NOŢIUNI GENERALE DE BIOMECANICĂ APLICATE ÎN JOCURILE SPORTIVE

Generalităţi
Jocurile sportive se caracterizează printr-o mişcare continuă, majoritatea execuţiilor
efectuându-se în mişcare şi cu viteză, precum şi din poziţii extrem de variate şi dificile.
Existenţa unui adversar, împotriva căruia trebuie să se ia măsuri rapide şi eficace, creează în
orice moment situaţii neprevăzute şi impun solicitări motrice foarte complexe. Din aceste
motive, analiza biomecanică a jocurilor sportive trebuie făcută separat, pe diverse elemente
tehnice caracteristice şi nu global, întrucât mişcările sunt de o complexitate extremă.
În jocurile sportive există, fără însă a constitui o regulă, poziţii iniţiale şi finale, asemănătoare
cu cele din gimnastică. Mişcările pe care le execută jucătorul până la contactul cu mingea,
precum şi după aceea, cât şi mişcările segmentelor corpului angrenate în execuţia propriu-
zisă, intră toate în compunerea procedeului specific respectiv.
La executarea oricărui procedeu tehnic iau parte, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate
părţile corpului. Unele membre sau segmente îndeplinesc funcţii motrice diverse, în timp ce
restul părţilor corpului servesc fie asigurării unui sprijin fix sau mobil, fie unor scopuri
diverse.
În general, în analiza biomecanică a unor procedee tehnice din jocurile sportive, trebuie
studiate următoarele aspecte:
 Condiţiile mecanice iniţiale corespunzătoare procedeului tehnic
 Interacţiunea forţelor pe parcursul execuţiei propriu-zise a mişcării; la descrierea
mişcărilor se urmăreşte: direcţia, viteza, acceleraţia, atât la corpul luat în întregime, cât
şi la membre
 Mişcarea complexă se împarte în faze, care se analizează fiecare separat, însă succesiv.
Pe elemente, făcându-se o legătură permanentă între fazele mişcării globale
 După fixarea mecanismului de bază, se descriu variantele tehnice şi particularităţile
individuale
 În concluzia oricărei analize biomecanice se vor trage învăţămintele privind
îmbunătăţirea activităţii respective. O importanţă deosebită o are precizarea tipului de
activitate musculară de care trebuie ţinut seama în elaborarea exerciţiilor, în stabilirea
volumului şi intensităţii activităţii.

Elemente de analiză biomecanică în volei

Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care solicită lanţurile
musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această activitate dinamică multilaterală,
musculatura corpului depune un efort static de fixare (echilibrare), pentru asigurarea
poziţiilor corpului care se află uneori în situaţii de dezechilibru marcat.
Vom prezenta, în continuare, analiza biomecanică a principalelor procedee tehnice din volei.

Lovirea mingii cu două mâini de sus (pasa)

La nivelul membrelor superioare, efortul este de tip menţinere. Muşchii flexori ai degetelor,
flexorii şi extensorii antebraţului pe braţ, anteductorii braţului şi muşchii care realizează
ridicarea şi bascularea laterală a scapulei formează un lanţ.
Muşchii lanţurilor vertebrale fac efortul static de menţinere a trunchiului, iar lanţul triplei
extensii face efortul static de menţinere la nivelul membrelor inferioare. Pentru asigurarea
poziţiei corpului se face şi un efort static de echilibrare prin lucrul lanţurilor musculare
antagoniste ale trunchiului şi membrelor inferioare.
Activitatea dinamică pentru lovirea mingii prezintă o serie de detalii, corpul efectuând o
ridicare şi o întindere lentă prin intermediul lanţului şanţurilor vertebrale, la nivelul
trunchiului şi al triplei extensii, la nivelul membrelor inferioare (activitate dinamică de
învingere).
La nivelul nivelul mâinilor, prin activitatea dinamică de învingere, se realizează lovirea în
principal cu policele, arătătorul şi mediusul (acesta din urmă cu pondere mare în
amortizarea si respingerea imprimată mingii).
În cadrul acţiunii de ridicare a mingii (pasare), numărul grupelor şi lanţurilor musculare
angrenate în efortul static şi dinamic este crescut şi prezintă particularităţi specifice de tip
biomecanic. Mişcările se realizează pe baza unei coordonări nervoase de mare fineţe,
informarea fiind contină pe calea aferentaţiei inverse (prin aferenţele proprioceptive,
vizuale şi vestibulare).

Lovirea mingii cu două mâini de sus (pasa) la volei

Lovirea mingii cu două mâini de jos (preluarea)

În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet întinse,
mobilizarea efectuându-se numai în articulaţiile scapulo-humerale.
Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate, în scopul
măririi bazei de susţinere, având membrele superioare libere în faţa lor, pentru a putea
executa procedeul în cele mai bune condiţii.
În aşteptarea primirii mingii, sportivul efectuează – concomitent cu o uşoară lăsare în jos
până aproape la poziţia ghemuit – o flexie din articulaţia cotului şi o apropiere a celor două
antebraţe (pentru a forma suportul pentru minge). Respingerea mingii se face din această
poziţie joasă, cu tălpile depărtate, genunchii puternic flectaţi, trunchiul drept; braţele, cu
antebraţele în uşoară flexie, se poziţionează între cele două membre inferioare.
În momentul primirii mingii, întregul corp începe o mişcare lentă, alungită de ridicare,
membrele inferioare se întind şi trunchiul se ridică, iar membrele superioare lovesc mingea
prinsă în jgheabul format între cele două antebraţe.
Mişcarea de preluare de jos cu două mâini, are în ceea ce priveşte execuţia o serie de
particularităţi biomecanice, antrenând în efort static şi dinamic numeroase grupe şi lanţuri
musculare. Pentru executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare
nervoasă, care să ducă la o reglare fină şi adecvată a tuturor mişcărilor.
Efortul static este asigurat de lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor, care prin
activitatea de fixare menţin echilibrul. Sunt antrenate atât lanţurile musculare ale triplei
flexii, cât şi cele ale triplei extensii (pentru asigurarea echilibrului în plan sagital), cât şi
grupele musculare ale adductorilor şi abductorilor coapselor, ale pronatorilor şi
supinatorilor piciorului (pentru asigurarea echilibrului în plan frontal). În ceea ce priveşte
trunchiul, poziţia de echilibru este asigurată prin efortul conjugat al muşchilor şanţurilor
vertebrale şi al lanţurilor încrucişate ale pereţilor abdominali.
Activitatea dinamică a musculaturii este efectuată, în principal, de lanţurile musculare ale
membrelor superioare, care asigură anteducţia şi adducţia în articulaţia umărului şi de
muşchii care deplasează cranial (ridicătorii) şi ventro-lateral scapula. Restul musculaturii
membrelor efectuează un efort static global, fixând articulaţia cotului în extensie, antebraţele
în uşoară pronaţie, iar cele două mâini apropiate, în flexie.
O oarecare activitate dinamică realizează şi lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor
inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre superioare pe direcţia
traiectoriei mingii care urmează să fie lovită. De supleţea şi, mai ales, de precizia acestei
mişcări de mică amplitudine, depinde orientarea şi plasarea precisă atât a corpului, cât şi a
membrelor superioare pe direcţia de unde vine mingea. Întrucât traiectoria mingii este
foarte variată, iar unghiul acesteia cu solul are valori diferite, mişcarea trunchiului şi
membrelor cere o coordonare nervoasă foarte precisă.

Lovirea mingii cu două mâini de jos (preluarea) la volei

Lovirea mingii cu o mână de sus (serviciul)

Pentru executarea serviciului, sportivul se poziţionează în stând uşor depărtat în spatele
liniei de fund a terenului, având piciorul opus braţului de lovire mai avansat decât celălalt.
Mingea este aruncată liber în sus, pe verticală. În timp ce mingea este în aer, jucătorul mută
greutatea întregului corp pe piciorul din spate, flectându-l uşor, concomitent cu ridicarea
uşoară a celui din faţă. Concomitent, trunchiul şi membrul superior care va lovi mingea sunt
duse mult înapoi (trunchiul mult extins, iar membrul superior în flexie maximă din
articulaţia umărului), în scopul de a pune în tensiune lanţurile musculare şi a acumula o cât
mai mare cantitate de energie potenţială. Apoi, jucătorul împinge mult pieptul spre înainte,
trunchiul fiind uşor răsucit spre mâna care loveşte mingea. Din această poziţie începe
mişcarea de lovire a mingii: greutatea corpului se mută pe piciorul din faţă, bine fixat pe sol
acum; în timp ce jucătorul se ridică uşor pe vârfuri, mâna este dusă rapid spre înainte, lovind
mingea puternic şi rapid. Lovirea mingii se face în punctul cel mai înalt al razei de acţiune
proprie jucătirului care execută serviciul.
Din punct de vedere biomecanic, activitatea musculaturii corpului cere o perfectă
coordonare şi o fină reglare nervoasă a mişcării.
Mişcarea solicită numeroase grupe şi lanţuri musculare, precum şi o contribuţie importantă
de apreciere spaţială a analizatorului vizual.
Analiza contribuţiei grupurilor şi lanţurilor musculare în efectuarea acestei mişcări arată, şi
în acest caz, o îmbinare a efortului static cu cel dinamic.
În ceea ce priveşte activitatea dinamică a musculaturii corpului, se constată participarea unui
lanţ muscular lung, care se întinde de la membrul superior care loveşte mingea, trece peste
trunchi şi se continuă la membrele inferioare. Activitatea musculară este de învingere, iar
lanţul muscular care o efectuează este format din flexorii degetelor şi ai corpului, flexorii
cotului, adductorii şi retroductorii din articulaţia scapulo-humerală, muşchii care execută
bascularea laterală a scapulei. Lanţul se continuă la trunchi cu lanţurile musculare
încrucişate ale peretelui abdominal, iar de aici cu lanţul triplei extensii de la membrele
inferioare.
Concomitent, lanţurile musculare antagoniste ale membrelor şi trunchiului, depun un efort
dinamic de cedare, dozat proporţional cu solicitarea, contribuind la dozarea valorii efortului
necesar unei tehnici copespunzătoare.
Pe lângă componenta dinamică a efortului muscular, se depune şi o activitate statică de fixare
sau de echilibrare, întrucât mişcările se efectuează dintr-o poziţie de echilibru instabil.
Activitatea statică este asigurată prin colaborarea tuturor lanţurilor musculare ale
trunchiului şi membrelor inferioare şi este cu atât mai intensă cu cât efortul dinamic de lovire
a mingii este mai mare şi tinde să dezechilibreze mult corpul.

Serviciul de sus în volei

Lovirea mingii cu o mână de sus (atacul sau lovitura de atac)

Este o mişcare viguroasă, desfăşurată cu forţă şi viteză maximă, care are drept scop să
imprime mingii o viteză de deplasare cât mai mare, iar prin varietatea traiectoriei sale să
surprindă apărarea adversă.
Mişcarea se execută, de regulă, din apropierea plasei şi din săritură. Ea cere din partea
lanţurilor musculare, pe lângă viteză şi o mare forţă de lovire.
Jucătorul care va executa lovitura se orientează asupra traiectoriei mingii şi, înaintea
contactului cu mingea, efectuează o săritură. În acelaşi timp, membrul superior care va lovi
este dus mult spre înapoi (în flexie maximă din articulaţia umărului), iar trunchiul se extinde
ca un arc.
Mişcarea de lovire constă dintr-o contracţie puternică, balistică, de tip învingere a unui lanţ
muscular lung, care începe la membrul superior cu flexorii degetelor şi mâinii, ai cotului,
retroductorii braţului, muşchii care asigură coborârea şi bascularea scapulei. Lanţul se
continuă la trunchi cu muşchii pereţilor abdominali, antrenând lanţurile sale încrucişate, iar
la membrele inferioare cu lanţul triplei extensii (care a efectuat săritura). O menţiune
specială trebuie făcută referitor la participarea muşchilor pronatori ai antebraţului şi flexori
ai degetelor şi mâinii, de care depinde traiectoria care va fi imprimată mingii. Executarea
corectă şi în viteză a acestei mişcări cere o participare importantă a analizatorului vizual,
care să furnizeze centrilor nervoşi motori informaţii privind orientarea în spaţiu şi
aprecierea distanţei.
După efectuarea lovirii, efortul muscular se adresează restabilirii echilibrului după
aterizarea pe sol, unde un rol deosebit îl au muşchii şanţurilor vertebrale şi lanţurile
musculare antagoniste de la membrele inferioare; activitatea musculară este statică, de
fixare sauechilibrare.

Elemente de analiză biomecanică în baschet

Spre deosebire de celelalte jocuri sportive, baschetul cuprinde în dinamica execuţiilor sale
tehnice, cu precădere elemente de viteză, îmbinate cu precizie, pe un fond de pregătire fizică
generală caracterizată printr-o mare rezistenţă. În ansamblul calităţilor motrice ale unui
jucător de baschet, forţa se impune ca un fond general, pe care se dezvoltă şi se
perfecţionează celelalte calităţi motrice.
Analiza biomecanică în jocul de baschet trebuie să descopere acţiunea forţelor externe în
interdependenţă cu forţele interioare ale organismului şi să sublinieze esenţialul în ceea ce
priveşte efortul musculaturii corpului în condiţiile unui mare dinamism, ale unor situaţii
tactice neprevăzute şi variate, în timp foarte scurt.
Musculatura corpului este solicitată global şi multilateral, în aşa fel încât nu se poate vorbi
de anumite grupe şi lanţuri musculare, care să acţioneze cu eficienţă mai mare în comparaţie
cu altele, decât în unele elemente tehnice cum ar fi: aruncarea la coş de pe loc şi din mişcare,
driblingul şi pasele.
În ceea ce priveşte activitatea dinamică, există o preponderenţă a lucrului mecanic depus de
jumătatea superioară a corpului (trunchi şi membre superioare), în timp ce membrele
inferioare acţionează ca un suport mobil şi elastic, care execută concomitent paşi de alergare,
întrerupţi de numeroase schimbări de direcţie. Un rol deosebit îl are jocul lanţurilor
musculare ale trunchiului, din a căror combinare rezultă supleţea, viteza şi precizia
mişcărilor. Într-o proporţie crescută faţă de alte jocuri sportive contribuie lanţurile
încrucişate ale trunchiului (sistemele transversospinoase şi spinotransverse ale
musculaturii jgheaburilor vertebrale şi lanţurile oblice, încrucişate ale peretelui abdominal),
care asigură răsucirile şi pivotările trunchiului pe bazin sau cu bazin cu tot pe membrele
inferioare.
În ceea ce priveşte dinamica membrelor superioare, ea se caracterizează prin dese ridicări
ale acestora, combinate cu extensia coloanei vertebrale, urmate fie de pase, fie de aruncări la
coş. Redresarea trunchiului şi elevaţia membrelor superioare trebuie executată cu mare
viteză şi precizie, de multe ori din alergare cu trunchiul flectat spre înainte sau din îndoiri
laterale de diferite grade. Se desprinde de aici rolul important pe care îl are în execuţia
acestor mişcări lanţul muscular format din muşchii şanţurilor vertebrale la trunchi, iar la
membrele superioare, extensorii cotului, anteductorii braţului, precum şi muşchii care
ridică, deplasează şi basculează median scapula.
Pe lângă activitatea dinamică, unde elementele de activitate tip învingere se împletesc cu cele
de tip cedare ale lanţurilor musculare antagoniste, în jocul de baschet musculatura corpului
depune şi o importantă activitate statică.
Ceea ce caracterizează efortul static al musculaturii corpului este contribuţia acesteia la
asigurarea echilibrului corpului în condiţiile unui mare dinamism, iar pe de altă parte
crearea unui sprijin eficient pentru efectuarea unor mişcări de precizie cu mare viteză.
Principalul rol în activitatea statică revine membrelor superioare şi bazinului, adică acelor
componente ale corpului care sunt situate sub nivelul CGG (centrului general de greutate).
În condiţiile jocului de baschet, CGG al corpului suferă deplasări multiple şi în mare viteză,
ceea ce crează solicitări statice variate pentru asigurarea echilibrului. Principala cauză
mecanică care solicită static musculatura corpului este variaţia necontenită atât a măririi
bazei de susţinere a corpului (când pe un picior, când pe ambele, când cu picioarele
apropiate, când cu ele depărtate etc.), a numeroaselor înclinări în diferite sensuri, care
determină ieşirea verticalei CGG în afara bazei de susţinere, cât şi variaţia înălţimii faţă de
sol. Datorită acestor cauze, în jocul de baschet există o variaţie a unghiurilor de stabilitate a
corpului, ceea ce impune un efort static de echilibrare de mare importanţă. În condiţiile unui
echilibru instabil, asigurarea echilibrului corpului se face prin efort muscular static de fixare
sau echilibrare, unde colaborează absolut toate grupele şi lanţurile musculare antagoniste.
Valoarea energiei cheltuite de către grupele musculare antagosniste depinde de direcţia în
care s-a făcut dezechilibrarea şi de mărimea oscilaţiei CGG.
Asigurarea echilibrului corpului, în aceste condiţii, cere o coordonare nervoasă perfectă, care
nu se poate realiza decât cu concurenţa mai multor factori şi anume:
 O pregătire fizică înaltă, unde în principal trebuie dezvoltată viteza de reacţie
 O informare continuă, permanentă şi multilaterală a centrilor motori piramidali şi
extrapiramidali, unde substanţa reticulată a trunchiului cerebral şi cerebelul au un rol
deosebit de important
 O informare continuă proprioceptivă, pe cale de aferentaţie inversă, asupra stadiului
execuţiei mişcărilor pe întreg parcursul lor
 O informare continuă vestibulară, asupra variaţiilor poziţiei corpului şi segmentelor sale
în cursul execuţiei diverselor elemente
 O informare precisă asupra poziţiei corpului în spaţiu, asupra distanţei şi, în fine, asupra
mişcărilor adversarului, asigurată pe căile analizatorului vizual
 O participare masivă a centrilor corticali motori, care ia măsuri adecvate şi eficiente, pe
baza tuturor informaţiilor enumerate mai sus, care sosesc neîncetat şi necesită un
răspuns rapid.
Pentru o mai bună precizare a activităţii statice şi dinamice depusă de grupele şi
lanţurile musculare în practica jocului de baschet, vom analiza doar cele mai importante
elemente tehnice din cadrul acestui joc sportiv.

Aruncarea la coş de pe loc

Constă dintr-o poziţie iniţială caracterizată biomecanic printr-o uşoară coborâre a CGG al
corpului, prin uşoara flexie a articulaţiilor membrelor inferioare şi a trunchiului. Membrele
superioare care ţin mingea, se găsesc în flexie de aproape 900 la nivelul cotului şi uşoară
anteducţie a braţelor. Privirea este aţintită la coş, căutând să furnizeze o cât mai precisă
apreciere a distanţei. Din această poziţie, jucătorul efectuează o extensie (întidere) a
membrelor inferiaore, care ridică CGG şi o tragere a mingii către corp, printr-o accentuare a
flexiei cotului, o flexie dorsală a mâinii şi retroducţia braţului. Urmează aruncarea propriu-
zisă, executată – în principal – prin împingerea mingii de către membrele superioare.
Traiectoria mingii trebuie să fie înaltă, să depăşească cadrul coşului şi să cadă în interiorul
inelului metalic.
Principalele grupe şi lanţuri musculare care asigură acest efort dinamic de învingere, sunt
extensorii cotului, anteductorii şi abductorii braţului, ridicătorii centurii scapulare şi muşchii
care basculează lateral scapula. La membrele inferiaore acţionează lanţul triplei extensii, iar
la trunchi muşchii şanţurilor vertebrale.
Aruncarea la coş în jocul de baschet este, prin excellenţă, o probă de fineţe, precizie şi înaltă
coordonare nervoasă, în care informaţiile – de la analizatorul vizual în primul rând, apoi de
la cele proprioceptive şi vestibulare – joacă un rol de o deosebită importanţă. Trebuie
subliniat, de asemenea, rolul concentrării psihice care precede şi însoţeşte efortul de
aruncare.

Aruncarea la coş de pe loc în baschet

Aruncarea la coş din elan

Această aruncare ridică probleme grele atât mecanice, cât şi tehnice şi de coordonare
nervoasă. Din punct de vedere muscular, ea este efectuată de aceleaşi grupe şi lanţuri
musculare, la care se adaugă contribuţia lanţurilor musculare rotatorii încrucişate ale
trunchiului şi, de regulă, efortul muscular unilateral al unui singur membru superior.
Membrele inferioare, pe lângă efortul static de echilibrare, depun şi un efort dinamic specific
alergării, iar în faza de aruncare, un efort dinamic specific unei impulsii pe sol.
În cadrul acestei execuţii tehnice, creşte rolul informaţiilor vizuale, proprioceptive şi
vestibulare, al substanţei reticulate a trunchiului cerebral şi al creierului. Un rol important
în asigurarea preciziei mişcărilor îl au centrii nervoşi extrapiramidali, corpii striaţi şi nucleul
roşu al mezencefalului.
 Aruncarea la coş din elan în baschet

Elemente de analiză biomecanică în handbal

Handbalul se caracterizează printr-o activitate motrică complexă şi un mare dinamism.
Mişcarea jucătorilor este rapidă şi întreruptă de elemente specifice, dintre care cele mai
importante sunt aruncarea la poartă de la 7 m. (sau de pe loc), aruncarea la poartă din
deplasare şi aruncarea la poartă din săritură.
În timp ce trunchiul şi membrele superioare efectuează mişcări variate, care solicită puternic
toate lanţurile musculare, membrele inferioare îndeplinesc, pe lângă activitatea dinamică de
alergare şi un important rol static, de asigurare a echilibrului corpului şi de suport pentru
mişcările trunchiului şi ale membrelor superioare.

Aruncarea la poartă de pe loc

Se caracterizează prin forţa necesară imprimării unei viteze iniţiale maxime mingii şi
surprinderea portarului advers (derutarea lui asupra traiectoriei posibile).
Musculatura care efectuează lovitura formează un lanţ muscular întins; acesta începe de la
membrul superior care ţine mingea, trece peste trunchi şi se termină la membrele inferioare.
Acest lanţ muscular, care depune o intensă activitate dinamică de învingere, este format din
flexorii mâinii, ai cotului, retroductorii şi adductorii braţului, muşchii care coboară,
deplasează ventral şi basculează median scapula; el se continuă cu lanţurile musculare
ventrale ale trunchiului (în principal rotatorii) şi cu lanţul triplei extensii de la membrul
inferior de sprijin.
Surprinderea portarului advers se realizează prin schimbarea bruscă a traiectoriei mingii.
Acest lucru se realizează prin contribuţia dinamică specifică a lanţurilor musculare rotatorii
ale trunchiului şi prin contribuţia analizatorului vizual, care poate da adversarului indicaţii
înşelătoare. Un rol important îl poate avea şi schiţarea unei mişcări în direcţia opusă. Acest
lucru cere, pe lângă o coordonare nervoasă perfectă, şi o mare viteză de reacţie la grupele
musculare şi la cele antagoniste, în special.
 Aruncarea la poartă de pe loc în handbal

Aruncarea la poartă din alergareşi aruncarea la poartă din săritură

Sunt asigurate de aceleaşi lanţuri musculare. Specific în aceste mişcări complexe este viteza
de execuţie şi forţa imprimată mingii.

Aruncarea la poartă din alergare în handbal

Aruncarea la poartă din săritură în handbal

Elemente de analiză biomecanică în fotbal
Fotbalistul modern se caracterizează printr-un dinamism accentuat, o mişcare continuă pe
întreg terenul, cu dese schimbări de posturi, ceea ce determină o solicitare multilaterală atât
motrică, cât şi vegetativă şi psihică.
Întrucât mişcările pe teren ale jucătorilor de fotbal sunt de o complexitate extremă, analiza
biomecanică nu poate fi făcută global, ci separat pe diferite elemente tehnice.
În fotbal există poziţii iniţiale şi finale caracteristice:
 Poziţii de stând pe loc
 Poziţia jucătorului care se pregăteşte să lovească o minge statică
 Poziţia jucătorului care se pregăteşte să preia o minge cu pieptul
 Poziţia în aruncarea mingii de la margine
 Poziţia fundamentală a portarului
Caracteristica biomecanică a diverselor poziţii în fotbal constă în contribuţia forţelor interne
ale organismului şi, în primul rând, a musculaturii în asigurarea echilibrului, dat fiind că
aceste poziţii sunt toate de echilibru instabil.
CGG al corpului se află deasupra bazei de sprijin, care variază ca mărime, ceea ce aduce
implicit o variaţie a unghiului de stabilitate al corpului. Cu cât acest unghi este mai mic, cu
atât efortul static al musculaturii pentru asigurarea echilibrului este mai mare.
Specificul actvităţii musculare în asigurarea poziţiilor din jocul de fotbal este de fixare sau
echilibrare, fiind îndeplinit de lanţurile musculare antagoniste de la membrele inferioare şi
trunchi, care acţionează asupra CGG menţinând în permanenţă verticala sa în interiorul bazei
de sprijin.
În compunerea oricărui procedeu intră atât mişcarea pe care o efectuează jucătorul până
când ia contact cu mingea, cât şi mişcările segmentelor corpului în execuţia propriu-zisă.
CGG al corpului oscilează în diferite direcţii, în sus şi în jos, lateral, înainte sau înapoi,
determinând prin aceasta variaţii ale gradului de stabilitate, care trebuie compensate prin
activitatea musculaturii corpului. Variaţia bazei de susţinere pe parcursul diferitelor
execuţii, influenţează şi ea stabilitatea corpului, determinând creşterea sau descreşterea
unghiului de stabilitate şi, prin aceasta, solicitând variat lanţurile musculare pentru
asigurarea echilibrului.
Deşi corpul participă în întregime la execuţia tuturor elementelor tehnice, un rol covârşitor
revine totuşi membrelor inferioare, sau mai bine zis tuturor segmentelor situate sub CGG.
În specificul jocului de fotbal, membrele inferioare îndeplinesc două funcţii fundamentale,
prin:
 Activitatea lor ca organe de sprijin
 Activitatea depusă pentru executarea diferitelor procedee tehnice: lovirea, preluarea etc.
La executarea oricărui procedeu tehnic din fotbal iau parte toate segmentele corpului, într-
o măsură mai mică sau mai mare, dar contribuţia principală revine piciorului de execuţie, în
timp ce restul corpului serveşte unor scopuri diverse. Astfel, în timp ce piciorul de sprijin
serveşte la menţinerea greutăţii corpului, membrele superioare servesc la echilibrului prin
mişcări compensatorii, iar trunchiul contribuie la corectitudinea poziţiei. Toate aceste
activităţi ajutătoare servesc scopului principal – crearea condiţiilor tehnice şi biomecanice
optime pentru efectuarea loviturii de către piciorul de execuţie.
Dintre numeroasele procedee tehnice folosite în jocul de fotbal, redăm mai jos descrierea
particularităţilor biomecanice ale lovirii mingii de pe loc şi ale lovirii mingii din deplasare.
Lovirea mingii de pe loc
Se compune din următoarele faze: pregătirea, execuţia şi restabilirea.
În faza de pregătire, jucătorul execută un elan prin alergare accelerată pe distanţe variabile,
în scopul obţinerii unei viteze orizontale maxime. Musculatura care execută elanul este
aceeaşi ca la alergare. Distanţa (numărul paşilor) trebuie să fie în aşa fel stabilită, încât după
ultimul pas de alergare, piciorul care va lovi mingea să aibă cele mai bune condiţii mecanice
de execuţie; în caz contrar, eficienţa loviturii scade.
Execuţia se face cu unul dintre membrele inferioare, în timp ce celălalt serveşte ca sprijin
elastic. Piciorul de sprijin se află în uşoară flexie din toate articulaţiile, prin contribuţia
dinamică de cedare a lanţului triplei extensii. Piciorul de şut este dus mult înapoi, prin
acţiunea unui lanţ muscular format din extensorii coapsei pe bazin, flexorii genunchiului şi
flexorii plantari. Datorită acestei mişcări este pus în stare de tensiune lanţul muscular care
va efectua lovitura, şi anume: flexorii coapsei pe bazin, extensorii genunchiului şi flexorii
dorsali ai piciorului. Scopul acestei mişcări pregătitoare este de a crea, prin întinderea
lanţului muscular care va efectua şutul, o alungire optimă a muşchilor şi, prin aceasta, de a
face ca muşchii să înceapă lucrul dinafara segmentului propriu de contracţie, ceea ce va face
să crească implicit şi lucrul mecanic efectuat. Urmează apoi, din această poziţie, o contracţie
puternică, balistică, care pendulează viguros membrul inferior către minge. Lanţul muscular
amintit mai sus depune un efort dinamic de învingere, care imprimă piciorului o mişcare
accelerată până la contactul cu mingea, căreia îi transmite – prin lovitură – o mare energie
cinetică. Traiectoria descrisă de minge variază după modul în care este lovită; în general, este
de dorit să fie cât mai joasă şi parcursă cu o viteză cât mai mare.

Lovirea mingii de pe loc în fotbal (cu piciorul stâng, cu piciorul drept şi din lateral)

Lovirea mingii din deplasare

Se execută cu mai multe scopuri: şut la poartă sau pasă. Ambele lovituri cer o mare precizie,
iar şutul la poartă cere în plus şi forţă.
O contribuţie importantă la executarea corectă a acestor lovituri o aduc informaţiile
provenite de la analizatorul vizual, care apreciază distanţele şi poziţiile, precum şi
informaţiile vestibulare, care concură la asigurarea echilibrului.
Din punct de vedere muscular, lucrurile se petrec ca la lovitura de pe loc, la care se adaugă
contribuţia lanţurilor musculare rotatorii şi a celor care înclină trunchiul.
Lovirea mingii din deplasare în fotbal
BIBLIOGRAFIE
1. Colibaba-Evuleţ, D. şi Bota, I.,Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Edit. Aldin, Bucureşti,
1998
2. Drăgan, I. (coord.), Medicina sportivă aplicată, Edit. Editis, Bucureşti, 1994
3. Ifrim, M. şi Iliescu, A.,Anatomia şi biomecanica efucaţiei fizice şi sportului, Edit. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti,
4. http://biblioteca.regielive.ro