolae.
38
Ibidem, p. 84.

33
 34

Elementele eterice să nu se ridice ca duşmani;

Fie ca noi să vedem Împărăţia albastrului Buddha.
Elementele apoase să nu se ridice ca duşmani;
Fie ca noi să vedem Împărăţia albului Buddha.
Elementele pământeşti să nu se ridice ca duşmanii;
Fie ca noi să vedem Împărăţia galbenului Buddha.
Elementele de foc să nu se ridice ca duşmani;
Fie ca noi să vedem Împărăţia roşului Buddha.
Elementele aeriene să nu se ridice ca duşmani;
Fie ca noi să vedem Împărăţia verdelui Buddha.
Elementele culorilor curcubeului să nu se ridice ca duşmani;
Fie ca noi să vedem toate Împărăţiile lui Buddha.
Fie ca noi să ajungem ca toate sunetele ( în Bardo ) să le recunoaştem ca propriile
noastre sunete;
Fie ca să ajungem ca toate radiaţiile să le recunoaştem ca propriile noastre radiaţii;
Fie ca să ajungem să obţinem Tri-Kaya în Bardo” ( Cartea morţilor tibetană, II, “Calea
bunelor urări”, 1-10 ).

c. Versuri fundamentale din cele şase Bardo

“O, acum, când mi se iveşte locul de naştere Bardo,
Renunţând la lene - fiindcă nu există lene în viaţa unui credincios adevărat - intrând în
Realitate recules, ascultând, reflectând şi meditând, ducând pe cale cunoaşterea
adevăratei naturi a fenomenelor şi a spiritului, Tri-Kaya să fie atinsă: Pentru ca odată
înfăţişarea umană obţinută să nu mai fie timp nici ocazie s-o risipesc”. ( III, 1 )
“O, acum când mi se iveşte Bardo al Realitaţii,
Lăsând orice spaimă, frică şi groază de toate apariţiile,
Ceea ce apare să recunoască ca propriile mele forme de gândire,
Să le cunosc ca fantome în Starea Intermediară;
S-a spus “Vine un timp, când punctul de cotitură este atins; nu te teme de cetele
Blânzilor şi Mânioşilor, care sunt propriile tale forme de gândire” ( III, 5 ).
“O, acum cbnd mi se iveşte Bardo al Renaşterii,
Ţinând concentrat o singură dorinţă,
Să fiu capabil să continu cursul faptelor bune prin eforturi repetate;
Poarta matricei să rămână închisă şi dezgustul în amintire;
A venit ceasul când încordarea şi pura iubire sunt necesare;
Fie să îndepărtez pizma şi să meditez asupra Gurului Tată-Mamă” ( III, 6 ).

d. Calea Bunelor urări care apără de frică în Bardo:

“Când jocul vieţii mele este la capăt, rudele din această lume nu-mi ajută cu
nimic.
Când eu rătăcesc cu totul singur în Bardo, o, voi Învingători blânzi şi mânioşi, folosiţi
puterea milei voastre pentru ca întunericul Ignoranţei să se risipească”.
“Când rătăcind singur, despărţit de prietenii dragi,
Îmi apar aici întruchipările formelor mele de gândire vide,
Fie ca Buddhas-ii să-şi exercite puterea milei lor divine,
Astfel încât nici frica nici groaza să nu domnească în Bardo”.

34
 35

“Când limpezi radiaţii ale celor cinci Înţelepciuni strălucesc acum peste mine, fie
să ajung ca, nici îngrozit, nici înspăimântat, să le recunosc ca venind din mine însumi;
Când mi se ivesc aici fantomele formelor Blânzilor şi Mânioşilor, fie ca să ajung că obţin
siguranţa neînfrânării şi astfel să recunosc Bardo” ( IV, 1-3 ).
“Când voi vedea viitorii părinţi în unire, fie să-i privesc ca pe o pereche divină,
Învingătorii, Blânzii şi Mânioşii Tată- Mamă.
Când voi obţine puterea de a mă naşte oriunde spre binele altora, fie să obţin corpul
desăvârşit, distins cu semne şi podoabe”.
“Când voi obţine corpul unei fiinţe masculine - ceea ce este bine - fie să-i
eliberez pe toţi cei care mă văd şi mă aud, fie ca reaua karmă să nu mă poată urmări şi
meritele pe care le am să mă urmeze şi să se înmulţească”.
“Oriunde şi oricând ar trebui să mă nasc, fie să întâlnesc acolo Învingătorii,
Zeităţile Blânde şi Mânioase ca să pot merge şi vorbi imediat ce mă voi naşte. Fie să
obţin interlectul care nu uită şi să-mi amintesc de viaţa anterioară sau de vieţile mele
anterioare”.
“În toate diversele ştiinte, mari, mici şi mijlocii să fiu capabil să obţin
perfecţiunea numai prin ascultare, reflecţie şi vedere; în orice loc mă voi naşte să-mi fie
o promisiune favorabilă. Facă-se ca toate fiinţele vii sa fie înzestrate cu fericire” ( IV,
11-12 ).
“Prin graţia divină a nenumăraţilor preabuni Blânzi şi Mânioşi şi prin undele
harice ale Realităţii în întregime pure, şi prin undele harice ale concentratei devoţiuni a
credincioşilor mistici, facă-se ca, orice s-ar ura, să fie aici împlinit imediat” ( IV, 14. ).
“Bardo” s-a sfârşit.

II. INTRODUCERE IN HINDUISM

Rezumat

35
 36

Hinduismul reprezintă un amestec de doctrine preluate de la vechile religii

preariene, din vedism, brahmanism, creştinism şi islam.
Ca bază, hinduismul are însă doctrina şi cultura brahmană, de unde şi apelativul
lui, de neobrahmanism.
Procesul constituirii sale a fost îndelungat. Întinderea se datorează în primul
rând învăţătorilor ambulanţi, aşa numitor guru care au colindat satele şi oraşele
propovăduind învăţătura religioasă a Vedelor. O mulţime dintre ei au fost consideraţi
eroi în care s-a întrupat însăşi divinitatea. Atunci când aceştia cereau revenirea la
învăţătura vedelor se creea mediul propice pentru apariţia unor secte religioase. În
cadrul acestora se propovăduia revitalizarea credinţei.
Aşa s-a întâmplat şi cu constituirea propriu-zisă a hinduismului, ca religie de
sine statătoare. Propovăduindu-se revenirea la vechii zei, după secole de budism şi
jainism, s-a ajuns la consacrareea tridei ancestrale: Vişnu, Brahma, Şiva.
Timpul constituirii hinduismului, ca religie, este considerat a fi în Evul Mediu pe
o durată lungă de timp ȋn sec. VI - XIV, d. Hr., cu începere din perioada de formare a
orânduirii feudale indiene şi cu extensie până în epoca modernă.
Până să se ajungă aici, s-a parcurs cale lungă, pe marginea căreia, privind se
văd de mult trecute, dar nu de tot abandonate, religiile care se constitue trepte ale
devenirii hinduse.
Aceste trepte coboară în timp până în mileniul al V-lea î. Hr., când, în Valea
Indusului, apar cele dintâi vetre urbane, ca semn al unei civilizaţii reale.
Se cer parcurse aceste trepte pentru ca studiul hinduismului să nu producă vre-o
ruptură în înţelegerea fenomenelor religioase, ci ruptura de nivel prin care cugetul să se
înalţe spre neîncetatul şi infinitul senin uranic.
Cea dintâi treaptă a sintezei hinduse o putem numi treapta civilizaţiei preariene.

Disertaţia

II.1. Prearianismul

Prearianismul este numele sub care se încearcă ȋnţelegerea primelor pagini din
bucoavna vremii care a scris, cu cetăţi, figurine şi sigilii, numeroase mărturii pe Valea
Indusului şi pe văile afluenţilor lui. Aceste forme de comunicare, au ca finalitate concretă
o formă de cunoaştere azi consacrată, aceea bazată pe mărturii ale lucrurilor făcute de
mâna omului şi lăsate, în trecerea lui efemeră prin viaţă, în urma lui, ca nişte şoapte
pentru posteritate. Prin ele sunt mereu vii civilizaţii care au murit puţin sub nisipuri şi
vălul vremii.
O asemenea civilizaţie s-a descoperit pe Valea Indusului şi pe văile afluenţilor lui,
o civilizaţie care ne vorbeşte prin: salbă de oraşe, figurine, sigilii, podoabe, despre viaţa şi
trairea religioasă a locuitorilor care au trăit într-un timp ce scapă istoriei scrise
cronologic.
Oraşe aşezate pe ambele maluri ale Indusului, dar şi pe văile afluenţilor lui a
căror ruine încă înalte de până la 12-13 m, vorbesc prin cele ce le conţin: citadelă zigurat

36
 37

cu funcţie clară religioasă; ziduri de apărare, străzi cu locuinţe dotate cu sistem de

salubrizare avansat, sistem de băi permanente; clădiri din piatră; copaci sacri îngrădiţi39.
Cu privire la datarea acestora se poate spune doar că pe la 2.500 î. Hr. aceste
oraşe erau deplin realizate. Între ele mai importante, dar şi izbitor de asemănătoare sunt:
Harappa, în zona mai înaltă, situat pe afluentul Porali, şi Mohenjo Daro, la aprox. 400 km
mai în jos, pe fluviul Indus. Mircea Eliade crede că aceste două oraşe erau centre
administrative, de acelaşi rang, ale unui posibil imperiu unitar. Ca uniformitatea şi
continuitatea culturală se explică prin existenţa unui regim întemeiat pe autoritate
religioasă.40 După W. A. Fairservis, strămoşii harappienilor descindeau din agricultorii
prearieni ai Iranului.41
Figurinele indică cultul Zeiţei Mamă şi a Marelui Zeu, probabil că este vorba
despre zeul Şiva, cel mai popular zeu indian regăsit la orice strat de cultură şi civilizaţie.
Sigiliile între care mai importante sunt cele a căror desene prezintă; pe Marele zeu
înconjurat de animale sălbatice; un sacerdot oficiind alături de alţi doi care se roagă
îngenunchiaţi şi însoţiţi fiecare de câte un şarpe cobră; un personaj imobilizând doi tigri
(asemenea lui Ghilgameş); un zeu cornut, cu picioare şi coadă de taur (asemănător lui
Enkidu); spirite ale arborilor; procesiuni cu personaje care poartă stindarde, stau ca
mărturie a unei vieţi religioase.
Obiectele de podoabă mai semnificative sunt turbanul (care surprinde prin faptul
că nu se regăseşte în textele vedice, ci e amintit doar după epoca brahmanelor, dar care a
fost şi este o realitate indiană, dovadă că s-a transmis prin intermediul popolar 42;
pieptenele de fildeş; podoabele de nas.
Toate acestea au fost păstrate în părţile sudice către gura de vărsare a Indusului,
unde, curând după arienizarea Pnndjab-ului (aproximativ ȋn anul 1.750, î. Hr.), s-a
declanşat procesul marii sinteze care trebuia să devină într-o anume vreme Hinduismul.
Aşa se explică faptul că deşi cultul Marii Zeiţe, cultul zeului Şiva, dendrologia,
ascetismul şi yoga, apar pentru prima dată în India, ca expresie religioasă a unei înalte
civilizaţii urbane, toate acestea sunt, în India medievală şi modernă, caracteristicile
devoţiunii populare.43

II. 2. Vedismul
Izvoarele vedismului sunt constituite de scrierile vechi : Vedele
1. Rig Veda, numită şi veda imnelor de laudă. Ea cuprinde o colecţie de imne şi rugăciuni
adresate zeilor, îndeosebi cu prilejul sacrificiilor. Numărul imnelor este de 1.020, grupate
în zece cărţi. Imnele sunt adevărate caracterizări ale zeilor şi, deci, sursă principală a
cunoaşterii însuşirii lor;
2. Sama Veda, adică veda cântecelor, cuprinde textele cântecelor care însoţeau sacrificiul;
3. Yajur Veda, veda formelor sacrificiale, este un adevărat manual ce conţine formule şi
instrucţiuni pentru săvârşirea sacrificiului. Redarea lor este îndeosebi în proză;
4. Atharva Veda, veda preoţilor mitici ai focului, cuprinde formule magice, descântece,
exorcisme, pentru nevoile credincioşilor, cu alte cuvinte, elementele de magie albă. În ea
se află riturile specifice naşterii, morţii şi sacrificiilor private.
39
Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii, p. 52.
40
Mircea Eliade, Le Yoga, p. 384 şi u.
41
W. A. Fairservis, Originile (Rădăcinile) vechii Indii, p. 195.
42
Jean Marie Casal, Civilizaţia Indusului şi enigmele ei, Buc. 1978.
43
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 131.

37
 38

Aceste izvoare sunt cele care ne mijlocesc cea de a doua formă de cunoaştere a
religiilor indiene, cea prin comunicare scrisă, comunicare pe care o fac în istorie triburile
ariene care au pătruns în Valea Indusului, migrând din Asia Septentrională, în cel de al
doilea mileniu î. Hr.44, aşa cum îi dovedesc vocabularul care era comun cu cel al
indoeuropenilor. Stau mărturie nume de animale şi de arbori: lup, urs, gâscă, somon de
râu, viespe, albină, mesteacăn, fag, stejar, salcie.
Şi ocupaţiile le erau comune, adică păstoritul cornutelor mari, a cabalinelor,
ovinelor, porcinelor, dar şi o oarecare agricultură. Acestea au dus la ierarhizarea
incipientă în clasa de jos şi clasa oamenilor nobili, acei airya în avestică şi arya în
sanscrită.
Noii veniţi s-au impus repede, cel mai adesea prin luptă. Imnele evocă luptele
împotriva acelor dasa ori dasyu în care se pot recunoaşte supravieţuitorii civilizaţiei
Indusului. Ei sunt descrişi ca având cu pielea neagră, faţa turtită, ceea ce le aducea
apelativul de fără nas, vorbind o limbă barbară, dar bogaţi în turme şi locuind în oraşe
întărite, numite pur.
Acestea sunt oraşele pe care zeul aryenilor, Indra, le asedia şi le distrugea, de
unde şi numele zeului de Indra Purandara, adică distrugătorul de cetăţi. Textele vedice
mai fac aluzie la ruinele locuite de către vrăjitoare, adică la vechile cetăţi părăsite în mod
enigmatic.
Cu vremea începe simbioza şi sinteza hindusă, precum s-a mai arătat. Aşa se face
că adesea acel dasa să fie lăudat (Rig Veda, 8, 46, 32). Se vor face căsătorii mixte ceea ce
va duce la schimbarea limbajului, prin adăugarea unor foneme -consoane cerebrale- ne
mai întâlnite în alt idiom indo-european, nici în cel iranian. Vocablarul vedic păstrează un
mare număr de cuvinte anariene şi în plus unele mituri sunt de origine autohtonă.45

Cadrul religios vedic

Prezentarea cadrului religios vedic este un lucru anevoios, deoarece în literatura
vedică nu sunt istorisiri complete despre zei. La aceasta se adaugă perioada lungă de
vreme în care s-au formulat Vedele. Natura şi atributele fiecărui zeu ne fiind precizate s-a
atribuit adesea unui zeu însuşirile altuia.
S-a ajuns să se vorbească chiar despre un anume monoteism vedic, dar George
Dumezil46 este de părere că oricare ar fi fost elanurile pietăţii poeţilor vedici, n-au gândit
niciodată monoteist, n-au dorit, de exemplu, ca Varuna să fie unicul lor zeu.
Rig-Veda împarte zeii principali în trei grupe a 11 zei fiecare. Aceste grupe sunt
alcătuite tripartit după spaţiul dominant: cer, atmosferă, pământ.47
Din grpa zeilor uranici cei mai deosebiţi sunt: Dyaus şi Varuna.
Din grupa zeilor atmosferici mai important este Indra.
Din grupa zeilor tereştri cei mai cântaţi sunt: Agni, Soma,Vişnu, Rudra-Şiva.

II. 3. Brahmanismul şi mişcarea de reformă a lui Siddhartha Gautama /

Buddha

II.3.1. Siddartha Gautama ȋn contextul brahmanic.

44
Thomas J. Hopkins, Religiile tradiţionale ale Indiei, 1971, p. 3.
45
Mircea Eliade, Le Yoga, pp. 348 şi 409.
46
G. Dumezil, Divinităţile indo-europenilor, Paris, 1952, p. 5.
47
Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, pp. 200-201.

38
 39

În anul 1896, în localitatea Rummindei, din nord-estul Indiei, s-a descoperit o

coloană, considerată a fi una şi aceeaşi cu cea văzută de către perelinii chinezi : Fa Hien (
între 399-414 ) şi Hiuen Ţang ( Hinon Zang ), prin 629 şi 645, d. Hr. Acesta din urmă a
menţionat în scris inscripţia de pe coloana, îngropată pe jumătate. Această coloană
răsplătea cercetările neobosite ale încrezătorului sanscritolog H. Oldenberg, care căuta
mărturii palpabile, în stare să scoată din legendă şi să fixeze în cronologia timpului, viaţa
lui Siddharta Gautama. Întemeietorul budismului era considerat o legendă, cu atât mai
mult cu cât el a fost divinizat, şi în cinstea lui s-au ridicat temple.
Întâmplarea a făcut ca pe acea coloană, simbol al stâlpului sacru, să se afle o
inscripţie incizată, pe care nici vremurile, nici praful pământului, care a acoperit-o, n-a
şters-o. Această inscripţie consemnează scutirea de impozite a satului Lumbini (astăzi
Rummindei), de către regele Aşoka, în anul 249, î. Hr., în semn de respect şi omagiu adus
locului în care s-a născut întemeietorul budismului. Satul cu pricina se află foarte aproape
de oraşul Kapilavastu, capitala statului în care s-a născut Buddha. Inscripţia este
următoarea:”Când Aşoka a fost uns la 20 de ani, el a venit în acest loc, unde s-a născut
Buddha Sakyamuni, spre a-l venera. El a ridicat un monument din piatră reprezentând
un cal şi un stâlp de piatră, pentru a arăta că aici s-a născut Preafericitul. El a scutit de
taxe satul Lumbini şi n-a cerut decât a opta parte din roadele pământului”.48
Se confirmă astfel tradiţia care spune că Siddhartha s-a născut în satul Lumbini,
pe când părinţii săi regeşti se duceau în vizita la Koli, ca să-şi vadă rudeniile. În plus pe
locul în care a existat atunci oraşul Kapilavastu, s-a descoperit o urnă cuprinzând cenuşă
şi resturi de oase calcinate, presupuse a fi ale lui Buddha. Aceste rămăşiţe au fost
distribuite principilor şi nobililor prezenţi la ceremonia incinerării. Urna cu pricina s-a
descoperit într-o “stupa”.49
Siddhartha s-a născut probabil în anul 560 î. Hr., ca fiu al rahajului clanului
Sakya. Prin naştere primeşte numele de Siddhartha = Cel care şi-a ajuns scopul. Al doilea
nume, în sanscrită fiindu-i Gautama. În final se va numi Buddha = Iluminatul.
Părinţii săi au fost Suddhodana, un mic rege din Kapilavastu, şi Maya. După
tradiţie, mama sa ar fi murit la şapte zile după ce l-a născut.
Naşterea sa este prezentată legendar. Mama sa se prinde de creanga unui copac
( imagine care se regăseşte pe pictogramele preariene ), iar copilul iese din coapsa
dreaptă. Abia născut, Bodhisarrva ( salvatorul ) face şapte paşi înspre nord şi scopate un
răget ca un leu, exclamând: ”sunt cel mai înalt din lume; sunt cel mai bun din lume; sunt
cel mai bătrân din lume : aceasta este ultima mea naştere; nu voi mai avea o altă
existenţă”( Majjhimanikaya, III, p. 123 ). Cu alte cuvinte, la naşterea lui se aboleşte
spaţiul şi timpul.
Miracolele continuă: când a fost întrodus în templul brahmanic, chipurile zeilor s-
au ridicat de la locurile lor şi au căzut la picioarele lui Bodhisatva şi au cântat un imn
întru slava sa. ( Dalita vistara, pp. 118 sq ); cercetându-i corpul, ghicitorii recunosc cele
32 de semne fundamentale şi cele 80 de semne secundare ale “marelui om” ( mahapuruşa
) şi declară că va fi un suveran universal sau un Buddha; un bătrân “rşi” ( călugăr ), Atisa,
48
Vasilescu, Emilian, “2.500 de ani de la moartea lui Buddha”, în Studii Teologice, IX/1957, nr. 5-6,
Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, pp.414-420; Potter, C. F.,
Op. cit. p. 123.
49
Vasilescu, Emilian, “Istoria religiilor”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B. O. R., Bucureşti,
1975, p. 223.

39
 40

zboară prin aer, din Himalaia până la Kapilavastu, cere să-l vadă pe noul născut, îl ia în
braţe, şi înţelegând că va ajunge un Buddha începe să plângă, ştiind că el, Atisa, nu va
trăi îndeajuns ca să-i poată urma învăţătura.50
Când Siddharta a împlinit 16 ani, tatăl său i-a construit trei palate : unul pentru
anotimpul friguros, unul pentru vară, iar al treilea pentru anotimpul ploilor, apoi i-a căutat
o nevastă. Dar cum regii vecini nu pregetau să-şi dea fetele după un copil răsfăţat,
legenda spune că tânărul a cerut să i se aducă un arc ce putea fi întins doar cu eforturile
reunite a o mie de bărbaţi. Arcul adus el l-a întins doar cu degetul gros de la picior.
Auzindu-se această ispravă, fetele de peţit au apărut cu miile. Şi astfel s-a căsătorit, la
vârsta dintre anii 16-20, cu o prinţesă pe nume Yasodhara, cu care a trăit, în cele trei
palate, vreme de 10 ani, până i s-a născut un fiu, numit Rahula. Viaţa dusă alături de
Yasodhara a fost idilică, petrecută în petreceri, vânătoare şi lux, definită într-un cuvânt
“desfătare”.
Dar cum cei prea mult strică, şi pe tânărul prinţ l-a săturat o astfel de viaţă, şi i s-a
cuibărit în suflet dorinţa de a experia altceva. Această dorinţă a fost adusă la cunoştinţa
tatălui său de către un ghicitor. Atunci regescul părinte a început supravegherea atentă, a
fiului său. Nu era încă cazul. Siddharta era conştient că nu putea părăsi viaţa socială şi de
familie până la împlinirea vârstei de 30 de ani şi până la asigurarea unui succesor. Dar
aceste condiţii au fost la vreme împlinite. Şi ca povestea să fie deplină, tocmai pe atunci,
la o plimbare prin grădina palatului are patru întâlniri deosebite. La porţile grădinii vede
pe rând: un bătrân, descrepit, rezemat în toiagul neputinţelor; un bolnav, slăbit, livid, ars
de ferbinţeala febrei; un mort, iar însoţitorul îi spune ca nimeni nu scapă de moarte şi în
fine, un ascet, care cerşea calm şi senin, dând a spune prin atitudinea sa că religia este
succeptibilă a da valoare vieţii pământeşti şi a te vindeca de mizeriile ei.
Toate acestea îl determină să plece curând, şi s-o facă prin fugă. În tot planul lui s-
au amestecat şi zeii, şi ei doritori de înoirea vieţii. Aceştia îl trezesc într-o noapte şi-l pun
să contemple trupurile goale ale concubinelor sale adormite. Dezgustat de imaginea
descoperită, îşi trezeşte scutierul, pe Chandaka, şi, în timp ce zeii scufundă într-un somn
adânc întregul oraş, ei ies prin poarta de sud-est şi gonesc vreo zece leghe, după care se
opresc. Prinţul îşi taie părul, se schimbă în haine de vânător, iar pe scutierul său îl trimite
înapoi la palat.
Cutreieră ţinuturi întregi ca vânător, dar nemulţumit, se face ascet itinerant,
folosind numele de Gotama (Gautama). Este ucenic la asceţii vestiţi ai vremii: Arada,
din Vaisali, apoi la Udraka, din Mandala. Curând îi întrece pe toţi în tehnicile vremii, şi
îşi face proprii ucenici. Toate acestea neaducându-i mulţumirea. Aşa se face că începe un
program ascetic deosebit de aspru. Va ajunge să se hrănească doar cu un grăunte de
“mei” pe zi, iar în cele din urmă se dedică unui post total, convins că stăpâneşte tehnicile
“tapas”. Mai rămăsese într-nsul doar o fărâmă de putere. Se convinge atunci că nu este
aceasta calea desăvârşirii şi acceptă de la o femeie o ofrandă de orez fiert, cu care se
întramă. Ucenicii care-i admirau tapasul, îl părăsesc. Rămas singur, recăpătându-şi treptat
puterile, se retrage la liziera unei păduri, aşezându-se sub un arbore de pipal ( ficus
religiosa asvattha ), hotărât a nu se scula până nu vă gasi răspunsul.
Dar încă înainte de a-şi începe meditaţia este asaltat de “Mara” ( moartea )
împreună cu armata ei de demoni, stigoi şi monştri, dar meritele celui ce era deja
înţeleptul din familia Sakya ( Sakyamuni ) şi dispoziţia lui blândă crează o zonă
50
Eliade, Mircea ”Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. II. p. 69.

40
 41

protectoare şi atacul terifiant al acestora este respins. Mara se retrage înainte de ivirea
dimineţii. Victorios în confruntarea cu demonii, el se va dedica exclusiv trezirii,
iluminării. Intră în meditaţie şi rămâne în ea şapte săptămâni, timp în care va descoperi
cele patru adevăruri nobile şi va deveni Buddha. Este timpul unui nou atac. Mara revine
şi-i propune să intre în Parinirvana, şi să renunţe la propovăduirea doctrinei salvării, pe
care tocmai o descoperise. Dar cu gândul că sunt mulţi oameni care trebuie salvaţi, el îl
respinge din nou pe Mara.

II. 3. 2. Propovăduirea lui Buddha

Hotărât a predica şi altora adevărurile descoperite, el se îndreaptă spre Benares,
unde într-o mănăstire, pe locul actualului Sarnath, îşi regăseşte ucenicii (cei 5 discipoli
care l-au abandonat). Demonstrându-le că a ajuns Buddha, ei se convertesc, devin sfinţi,
şi roata legii se pune în mişcare.
Convertirile se vor înmulţi. Printre cei convertiţi nominalizăm pe : regele din
Magdala, maieştrii Sariputra şi Maudgalayana, ascetul Mahakasapa, tatăl şi mama sa
vitregă ( care va ajunge cu o suită de prinţese să întemeieze un ordin monahal budist
feminin ), verii săi Ananda şi Devadatta, şi mulţi alţii, întemeind o comunitate de călugări
şi una de călugăriţe, fiecare de peste câteva zeci de mii.
Ajuns la vârsta de 80 de ani, în drum spre capitala tribului Malla, Kusinagara,
după ce cinase cu toţi călugării săi din Vaisali, obosit de drum, frânt de boala primită de
curând (dezinterie ), de intoxicaţia cu carne de porc şi ciuperci, pe care le consumase la
ultima cină, Buddha a murit, spre surprinderea adepţilor săi.
Momentul morţii este redat astfel: “poposeşte într-un tufiş, se aşează între doi
arbori, cu faţa la apus, cu piciorul stâng alungit peste cel drept, îşi cheamă discipolii, îi
întreabă dacă mai are vreunul îndoieli cu privire la Lege şi Disciplină şi le adresează
ultimele cuvinte : ”mă adresez vouă călugărilor cerşetori : nu vă precupeţiţi străduinţele
voastre!” Şi fiind veghea a treia şi ultima din noapte, el străbate etapele meditaţiei
intrând prin ele în Parinirvana şi se stinge. Era noaptea cu lună plină a lunii Karttika,
noiembrie 478, î. Hr.”51
Ultimele lui cuvinte par a fi fost: ”vă spun vouă, călugărilor, că tot ce se
compune din mai multe elemente este trecător; luptaţi cu înflăcărare!”52
Trupul său a fost în cele din urmă incinerat şi osemintele i s-au păstrat în urne
funerare. Dăruite prinţilor convertiţi, ele au fost depuse în locuri speciale, care au devenit
cu vremea locuri de perelinaje, locuri în care i s-au ridicat chiar temple.
Astfel, cel care căutase calea adevărată a vieţii, cel care a fugit de traiul bun, cel
care a renunţat la zei, a fost în final zeificat. Ateul a devenit zeu!

II. 3. 3. Mesajul lui Buddha

Cele patru adevăruri fundamentale sunt:

1. Orice viaţă înseamnă suferinţă. Totul este suferinţă: naşterea, boala, bătrâneţea,
moartea sunt suferinţe; despărţirea de orice este suferinţă.

51
Ibidem, p. 76.
52
C.F.Potter,Op.cit.p.136.

41
 42

2. Izvorul suferinţei este dorinţa. În dorinţă, poftă, sete (tanha), stau determinările
reîncarnărilor.
3. Izbăvirea de suferinţă se obţine prin încetarea dorinţei. Eliberarea de durere ( dukkha )
constă în abolirea poftelor. Ea echivalează cu Nirvana.
4. Calea izbăvirii de suferinţă este aceea celor opt braţe. Este vorba de Calea de mijloc.
Calea de mijloc : -memoria dreaptă
-meditaţia dreaptă
-privirea dreaptă
-judecata dreaptă
-vorbirea dreaptă
-purtarea dreaptă
-îndeletnicirea dreaptă şi în fine
-faptele drepte
Buddha se dovedeşte un bun psiholog, un învăţător practic. Dar pentru că nu a
găsit răspuns la toate problemele vieţii, pe care a încercat să le rezolve fără intervenţia
unor divinităţi, el s-a folosit de teoria “samsara” care postulează reîncarnarea. Eliberarea
“mokşa”, din ciclul reîncarnării, se obţine, potrivit doctrinei budiste, urmând calea de
mijloc, cu cele opt braţe.
Cât priveşte puterile miraculoase, maestrul Buddha a recunoscut că drumul către
Nirvana, ca dealtfel în Yoga clasică, drumul către “samadhi” ( disciplina mentală,
gândirea corectă ), duce la dobândirea de puteri miraculoase ( siddhi, pali: iddhi ). Or
acest lucru îi punea înainte o problemă deşi veche, totuşi nouă. Pe de o parte puterile sunt
câştigate, inevitabil, în cursul practicii şi se constituie în indicii precise doveditoare a
progresului spiritual al ascetului. Pentru ascet ele sunt dovada că acesta este pe punctul de
a se decondiţiona, că a suspendat legile naturii, în angrenajul cărora era prins şi strivit. Pe
de altă parte, aceste puteri pot deveni periculoase, ele ispitindu-l pe călugărul “bhikkhu”
cu o vană stăpânire a lumii, iar în rândul profanilor ele crează o mare confuzie. Aceste
puteri fac de asemeni parte din rândul celor cinci clase de Ştiinţe superioare ”abhijna” :
siddhi (ochiul divin, auzul divin, cunoaşterea gândirii altuia, amintirea existenţelor
anterioare).
Nici una dintre acestea nu se deosebesc de puterile succeptibile a fi dobândite şi
de călugării nonbudişti. În plus etalarea unor astfel de puteri, nu ajută la programarea
salvării, alţi yogini şi estatici putând face la fel, iar profani puteau fi îndreptăţiţi a crede
că este vorba de magie. De aceea Buddha interzice sever, etalarea unor atari puteri
miraculoase înaintea profanilor.
Cum Buddha nu a lăsat nimic în scris, ucenicii săi ar fi consemnat în scris în
“Tripitakas” învăţăturile sale. În forma accesibilă această lucrarea este redactată în limba
pali. Tripitakas, înseamnă trei coşuri. Numele vine de la coşurile în care se ţineau sulurile
înscrisurilor budiste.
Budismul a cerut omului calităţi superioare, atât trupeşti cât şi sufleteşti, pentru a
înainta eroic pe calea iluminării şi a fi, oricine capabil să intre în Nirvana, locaşul
realităţii, despre care însă budismul nu ne spune prea multe. ”Dacă Nirvana este o
realitate, atunci intrarea în ea nu poate fi clasată ca o stingere - zice D-l prof. dr.

42
 43

Remus Rus - ci o distrugere a ceea ce este non-eu, a ceea ce este supus transmigrării, şi
înlocuirea non-eului, cu un eu universal”.53
Textele budiste fac referire la două feluri de Nirvana: Nirvana cu substrat şi
Nirvana fără substrat.
Nirvana cu substrat este realizată când omul se află încă în viaţă.
Nirvana fără substrat se află după moarte. Această stare este numită şi Parinirvana.54
Din toate rezultă însă că Nirvana este o stare despre care se vorbeşte mult, dar nu
se poate spune la concret : există sau nu există?!.
În istorie budismul s-a prezentat cu două grupări distincte : Hinayana şi
Mahayana.
Hinayana, fidelă maestrului, care propovăduia cele patru adevăruri şi Calea de mijloc,
pentru atingerea salvării, considerându-l pe Buddha unicul în miezul istoriei, iluminatul,
care a atins cel dintâi Nirvana şi care le-a lăsat tuturor căile pe care să meargă ca şi ei la
rându-le s-o atingă.
Hinayana înseamnă “Micul Vehicol” şi are ca element central chipul ascetului, după
modelul lui Buddha.
Mahayana, propune credinţa şi devotamentul Buddha, dragostea şi compasiunea faţă de
orice fiinţă, ca elemente şi mijloace sigure spre a dobândi iluminarea şi Nirvana. În cadrul
acestuia, se înţelege, Buddha a fost curând divinizat.
Cu timpul încrederea budismului în om, ca fiinţă superioară, începe să slăbească,
având loc o trecere vizibilă de la învăţătura austeră, predicată de Buddha, la o religie
caracterizată de o devoţiune şi credinţă intensă într-un mântuitor personal. În această
transformare, care a avut loc îndeosebi în cadrul budismului Mahayana, apare ideea unui
“Bodhisattva” ( mântuitor ), care prin faptele sale meritorii îi ajută pe oameni să realizeze
iluminarea finală şi intrarea în Nirvana.55
Acest Bdhisattva acumulează un număr impresionant de merite, care pot fi
transferate treptat unor fiinţe mai puţin norocoase, pentru ca şi acestea să se bucure de
răsplată, de Buddha, de Nirvana.
Virtuţile care-l caracterizează, pe deplin, pe Bodhisattva sunt : înţelepciunea
perfectă şi compasiunea universală.
Vorbind de Badhisattva, vorbim de fapt de un atribut al lui Buddha, căci
înţelepciunea lui Buddha se întrupează în “Manjusri”, iar compasiunea sa în
“Avalokiteşvara”.
În ceea ce priveşte expansiunea buddhismului, în sec. III î. Hr., în Imperiul
Maurya, în timpul domniei lui Aşoka, budismul devine ideologie oficială, şi cu sprijin
imperial se vrea a fi şi universală. Se răspândeşte cu repeziciune în Ceylon ( Sri Lanca ),
unde Aşoka l-a trimis misionar pe însuşi fratele său; în Asia Centrală; Asia de S-E; China
şi Japonia.
Proporţia grupărilor budiste, după cele două curente se prezintă astfel : Budismul
Hinayana este răspândit în : Ceylon, Birmania, Tailanda, Laos, Kampucia, iar Budismul
Mahayana, în Asia Centrală, Tibet, China, Coreea şi Japonia.
Astăzi numărul budiştilor în general şi aproximativ este de 397 de milioane de
adepţi.
53
Rus, Remus “Concepţia despre om în mari religii”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B. O. R.,
Bucureşti, 1978, p. 122.
54
Stan, Al. şi Rus, Remus “Istoria religiilor”, p. 249.
55
Rus, Remus, Op. cit. p. 122.

43
 44

Trebuie să se precizeze că budismul răspândit în prezent în diferite ţări din lume,

chiar şi-n occidentul european, nu este, cel mai adesea, religia budistă propriu-zisă, nici
chiar învăţătura budistă în forma ei originară sau tradiţională, ci un fel de neobudism, un
budism reînoit, pus de acord, uneori în chip forţat, cu rezultatele ştiinţifice, cu tendinţele
filosofice şi sociale ale vremii noastre, pe care are pretenţia că le-ar cuprinde.

II. 4. Hinduismul (ca religie sincretistă)

II. 4. 1. Preliminarii
Hinduismul reprezintă un amestec de doctrine preluate de la vechile religii
preariene, din vedism, brahmanism, creştinism şi islam. Ca bază, hinduismul are însă
doctrina şi cultura brahmană, de unde şi apelativul lui de neobrahmanis. Procesul
constituirii sale a fost îndelungat. Întinderea în timp a acestui proces se datorează în
primul rând învăţătorilor ambulanţi, aşa numitor guru care au colindat satele şi oraşele
propovăduind învăţătura religioasă a Vedelor. O mulţime dintre ei au fost consideraţi eroi
în care s-a întrupat însăşi divinitatea. Atunci când aceştia cereau revenirea la învăţătura
vedelor se creea mediul propice pentru apariţia unor secte religioase. În cadrul acestora se
propovăduia revitalizarea credinţei. Aşa s-a întâmplat şi cu constituirea propriu-zisă a
hinduismului, ca religie de sine statătoare. Propovăduindu-se revenirea la vechii zei, după
secole de budism şi jainism, s-a ajuns la consacrareea tridei ancestrale: Vişnu, Brahma,
Şiva.
Timpul constituirii hinduismului, ca religie, este considerat a fi între sec. VI -
XIV, d. Hr., cu începere din perioada de formare a orânduirii feudale indiene şi cu
extensie până în epoca modernă.

II. 4. 2. Izvoarele hinduismului

Mai întâi, în rândul izvoarelor hinduismului intră scrierile vechi la care se adaugă
unele mai noi sau comentarii de natură filosofică, liturgică, precum şi unele concepţii cu
caracter profan care vizează hinduism mai degrabă ca un sistem social şi nu ca religie.
Astfel vom avea ca izvoare:
1.Vedele: Rig Veda, numită şi veda imnelor de laudă. Ea cuprinde o colecţie de imne şi
rugăciuni adresate zeilor, îndeosebi cu prilejul sacrificiilor. Numărul imnelor este de
1.020, grupate în zece cărţi. Imnele sunt adevărate caracterizări ale zeilor şi, deci, sursă
principală a cunoaşterii însuşirii lor;
Sama Veda, adică veda cântecelor, cuprinde textele cântecelor care însoţeau
sacrificiul;
Yajur Veda, veda formelor sacrificiale, este un adevărat manual ce conţine
formule şi instrucţiuni pentru săvârşirea sacrificiului. Redarea lor este îndeosebi în proză;
Atharva Veda, veda preoţilor mitici ai focului, cuprinde formule magice,
descântece, exorcisme, pentru nevoile credincioşilor, cu alte cuvinte, elementele de magie
albă. În ea se află riturile specifice naşterii, morţii şi sacrificiilor private.
2. Cele trei Samhita (Brahmana, Aranyaka şi Upanişadele)
3. Puranas care sunt în număr de 18 şi deşi au fost întocmite prin sec.VI, î. Hr., de către
înţeleptul Vyasa, în forma ajunsă până la noi datează din sec. VI, d. Hr. Fiecare Puranas
are o scriere alăturată, cu tematici variate, cum ar fi: originea lumii, a zeilor, datoriile
castelor, locurile sfinte, sisteme filosofice, etc. Castele se păstrează în forma veche,

44
 45

preluată din brahmanism: Brahmanii (preoţii), Kşatria (aristocraţii), Vaisia (negustorii),

Sudras (agricultorii şi servitorii), Pachamas (cei ai nimănui, vagabonzii, care nici măcar
nu erau consideraţi oameni). Sistemul de castă are, după Prof. Dr. Remus
Rus56următoarele caracteristici: a) credinţa că omenirea nu este o unitate fiinţială, ci
constă dintr-o serie de specii cu origini diferite, în virtutea legii karma, altfel spus, a
faptelor săvârşite într-o viaţă anterioară. Numai printr-o avansare neînctreruptă pe scara
evoluţiei spirituale se poate accede într-o treaptă superioară socială; b) datorită
superiorităţii lor spirituale, numai brahmanii au dreptul la învăţătură şi la a învăţa pe alţii,
de unde şi faptul că, lor le revine autoritatea religioasă, prin mandatul cerului; c) străinii
sunt necuraţi, deci meecchas; d) valoarea fiecărui om variază prin apartenenţa la o castă
superioară sau la una inferioară; e) fiecare membru, al unei caste, trabuie să-i păstreze
puritatea ce cea mai mare stricteţe. Încălcarea legilor prescrise aduce cu sine trecerea într-
o castă inferioară sau chiar în grupul celor reprobaţi. Pedepse mari sunt rânduite călcării
de lege, în viaţa aceasta, iar după trecerea din viaţă îi aşteaptă un loc de chin, după care, o
altă viaţă într-o castă inferioară. Acest sistem de caste pare să nu ofere omului nici o
posibilitate de a-şi determina singur soarta, dar nu este aşa. Dimpotrivă, fiecare este
artizanul propriei vieţii, în cadrul castei, precum şi al vieţii viitoare.
4. Manava-Dharma-Sutras57 sau Cartea legilor lui Manu a fost alcătuită prin sec. III, î.
Hr., dar în forma actuală aparţine sec. III, d. Hr. În ea se tratează despre morală, potop,
regenerarea lumii prin Manu, naşterea Brahmanismului.
5. Agamas şi Tantras sunt lucrări de compilaţie alcătuite prin sec. VI, d. Hr. Ele prezintă
încercări de sistematizare a hinduismului, doctrinele filosofilor şi ale diferitelor şcoli
întemeiate de ei, probleme de mistică, medicină, magie. Redactarea este în formă de
dialog. Cel mai des întâlnit este dialogul dintre Şiva şi soţia sa Durga.
Dintre toate acestea cele mai importante izvoare, pentru hinduismul modern,
rămân: Mahabharata, Ramayana şi Bagavadgita, care fac parte din Purane.
Mahâbhârata sau Aşa grăit-au zeii, cu cele 200.000 de versuri, e cea mai lungă epopee
din literatura universală. Scrisă în sanscrită, până prin sec. VII-VI, î. Hr., de către Vyasa,
un autor legendar, în forma pe care o cunoaştem, datează din sec. IV I. Hr - IV, d. Hr.
Este deci o poveste veche, dar şi nouă, după cum s-a profeţit:
”Povestea care-ncepe - vom spune dinainte -
Că oamenii, pe vremuri, demult o povestiră.
Chiar până astăzi unii îi mai păstrează tâlcul
Prin timp veni-vor alţii, repovestind-o iară”.58
În ea se redă narativ marele război al Bharaţilor, dar în fapt este o istorie a rasei
indiene, a felului în care s-au născut oamenii, a felului în care au crescut, şi a modului în
care se desfăşura un război. Subiectul, pe marginea căruia se ţese povestea epopeii, este
confruntarea dintre armatele celor doi verişori: Pandava şi Kaurava. Dintre aceştia,
Kaurava reprezintă primul val de arieni aşezaţi pe Valea Indusului, iar Pandava reprezintă
un al doilea val. Aceste interpretări sunt posibile din cauza întinderii timpului
(aproximativ un mileniu) în care s-au produs migraţiile ariene (2500-1500, î. Hr.). Cum
este şi firesc lupta se desfăşoară cu grele pierderi, de o parte şi de alta, dar se sfârşeşte cu
56
Remus Rus, Concepţia despre om în marile religii, teză de doctorat, Edit. Institutului Biblic şi de misiune
al Bisericii ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 79.
57
A fost tradusă în româneşte de către Ioan Mihălcescu, Bucureşti, 1920, ediţia a două în 1944.
58
Mahâbhârata, Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, traducere de Cristina Ştefănescu, Cristina Jinga, Liana
Gomboşoiu şi Gabriele Dobrişan, p. 5. cf. trad. lui A. E. Baconsky.

45
 46

biruinţa Pandavilor. Acest conflict vorbeşte în acelaşi timp despre lupta dintre bine şi rău.
Binele este reprezentat de cei cinci Pandava: Yudisthira, Arjuna, Bhima, Nakula şi
Sahadava, toţi fiii lui Pandu. În fapt ei sunt fiii zeilor Dharma, Vayu, Indra şi ai celor doi
Asvini. Răul este reprezentat de cei 100 de Kaurava, descendenţi ai lui Kuru, Dhrtarastra,
fiind însuşi încarnarea lui Kali, soţia lui Şiva. La moartea bătrânului Pandu, cei cinci fii ai
lui fiind minori nu pot conduce împărăţia moştenită. Astfel fratele repausatului, orbul
Dhrtarastra, va domni ca regent până la împlinirea majoratului nepotului său Yudisthira.
În această vreme, fiul regentului, pe nume Duryodhana, devorat de mânie, le întinde
curse moştenitorilor de drept ai tronului. Se declanşează astfel un conflict de interese pe
care regentul Dhrtarastra încearcă să-l stingă, împărţind în două moştenirea şi oferind
jumătate propriilor fii. Dar aceştia nu se mulţumesc şi, poftind toată împărăţia, vor tâlcui
curse pentru Pandavi.
Ajunşi la ananghie, Pandavi vor fi ajutaţi de Krişna, care este o întrupare a lui
Vişnu. Dar războiul este de neevitat. El ţine 18 zile. În el îşi pierd viaţa toţi Kaurava şi
aproape toţi Pandava. Regentul se retrage în pădure, ca să ducă viaţă de eremit. Pandavii
vor domni, prin Krişna, 36 de ani. Se consemnează un timp de fericire, prosperitate şi
linişte. La sfârşitul acestor ani Krişna moare. Cei cinci fraţi au îmbătrânit însă împreună.
Deci vor muri şi ei. Krişna va renaşte din nou mai târziu, când ordinea din lume va fi din
nou distrusă.
Ramayana este o epopeie care prezintă faptele măreţe ale lui Rama. Rama este
întruparea lui Vişnu şi fiu al regelui Daşarotha, din Kosala. Regele are trei soţii, cu una
din ele având pe Bharata, iar cu o alta pe Rama. Bharata, fiind mai vârstnic, la moartea
lui Daşarotha, este de drept moştenitorul tonului. Dar Daşarotha, văzând că Rama este
iubit de popor, profită de lipsa lui Bharata şi convocând Marele Sfat doreşte să-l
desemneze, pe Rama, urmaş la tron, urmând ca el, Daşarotha, să-şi petreacă cealaltă
vreme a vieţii în pădure, ca ascet. În urma unui complot, iniţiat de Kaykeyi, mama lui
Bharata, Rama se va retrage, el, în pădure lăsându-i fratelui său regatul. Dar pentru că era
căsătorit, îl urmează Sita. După mulţi ani de vieţuire pădurealnică, Sita este răpită de
regele demon din Sri-Lanca pe nume Ravana. Rama, află cu greutate şi cu concursul
multor prieteni unde este robită Sita şi, porneşte un război cu demonii, pe care-i ucide
reuşind eliberarea Sitei. În acest timp ei îşi împlinesc anii de călugărie şi îşi iau în primire
obligaţiile regeşti. Dar Sita este însărcinată. Rama crede că nu el este tatăl copiilor, ci
Ravana. Sita se va refugia la înţeleptul Valmiki unde va naşte doi gemeni. Rama află şi o
înduplecă să se întoarcă. Ei au trăit multă vreme în deplină armonie, cu familia şi cu
întregul popor. Într-o zi Rama s-a urcat la cer, pentru a redeveni Vişnu. Soţia sa Sita a
redevenit şi ea soţia lui Vişnu, Lakşmi, Iluzia, Mama Lumii.
Iată conceptul de viaţă a lui Rama: ”Este un mare noroc ce li s-a dat oamenilor,
de a se naşte într-un trup oemnesc. Fiecare om trebuie să sufere, pentru a se purifica.
Numai astfel poate atinge adevărata fericire. A exista doar pentru a-şi satisface
simţurile, nu inseamnă a exista. Orice plăcere nu ţine decât o clipă. Cel ce nu va căuta în
viaţă altceva decât plăcerea - acela va fi urmărit de suferinţă...Cei care ştiu să iubească
uită de dorinţele lor trecătoare, vor primi întreaga mea iubire. Drumul spre mine este
îngust. Ne putem înşela uneori. De aceea este nevoie mereu de un “guru” care să ne
poată îndruma”.59

59
Ramayana, Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, trad. Cristina Ştefănescu, Cristina Jinga, Liana Gomboşoiu şi
Gabriela Dobrişan, pp.184-185.

46
 47

II. 4. 3. Conceptul de divinitate hindus

Din mulţimea zeilor, care fac obiectul imnelor şi miturilor populare, se mai
păstrează, însă în plan secundar, unele nume şi state de funcţii. Cei care devin importanţi
în hinduism sunt: Brahma, Vişnu, Şiva. Se ajunge la ideea de treime, Trimurti, fiecărui
zeu atribuindu-i-se o mare lucrare, de exeplu, creaţia i se atribue lui Brahma, conservarea
lui Vişnu şi distrugerea lui Şiva. Dar acest trimurti, este o prezentare modalistă a
divinităţii panteiste, care se manifestă succesiv. Poate şi de aceea acest grup nu va fi
adorat ca treime, ci doar în relaţie. De exemplu, adorarea se face către Vişnu, iar Brahma
şi Şiva nu sunt străini, dar nici obiect al adoraţiei în acelaşi timp, ci subordonaţi sau
încorporaţi în Vişnu. Nu-i mai puţin adevărat că unii autori mai vechi expun totuşi
noţiunea de treime ca efectivă, dar totuşi manifestată astfel: Brahma este Vişnu, Vişnu
este Şiva, iar toţi laolaltă formează Para-Brahma. Reprezentarea acestei Para-Brahma se
face printr-un trup antropomorf, cu trei capete şi şase mâini. 60 Fiecare din zeii acestei
treimi are soţie, copii, subalterni.
Brahma este considerat un zeu primordial, creator al tuturor lucrurilor, venerat de
clasele sociale culte. Este o divinitate personală. Are ca soţie pe Sarasvati, zeiţa ştiinţei, a
elocinţei, a muzicii şi a culturii în general.
Vişnu este absolut, plin de solicitudine faţă de oameni. Ia forme corporale diverse
de: peşte, broască testoasă, pitic, mistreţ, om, etc. Prin astfel de încarnări el reuşeşte o
prezentare sensibilă a divinităţii. Cea mai deosebită întrupare rămâne în Krişna, în care
are rolul unui mântuitor. Viaţa şi conceptul lui Krişna este expus în Bagavadgita 61. Krişna
este plin de viaţă şi este foarte activ şi implicat în viaţa oamenilor, pe care-i ajută şi-i
sfătuişte astfel: ”deplângerea celor morţi...este fără de temei...şi eu şi tu am existat
totdeauna şi vom exista deapururi... Ca să ai un suflet statornic, trebuie să elimini din
tine toate dorinţele inimii, să fii mulţumit de tine însuşi. Cel ce nu se tulbură în
nenorociri, nu doreşte bucurii, este mai presus de senzualitate, mânie, frică, este un
înţelept cu sufletul statornic... În lume sunt două căi: meditaţia ca formă de cunoaştere şi
meditaţia ca formă de fapt. Numai prin nelucrare, nimeni nu poate ajunge la
desăvârşire... Mai presus stă cel care, stăpânindu-şi simţurile, lucrează în meditaţie
dezbrăcat de afecte... Fără activitate nu ţi-ai păstra nici chiar trupul”...”Eu sunt viaţa
fiinţelor vii... Când cineva mă preţuieşte pe mine, mai presus de toate şi eu îl preţuiesc pe
el ca pe mine însumi. Dacă rămâne în mine, cunoaşte pe Brahma. Cine se gândeşte la
mine în momentul morţii, intră în firea mea. De aceea cugetă la mine pururea”.62
Şiva este un zeu înfricoşător. Locuinţa lui este piscul munţilor Himalaia. El este
vântul cel rece, distrugătorul. El l-a asimilat pe Rudra. Dar rolul lui nu este pur şi simplu
distrugător, ci el distruge pentru a putea fi creat. În ciclul cosmic, al panteismului hindus,
el asigură regenerarea lumii. De aceea soţia sa este Kali, şi poartă numele care
desemnează chiar ultima perioadă de timp a lumii. Fiul lor însă este Geneşa, care este
reprezentat cu cap de elefant, cu patru braţe şi călare pe un şobolan. Este zeul cunoaşterii
şi al inteligenţei. Cu el începe orice poveste.
Viaţa religioasă stă sub semnul conceptului de divinitate. În cadrul panteismului
viaţa religioasă se desfăşoară încadrată în ciclul samsarei, în căutarea eliberării pentru

60
V. Suciu, Teologia Dogmatică fundamentală, Vol. I, Apologetica, Blaj, 1907, p. 158.
61
Bagavad-gita, Documente spirituale, Bucureşti, 1992, trad. Sergiu Al-George.
62
Irineu Mihălcescu, Istoria religiilor lumii, Bucureşti, 1946, pp.186-187.

47
 48

intrarea în Nirvana. Universul însuşi trece prin cicluri cosmice. De aceea se vorbeşte
despre «India atemporală» în care “roata naşterii şi a morţii, ciclurile emanaţiei,
săvârşirii, disoluţiei şi reemanaţiei constituie un loc comun în vorbirea populară şi
totodată o temă fundamentală a filosofiei, mitului şi simbolului, religiei, politicii şi artei,
este de părere Heinrich Zimmer”.63
Un ciclu cosmic are patru perioade.
Cea dintâi perioadă a fost Krita, al cărei înţeles este de: făcut, săvârşit, perfect,
este perioada perfectă, cu patru părţi bune. În ea, dharma, ordinea morală a cosmosului
este bine aşezată. Acum bărbaţii şi femeile se nasc viguroşi şi trăiesc împlinind datoriile
şi misiunile prescrise în chip sacru de către Dharma. Brahmanii sunt statornici în
sfinţenie. Regii şi căpeteniile acţionează potrivit idealurilor administrative. Orăşeniii fac
meşteşuguri, iar ţăranii cultivă pământul. Clasele inferioare sunt în ascultare deplină.
Chiar şi oamenii de nimic respectă ordinea sfântă a vieţii.
A doua perioadă a fost Treta care apare pe măsură ce ordinea îşi pierde din
influienţă. Dharma sfântă se dispersează treptat. Au rămas doar trei părţi bune şi una rea,
adică treta. În această perioadă modurile de viaţă sunt în decădere. Îndatoririle nu mai
constituie legile sponatane ale activităţii, de aceea aceste legi trebuie învăţate. Acum
apare şcoala brahmanilor.
Cea de a treia perioadă a fost Duapara sau vremea echilibrului, dar un echilibru
fragil, periculos chiar, pentru că numai două părţi din Dharma sunt active. De aceea statul
ideal, semidivin, al societăţii e distrus. S-a pierdut ierarhia valorilor. Brahmanii, regii,
negustorii, ţăranii şi pachamas devin uneori josnici şi hrăpăreţi. Acum veritabila sfinţenie
se poate realiza numai prin evlavie impusă, post şi rugăciune, altfel spus, prin ascetism.
Kali este vârsta întunecată în care Dharma subzistă doar în proporţie de 25%, dar şi
această proporţie este în continuă degradare. În kali predomină elementele egoiste,
devoratoare, necugetate, lupta, cearta, neunirea. Iată cum este descrisă această perioadă în
Vishnu Purana: “Când societatea atinge un stadiu în care proprietatea conferă rang,
când bogăţia devine singurul izvor de virtute, pasiunea singura chezăşie de unire dintre
soţ şi soţie, când minciuna e izvorul succesului în viaţă, sexualitatea singurul mijloc de
desfătare, şi când gătelile exterioare sunt confundate cu religia lăuntrică”.64
Ultima perioadă este Kali, ȋn lumea de azi, care a pornit să se autodistrugă, ca să
poată fi absorbită în Vişnu, din care va emana din nou. Când se va întâmpla aceasta, se va
încheia un ciclu, adică a zecea parte dintr-o zi Brahma, parte care are 4.320.000 de ani.
După zece cicluri urmează o perioada de totală reabsorbţie care ţine un secol Brahma,
adică 311040000000000 de ani omeneşti. După trecerea lor ciclurile se reiau.65
II. 4. 4. Teismul
Teismul consideră zeii personali. Viaţa religioasă stă în strânsă legătură cu zeii.
Raportul cu ei se realizează prin meditaţie, prin pietate practică şi prin mijlocirea gurului.
Meditaţia, stimulată printr-o asceză severă, pare a fi calea preferată şi considerată
eficientă pentru dobândirea mântuirii. Pietatea practică, numită bhakti, este definită de cei
mai mulţi credincioşi ca o exteriorizare a iubirii de Dumnezeu. Problema nelămurită
este însă a obţinerii harului. Gurul, adică învăţătorul, poate fi preot sau doar învăţător. El
63
Heinrich Zimmer, Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Sorin
Mărculescu, p. 16.
64
Ibidem, p. 19, după o sursă clasică de mitologie şi traditie hindusă, care datează din primul mileniu al erei
noastre, Vishnu Purana, IV, cap. 24.
65
Ibidem, pp. 15-22.

48
 49

are puteri deosebite, prin care mijloceşte darurile pentru credincioşi. Mijlocirea o
provoacă, pentru poporul de jos, chiar prin simpla asistenţă la cultul săvârşit de ei. Alura
lor urcă până la a fi consideraţi semizei.

II. 4. 5. Fetişismul
În cadrul vulgar s-au mai păstrat rămăşite ale fetişismului. Ele se manifestă în
reprezentări iconografice, sculpturi fidele sau în simboale; ceremonii în care se mai poate
observa forme promitive, de exemplu, ”extazul maladiv”; sărbătorile care sunt
numeroase. Procesiunile lor din temple sau aer liber au ca obiect adorarea zeilor,
comemorarea unor zile anume (de exemplu, naşterea lui Krişna); cultul apei, al focului, al
soarelui, magia, sacralizarea unor animale (de exemplu, vaca).
Hinduismul a suferit modificări structurale, prin adaptarea la vremurile lumii
moderne, cu care a luat contact prelungit prin colonizările pe care le-a suportat. Viaţa
modernă a denaturat valori, a detronat mulţime de mituri, a statornicit sfere de influienţe.

II. 4. 6. Curentele: Sikismul şi Brahma-Samagi sunt două curente religioase

apărute sub influienţa creştină şi islamică. Din cauza puternicei tradiţii hinduse, ele au
rămas la nivel de curente a căror adepţi sunt în continuă scădere.

II. 4. 6. 1. Sikismul a luat naştere din contactul hinduismului cu islamul.

Influenţarea, deşi petrecută în timp, se simte cu adevărat prin sec. XIV-XV, d. Hr., timp
în care se remarcă o adevărată activitate de misionarism islamic, efectuată de Nanak din
Pandjab (Pundjab). Acesta şi unul din urmaşii lui apreciaţi “guru”, pe nume Ramadas
(+1581) au iniţiat curentul în cauză. Ramadas a construit un templu impunător în mijlocul
unui lac.
Acest templu a fost numit Loc sfânt şi a devenit un fel de Mecca al sikilor.
Succesorul lui Ramadas, Arguin, a adunat scrierile sikiste şi a alcătuit cartea sfântă
Garanth. Regii indieni le erau potrivnici. Între ei şi siki au fost dese şi sângeroase
confruntări stopate de colonizarea engleză.66
Doctrina sikistă este sincretistă, altfel spus, un amestec de hinduism, brahmanism
şi mahomedanism (emanatism, metempsihoza, Nirvana, sărbători, o credinţă monoteistă,
egalitatea oamenilor înaintea divinităţii, predestinarea, etc.). Sikismul are azi puţini
adepţi, care încadraţi în India sau Pakistan suportă influienţele majorităţii.

II. 4. 6. 2. Brahma-Samagi se mai numeşte şi Societatea lui Brahma. El a luat

naştere din confluienţa hinduismului cu creştinismul. Apare pe la începutul sec. al XIX-
lea.
Întemeietorul mişcării este înţeleptul brahman Rham Mohun Roy (1771-1833).
Acesta era un erudit şi poliglot. Iubitor de greacă, ebraică şi engleză a aprofundat
doctrinele: iudaică şi creştină şi, impresionat de doctrina lui Iisus Hristos, elaborează o
nouă religie, în scop umanitar.
Ideia centrală era credinţa într-o fiinţă sau putere impersonală, viaţa viitoare fără
reîncarnare, ştergerea idolatriei şi politeismului, egala îndreptăţire a tuturor religiilor,
în temeiul Revelaţiei. Ideile lui au fost continuate de Debendranath Tagore. Acesta a dat

66
Jawaharlal Nehru, Descoperirea Indiei, Politică, Bucureşti,1956, p.109.

49
 50

forma precisă a cultului. A introdus icoanele, a compus o liturghie, a desfiinţat castele, a

început practicarea carităţii.
Ponderea mare creştină, din reforma iniţiată, a alertat pe hinduşi. Reacţia acestora
a fost promptă şi violentă. Drept urmare, noua religie s-a fărmiţat într-o mulţime de secte
şi puterea ei înoitoare s-a pierdut.
Cu toate acestea mişcarea Brahma-Samagi a exercitat o oarecare influienţă pe
plan social, reuşind să pună capăt unor obiceiuri nepotrivite, cum ar fi: arderea văduvelor
rămase în urma morţii soţului, poligamia, idolatria, intoleranţa religioasă, sistemului de
castă.

II. 4. 6. Antropologia religioasă hindusă 67

II. 4. 6. 1. Creerea femeii (fragment)

“La început, când Tvastri se apucă să creeze femeia, îşi dădu seama că folosise
deja toate materialele pentru creerea bărbatului şi nu-i mai rămăsese materiale
consistente. Se gândi puţin. Apoi zise, voi proceda altfel. Şi luă rotunjimea lunii şi
sinuozitatea plantelor agăţătoare, tenacitatea cârceilor volburii şi tremurul frunzelor
ierbii, mlădierea trestiei şi farmecul florii, uşurinţa frunzelor şi forma trompei
elefantului, privirea căprioarei şi coeziunea roiului de albine, bucuria zglobie a razelor
de soare, plânsul norilor şi nestatornicia vântului, timiditatea iepurelui şi înfumurarea
păunului, moliciunea pieptului papagalului şi duritatea diamantului, dulceaţa mierii şi
cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala zăpezii, vorbăria gaiţei şi gânguritul
porumbelului, perfidia cocorului şi fidelitatea raţei sălbatice (...) şi amestecând toate
acestea cree femeia, apoi i-o dărui bărbatului”.68
Identitatea fiinţială dintre universul empiric şi Brahman ca principiu creator şi
unică realitate concepută de gândirea indiană, pune sub semnul întrebării însăşi concepţia
despre originea lumii, concepţie care devine o simplă speculaţie spre satisfacerea
cugetării, întru-cât divinitatea este singura existenţă reală, iar omul şi lumea nu sunt decât
emanaţii ale ei.
Termenul sanscrit pentru creaţie este srishti = emanaţie, eliberare, sau cu alte
cuvinte o ieşire a universului, deci şi a omului, din Brahman.
Lumea este astfel o emanaţie din Brahman, dar nu o emanaţie ca o entitate de sine
stătătoare, separată de divin, ci parte integrantă a divinului, căci singura realitate, precum
s-a spus deja, este divinul, care “după ce a emanat lumea a intrat în ea până în vârful
degetelor”69.
67
Izvoarele religiei hinduse sunt: Vedele (Rig Veda, Sama Veda, Atharva Veda, Yajur Veda; Brahmana;
Atanyaka; Upanişadele; cele 18 Puranas; Manava Dharma Sutras; Agamas şi Tantras), pentru detalii a se
cerceta “Curs de Istorie şi filosofie a religiilor”, al Pr. prof. dr. Ştefan Pomian, pp. 114-116.
68
J.Nehru, Descoperirea Indiei, p. 109.
69
Brihadarmanyaka Upanişhad, I, 4, 7, traducere în engleza de R. C. Zeehner, Everyman’s Library, 944,
London, 1966.
Upanişadele sunt scrierile sacre hinduse care urmează firesc “Brahmanelor” (Literatura sacră cuprinde:
Vedele, Brahmana, Aranyaka şi Upanişadele). Alături de Brahmane şi, adeseaori, în opoziţie cu ele, s-a
dezvoltat un gen literar rezervat unui număr restrâns de iniţiaţi. Rezultatele au fost Aranyaka şi
Upanişadele, în care comentariul filosofic este mai evident. Brahmanele, Aranyaka şi Upanişadele mai sunt
cunoscute şi sub numele de “Cele trei Samhita”. Aranyaka se adresează asceţilor retraşi în padure. Cuvântul
“Upanişad” evocă elevul aşezat în faţa maestrului şi primind de la el o învăţătură secretă. Subiectul
principal al acestor texte, care constituie sfârşitul Vedelor, este mai puţin reglementarea sacrificiului, cât

50
 51

Potrivit acestui izvor, toate vietăţile universului: fiinţele vii, plantele, animalele şi
păsările sunt locaşiru ale lui Brahman, în care el a intrat ca suflet individual. Fiecare om
are sufletul (atmanul) lui mic, din atmanul sau sufletul lui cel mare: “Din el şi zeii s-au
născut în multe forme, / Oamenii Sfinţi, fiinţele umane, animalele şi păsările, / Inspiraţia
şi expiraţia, orezul orzul, austeritatea, / Credinţa, adevărul, legea sacră şi castitatea”70

II. 4. 6. 2. Atman, Eul suprem, înfricoşat de singurătatea sa, aidoma unui om aflat
în singurătate şi care se simte copleşit de singurătate încearcă să-şi înlocuiască frica cu
plăcerea, dar din cauza singurăţăţii nu reuşeşte. Este aici ceva asemănător cu referatul
biblic al Facerii71, dar e ceva doar asemănator pentru că fabulaţia hindusă merge mai
departe şi-l prezintă pe Atman care neputând fi fericit, din dorinţa de plăcere devine
principiu androgin care avea ceea ce au bărbaţii şi femeile la un loc, în strânsă unire şi
nedespărţit. Astfel acest principiu androgin este despărţit de Atman şi apare Principiul
Bărbatului şi al Femeii. Femeia fuge şi se ascunde rând pe rând în ideii precum: vegetale,
animale, iar Principiul Bărbătesc o urmează şi asftel se nasc vegetalele şi lumea
animalelor şi inclusiv oamenii.
Între om şi Atman, dar şi între om şi univers există deci o legătură fiinţială care
rezidă în singura fiintă reală: Atman-Brahman.
Într-alt imn72aflăm că Atman era singur şi a dorit să producă stăpâni peste univers.
Astfel, el formează lumea de sus şi cea de jos, după care emană stăpânitorii lumii. În
acest scop el produce un om cosmic: Purusa, din apă şi meditând îi dă formă. Ca rezultat
al actului sau meditativ ia naştere gura, din gură vorbirea, iar din vorbire Agni, zeul
focului. Apoi i s-au deschis nările din care a ieşit respiraţia vieţii sau suflul din care îşi
are început aerul. Din ochi i-a apărut vederea şi apoi soarele care stăpâneşte lumina zilei.
Tot astfel au apărtut şi celelalte ale lumii, din: urechi, piele, inimă, ombilic. Împreună cu
ele au luat fiintă, din minte, zeii simţurilor. Aduşi în existenţă, zeii au solicitat sălaş.
Atman le dă drept sălaş o vacă şi apoi un cal. De aceea în hinduism, cel mai mare
sacrificiu era în vechime Ashvahmedha sau sacrificiul calului, care a fost un substitut al
sacrificiului uman sau Purushamedha, iar vaca este şi astăzi un animal sacru. Dar zeii
sunt nemulţumiţi de aceste două locaşuri. Pentru a-i satisface, Atman le dă drept lăcaş pe
om. Aşa zeii au fost mulţumiţi. Astfel focul devine vorbire şi intră în gura omului; soarele
devine vedere şi intră în ochi, şi toţi ceilalţi zei se transformă în funcţiile fizilologice ale
omului. Când omul moare, înseamnă că zeii se reîntorc în Atman.
Alcătuit astfel, omul devine punct de convergenţă al zeilor universului. Puterea
supremă rămâne Atman ca izvor al lumii interne şi externe.
Ca o sinteză se poate spune că Atman a dorit omul, l-a voit, a ars de dorinţa lui, a
adus jertfă în sine, pe sine pentru a aduce omul la existenţă. Acest om, hindusul, rămâne
rezultatul lucrării lui Atman.
interpretarea şi mistica sacrificiului. Se mai adaugă şi visări filosofice ale celor mai cunoscuţi maeştri. Este
o mulţime plutitoare a speculaţiilor vechilor înţelepţi care nu reprezintă monopolul nici unei şcoli sau
epoci. Astfel, ar fi greu să vorbim despre sistemul filosofic al Upanişadelor, dacă doctrina lor n-ar fi fost
cuprinsă în propoziţia transmisă din vechime: “Universul este Brahmanul şi Brahmanul este Atmanul”.
Raymond Janin, “Vechile civilizaţii ale Indiei”, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, p. 56 ş. u., trad.
de Liana Gomboşoiu.
70
Mundaka Upanishad, II, 1, 7, în “Hindu Scriptures”, aceeaşi editură, anul 1966.
71
Fac. II, 18-24, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
72
Aitareya Upanishad, I, 1 ş. u.

51
 52

Pe seama acestor izvoare cosmogonice s-au creat concepţii filosofice mai târzii,
de tipul “monismului absolut”, despre care dă dovadă “Advaita Vedanta”, scrisă de
Sankara. După acesta, Brahma are drept caracteristici principale; existenţa, inteligenţa şi
fericirea. Aceste caracteristici definesc starea pură de Brahma, de necunoscut pentru om.
Lumea cunoscută este cea empirică, şi ea o emanaţie a lui Brahma. Această emanaţie s-a
făcut, într-o ordine oarecare, succesiv într-o succesiune infinită de acte producătoare şi
reabsorbţii. Aici trebuie căutată înţelegerea existenţei ciclice a lumii după concepţia
hindusă, precum şi a infinităţii ei, căci e emanaţie a infinitului Brahma.

II. 4. 6. 3. Sufletul individual (universal) este unul şi acelaşi cu Brahman şi e

singurul ce are nemurire, omniştiinţă, omniprezenţă. Aceste însuşiri sunt însă ascunse,
precum focul care stă ascuns în lucruri şi se vor face simţite doar atunci când omul se va
elibera de ignoranţa lui fiinţială şi din lanţul reîncarnărilor.
Sufletul omului, are legatură fiinţială cu Atmanul universal şi domină trupul şi
simţurile şi în mod firesc el condiţionează şi determină fiinţialitatea umană şi
comportamentul, dar când această dominare nu se realizează, apare necunoaşterea sau
“avidya” şi “karma”, adică fapta, care vor duce la declanşarea ciclului reîncarnărilor.
Astfel omul, în condiţia sa actuală, poate fi considerat şi rezultatul faptelor sale dintr-o
viaţă anterioară. Acest lucru este valabil în cazul întregii existenţe.

II. 4. 6. 4. Trupul omului

Gândirea religioasă hindusă consideră în linii generale că fiecare om este un
individ aparte sau persoană care posedă un trup material, empiric, exterior şi un trup
imaterial sau interior şi fin. Acest trup interior îmbracă ca o îmbrăcăminte fină, atmanul
sau sufletul, eul personal.
La moarte sufletul abandonează trupul exterior în timp ce trupul interior sau fin
însoţeşte omul în procesul de transmigrare din existenţă în existenţă, până la absorbirea în
Brahman produsă odată cu obţinerea eliberării “moksa”.
Trupul este lăcaşul duhului vieţii “prana”, capul fiind acoperişul sub care toate
mădularele sunt legate de acest duh, ca de un stâlp de sprijin şi de mâncare73.
Trupul mai este considerat ca o cetate a lui Brahman 74 în care el sălăşluieşte ca o
floare de lotus, floarea inimii, într-o casă, iar respiraţia este straja de noapte care stă de
veghe. Această cetate are fie unsprezece, fie nouă porţi, una din aceste porţi este un loc
imaginar prin care Brahma intră şi se sălăşluieşte în trup 75 şi prin care sufletele
emancipate realizează unirea suprema cu Brahma.
Acest loc de acces se află în creştetul capului, dar partea corpului uman care se
bucură de cea mai mare atenţie în gândirea hindusă este inima, ca sălaşul suflurilor vitale.
În inimă îşi au originea: ochiul, urechea, vorbirea şi raţiunea, ca expresie a
simţurilor. Inima este centrul vieţii conştiente. În ea se retrag, în timpul somnului, toate
organele sufletului.
Acelaşi lucru se petrece şi la moarte: “în inimă este o cavitate, înlăuntrul ei
locuieşte El, Domnul universului, Conducătorul universului şi Regele universului”.76

73
Brihadaranyaka upanishad, II, 2, 1 şi VIII, 1, 1.
74
Chandogya Upanishad, VIII, 1,1.
75
Aitareya Upanishad, I, 3.
76
Brihadaranyaka Upanishad, IV, 4, 22.

52
 53

În acest înţeles inima este asemănată cu o cupă de floare de lotus sau cu o floare
de banană în care se cuprind: cerul şi pamântul, soarele şi luna şi stelele; însăşi luminile
universului. Inima este în fapt punctul de sprijin al universului.
Trupul material se naşte din “condiţii”, adică structura ontologică formată ca
urmare a ignoranţei primordiale ce stă la baza ciclului întrupărilor şi a faptelor săvârşite
în nenumărate vieţii anterioare.
Trupul lăuntric sau interior este invizibil şi este format din 18 elemente.
Modelul luat pentru alcătuirea trupului material este cel de corespondenţă între
macrocosmos şi microcosmos. După cum universul constă din pământ, apă, căldură, aer,
eter şi Brahma, care este nemanifestat, tot aşa şi omul este constituit din următoarele
elemente: pământ, ca formă a lui; apa, ca secreţii lichide; căldura animală; respiraţia
vitală sau aerul; eterul sau spaţiile goale; eul launtric care este o părticică din Brahman.
Pe lângă aceste două forme trupeşti se mai vorbeşte despre un trup cauzal.
Această formă trupească intră în acţiune atunci când atât trupul material cât şi cel
imaterial încetează temporar să funcţioneze. Despre natura acestei forme trupeşti nu se
dau lămuriri, ci dor se specifică că din această formă iau naştere celelalte două forme
trupeşti care apoi se dizolvă tot în karana-sarira.

II. 4. 7. Aspectele vieţii comunitare

Un complex de idei, concepţii despre viaţă şi idealuri strâns legate de contexturile
istorice stau la baza organizării sociale a comunităţii hinduse. În principiu se pune o mare
bază pe grija faţă de trup, pe existenţa cât mai comodă a omului pe pământ. În căutarea
cuprinderii explicite a raportului dintre om şi societate, în cadrul organizării comunităţii
hinduse se disting trei aspecte: cel general potrivit cu scopul vieţii; structura societăţii
hinduse şi cele patru asramas sau trepte ale vieţii prin care trebuie să treacă credinciosul
hindus pentru a atinge eliberarea şi implicit suprema fericire.
Aspectul general şi scopul vieţii credinciosului hindus, în cadrul societăţii
indiene.
Contextul general al vieţii omului în hinduism se desfăşoară sub acoperământul
concepţiei irealităţii lumiii empirice, a faptului că lumea empirică, în virtutea ei, este o
sclavie pentru suflet şi, ca atare, datoria fundamentală a omului este să caute să se
elibereze, să evadeze din cătuşele ei nimicitoare care îl duc la o eternă înşiruire a
reîntrupărilor. Astfel scopul ce primează in viaţa empirică, senzorială, este realizarea
eliberării, într-un cuvânt “moksa”. Pe lângă “moksa”, deosebit de importantă, dar nu
singura preocupare a vieţii, se mai înşiră în preocupări şi: “kama”, adică dorinţa, chiar
plăcerea, dar în sensul evitării ei pe cât posibil, căci aceasta este condiţia “sine qua non” a
reîncarnării sigure; ”artha” sau proprietatea, care este sursa de fapte, ce determină
nemijlocit şirul reîncarnărilor; “dharma”, adică trăirea morală, respectarea ordinii morale
eterne, solicită fiecărei persoane păstrarea şi acceptarea valorilor etern prezente în ordinea
lumii. Pentru a facilita înţelegerea lor şi a desăvârşi, pe cât posibil, studiul nostru, le vom
lua pe rând.
Moksa este ţinta finală a fiecărui indian care pune accent pe valoarea vieţii eterne
şi implicit pe natura spirituală a omului. În general se consideră că scopul principal al
vieţii omului este eliberarea din condiţia empirică, pentru că aceasta condiţie nu este
starea adevărată a omului, ci răsplata a ceea ce el, omul, a săvârşit în una din vieţile
anterioare. Nu-i mai puţin adevărat că indianul hindus are şi ţinte concrete, mai apropiate

53
 54

şi acordate cu viaţa sau vieţile pe care le petrece. Acestea sunt bucuria vieţii, dacă treapta
clasei o poate oferii, iar dacă treapta clasei vieţii este inferioară, ţinta se concretizează în
obţinerea, în următoarea viaţă, a unei clase superioare. Pentru o atare realizare se cere
echilibrarea vieţii, în spusă directă, o mare grija faţă de fapte.
Rezultă două opinii de tip doctrinar: transmigrarea şi karma sau legea faptelor.
Karma mişcă legea cosmică a cauzei şi a efectului. Această cauză este cea ce operează în
viaţa fiecăruia, până la atingerea eliberării.
În conformitate cu doctrina transmigrării sufletului, omul este în mod esenţial o
fiinţă spirituală eternă, cu naşteri succesive în lumea empirică. După aceasta doctrină,
individul îşi priectează singur fiecare nou destin, prin felul său de vieţuire. Astfel soarta
stă atârnată de gâtul fiecăruia şi situaţia actuală a fost condiţionată de viaţa anterioară, şi
în fine viaţa aceasta determină soarta şi coniţia vieţii în întruparea ce urmează să aibă loc
după moarte.
În fiecare treaptă a existenţei sale insul uman are un anume grad de libertate,
astfel el poate urca sau coborî pe scara valorică a fiinţelor. Urmarea este că într-o viaţă
viitoare un om, paria societăţii, se poate întrupa ca brahman escaladând prin felul său de
vieţuire trei trepte succesive. Nu-i mai puţin adevărat că şi un brahman poate regresa în
viitor într-un om de nimic. Deci transmigrarea nu priveşte numai ascensiunea, ci şi
posibila cădere în hăul ignoranţei şi a mizeriei umane, de unde experienţa acumulată,
poate în miii de vieţi, nu te poate ajuta, căci ea a fost de mult uitată, la graniţa fiecărui
hotar.
Dar scopul esenţial al vieţii nu este realizarea unei întrupări mai bune, ci atingerea
ţintei finale, eleiberarea din şirul infinit şi obositor al întrupărilor. Eliberarea, ea înseşi,
are ca ţintă finală găsirea lui Brahma, care înseamnă eul adevărat, adevărul suprem.
Rezultă că omul este pus între două alternative: să alegă reîntruparea cu
suferinţele, necazurile, durerile, plăcerile şi limitele ei sau să se străduiască să realizeze
libertatea spirituală printr-un efort suprem de descoperire a legăturilor fiinţiale universale,
care îl unesc ontologic cu Absolutul.
Kama şi artha, dorinţa şi proprietatea se referă direct la viaţa empirică,
senzorială, pământească. Kama se referă la partea emotivă a omului, la dorintele şi
plăcerile sale. Artha corespunde atitudinii faţă de bunăstarea pământească, materială.
Dorinţa este un element care stă la originea oricărei realizări77.
Kama este astfel considerată ca origine a tuturor lucrurilor. Fără dorinţă nu poate
fi nici un fel de realizare. Dacă cineva a reuşit eliberarea şi o reuşeşte înseamnă că a
dorit-o. Dorinţa este cheia oricărui succes, atât material cât şi spiritual.
Artha sau acumularea de bunuri este de asemeni un lucru deosebit de important
căci fară o bază materială stabilă nu se poate vorbi de vreun progres spiritual al
comunităţii. Viaţa spirituală îşi poate atinge scopul deplin numai în acele comunităţii în
care există un anumit grad de eliberare din mizerie.
Dharma. Dacă omul are libertatea de a urma dorinţelor şi aceea de a acumula
bunuri materiale pentru viaţa cotidiană, aceste libertăţi generatoare de acţiuni trebuie puse
în acord cu anumite legi pentru a avea în final o valoare de necontestat. Între kama şi
artha se interpune, pentru a păstra echilibrul, “dharma”.

77
Mahabharata, 12, Edit. Prietenii cărţii, Bucureşti, 1997, pp. 69 ş. u., trad. Liana Gomboşoiu şi Gabriela
Dobrişan.

54
 55

Dacă vreun om se dăruieşte numai vreuneia dintr-acestea el este inferior, dar cel
ce împlineşte măcar două dintre ele este mediocru, pe când cel ce le împlineşte pe toate
trei este omul superior.
După povestea Mahabharatei dharma este ţinta omului pe pământ. Prin ea se
dobândeşte: stăpânirea Vedelor, ascetismul de tip tapas, renunţarea la viaţa comunitară,
credinţa, jertfa, puritatea, mila, adevărul, stăpânirea de sine, autoîmbunătăţirea vieţii, etc.
O viaţă dusă în conformitate cu normele dharmei este expresia libertăţii spirituale,
dar şi expresia prezenţei dharmei în lume. Dharma nu este însă un scop în sine, căci
dincolo de ea se află Adevărul absolut, ea este doar instrumentul prin care omul trece în
contextul tainic al conştiinţei universale care este Brahmna.
Moksa, kama, artha şi dharma sunt îndatoriri care privesc pe fiecare individ în
parte, accentuând diferitele aspecte ale naturii umane.
Structura societăţii
Fundamentul vieţii religioase şi sociale hinduse este considerat ca fiind “dharma
clasei şi a stadiilor vieţii”. Este vorba aici de prezenţa castelor sau a claselor sociale.Cea
dintâi menţiune a acestora o face cartea sacră vedică Rig Veda 78în imnul de preamărire a
omului sacru sacrificat în cadrul cosmologiei, “Purusa”.
Aici sunt menţionate primele patru caste hinduse: “din gura lui purusa, omul
primordial, au ieşit brahmanii, kshatriyas din mâinile sale, vaisyas din coapsele sale şi
sudras din picioare”.
Termenul folosit pentru a defini casta este “varma”, ceea ce semnifică “culoare”.
De aici se poate deduce că sistemul de castă s-a dezvoltat pe un substrat multirasial,
substrat care a existat în India în acea perioadă. În zilele noastre, deşi rolul castelor s-a
diminuat, totuşi asistăm la înmulţirea lor, putându-se număra câteva sute de astfel de
caste, zice prof. Remus Rus79.
Folosind castele clasice, ele se rezumă la cinci: brahmanii sau preoţii şi
învăţătorii; kshatriya sau regii, războinicii şi aristocraţii; vaisya sau negustorii şi
meseriaşii; sudra sau servitorii şi agricultorii şi panchamas sau cei din treapta de jos,
reprobaţii care abia dacă se pot numi oameni.
Brahmanii, kshartiya şi vaisya aparţin grupării celor care sunt născuţi cel puţin de
două ori. Ei reprezintă pe adevăraţii arieni. Ei au acces la şcoli. În cadrul comunităţii sunt
admişi şi sudra, dar panchamas sau reprobaţii sunt consideraţi ca întinaţi, ca unii care au
rezultat din căsătorii mixte, metişii.

II. 4. 8. Caracteristici ale castelor

Sistemul hindus se bazează pe credinţa că omenirea nu este sorgintea unei perechi
umane primordiale, ci este alcătuită dintr-o serie de specii umane cu origini diferite,
fiecare născându-se în virtutea legii karma sau a faptelor săvârşite într-o viaţă anterioară.
Dacă cel născut avansează pe scara dezvoltării spirituale atunci sigur va renaşte ca
brahman, singura treaptă care pote conferi dreptul unirii cu Marele Brahma, iar dacă
dezvoltarea spirituală nu atinge acest grad, va fi avansat prrintre kshatriya şi tot aşa într-o
oridne strictă, descrescândă.

78
Rig Veda, X. XC, 12.
79
Rus Remus, concepţia despre om în marile religii, Editura Institutului biblkic şi de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 79.

55
 56

Datorită superiorităţii lor spirituale, numai brahmanii au dreptul la învăţătură,

precum şi dreptul de a învăţa pe alţii.
Lor le revine întrteaga activitate religioasă, care, de fapt, este considerată dată lor
de către zei. De asemenea ei săvârşesc cultul, sacrificiile, asigură respectarea legilor şi
soluţionează problemele legate de respectarea acestora.
Există un număr nedefinit de specii. Deasupra tuturor oamenilor se ridică cele trei
strate indiene hinduse. Străinii sunt consideraţii necuraţii şi sunt numiţi meecchas.
Valoarea fiecărui om stă în legătură cu apartenenţa sa la una din castele ariene
sau hinduse.
Fiecare membru al castei trebuie să-i păstreze acesteia puritatea cu cea mai mare
stricteţe. A te însoţi cu cineva din castele inferioare înseamnă a pângări casta şi aceasta
este un lucru deosebit de grav şi primejdios pentru întreaga familie şi poate pentru
întreaga castă.
Puritatea se asigură prin îndeplinirea prescripţiilor religioase, prin evitarea
căsătoriei cu membrii unei alte caste inferioare, evitarea oricăror legături, chiar
profesionale cu cei din castele inferioare.
Călcarea acestror prescripţii atrage cu sine decăderea din castă şi din treapta de
valoare sau poate chiar căderea în grupa celor reprobaţi, a “panchamas”-ilor. Pedepsele
pentru astfel de fărădelegi sunt deosebit de mari. Ele depăşesc cadrul vieţii curente şi se
raportează la veşnicie, afectând vieţile viitoare, iar pentru perioadele intermediare, dintre
vieţi, asigurând Iadul.
Nu rămâne nici urmă de îndoială că atunci când sistemul de caste a fost formulat
el a avut un rol bine definit, ajutând la păstrarea integrală a valorilor culturale, sociale şi
spirituale ale populaţiei ariene. Cu timpul, ca tot ce-i omenesc castele s-au perimat,
degenerând prin rigiditatea lor, prin lipsa oricărei clemenţe pentru omul care îndrăznea
să-şi deermine singur soarta şi să-şi dezvolte potenţialurile potrivit cu înclinaţiile şi
talanţii săi personali.
Sistemul castelor a fost un sistem idealist la origine, binefăcător în anumite
perioade ale istoriei, bun în anumite privinţe, dar desuet pentru zilele noastre. Degradarea
forţată pentru un număr mare de oameni este un lucru revoltător astăzi când se face atâta
uz de drepturile oamenilor.
Dreptul fiecărui suflet uman de a se integra în moştenirea umană deplină a rasei
trebuie recunoscut. Iată de ce astăzi casta este o sursă de neîncetate neînţelegeri şi se fac
eforturi la nivel guvernamental indian de a se depăşi această structură.

II. 4. 9. Asramas sau treptele vieţii individuale

Cadrul Dharmei în hinduism nu se referă numai la viaţa comunităţii, ci şi la
treptele sau vârstele omului, ca individ încadrat în societate. Fiecare vâstă are cadrul ei de
legi prin care se cultivă treptele cunoaşterii şi deprinderile necesare următoarei trepte.
Viaţa umană este prezentată ca împărţită în patru vârste succesive: copilăria şi
adolescenţa; maturitatea; starea de călugăr eremit, vieţuitor în padure şi starea de
renunţare la drepturile avute în familie şi societate.
Vârsta copilăriei şi a adolescenţei reprezintă prima treaptă a vieţii, numită în
limbaj sanscrit brahmacaryal. În această vârstă se face instruirea în ştiinţa vedelor, prin
metoda uceniciei, de unde şi numele stării de “ucenicie”. Ucenicul studiază sub
îndrumarea atentă a învăţătorului său numit “guru”. Conţinutul instruirii este complex şi

56
 57

cu tentă religioasă: cunoaşterea textelor sacre ale vedelor; memorarea formulelor

sacrificiale; umilirea prin impunerea cerşitului în folosul învăţătorului; slujirea
învăţătorului; impunerea unei anume conduite morale; păstrarea castităţii şi altele
asemenea.
Durata uceniciei se poate intinde pe parcursul a 12 ani. Scopul ei este de a-l
pregăti pe tânăr pentru viaţă, de a-l ajuta să-şi dezvolte aptitudinile, fără a-l forţa să ia un
anume tipar. După textul sacru, la sfârşitul acestei vârste, învăţătorul “guru” îl
binecuvintează pe tânăr cu cuvintele: “Vorbeşte doar adevărul, împlineşte-ţi datoria, nu
uita studiul vedelor; ai grijă ca linia rasei tale să nu se întrerupă”. 80Acestei
binecuvântări i se adaugă îndemnuri privind comportamentul faţă de părinţi şi urări de
sănătate.
Vârsta maturităţii este cunoscută sub numele de “stăpân al casei”, grihastha.
Odată cu finalizarea stadiului de ucenic, tânărul hindus este pregătit pentru viaţa de
familie şi cea comunitară. Îşi poate lua locul în societate căsătorindu-se şi practicând:
unirea trupească pentru a avea urmaşi care să-i asigure seminţie de viaţă îndelungată;
sacrificii adresate zeilor şi sacrelor spirite. Vârsta maturităţii este temelia vieţii sociale.
Vârsta căutări eliberării prin ieşirea din viaţa de familie sau în familie, dar prin
ieşirea din cadrul vieţii sociale, se mai numeşte şi “starea de eremit”, vanaprastha.
Aceasta stare se trăieşte în pădure. După ce hindusul şi-a împlinit toate îndatoririle faţă de
familie, având copii şi nepoţi, şi faţă de societatea religioasă, practicând sacrificiile, se
poate retrage în pădure, singur sau însoţit de soţia sa. În pădure el sau ei pot să-şi ridice
un schit, drept adăpost, în care să practice, la adăpost de fiarele sălbatice, o mulţime de
reguli de abstinenţă riguroasă şi un număr mare de obligaţii ritualice.81
Această stare de eremit este o stare de autosacrificare. Dar codul Legilor lui Manu
îl îndeamnă: “ascetul să nu dorească moartea, dar să nu dorească nici viaţa; el trebuie
să aştepte ora fixată pentru el, aşa cum un servitor aşteaptă ordin de la stăpânul său”.

II. 4. 10. Starea de renunţare sau de “călugăr rătăcitor”, samnyasa”. Un

călugăr rătăcitor renunţă la orice proprietate, la distincţia dintre caste, la familie şi rude şi
chiar la practicile religioase.
Ajungând la o anumită stare de perfecţiune, el se poate dedica unui ţel superior
încercând cu toate puterile sale să realizeze cunoaşterea supremă “jnana”, care-i conferă o
detaşare completă de lumea empirică. El transcende, prin renunţare totală, condiţia vieţii
materiale care leagă de fapte. Un astfel de om nu mai aparţine rasei sau poporului sau, ci
doar lui însuşi şi prin aceasta el aparţine lumii întregi.
Această stare poate fi îmbrăţişată de hinduşii diferitelor caste, bărbaţi şi femei
deopotrivă, căci aceasta vârstă, a patra, este acceptată de societatea hindusă ca scop al
oricărui om fără nici o discriminare. Cel care reuşeşte să petreacă această stare poseda
întreaga lume, dar nu se posedă pe sine.

II. 4. 11. Privind spre eternitate

Credinţa în nemurirea sufletului este un element universal întâlnit în istoria şi
filosofia religiilor lumii. Potrivit ei, moartea se acceptă ca prag de trecere, însotit de

80
Taittirya Upanishad, I, 11.
81
Ramayana, cap. X-XII, pp. 72-91, Colecţia Labirint, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, traducere de
Liana Gomboşoiu şi Gabriela Dobrişan.

57
 58

anume ritualuri de trecere, la un alt nivel de vieţuire. Locul în care petrec cei care au
trecut prin pragul morţii este felurit înţeles.
În hinduism credinţa în nemurirea sufletului este ceva de la sine înţeles şi se
constituie în premiza fundamentală a întregului sistem religios hindus. Sufletul este
nemuritor prin însăşi esenţa şi fiinta sa, el fiind unul şi acelaşi cu Brahma nu este numai
nemuritor, dar şi preexistent şi postexistent morţii. Această credinţă s-a stratificat potrivit
periodizării religioase: vedism, barhmanism, hinduism.
În perioada vedică credinţa în viaţa de apoi era socotită ca o comuniune cu
sufletele strămoşilor, după moarte sufletul repausatului intrând în locaşul cel binecuvântat
al strămoşilor, “pitris”, unde îşi continua vieţuirea întru fericire, căci petrecea în casa lui
Vişnu, sub mâna protectoare alui Yama, omul străbun prin excelenţă, care a văzut şi
gustat cel dintâi moartea, dar pe care zeii l-au ridicat printre ei, moartea lui fiind astfel o
apoteoză.
Ce se întâmplă, în conceptul vedic, cu cei răi? Cu certitudine, ce se petrece după
cum spun şi alte religii. Ei erau destinaţi unui loc abisal, privaţi de orice bucurii, unde ei
nu voiau să meargă, de aceea Indra şi Soma trebuiau să-i arunce.
În brahmanism după repausare, sufletele se ridică în lumea celor credincioşi, dar
oarecum nu lipsite de trupuri, căci se conturează ideea faptelor şi efectului lor, astfel după
o comuniune cu zeii: Aditya, Agni, Varuna şi Indra, s-a ajuns la posibilitatea de a muri
din nou. Dar pentru aceasta trebuiau ca din nou să fi trăit.

Legea “samsarei” sau a transmigrării sufeltelor a rezolvat pentru o vreme această

chestiune. Sufletele erau răsplătite sau pedepsite, după fapte, apoi tot potrivit faptelor ele
se reîncarnau în diferite vietăţi sau caste, până ce atingeau eliberarea, “moksa”. S-a ajuns
astfel la ideea existenţei mai multor raiuri şi iaduri, ca locuri de tranzit.
Cu certitudine se poate vorbi doar de incertitudinea acestora. Iată un dialog ce
surprinde aceasta: “Yajnavalkya a spus: “când un om este mort, vocea lui intră în foc,
suflarea lui în vânt, ochiul său în soare, mintea lui în lună, urechea lui în punctele
cardinale, trupul lui în pământ, eul în spaţiu, iar sângele şi sămânţa se vor odihni în ape.
Unde este deci omul?
-Artabhaga, prietene, ia-mă de mână. Numai noi doi să ştim aceasta. Nu se cade
să vorbim despre astfel de lucruri în public.
Împreună au mers şi au discutat. Ce au discutat a fost despre fapte “karmas”; ce
au lăudat au fost faptele. Prin fapte bune un om devine bun, prin fapte rele devine rău.
Cel ce a întrebat s-a liniştit”.82
Rezultă că această învăţătură era împărtăşită doar unui grup restrâns de oameni,
celor iniţiaţi.
Odată cu dezvoltarea ideii de “samsara”, acelaşi tip de explicaţii continuă: “După
cum un om acţionează, după cum el se comportă, aşa va deveni. Cel care săvârşeşte
binele, devine bun; cel ce săvârşeste răul, devine rău. Prin fapte bune un om devine
sfânt, “punya”.
Însă unii au spus: această persoană constă doar în dorinţă. După cum îi este
dorinţa aşa îi va fi şi voinţa, iar după cum îi este voinţa aşa îi vor fi şi faptele, deci după
cum acţionează aşa va ajunge”.83

82
Brihadaranyaka Upanishad, III, 2. 13.
83
Ibidem, IV, 4, 15.

58
 59

Din aceste dialoguri, considerate în hinduism sacre, reiese clar că soarta

individului nu este pusă în legătură cu divinitatea, ci este determinată de însăşi faptele
sale făcute în cadrul vieţii sale empirice. Omul este rezultatul a ceea ce a săvârşit în viaţa
anterioară şi va fi într-o noua viaţă, dacă nu se eliberează imediat, ceea ce-şi procură
acum prin fapte.
Se vorbeşte deci de o adevărată lege a karmei, adică a faptei. Într-o analiză mai
atentă putem desprinde în cadrul ei mai multe idei principale, precum: ideea de ispăşire;
faptele rele nu se pot ispăşi prin faptele bune, deci lipsa balanţei; existenţa unei pedepse
personale şi în fine nevoia unei anume conduite de urmat pentru eliberarea din acest lanţ
al samsarei.

II. 4. 12. Ispăşirea

Această idee este cuprinsă în învaţătura că nici un om nu poate scăpa de faptele
sale. Ele au pus în mişacre roata samsarei: “fapta trebuie făcută mereu desprins de ea,
căci omul care făptuieşte desprins ajunge la culme. Căci prin fapte au abţinut Janaka şi
ceilalţi desăvârşirea; tu trebuie să făptuieşti privind numai binele oamenilor.”84
Ideea ispăşiri rezidă în realitatea că faptele se săvârşesc îndeobşte după fire şi
tendinţe şi nu sub concentrare: “Toate faptele se îndeplinesc de către Tendinţele Naturii;
cel cu Sinele tulburat de Eu gândeşte: “făptuitorul sunt eu”. Însă, o tu cel cu braţul
mare, cel care cunoaşte adevărul asupra deosebirii Sinelui de Tendinţe şi fapte, gândind
“Tendinţel acţionează asupra Tendinţelor”, acela nu este legat de fpate. Cei tulburaţi de
Tendinţele Naturii se leagă de acţiunea Tendinţelor; pe aceşti nefericiţi care nu cunosc
totul, cel atotcunoscător să nu-i smintească. Încredinţându-mi mie toate faptele, cu
mintea la Sinele Suprem, fiind fără de dorinţe şi lipsit de gândul “al meu”, luptă, scăpat
de zbuciumul îndoielii. Oamenii care urmează această învăţătură eternă a mea, cu
credinţă şi fără să cârtească, aceia se eliberează de fapte; însă aceia care cârtind
împotrivă-mi, nu-mi urmează învăţătura, să ştii că sunt greşiţi în tot ce ştiu, fără minte,
pieriţi”.85
Întreaga existenţă umană pivotează în jurul acestei doctrine karmice. Sfinţii
hinduşi accentuează pe realitatea că ceea ce napăstuieşte pe om, în viaţa aceasta empirică,
nu este decât rezultatul greşelilor făcute într-o viaţă anterioară. În plus, pentru fiecare
farădelege sau răutate, omul va plăti în viaţa lui viitoare. Şi mai mult, viaţa fiecăruia
afectează viaţa celor din jurul său. Omul hindus devine încătuşat într-o înşiruire a
propriilor sale fapte. E ca le ogor. Ce semeni aceia culegi. Rodul este de aceeaşi calitate
cu fapta, care bună sau rea nu poate fi distrusă, ci doar ispăşită sau primind răsplătire. Să
remarcăm grija deosebită pentru responsabilitatea propriilor fapte. Nimeni nu moşteneşte
faptele altuia.
Lipsa balanţei care să compenseze faptele duce ca fiecare faptă să fie fie ispăşită,
fie răsplătită, căci orice faptă săvârşită, în loc să aducă eliberare, aduce ispăşire sau
răsplată. De aici şi neputinţa faptelor de a curma şirul reîncarnărilor.

II. 4. 13. Pedepsa personală.

Karma are un caracter intrinsec, ea nu acţionează din afară, ci din lăuntrul
persoanei. Drept urmare, judecătorul nu este în afară, ci înlăuntrul omului. Legea karmei

84
Bavad-gita, III, 16-20, în trad. lui Sergiu-Al George, p. 38.
85
Ibidem, III, 26-32, p.39.

59
 60

devine astfel o putere predeterminatorie care exclude metoda unei guvernări orânduite de
voinţa suverană şi dreaptă a lui Dumnezeu. Karma este o lege ce se desfăşoară în fiinţa
umană şi acţionează în ea din interior.
Karma mai reprezintă un lanţ al cauzei şi efectului, un lanţ în care fiecare verigă
depinde de precedenta, este condiţionată de ea şi condiţionează veriga următoare. Aceasta
lege pare, la prima vedere, inviolabilă. Find şi prea obositoare, ea a dus la apariţia în sec.
VI, î. Hr. a mişcărilor jainiste şi budhiste, care s-au lăudat în final că au reusit să spargă
acest lanţ al reîncarnărilor şi a determinării, legea karmei.
La scară mare, însăşi cerurile şi iadurile sunt create, în hinduism, de legea karmei.
Faptele bune cer o răsplată în ceruri, iar faptele rele cer pedeapsă, în iad. Pentru fiecare
faptă bună s-a creat astfel un cer, precum pentru fiecare faptă rea s-a creat un iad. Iată
cum se poate inţelege că singura realitate este Brahma, existenţa empirică fiind ireală în
totalitatea ei.
Karma are drept izvor neştiinţa, concept filosofic cunoscut sub numele de avidya.
Originea necunoaşterii sau ignoranţei este inesplicabilă. Ea nu poate izvorî din Brahma,
care, deşi este izvorul tuturor lucrurilor, are cunoaşterea deplină.
S-a căutat un răspuns într-alt concept numit maya = decepţie, iluzie. Brahma
există în totalitatea fiintialităţii sale şi nedivizat în fiecare obiect şi fiinţă. Aparenţa
pluralităţii este rezultatul intelectului care lucrează potrivit legilor spaţiului, timpului şi
cuzalităţii. Datorită ignoranţei, omul tinde să facă confuzia între nivelul empiric şi cel
transcendent al existenţei. Atâta timp cât omul este supus legilor cunoaşterii empirice,
căci avidya este o astfel de cunoaştere, omul nu poate să discearnă fără greşală adevărata
sa identitate şi, prin urmare, identitatea lumii, şi cade în decepţie şi iluzie. Astfel avidya
se condiţionează de maya şi invers.
Samsara este rezultatul karmei, karma este rezultatul iluziei, iluzia este rezultatul
ignoranţei, deci pentru a întrerupe acest lanţ se cere zdrobirea primei verigi: ignoranţa.
Această zdrobire este posibilă pentru că omul hindus este un Brahma, nu potenţial, ci
real. Mai trebuie însă redescoperită această identitate. Am ajuns asftel la problema cea
mai importantă a religiei hinduse, vis-a-vis de om: cum se realizează mântuirea? Prin
cunoaştere supremă.
Cum se realizează cunoaşterea? Care sunt căile de urmat pentru a ajunge la
cunoaşterea supremă? Tradiţia hindusă a găsit aceste căi. Ele sunt: calea faptelor; calea
cunoaşterii; calea dragostei şi calea zeilor.

II. 4. 14. Calea faptelor

În sanscrită Karma marga, este metoda ancestrală folosită în scopul eliberării.
Avantajele ei sunt pe trei laturi, şi anume: este o cale practică; este o cale a cărei
teoretizare este înţeleasă cu uşurinţă, de către toţi; se bucură de sacralitatea unui obicei
stravechi. Ea nu este emotivă şi nici nu solicită prea mult intelectul, ci reprezintă
îndeplinirea metodică şi sistematică a ritualurilor şi îndatoririlor religioase, care
acumuleaza faptele bune.

60
 61

Scrierile care fac menţionarea timpurie a acestei căi sunt Brahmanele 86care
prezintă o listă a îndatoririlor omului simplu. Aceste îndatoriri se referă la: zei, guru,
scrierile sacre, semeni şi legate de anumite evenimente de viaţă.
Faţă de zei omul trebuie să aducă jertfele rânduite; faţă de învăţători şi
îndrumatorii religioşi trebuie să arate respect; faţă de scrierile sacre, trebuie să cunoască
Vedele; semenului îi datorează respect şi ospitalitate. Îndeplinind aceste obligaţii ‘totul se
poate obţine, totul este câştigat”.87
Prin jurul anului 200 î. Hr. apare Codul legilor lui Manu. Aceasta scriere sacră
pune un mai mare accent pe împlinirea prescriptiilor ritualice ce trebuie săvârşite cu
ocazia unor evenimente din viaţa omului: naştere, consacrarea ca ucenic, căsătorie,
acceptarea stării de eremit, a celei de călugăr itinerent, a morţii, etc.
Calea faptelor se adresează atât bărbaţilor cât şi femeilor. Dar femeile au între alte
datorii unele strict legate de condiţia lor feminină: în copilărie fetele trebuie să fie supuse
şi ascultătoare faţă de tatăl, în tinereţe femeia trebuie să se supună şi să asculte de
bărbatul ei, dacă a rămas văduvă ea trebuie să se supună şi să asculte de fii ei, spus mai
direct ea nu este liberă niciodată.
Deşi astăzi aceste norme nu mai sunt riguros împlinite, ele au caracterul de legi
sacre încadrate în tezaurul religios.

II. 4. 15. Calea cunoaşterii,

Jnana marga, işi are originea în gândirea metafizică a Upanişadelor, care aşează
pe om în starea de ignoranţă ontologică, cauzatoare de suferinţă. Aşa se face că de vină
pentru toată mizeria umană este considerată ignoranţa ontologică. Prin acesta ignoranţă
omul se socoteşte separat de Brahman, ceea ce este total greşit, când singura realitate este
Brahma, iar omul este expresie a acestuia. Dar cum această realitate este foarte greu de
priceput, omul persistă a considera că eul său şi lume sunt desparţite de Brahma. Într-o
astfel de condiţie cognitivă el este încătuşat în lanţul karmei şi al reîncarnărilor, ca-ntr-un
cerc vicios, în care va rămâne atâta vreme cât se va hrăni cu iluzia unui eu separat de
Brahma.
Cale cunoaşterii reprezintă un proces integral realizat prin împlinirea unor
îndatoriri religioase şi intelectuale. Codul lui Manu prezintă starile tranzitorii prin care
trebuie să se treacă, pe calea cunoaşterii, spre eliberare.
Acestea sunt: starea de ucenic; starea de gospodar; starea de eremit şi starea de
sfânt rătăcitor, pe care le-am analizat cu puţin mai înainte.
Tot acest cod al lui Manu descrie şi rezultatele strădaniilor celui ce a ajuns să
trăiască în ultima stare astfel: “Un sfânt rătăcitor rătăceşte singur, fără însoţitor. El nu
are la sine nici foc şi nici nu are vreo locuinţă. Cerşeşte o singură dată pe zi, pentru
mâncare, când fumul nu se mai ridică din bucătărie, când râşniţa s-a oprit, când
cărbunii s-au stins, când oamenii au terminat masa, când rămăşiţele de la masă au fost

86
Brahmanele sunt comentarii a celor patru Vede (Rigveda, Samaveda, Yajurveda şi Atharvaveda) însotite
de explicaţii ale sacrificiilor şi a diferitelor ritualuri. Brahmanele sunt cărţi de căpatâi pentru studenţi şi
cler, dar pentru marea masă de credincioşi hinduşi ele au o importanţă mai mică, deşi conţin mituri şi
povestiri cosmoginice, sunt prea elevate. După conţinut, Brahmanele se aseamănă mult între ele pentru că
tratează aceleaşi subiecte. Autorii lor, unii imaginari, sunt în număr de aproximativ 50-60. Tot probabil că
scrierea lor a început odată cu prima compilaţie a Vedelor.
Cf. -Raymond Janin, “Vechile civilizaţii ale Indiei”, p. 56.
87
Satapatha Brahmana, I, 7, 2,5.

61
 62

înlaturate. Atunci cerşeşte el. Locuinţa lui este la rădacinile copacilor, veşmintele lui
sunt aspre. Semnele eliberării sunt date de indiferenţa faţă de orice. Un sfânt rătăcitor
nu trebuie să-şi dorească moartea, nu trebuie să dorească să trăiască, el trebuie să
aştepte sosirea ceaului morţii aşa cum aşteaptă un servitor plata pentru munca sa. Prin
meditaţie profundă el trebuie să recunoască natura transcendentă a sufletului suprem şi
prezenţa lui în toate făpturile. Cel care în acest fel s-a debarasat de orice legături se
odihneşte în Brahma. El a realizat unirea cu Brahma”.88
Această stare, de sfinţenie, este ţinta spre care se îndreaptă orice aspiraţie a
fiecărui hindus. Însa această stare este foarte greu de realizat, ea nu-i la îndemâna oricui.

II. 4. 16. Calea dragostei,

Bhakti marga, este cea mai urmată şi mai populară cale de dobândire a eliberării.
Dragostea nu este altceva decât adorarea unei zeităţi, prin contemplarea divinităţii,
meditaţia la întelepciunea divină şi la bunătatea divină, aducerea în permanenţă aminte de
zeul adorat, discuţii sustinute despre zeu, cântări de imne de laudă şi slujire prin
ritualurile şi sacrificiile cuvenite zeului. Pe scurt, credinciosul se dedică trup şi suflet într-
o sinceră şi profundă adorare.

II. 4. 17. Calea zeilor

este o cale cu două cărări. Una ascendentă spre zei şi alta descendentă de
reîntoarcere în lumea empirică. Aceste două cărări sunt rânduite pentru acei care nu
reuşesc eliberarea, dar care o încearcă.
Cea dintâi cărare, a zeilor sau devayana descrie zborul sufletului celui eliberat.
Acesta, după ce s-au împlinit ritualurile de înmormântare, sau dacă a fost sfânt rătăcitor,
după ce a murit, intră în flăcările focului, din flacără în ziuă, din zi în jumătatea
strălucitoare a lunii, din lună în an, din an în soare, din soare în lună, din luna în fulger
unde găseşte o persoană -un spirit- care-l conduce la Brahma.89
Cea de-a doua cărare, pitriyana, este reversul celei dintâi şi se referă la sufletul
care nu a putut fi recunoscut de Brahma. Aceasta cale este întunecată. Sufletul intră în
fum, din fum trec în noapte, din noapte în partea întunecată a lunii, din lună în partea
friguroasă a anului, din an în lumea strămoşilor, din lumea strămoşilor în spaţiu, din
spatiu în lună care este Soma hrana zeilor, iar zeii îl mănâncă. De fapt ei mănâncă roadele
faptelor lui bune. Când se termină roadele faptelor lui bune urmează calea reîntoarcerii în
lumea empirică în virtutea altei întrupări.
Aceasta reîntorcere se face astfel: din luna intră în spaţiu, din spaţiu în vânt, din
vânt în fum, din fum în ceaţă, din ceaţă în nori, din nori în ploaie şi cad pe pământ ca să
se nască orez, orz,ovăz, ierburi, pomi care să facă roade. Din acesta stare el poate ieşi
doar dacă cineva mănânca seminţele.
Cei care au dus o viaţă morală, dar au ratat încă odată eliberarea, pot spera să se
întrupeze în brahman, dar cei care au săvârşit fapte rele sigur vor intra în pântecele unei
scroafe care va mânca orzul, ovăsul, ierburile, fructul pomilor şi se vor naşte ca viermi
sau şerpi, cel mult spus panchamas. Mai exista o a treia posibilitate, să devină insecte,
molii, şi în general orice vietate care muşcă.90
88
Manava Dharma Sustra, VI, 42, 43, 55, 56, 44, 45, 65, 81, în traducerea lui Ioan Mihălcescu,
Bucureşti, 1944.
89
Chandogya Upanishad, IV, 15, 5; V, 10, 1.
90
Kaushitaki Upanishad, V, 10, 3-7.

62
 63

II. 4. 18. Scenariul eliberării este redat astfel: “După ce a intrat în fulger,
ajunge în lumile stăpânite de Agni, Vayu, Varuna, Indra, Prajapati şi Brahma. La intrare
în aceste lumi este intâmpinat de 500 de nimfe ceresti, cu 100 de fructe în mâini, cu 100
de unguente, cu 100 de ghirlande de flori, cu 100 de veşminte şi cu 100 de feluri de
pudre aromate. Este înveşmântat în propriul veşmânt al lui Brahma. Astfel îmbrăcat şi
cunoscând pe Brahma, se apropie de el. Drumul de apropiere este prezentat în culor
metaforice şi mitologice. În clipa în care ajunge în faţa lui Brahman, acesta pune
întrebarea: “Cine eşti?” Cel întrebat răspunde: “Eu sunt un anotimp, fiul anotimpurilor,
izvorât din pântecele spatiului, sămânţă a strălucirii, mărirea anului, Eul fiecarei fiinţe
în parte. Tu eşti Eul fiecărei fiinţe în parte. Ceea ce eşti Tu, acela sunt şi eu”. Brahma îl
întreabă: “Cine sunt Eu?” Cel întrebat răspunde: “Realul” (Satya). Atunci Brahma
pune o ultimă întrebare: “Şi ce este realul?” Cel întrebat răspunde: “Ceea ce este
altceva decât organele simţului (deva) şi respiraţiile vitale se numeşte “sat” (ceea ce
este), organele simţului şi respiraţiile vitale sunt “tyam”. Aceste se exprimă într-un
singur cuvânt “satyam” = Realul. El cuprinde întregul univers: Tu eşti acest univers
întreg”.91
Acest dialog confirmă şi reprezintă totodată eliberarea finală. Odată reuşită, nu
mai există conştiinţa multiplicităţii, eul individual îşi pierde identitatea sa în Brahma, îşi
pierde calităţile sale personale, care în realitate nici nu au existat decât în consţiinţa
multiplicităţii sale, acum sufletul său este una cu Absolutul impersonal, una cu divinitatea
sau supremul suflet - Btrahma, în ultima instanţă se pierde total caracterul personal şi se
realizează anularea totală a trăirii şi a conştiinţei de fericire veşnică.
Pe lângă aceste căi care mijlocesc cunoaşterea, în vederea eliberării, există o a
patra cale, considerată prin excelenţă a eliberării instantanee, este calea mântuirii prin
scăldare în apele Gangelui.

Odată la 12 ani, milioane de hinduşi se adună la Allahabad pentru a-şi spăla

păcatele în apele purificatoare ale Gangelui. Purificarea este garantată însă numai odată la
144 de ani, când constelaţia astrelor este favorabilă. O astfel de dată s-a potrivit la
sfârşitul primei luni- după calendarul gregorian -a începutului de mileniu trei. Cu acest
prilej s-au adunat milioane de hinduşi din lumea întreagă. Un camping uriaş, o adevărată
metropolă de corturi, a fost amenajat de autorităţile indiene. Pentru buna desfăşurare a
procesului au fost mobilizaţi 20.000 de poliţişti. S-a impus astfel o ordine a priorităţilor şi
a condiţionării. Iată cum descrie un periodic această emulatie de oameni:“Toată noaptea,
cârduri de oameni înaintează spre fluviu cântând şi rugându-se. Din întuneric, răsar sute
de asceţi cu pielea mânjită de cenuşă şi părul lung şi pâslos. Procesiunea lor este
punctul culminant al sărbătorii. Purtătorii de arme sunt salutaţi de discipoli cu
cuvintele: “Har har Mahadev”, o preaslăvire a lui Shiva. Dar cei care se apropie prea
mult de bărbaţii războinici sunt puşi pe fugă cu tridentul şi lancea. La Kumbh Mela,
până şi asceţii cei goi trebuie să se supună regulilor scăldatului. Ei stau în şiruri lungi în
faţa fluviului, aşteptând semnalul de start şi apoi se năpustesc ţipând în Gange. În
spatele lor, aşteaptă nerăbdători milioane de credincioşi.Căci, după baia asceţilor, apa
este deosebit de sfântă, aşa spune religia. Cei care se înghesuie mai în faţă sunt împinşi
înapoi de către poliţişti înarmaţi cu beţe de bambus. Fiecare pelerin are la dispoziţie
91
Remus Rus, Op. cit., pp. 113-114; Cf. Kaushitaki Upanishad, I, 6.

63
 64

circa două minute pentru a se scufunda în apă şi a rosti fără întrerupere numele lui
Shiva”.92
Cu această scaldă, însoţită de rostirea numelui lui Shiva, se obţine, potrivit
credinţei hinduse de azi, eliberarea instantanee din ciclul reîncarnărilor.

II. 4. 19. În concluzie hinduismul propovăduieşte credinţa că sufletul uman este

nemuritor şi că lui îi aparţine ca moştenire, de la Brahma creatorul, un vast univers
nevăzut, care scapă înţelegerii celor mai mulţi. Un contact, chiar şi de o clipă, prin
mijlocirea unei ape - care după analizele ştiinţifice este o “adevărată cloacă infectă. În
unele locuri, numărul colibacililor atinge o densitate de 170 de milioane ;a 100 ml.
Anual, în Golful Bengal plutesc 45.000 de cadavre neicinerate. dar asta nu-i prea
deranjează pe credincioşi: “Sufletul contează, nu trupul”, spun ei, şiroind de apa de
culoarea noroiului”93 - cu această lume nevăzută poate îndrepta privirea interioară mai
mult spre cele divine, decât spre cele empirice. Un contact de o clipă cu realitatea
universului invizibil e ca răsăritul unei raze de soare ce luminează, celor ce-o privesc,
drumul timpului zilei, dar şi a neştiinţei vieţii. Într-o clipă ca aceea toate îndoielile se
risipesc. Spre clipa aceea ce poate dura, prin eliberare, cât durata unui univers Brahma,
năzuieşte fiece hindus.
Hinduismul încearcă să demonstreze că viaţa pe pământ, chiar implicată în şirul
nesfârşit al reîncarnărilor, nu este un blestem, ci face parte din actul creator al lui
Brahma, care da viaţă omului sau vieţi, prin care să se reîntoarcă în creatorul său. Scopul
vieţii nu este de a se elibera de viaţa pământească, căci eliberat, Brahma va emana un nou
suflet ce va intra în cercul vicios al reîncarnărilor, ci scopul fiecărui suflet trimis în lume
este preamărirea lui Brahma prin fapte, prin iubire şi prin renunţarea la sine. Viaţa
omului, pe pământ, devine început al veşniciei, ea fiind un crâmpei din veşnicia cu care
are consubstanţialitate, din start.
Prin meditaţie asupra eului uman şi a locului său în lumea empirică, asupra
relaţiei lui cu Absolutul, sfinţii redactori ai Upanishadelor au ajuns la concluzia că eul
individual este identic în esenţă cu Eul suprem, ca singura realitate care stă la baza lumii
empirice fenomenale. Eul uman, sau sufletul, nefiind supus tranzienţei este nemuritor,
fiind nemuritor este infinit, fiind infinit, este veşnic, fiind veşnic este identic cu
Absolutul.
Scopul suprem al omului, în viaţa sa empirică, este să-L cunoască pe Dumnezeu.
Aceasta cunoaştere este posibilă mai ales datorită legăturii imediate care există între om
şi Dumnezeu, legătură despre care dă mărturie şi Sfântul Apostol Pavel în una din
cuvântările sale către atenieni: “căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (...) precum au
zis şi unii dintre poeţii voştri, căci ai Lui neam suntem”. (F. Ap. XVII, 28) Se poate spune
că “Antropologia religioasă hindusă” se înscrie în acea participare generală a religiilor în
revelaţia universală naturală pe care Dumnezeu a săvârşit-o ca act al dragostei Sale
nemarginite şi o săvârşeşte încă, “Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu (şi
despre om) este vădit între ei (păgânii, deci şi între hinduşi) căci Dumnezeu le-a aratat
lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se prin făpturi, adică
veşnica lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”. (Romani, I,
19-20) Prin aceasta s-a dat omului de pretutindeni, din orice timp posibilitatea cunoaşterii

92
Anika Lupaş, Jurnal săptămânal “Formula AS”, Anul XI, nr. 450, p. 15.
93
Ibidem

64
 65

lui Dumnezeu şi a fiinţei umane, atât cât se putea da, cealaltă posibilitate a cunoaşterii
adevărului despre Dumnezeu şi despre fiinţa umană rămânând să se facă descoperită la
plinirea vremii şi într-un mod deosebit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi petrecerea
Lui printre oameni vreme de 34 de ani ca să le descopere revelaţia supremă sau absolută
prin care Dumnezeu arată voia Sa care este exprimată de Sfântul Apostol Pavel, vasul cel
ales pentru a propovădui Evanghelia la toate neamurile, astfel: “Mântuitorul nostru
voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, căci unul
este Dumneaeu”.94

III. 5. Budismul Zen

III. 5. 1. Constituirea Zenului

Este forma de budism răspândită cu precădere în China şi Japonia.

Aşa se face că în el se împletesc ca un tot organic formele religioase tradiţionale
locale cu tradiţia culturală, filosofică şi religioasă budistă indiană. Cu precădere Zenul are
rădăcini budiste şi daoiste, parfumul său este însă specific chinezesc pentru care fapt este
firesc ca rădăcinile lui să fie căutate în China.
Existenţa budismului de tip Zen în China se leagă după tradiţii de numele unui
călugăr budist indian misionar, care ar fi ajuns în China prin anul 520 d. Hr.
El este Bodhidharma, al douăzeci şi optulea “Patriarh” indian, dintr-o listă de
patriarhi compusă în succesiune directă de la Gautama. “Legenda tradiţională
referitoare la propriile origini oferită de şcoala Zen spune că Bodhidharma a sosit la
canton din India, în jurul anului 520, şi s-a îndreptat către curtea împăratului Wu din
Liang, un entuziast patron al budismului. Cum atât doctrina lui Bodhidharma cât şi
atitudinea sa aspră nu i-au plăcut împăratului, el s-a retras câţiva ani la o mănăstire din
Wei şi şi-a petrecut timpul “privind fix peretele” până când, în sfârşit, a găsit un discipol
potrivit în Hui Ke, care a devenit apoi al doilea Patriarh al Zenului în China95.
De figura deosebit de fioroasă a lui Bodhidharma se leagă legenda folosirii
ceaiului. Ea ne spune că o dată pe când călugărul dorea cu tot dinadinsul să mediteze,
pleoapele ochilor săi se tot închideau. Atunci, văzând că nu-i cale a le ţinea ridicate, şi le-
a tăiat, iar ele căzând jos au prin rădăcini şi au rodit prima plantă de ceai. De atunci ceaiul
este oferit călugărilor pentru alungarea somnului şi pentru limpezirea şi înviorarea minţii.
De unde şi expresia că “gustul Zenului “chan” şi gustul ceaiului “cha” sunt identice.96
Succesiunea Patriarhilor în Zen se întrerupe în anul 713, odată cu moartea lui Hui
Neng. Cauza este ramificarea arborelui genealogic al Zenului prin cei cinci discipoli care
i-au urmat ( Huai Rang, + 775; Qing Yuan, + 740; Shen Hui, + 770 şi Hui Zhong, + 744.
Descendenţii spirituali ai lui Huai Rang şi ai lui Xing Si trăiesc şi astăzi, în Japonia, la
Rinzai şi Soto). 97

94
Ibidem, Timotei, II, 3-4.
95
Wats, W. Alan “Calea Zen”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp.110-111, trad. din engleză de
Waniek, Iulia. Sursele tradiţionale sunt:”Song gao Seng zhuan” a lui Dao Xuan ( Taisho, 2061 ), compus
între 645-667, şi “Jing De Chuan Deng Lu” a lui Dao Yuan ( Taisho, 2076 ), scris în jur de 1004.
96
Ibidem, p. 113.
97
Ibidem, pp. 122-123.

65
 66

În China, în anul 845 asistăm la o persecuţie a budismului declanşată de însuşi

împăratul daoist Wu Zong. Ca efecte ale acestei persecuţii templele şi mănăstirile au fost
închise, multe dintre ele distruse, călugării obligaţi să se întoarcă la viaţa laică. Dar acest
împărat, prea preocupat de elixirul nemuririi, a abuzat de băutura care în fapt era
otrăvitoare şi a murit în scurt timp, dând posibilitate ca Zenul să nu se stingă şi să se
revitalizeze cu o şi mai mare ardoare, fiind în graţiile familiei imperiale şi a poporului.
Această stare nouă transformă Zenul dintr-o mişcare spirituală liberă într-o
instituţie stabilă, tot mai standardizată.
Astfel ca efect al creşterii numărului de discipoli se întroduce ca primă condiţie
“disciplina”, iar ca metodă a impunerii ei “bastonul”.
Aşa se face că “studentul occidental matur, care îşi descoperă interesul pentru
Zen, ca filosofie sau ca mod de eliberare (...), va descoperi că deşi la extrema superioară
Zenul este încă un mod eficient de eliberare, preocuparea principală a lui este să asigure
un regim de disciplină care să formeze caracterul (...), tipul zen, încrezător în sine, cu
umor, curat şi ordonat până la extremă, energic, dar fără să se grăbească, şi tare ca
fierul, deşi nu-i lipseşte sensibilitatea estetică”98.
Numele “Zen” înseamnă “dhyana” , adică meditaţie, după modelul dat de Lao
Zi: “Cei ce ştiu nu vorbesc; Cei ce vorbesc nu ştiu”. ( 56 )
La concret Zenul este un produs al împletirii “Daoismului”, calea de eliberare de
origine chineză, cu budismul indian de tip “Mahayana”, marele vehicol.
Aşa se face că principiile budiste referitoare la cele patru mari adevăruri şi la
Calea Octupală s-au păstrat, la ele adăugându-se “Calea Scurtă” şi consideraţiile
deosebite despre “Buddha” şi “Nirvana”.

III. 5. 2. Cele patru adevăruri ale Zenului

a. “Naşterea este “duhkha”, suferinţă, decăderea este duhkha, boala este

duhkha, moartea este duhlha şi tot aşa sunt tristeţea şi durerea (...) Să fii legat de lucruri
care îţi displac şi să fii separat de lucrurile care îţi plac, acestea sunt tot duhkha. Să nu
obţii ce doreşti, aceasta este tot duhkha. Într-un cuvânt, acest corp, acest conglomerat
pentaform fundat pe ataşament ( trishna 0, aceasta este duhkha” ( Samyutta Nikaya”,
421 ).
Să nu se tragă nicidecum concluzia că prin aceste expresii se întelege că viaţa este
o vale a plângerii, o suferinţă perpetuă. Pe departe. Călugărul zen vrea sa zică că “viaţa
aşa cum o trăim noi de obicei este suferinţă”.99
b. Al doilea adevăr este legat de cauza frustării, numită “trishna”, agăţare sau
prindere bazată pe “avidya”, ignoranţa sau necunoaşterea, chiar inconştienţa, lipsa
cunoaşterii de sine, a înţelegerii, confundarea lumii abstracte a lucrurilor cu lumea
concretă a realităţii, dificultatea eului de a se controla pe sine, etc.
c. Al treilea adevăr nobil se referă la nevoia eliberării din suferinţă şi frustare. Se
ajunge astfel la “Nirvana”, un termen cu etimologie dubioasă care face ca traducerile să
fie deosebit de grele şi nedepline. Rădăcina acestui termen este considerată a fi “vritti”,
expirare, expiere, stingere. El stă în legătură şi cu “prana”, respiraţia, dar este
echivalentul lui “moksha”, eliberare, uşurare. “Nirvana este un fel de viaţă care ia

98
Ibidem, p. 133.
99
Ibidem, p. 69.

66
 67

naştere când încetează agăţarea de viaţă. În măsura în care orice definitie este o
agăţare, nirvana este în mod necesar indefinibilă. Este starea naturală, “neauto-
percepută” a minţii; iar aici, desigur, mintea nu are un sens specific, deoarece ceea ce
nu este perceput nu este cunoscut în sensul convenţional al cunoaşterii. Înţeleasă mai
popular şi mai literar, nirvana este dispariţia fiinţei din ciclul încarnărilor, nu într-o
stare de anihilare, ci doar într-o stare ce scapă definiţiei şi este astfel nemăsurabilă şi
infinită. A atinge nirvana înseamnă deasemenea a atinge starea de Buddha, iluminarea.
Dar aceasta nu este o realizare în sensul obişnuit, fiindcă nu se implică nici un câştig
sau motivaţie. Este imposibil să doreşti nirvana sau să intenţionezi să o atingi, deoarece
orice este dezirabil sau conceptualizabil ca obiect al acţiunii, prin definiţie nu este
nirvana”100.
d. “Calea Octupală” a dharmei lui Buddha sau calea cu opt secţiuni “samyak”
(în pali “samma”), perfect, deplin. Primele două secţiuni se referă la gândire,
următoarele patru la acţiune, iar ultimele două la contemplare:
1 .Samyag-drishti, sau vederea completă;
2. Samyak-samkalpa, sau înţelegerea completă;
3. Samyag-vak, sau vorbirea adevărată;
4. Samyak-karmanta, sau acţiunea completă;
5. Samyagajiva, sau vocaţia completă;
6. Samyag-vyayama, sau dedicarea adevărată;
7. Samyak-smriti, sau amintirea completă;
8. Samyak-samadhi, sau contemplarea deplină.101

III. 5. 3. Calea scurtă

Reprezintă o ascensiune rapidă şi abruptă spre nirvana pentru cei care au curajul
necesar. Doctrina acestei căi este redată fidel de cele “Şase precepte” ale lui Tilopa:
“Fără gând, fără meditaţie, fără analiză,
Fără cultivare, fără intenţie;
Las-o, să se limpezească de la sine”.
Eliberarea imediată, fără vreo planificare sau intenţie specială, este de asemenea
implicată în ideea tantrică de “sahaja”, starea uşoară sau naturală a celui înţelept,
eliberat. Această eliberare imediată presupune să intri în iluminare fără să suprimi în
prealabil pervertirea “klesa”. Aceasta presupune faptul că pentru iluminare nu este o
condiţie “sine qua non” eliminarea pasiunilor umane, ci menţinerea lor în frâu, cu alte
cuvinte, a nu le lăsa să înflorească, a trăi cu ele mai curând decât a lupta împotriva lor, a
le tolera nu a le reprima. Aceasta este posibil prin neamestec “wu wei”.102

III. 5. 3. Starea de Buddha

a. Budismul Mahayana, partea componentă a budismului Zen, consideră că starea

de Buddha poate fi atinsă de oricare dintre oameni, în virtutea faptului că virtual oricare
din fiinţele umane au calitatea de buddha, cu alte cuvinte au potenţa iluminării. Această

100
Ibidem, p. 74.
101
Ibidem, p. 75.
102
Ibidem, pp. 105-108.

67
 68

consideraţie a facilitat denumirea cu termenul de Buddha a realităţii însăşi, ceea ce a dus,

în contextul unor culte populare, la adorarea lui Buddha ca un zeu. Aceasta nu este însă
echivalentul deismului iudeo-creştin, nici nu identifică pe buddha cu principiul moral (de
exemplu “Binele suprem”), ci este personificare a naturii de Buddha, a stării de iluminat,
aşa cum apare aceasta în venerarea diverşilor: Amitabha, Vairocana, Amitayus,
Ratnasambhava, etc.
b. Doctrina despre Bodhisattva, în care deosebit de important, pentru cel iluminat
( eliberat ) este eliberarea tuturor celorlalte fiinţe prin “upaya”, mijloace adecvate. Aceşti
Bodhisattva, printr-o cunoaştere intuitivă “prajna”, desluşesc natura pură a realităţii, şi
apoi această desluşire deşteaptă în ei “karuna” sau compasiunea pentru toţi cei ce sunt
încă în robia ignoranţei, şi în final ei se reîncarnează tocmai pentru salvarea lor.
c. Întreg universul este de fapt trupul lui Buddha. Acest univers este un “cosmos”,
o armonie organizată nu din afară, ci dinlăuntru. Este expresia desluşită a chintisenţei
doctrinare budiste “panteismul spiritual”.
Filosofia Mahayana concepe trupul lui Buddha ca “Trikaya”, sau “Triplu trup”:
trupul legii, care este însuşi vidul, sunya”; trupul eteric, al karunei sau al compasiunii, o
ultimă aplecare către lumea formelor şi prima ridicare a privirii către împărăţia vidului şi
în fine trupul magic, sau de metamorfoză, a cărui forme sunt umane. De exemplu acei
Buddha istorici sau preistorici: Gautama, Kasyapa, Kanakamuni, etc.
Cu acestea poate reuşim să înţelegem cuvintele care rezumă foarte pe scurt
doctrina budistă:

“Singură suferinţa există, nimeni care suferă;

Există fapta, dar nici un făptuitor al acesteia;
Există Nirvana, dar nimeni care s-o caute;
Calea există, dar nu este nimeni care s-o străbată”.103

Baia Mare, 28.09.2020

Conf. Univ. Dr. Pr. Ştefan POMIAN

103
Ibidem, p. 80.

68