Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

TEZĂ DE DOCTORAT

Predictori ai suportului social perceput, nivelului de stres, strategiilor de

coping și nivelului de reziliență în cazul părinților care au copii cu autism

- REZUMAT -

Coordonator științific, Doctorand,

Prof. Univ. Dr. Vasile Preda Drăgan (Popescu) Ana-Maria Irina

Cluj-Napoca, 2016
CUPRINS

Introducere

1. Autismul – delimitari conceptual

1.1. Definitia autismului
1.2. Istoria autismului
1.3. Criterii de diagnostic ale autismului
1.3.1. Criterii de diagnostic DSM – IV – TR
1.3.2. Criterii de diagnostic ICD – 10
1.4. Tipuri de autism
2. Teorii ale autismului
2.1 Teoria Deficitului Minţii
2.2 Teoria Disfuncţiei Executive
2.3 Teoria Coerenței Centrale
3. Familia ca sistem. Modele ale funcționării ei aplicate familiei cu un copil cu
autism
3.1. Modelul tranzacțional
3.2. Teoria sistemelor familial
3.2.1. Structura familiei
3.2.2. Interacțiunea familiei
3.2.3. Funcțiile familiei
3.2.4. Ciclul de viață al familiei
3.3. Modelul ecologic
3.3.1. Microsistemul
3.3.2. Mezosistemul
3.3.3. Exosistemul
3.3.4. Macrosistemul
4. Efecte ale autismului asupra familiei și a membrilor ei
4.1. Efecte ale autismului asupra părinților
4.2. Efecte ale autismului asupra fraților
4.3. Efecte ale autismului asupra bunicilor
4.4. Efecte generale asupra familiei și a membrilor săi
5. Evaluarea familiei cu copii cu autism
5.1. Nevoile şi aspiraţiile familiei

1
 5.2. Stilul de functionare al familiei
5.3. Sprijinul social
5.4. Evaluarea sistemelor familiale
6. Stresul, copingul și reziliența
6.1. Stresul psihologic
6.2. Evaluările cognitive
6.3. Factori personali și situaționali care intervin în evaluările cognitive
6.4. Stresul parental și TSA (Tulburare de Spectru Autism)
6.5. Managementul stresului. Copingul.
6.6. Abordări ale copingului
6.7. Strategiile de coping
6.8. Diferențe socio-culturale în coping
6.9. Resurse de coping
6.10. Eficiența copingului
6.11. Reziliența în familiile copiilor cu TSA
7. Metodologia cercetarii
7.1. Obiectivele cercetarii
7.2. Ipotezele cercetarii
7.3. Lotul de participanti implicate in cercetare
7.4. Descrierea instrumentelor de investigare
8. Rezultatele cercetării, interpretarea și discutarea datelor
8.1. Studiul 1: Variabile predictori și influențe asupra suportului social perceput
de către părinții copiilor cu autism
8.2. Studiul 2: Variabile predictori și influențe asupra nivelului de stres perceput
de către părinții copiilor cu autism
8.3. Studiul 3: Variabile predictori și influențe asupra utilizării strategiilor de
coping de către părinții copiilor cu autism
8.4. Studiul 4: Variabile predictori și influențe asupra nivelului de reziliență a
părinților copiilor cu autism
9. Concluzii finale
Referințe bibliografice

Anexe

Cuvinte cheie: autism, reziliență, strategii de coping, nivel de stres, suport social

2
Introducere

Majoritatea cercetătorilor care studiază autismul sunt de acord asupra faptului că

manifestările autiste sunt un răspuns comportamental la un substrat organic al creierelor
lor. De fapt, autismul este un complex sindrom developmental, incluzând un grup eterogen
de indivizi cu simptome similare, dar cu etiologii biologice multiple (Secară, 2006). În
prezent autismul este descris ca o tulburare pervazivă de dezvoltare, persoanele afectate
manifestând deficite la nivelul interacţiunilor sociale (utilizarea comportamentului
nonverbal în comunicare, reciprocitate social/emoţională), comunicării verbale şi
nonverbale şi un domeniu restrâns şi stereotip de interese şi activităţi (American
Psychiatric Association, 1994; Myles, Cooper Swanson, Holverstott, Moore Duncan,
2007).

Autismul este o tulburare de dezvoltare cu efecte potențial nocive asupra întregii

familii. Este o dizabilitate cronică care apare în toate mediile rasiale, etnice, culturale și
sociale din întreaga lume. Un studiu efectuat în Statele Unite ale Americii a constatat că
autismul este acum de zece ori mai răspândit decat a fost în anii 1980 (Blakeslee, 2003).
Mai mult decât atât, numărul copiilor afectați este în creștere cu 10 până la 17% pe an
(Societatea de Autism din America, 2003). Din cauza severitatăţii tulburării, multe familii
se luptă să se adapteze cu diagnosticul copilului și să se adapteze la a avea un copil cu
nevoi speciale în casa lor. Motivația pentru studiul de față se bazează pe doi factori, și
anume creșterea prevalenței ratelor tulburării și potențialele efecte dăunătoare ale tulburării
pe care aceasta le poate avea asupra funcționării familiei. Prin urmare, scopul acestui
studiu a fost de a identifica caracteristicile și resursele pe care familiile le au care să le
permită să se adapteze cu succes.

Prezența unui copil autist în familie poate avea efecte negative asupra diverselor
domenii ale vieţii de familie, inclusiv relația maritală, relațiile dintre fraţi și ajustarea,
practicile de socializare în familie, precum și rutinele normale de familie. Din cauza
cerințelor asociate cu grija pentru un copil autist, părinții nu au prea mult timp personal
(Programul Avocatului Special numit de instanţă (CASA), 2003). Rezultatul poate fi o
legătură afectivă slabă între părinți (Cantwell & Baker, 1984), depresia, retragerea unui
părinte din responsabilitățile de îngrijire sau chiar divorțul.

Rivers și Stoneman (2003) au constatat faptul că numeroasele conflicte parentale,

precum și stresul marital duc la probleme de comportament, ajustare mai deficitară, stimă
3
de sine mai mică și rate mai mari de depresie la fraţii copiilor cu autism. Alţi factori de
stres pentru fraţi includ responsabilităţile ridicate, stigmatizarea, pierderea interacțiunii
normale între fraţi (Dyson, Edgar, & Crnic, 1989), sentimente de vinovăție și rușine și
schimbări în rolurile de familie, structură și activități (Rodrigue, GEFFKEN, & Morgan,
1993).

Rutinele de familie sunt adesea dictate de copilul autist și trebuie să fie de multe ori
schimbate în ultimul minut pentru a se potrivi nevoilor copilului. Alți factori care cauzează
izolarea familiilor pot include dificultăți în găsirea unei persoane de încredere pentru
îngrijirea copilului autist şi oboseala sau pierderea energiei din cauza poverii constante a
îngrijirii (Sanders & Mor-gan, 1997). În ciuda provocărilor cu care se confruntă familiile
copiilor cu autism, unele familii sunt capabile să facă față remarcabil de bine, deși altele au
dificultăți considerabile în relație cu aceste provocări.

Nivelul de ajustare al familiei depinde de numeroase elemente esenţiale care

interacționează, și anume stresul și severitatea acestuia; vulnerabilitatea familiei; modele
stabilite de funcţionare a familiei sau tipologia de familie; resurse de rezistență; evaluarea
stresului; și strategiile de rezolvare a problemelor și strategiile de adaptare ale familiei
(McCubbin şi colab.).

Adaptarea familiei include o serie de componente orientate pe adaptare și procese

de rezistenţă (McCubbin şi colab., 1996). Acestea includ:

- vulnerabilități, care pot include factori de stres cotididan suplimentari și

modificări care subminează sau limitează capacitatea familiei de a atinge un nivel
satisfăcător de adaptare;

- resurse, care constau din resursele psihologice, familiale şi sociale pe care

familiile le pot utiliza în procesul de adaptare;

- evaluarea, care cuprinde factorii care dau însemnătate schimbărilor din familie și
joacă un rol în crearea de noi modele, afirmând și eliminând vechile tipare. Acesta implică
crearea și utilizarea resurselor disponibile pentru a face față situației, precum și rezolvarea,
adaptarea și ajustarea în ceea ce priveşte problemele;

- sprijin, inclusiv procesele de sprijin intrafamiliale și familie-comunitate care să

faciliteze adaptarea;

4
 - modele de funcționare, care implică eliminarea, modificarea și stabilirea de
modele de funcționare în familie pentru a aduce echilibru și armonie, precum și adaptare
(McCubbin colab.).

Walsh (2003) a formulat un model de proces de rezistenţă în familie și a evidențiat

calitățile care pot reduce stresul și vulnerabilitatea în situații de criză. Acesta include
sistemele de credinţă ale familiei, abordarea greutăților ca o "Provocare comună" (Walsh,
p. 407), menținerea unei perspective pozitive în adaptarea la stres și păstrarea unei
încrederi comune într-o situație adversă. Mai mult, cele mai multe familii au putut găsi
confort, putere și orientare prin conexiuni la tradițiile culturale și religioase (Walsh).
Resursele sociale și economice, inclusiv rudele și reţelele sociale, prietenii, grupurile
comunitare și congregații religioase sunt contribuitori importanți la rezistenţa familiei, în
special în cazul în care stresul este în curs de desfășurare (Walsh). Procesele de
comunicare care implică claritatea conținutului, expresia emoțională deschisă, colaborarea
în rezolvarea problemelor și gestionarea eficientă a conflictelor sunt vitale pentru rezistența
familiei (Walsh).

Aspectele mai sus enumerate și descrise sunt doar câteva din motivele care au dus
la alegerea temei de cercetare, intitulată Predictori ai suportului social perceput, nivelului
de stres, strategiilor de coping și nivelului de reziliență în cazul părinților care au copii cu
autism. Lucrarea de față abordează un subiect de o mare actualitate și anvergură la nivelul
întregului mapamond. În acelaşi timp, consider că această cercetare aduce informaţii utile
şi intersante despre părinţii copiilor cu autism. De asemenea, este important de menţionat
faptul că este primul de acest fel pe un eşantion din populaţia românească care aduce
informaţii nu numai cu privire la mame, ci şi cu privire la taţi. Studiile făcute alături de
toate datele culese din literatura de specialitate încearcă să acopere o parte din golul
existent în acest domeniu de cercetare în România şi poate constitui o bază pentru studii
ulterioare.

5
Cadrul teoretic

Primul capitol (Autismul – delimitari conceptuale) realizează o scurtă istorie a

termenului de autism și o trecere în revistă a criteriilor de diagnostic pentru autism, impuse
de manualele oficiale de diagnostic (DSM-IV şi ICD-10) şi a simptomatologiei. În cadrul
simptomatologiei sunt detaliate deficitele la nivelul interacţiunilor sociale şi a comunicării
(limbajului), comportamentele stereotipe şi repetitive, dezvoltarea senzorialităţii. De
asemenea, tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate și principalele tipuri de tulburări
pervasive de dezvoltare.

Autismul este una din multele tulburări de dezvoltare care sunt denumite în mod
colectiv tulburări din spectrul autismului. Cu toate acestea, din cauza dificultății la
diagnosticarea cu precizie a tulburărilor din spectrul autismului, este dificil să se determine
ce proporție din acești copii au autism. Deși a existat o mare de cercetare în autism, până în
prezent acest lucru a fost centrat în mare măsură pe încercarea de a înțelege etiologia
tulburării și pe găsirea unor explicații privind natura deficitelor pe care le definesc. În
prezent, este bine stabilit faptul că autismul are o componentă genetică, deși mecanismul
prin care aceasta operează nu este încă înțeles. Cu toate acestea, se suspectează că mai
multe gene pot acționa împreună pentru a conferi susceptibilitate (MRC, 2001).

În absența oricăror markeri biologici pentru diagnosticarea autismului, criteriile de

diagnosticare se concentrează pe identificarea unui număr de simptome ale
comportamentului care sunt manifestări ale deficienţei calitative sociale, dezvoltarea
comunicativă și imaginativă. Termenul "triada de depreciere" a fost inventat pentru a
descrie aceste domenii principale de depreciere (Wing & Gould, 1979).

Termenul de tulburări pervazive de dezvoltare din spectrul autismului este folosit

ca un termen generic pentru a se referi la autism și toate tulburările conexe, inclusiv
sindromul Asperger și tulburarea de dezvoltare omniprezentă.

Cea de-a patra ediție a Manualului Statistic și Diagnostic al Tulburarilor Mentale

[DSM-IVTR] (APA, 2000) identifică tulburările pervazive de dezvoltare de tip autistic, ca
parte a unui grup mai mare de tulburări cunoscută sub numele de tulburari de dezvoltare
(PDD). DSM-IV-TR recunoaște cinci subtipuri de tulburările pervazive de dezvoltare de
tip autistic: (a) autism clasic sau tulburări de autism (TSA); (b) sindromul Asperger (AS)
sau tulburare Asperger (AD); (c) tulburarea pervazivă de dezvoltare, nespecificată altfel

6
(PDD-NOS), (d) Dereglarea dezintegrativă a copilariei (CDD), și (e) Sindromul Rett
(APA). Caracteristicile unice ale fiecărui subtip oferă profesioniștilor date de care au
nevoie pentru a diagnostica tulburarea specifică (Sevin, Knight, si Braud, 2007).

În capitolul doi (Teorii ale autismului) se prezintă principalele teorii ale

autismului având scopul de a explica deficitele cognitive caracteristice acestuia: Teoria
Deficitului Minţii (ToM), disfuncţia executivă și Coerenţa Slabă Centrală (Rajendran &
Mitchell, 2007).

Teoria Deficitului Minţii a fost propusă de către Baron-Cohen (1995) și a încercat

să aducă o serie de explicaţii cu privire la deficitele socio-comunicative specifice
persoanelor cu tulburări din spectrul autist. În asumţia autorului, “gândirea oarbă” (mind-
blindness) este o terminologie ce încearcă să definească incapacitatea indivizilor cu TSA
de a concepe, înţelege sau anticipa stările emoţionale ale altor persoane (Jurecic, 2006).
Opusul abilităţii de empatizare, gândirea oarbă nu este obligatoriu cauzată de incapacitatea
de a imagina un răspuns, ci mai degrabă de o incapacitate de a aduna informaţii suficiente
cu scopul de a identifica mai multe răspunsuri, posibil corecte (Baron-Cohen, 1995). În
acest fel, teoria reuşeşte să explice două dintre cele trei mari deficite specifice TSA,
respectiv deficitele de natură socială şi deficitele din sfera abilităţilor de comunicare. Chiar
şi în aceste condiţii, însuşi autorul teoriei a recunoscut una dintre cele mai mari limite ale
acesteia, respectiv incapacitatea de a explica interesul restrâns faţă de activităţi şi
comportamentul stereotip şi repetitiv specific autismului (Baron-Cohen, 2009).

Teoria Disfuncţiei Executive încearcă să explice paleta comportamentelor

repetitive, a dorinţei puternice pentru rutine şi a nevoii de “neschimbare” (Ozonoff,
Rogers, Farnham şi Pennington, 1994; Baron-Cohen, 2004, 2005 cit. Pennington et all,
1997, Russell, 1997; Secară, 2007; Peeters, 2009). Din această perpectivă se explică lipsa
inflexibilităţii prezentă la indivizii cu autism, cât şi tendinţa de a perservera pe un anumit
stimul. Termenul de „funcţii executive” acoperă o zonă largă de procese cognitive
superioare cum ar fi memoria de lucru, anticiparea, planificarea, controlul impulsurilor,
inhibiţia, flexibilitatea cognitivă sau capacitatea de adaptare la schimbare, iniţierea şi
monitorizarea acţiunilor (Secară, 2007).

Teoria Coerenței Centrale (C.C.) se referă la percepţie şi constă în capacitatea

subiectului de integrare a informaţiei în nivele supraordonate; mai precis, a părţilor într-un
întreg şi a acestuia în context. Deficitul C.C. face ca autistul să fie atent la detalii şi să

7
integreze dificil ansamblul unei figuri; iar contururile acesteia interferează deseori cu
contextul. “Conceptul de coerenţă centrală se referă la tendinţa persoanelor normale de a
percepe şi procesa unitar o informaţie dată (adecvat contextului)” (Secară, 2007). O
diminuare a acestei tendinţe poate fi problematică în cazul unei sarcini de sinteză, dar
poate fi şi benefică în sarcini care necesită atenţie acordată detaliului. Din perspectiva
teoriei coerenţei centrale, propusă de U. Frith (1989), se explică aspectele legate de
preferinţele, dorinţele copiilor cu autism pentru detaliile locale, parţiale în detrimentul
procesării globale, generale (Secară, 2007; Frith, 1989; Baron-Cohen, 2005 cit. Frith,
1989; Happe, 1996, 1997).

Funcţionarea cognitivă în autism se caracterizează printr-o slabă coerenţă centrală.

Astfel, se explică maniera analitică şi zonală de a procesa informaţiile, fiind prezente
deficite de integrare a informaţiei în concordanţă cu contextul şi de decodare a înţelesului
global (Happe, 1997; Secară, 2007; Benga, 1997).
În capitolul numărul trei (Familia ca sistem. Modele ale funcționării ei aplicate
familiei cu un copil cu autism), este prezentată familia ca sistem, precum și principalele
modele de funcționare ale acesteia, cu aplicabilitate pentru familia cu un copil cu autism.
Așadar, în acest capitol se prezintă familia ca fiind un sistem stabil, în interacțiune
continuă, care-i permite să își conserve o anumită permanență datorită relațiilor dintre
membri care sunt durabile și importante pentru fiecare. În cadrul unui sistem modificarea
unuia dintre elemente atrage după sine, ca efect, modificarea tuturor celorlalte și a
sistemului în ansamblul său., neexistând relații unilaterale între componentele sale. Din
această perspectivă, prezența unui copil cu autism în familie trebuie privită ca un
eveniment sau o situație care va avea repercursiuni asupra membrilor săi și a familiei ca
întreg.
Trei modele ale funcționării familiei au avut un rol important în înțelegerea
familiilor cu copii cu autism și un impact semnificativ asupra muncii cu aceste familii:
modelul tranzacțional, teoria sistemelor familiale și modelul ecologic.

În modelul tranzacțional dezvoltarea este văzută ca rezultând din interacțiunea

continuă între un organism în schimbare și un mediu în schimbare (Bell, 1968, citat de
Hornby, 1994). Luând în considerare această perspectivă, se consideră ca familiile sunt
afectate de membrii lor cu dizabilități care, la rândul lor sunt afectați de familia din care
fac parte.

8
 În teoria sistemelor familiale se afirmă faptul că individul care trăiește în interiorul
unei familii este un membru al sistemului social la care el trebuie să se adapteze. El poate
fi abordat ca subsistem sau parte a sistemului, însă trebuie în același timp luat în
considerare și întregul. În acest sens, individul răspunde la stresul generat de alte părți ale
sistemului și la rândul lui poate genera stres altor membri ai sistemului.

Modelul ecologic evocă faptul că dezvoltarea umană și comportamentul nu pot fi

înțelese independent de contextul social în care se petrec. Așadar, copiii cu dizabilități nu
trăiesc izolat, ci trăiesc în interiorul unei familii, iar familia trăiește într-un context mai
larg.

Buzolz și Whiren (1984) definesc o abordare ecologică în termeni de proprietăți

biologice și fizice ale organismului și mediului său și, în termeni de caracteristici
psihologice și interacțiuni. Principiul de bază al modelului ecologic este că o schimbare în
orice parte a sistemului afectează sub-părțile sistemului, adică nevoia de echilibru. Mediile
ecologice furnizează resurse necesare familiei și construiesc sistemele de sprijin social.
Familia nucleară este considerată a fi microsistemul, părinții și frații influențându-se
reciproc. Variabilele asociate fiecărui membru al familiei influențează modul de
funcționare al familiei. Mezosistemul poate să fie considerat o potențială sursă foarte
importantă de sprijin formal și informal pentru familia unui copil cu autism. Acesta
cuprinde familia extinsă, prietenii, vecinii, profesorii, colegii, diferiți specialiști, etc.
Mezosistemul influențează microsistemul familial. Mezosistemul este influențat de
exosistem, acesta constând într-o serie de situații sociale ce afectează indirect familia, ca
de exemplu: sistemul educațional (alternativele educaționale care se oferă persoanelor cu
dizabilități), organizații și asociații nonguvernamentale(de exemplu sprijinul financiar sau
alte forme de ajutor pot să fie esențiale pentru unele familii), mass-media (influența mass-
mediei asupra atitudinilor), etc. Macrosistemul se referă la sistemul ideologic, la credințe,
atitudini, valori din instituțiile unei anumite societăți. Valorile etnice, culturale și religioase
pot afecta modul în care este percepută dizabilitatea de către membrii familiei.

Capitolul patru (Efecte ale autismului asupra familiei și a membrilor ei) prezintă
principalele efecte pe care le are prezența unui copil cu autism asupra familiei și a
membrilor săi în ansamblu, dar și asupra fiecăruia în parte, adica asupra părinților, asupra
fraților și asupra bunicilor.

9
 Robert Naseef, părinte al unui copil cu autism și în același timp și psiholog
specializat în a lucra cu familiile cu dizabilităţi oferă în cartea sa "Special Children,
Challenged Parents. The Struggles and Rewards of Raising a Child with a Disability"
posibil cea mai completă listă a potenţialelor răspunsuri ale părinţilor la dizabilitatea
copilului (Naseef, 2001, 22).

plin de
șocat anxios nefericit mâhnit remuşcări

incapabil de a mai simţi plin de

ceva îngrijorat trist furios regrete
incapabil de a mai gândi
clar nervos negativist tulburat pângărit

n em er i t â n d
neliniştit agitat zdrobit irascibil r es p e ct și
a t en ț i e atentie
incapabil de
indiferent relaxare dezamăgit iritat jenat

cu reacţii încetinite plin de lipsit de

frământări speranţă tensionat victimizat

golit de emoţii înfricoşat depresiv uşor de ofensat blestemat

lipsit de interes torturat descurajat supărat vinovat

confuz stresat melancolic agitat ruşinat

golit pe
apatic tensionat dinăuntru prost dispus umilit

"Inventarul Sentimentelor"
(adaptat după Naseef, 2001)

Cele mai multe studii care şi-au propus investigarea familiilor cu copii cu autism, a
efectelor autismului asupra diferiţilor membri, s-au concentrat pe nevoile, percepţiile şi
comportamentul mamei (Bailey et al., 1992). Taţii au fost mai mult evaluaţi în termenii
importanţei sprijinului pe care-1 dau mamelor şi a importanţei pentru mamă a reacţiei tatălui
faţă de copilul cu autism (Damrosch şi Perry, 1989).

Lamb şi Meyer (1991) notează că mamele şi taţii răspund iniţial diferit la ştirea că
au un copil cu autism. Taţii tind să răspundă mai puţin emoţional şi să fie mai preocupaţi de
probleme pe termen lung, în timp ce mamele răspund mai emoţional şi sunt preocupate de
capacitatea lor de a face faţă îngrijirii copilului. Taţii sunt mai preocupaţi decât mamele de

10
adoptarea de către copil a unui comportament acceptabil social, mai ales în situația în care
au baieți, şi prezintă o anxietate mai mare în raport cu statutul social şi viitorul profesional
al copilului lor. De asemenea, taţii par mai afectaţi decât mamele de gradul de evidenţă al
autismului. Rezultatele unui număr de studii demonstrează că mamele copiilor cu autism
trăiesc un nivel mai ridicat de stres şi depresie decât tații copiilor (Beckman, 1991; Sloper
şi Turner, 1993; Timko et al., 1992). Mamele încearcă să "absoarbă" stresul familial şi
să-şi protejeze restul familiei de stres, devenind astfel mai vulnerabile (Patterson, 1991).
Taţii trăiesc stresul mai mult legat de dispozitia copilului (Krauss, 1993), legat de propriul grad
de ataşament faţă de copil (Beckman, 1991; Cohen, 1999; Krauss, 1993), legat de nevoia de a
petrece timp cu soţiile lor şi de capacitatea lor de a răspunde financiar la nevoile copilului
(Elliot Brown şi Barbarin, 1996; Cohen, 1999, Heaman, 1995). Conform lui Heaman, ambii
părinti sunt de acord că cel mai mare stres este generat de problemele legate de "viitorul
copilului".

În ceea ce privește grupurile de sprijin, s-a ajuns la concluzia că mamele

beneficiază mai mult de pe urma ajutorului oferit de grupurile de sprijin şi că bărbaţii au fost
în general mai puţin dispuşi să caute ajutor (Heaman, 1995; Krauss, 1993). Nu este neobişnuit ca
părinţii să se blameze pe ei înşişi pentru ceva ce au făcut sau nu au făcut înaintea naşterii
copilului, lucru care a cauzat autismul copilului. De fiecare dată când caută ajutor pentru
copilul lor părinţii aud o serie de întrebări ca: "Când aţi observat pentru prima dată că ceva
nu este în regulă?", "Cum a decurs sarcina?", "Care a fost starea dumneavoastră psihică pe
parcursul sarcinii?", "Mai există probleme similare în familie?". Aceste întrebări pot fi
dureroase pentru mame deoarece ele le fac să se întrebe dacă nu cumva chiar au făcut ceva
rău în timpul sarcinii. Părinţii care dau naştere unui copil cu autism au tendinta de a se retrage
din anturaj. Sunt foarte sensibili la toate reacțiile celorlalți față de copilul lor. După Trout (1983),
sentimentele ambivalente pe care părinții le pot încearca în fața copilului îi fac foarte
vulnerabili la remarcile venite din exterior. Părinții au tendința să atribuie anturajului propriile lor
percepții şi sentimente față de problema copilului, ceea ce complică relația cu ceilalți. Această
tendinţă de a se retrage din anturaj îi poate duce pe părinţii copiilor cu autism la trăirea unor
sentimente de izolare (Pelchat-Borgeat, 1978; Kazak şi Marvin, 1984, citaţi de Pelchat, 1988),
micşorând şi mai mult reţeaua de sprijin social care oricum este semnificativ mai limitată
comparativ cu familiile cu copii fără dizabilităţi.

11
 Stresul însă este amprenta cea mai puternică pe care dizabilitatea o lasă asupra
părinţilor. Părinţii sunt supuşi unui stres enorm de-a lungul perioadei de suferinţă care
însoţeşte o naştere cu probleme sau diagnosticarea dizabilităţii.

Stresul, cauzele lui şi consecinţele sale au fost probabil cel mai mult studiate în relaţia cu
familiile cu copii cu autism. Aşa cum subliniau Westwood, Palmer şi Owens (1998), factorii care
cauzează presiuni asupra părinţilor şi pot cauza stres sunt: să facă faţă mâhnirii profunde şi să
suporte "durerea cronică"; să facă faţă prejudecăţilor sociale; lipsa de timp; să-şi găsească
timp pentru ei înşişi; imposibilitatea de a se odihni suficient, tulburările de somn; aşteptările
pe care le au cu privire la diferite programe educaţionale, terapii specifice, desfăşurate de
diverşi specialişti contactul şi relaţionarea cu specialiştii; să înţeleagă evaluările şi rapoartele
asupra progresului copilului; să-şi dezvolte deprinderi de colaborare şi muncă în echipă cu
specialiştii; conflictele maritale.

Fraţii şi surorile trebuie brusc să se adapteze şi ei fratelui sau surorii lor care, datorită
situaţiei în care se află, pot acapara o mare parte din timpul, atenţia, banii şi sprijinul
psihologic al familiei (Lobato, 1990; Powell şi Gallagher, 1993, citaţi de Seligman, 1997).
Reacţiile copiilor fără dizabilităţi faţă de fratele sau sora lor cu dizabilităţi pot influenţa
adaptarea generală şi dezvoltarea stimei de sine a ambelor părţi. Acţiunile şi sentimentele
fraţilor fără dizabilităţi faţă de fratele sau sora cu autism nu sunt statice, ci tind să se schimbe de-a
lungul timpului, pe măsură ce se obişnuiesc cu faptul de a avea un frate sau o soră cu autism şi
pe măsură ce încearcă să facă faţă realităţilor zilnice. Fraţii cu autism pot trăi şi ei stresul ca
membri ai familiei. Ei se pot simţi frustraţi că sunt incapabili să se facă înţeleşi, pot fi
nefericiţi că sunt lăsaţi să se joace singuri, pot fi retraşi datorită lipsei deprinderilor sociale.
Ei pot avea o stimă de sine scăzută, pot trăi sentimentul de furie generată de incapacitatea de a face
diferite lucruri la fel de uşor şi de repede ca şi frații lor fără probleme.

Atitudinea părintilor joacă un rol semnificativ în procesul adaptării fraților la dizabilitate.

Părinții pot avea tendința de a fi peste măsură de indulgenți cu copiii cu autism pentru a
"compensa" dizabilitatea acestuia. Pe de altă parte, îşi pot formula aşteptări nerealiste de la
ceilalti copii ai lor, fără autism, de a-şi accepta mutual fratele/sora ca fiind o persoană
"normală".

Atunci când părintii fac dovada acceptării copilului cu autism, frații tind să reacționeze în
același fel. Capacitatea părinților de a comunica deschis pe subiectul autismului copilului și a
tensiunilor care pot exista în familie sunt foarte importante pentru frați.

12
 Este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să se facă o distincţie clară între efectele
dizabilităţii copilului asupra familiei şi adaptarea acesteia la situaţie. Majoritatea efectelor
sunt strâns legate de procesul de adaptare. Naşterea unui copil având o dizabilitate are impact
asupra părinţilor şi celorlalţi membri ai familiei în primul rând în diferitele sfere ale
adaptării lor. Prezentăm în continuare câteva teorii ale adaptării la dizabilitate.

În cadrul celui de-al cincilea capitol (Evaluarea familiei cu copii cu autism) este
făcută o evaluare a familiei cu copii cu autism, fiind prezentate nevoile și aspirațiile
familiei, stilul de funcționare al acesteia, precum și sprijinul social de care fiecare membru
al familiei, dar si familia în ansamblul său are nevoie.

Din perspectiva lui Dunst, Trivette şi Deal (1988) cel care oferă ajutor familiei
trebuie să evalueze: nevoile aspiraţiile acesteia, stilul de funcţionare al familiei, sprijinul şi
resursele.

Nevoile și aspirațiile familiei, calitățile familiei și capacitățile sale (stilul de

funcţionare al familiei), sprijinul social şi resursele sunt văzute ca părţi separate dar
interdependente ale procesului de evaluare şi intervenţie. Comportamentul celui care oferă
ajutor familiei creează căile prin care familiilor li se dă posibilitatea şi puterea de a-şi însuşi
şi utiliza competenţe pentru a găsi sprijinul şi a mobiliza resursele astfel încât să facă faţă
nevoilor.

Evaluarea familiei şi intervenţia trebuie să includă: specificarea nevoilor, aspiraţiilor şi

proiectelor familiei, identificarea calităţilor şi capacitătilor intrafamiliale, identificarea
surselor de sprijin şi a resurselor pentru întâmpinarea nevoilor şi realizarea proiectelor şi
rolurile proactive ale unor specialişti, membrii ai unei echipe de interventie, în a ajuta
familiile să-şi mobilizeze resursele pentru a face faţă nevoilor.

Naşterea unui copil cu o deficienţă este un eveniment dureros şi traumatic care

zguduie echilibrul familiei. Stresul psihologic este intens şi mecanismele obişnuite angajate pentru
a rezolva problemele se dovedesc de multe ori ineficiente pentru restabilirea echilibrului
familial. În opinia mea orice încercare de a explica variabilitatea în adaptarea familiei la
dizabilitatea copilului trebuie să facă apel la trei domenii de cercetare: al stresului, al
copingului individual şi al rezilienței, aceste lucruri fiind prezentate în capitolul șase (Stresul,
copingul și reziliența).

13
 Până în prezent nu s-a formulat o definiţie a stresului care să satisfacă majoritatea
cercetătorilor din acest domeniu. Definiţiile de astăzi ale stresului scot în evidenţă relaţia dintre
persoană şi mediu, luând în considerare caracteristicile persoanei pe de o parte şi natura
evenimentelor pe de alta.

În 1966 Lazarus sugera că stresul trebuie abordat ca un concept care ne ajută să

înţelegem o paletă largă de fenomene de mare importanţă în adaptare. E1 defineşte stresul
psihologic ca un răspuns la anticiparea ameninţării unui pericol şi plasarea individului în
situaţia de a-şi mobiliza şi utiliza propriile resurse şi cele disponibile din mediu pentru a
face faţă pericolului (Roskies şi Lazarus, 1980).
Diagnosticul unui copil cu TSA nu afectează doar persoana diagnosticată, dar și pe
îngrijitorii acestuia, familia, profesorii și comunitatea (Karst și Van Hecke 2012). Autismul
este unic între tulburările ce apar în copilărie acest lucru datorându-se faptului că este
adesea nedetectat şi nediagnosticat, chiar şi după ce copilul a intrat la grădiniţă
(Beauchesne și Kelley 2004). De asemenea, nu este identificată o cauză sau un tratament
iar copiii se dezvoltă normal de obicei şi apoi regresează (Landa și Garrett – Mayer 2006).
Așadar, a îngriji un copil cu tulburări din spectru autist sau a trăi împreună cu acesta
reprezintă o provocare pentru întreg sistemul familial, iar efectele acestei experiențe sunt
cu adevărat pervazive. Conform studiilor, aproximativ 85% din persoanele cu TSA
prezintă limitări cognitive sau adaptative care de multe ori pun restricții în privința
abilităților de viață independentă, ceea ce duce la posibilitatea de a necesita unele măsuri
de îngrijire sau asistență din partea părinților sau familiilor pe tot parcursul vieții. Ceea ce
s-a stabilit clar este faptul că părinţii copiilor cu autism experimentează niveluri mai înalte
de distres emoţional (Hamlyn – Wright, Draghi – Lorenz și Ellis 2007; Lecavalier, Leone
și Wiltz 2006). Cercetătorii au constatat, de asemenea, că a avea și a creşte un copil cu
autism poate duce la depresie (Benson 2006; Hastings, Kovshoff, Ward, Espinosa, Brown
și Remington 2005; Pakenham, Samios și Sofronoff 2005) şi anxietate (Pakenham și colab.
2005) atât în cazul mamei, dar şi pentru tată (Jones, Ttsika, Hastings și Petalas 2013).
Printre cei mai importanți factori de stres pentru familiile în care trăiesc copii cu autism pot
fi identificați: dificultăți în găsirea unor servicii educaționale, medicale și de intervenție
terapeutică potrivite, greutăți financiare legate de costurile îngrijirii copilului, precum și
aspecte emoționale implicate în îngrijirea unui copil cu dizabilități (Plant și Sanders 2007).
În studiile lui Woodgate și colaboratorii săi (2008) părinţi au raportat că experimentează
sentimente de singurătate deoarece cred că societatea nu înţelege autismul, că nu au un

14
curs normal al vieții, că proprii copii sunt rezistenţi la intenţiile lor de a se apropia, cu
soţul/soția lor sunt pe lungimi diferite de undă şi nu pot accesa, sistemul profesioniştilor şi
a agenţiilor care ar putea să-i ajute. De asemenea, manifestările comportamentale dificile
ale copilului cu autism contribuie, de cele mai multe ori, la provocarea sentimentului de
izolare al familiei (Woodgate, Ateah și Secco 2008). În aceste condiții, părinţii trebuie să
se adapteze la experienţa bolii şi să încerce să atenueze impactul tulburării atât asupra
copilului, cât şi asupra lor. Părinţii îşi construiesc o reprezentare a acestei boli care îi poate
ghida în adaptarea la interacţiunea cu copilul şi în luarea deciziei în alegerea tratamentului
(Al Anbar, Dardennes, PradoNetto, Kaye și Contejean 2011), percepţiile mamei jucând un
rol important în dinamica relaţiei de cuplu (Lickenbrock, Ekas și Whitman 2011). Ca și
variabile mediatoare ale relaţiei dintre diferite variabile psihologice precum depresia,
stresul şi competenţa parentală pot fi identificate unele credinţe ale părinţilor, legate de
eficienţa lor în calitate de părinţi (Coleman și Karraker 1997; Teti, O’Connell și Reiner
1996). Suportul social este identificat ca fiind un factor ce contribuie la înlăturarea
efectelor negative ale stresului. Suportul social se dezvoltă în relațiile și interacțiunile
dintre indivizi, familie, grup de prieteni și sisteme sociale mai răspândite (Boyd 2002).
Pornind de la cercetările anterioare care arată că părinţii copiilor cu autism experimentează
niveluri mai înalte de distres emoţional, depresie şi anxietate și că nivelul înalt de stres al
părinţilor copiilor cu autism este strâns legat de comportamentul neangajat al copilului în
interacţiunile sociale şi de rezistenţa acestuia faţă de intenţiile părinţilor de a se apropia de
el, o primă întrebare care se pune este în ce măsură comportamentul copilului perceput de
părinte influențează starea sa psihologică. Faptul că percepțiile părinților referitoare la
boala copilului cu autism influențează deciziile pe care le iau în legătură cu tratamentul
abordat sau alte aspecte legate de propria lor stare psihologică, o altă întrebare la care se
caută un răspuns este dacă percepțiile despre boală ale unui partener din cuplu au o
legătură atât cu starea lui personală, cât și cu starea celuilalt partener.
Mecanismele de prevenţie şi adaptare la stres sunt cunoscute în literatura de
specialitate sub denumirea de coping sau management al stresului. Lazarus şi Folkman
(1984) definesc copingul ca "eforturile cognit ive şi comportamentale în continuă
schimbare pentru a face faţă unor cerinţe specifice externe şi interne care sunt evaluate ca
taxând sau depăşind resursele persoanei". Această definiţie face distincţie între coping şi
comportamentul adaptativ automatizat, limitând copingul la cerințele care sunt evaluate ca
depășind resursele persoanei. Ca rezultat, această delimitare limitează copingul la condiţiile
de stres psihologic, care cere mobilizarea resurselor şi exclude comportamentele şi gândurile

15
automatizate, care nu cer efort. De asemenea, copingul este văzut ca un proces care se
schimbă, un proces de-a lungul căruia persoana trebuie să se bazeze în anumite momente mai mult
pe o formă de coping, de exemplu strategiile defensive, iar în alte momente pe altele, de exemplu
pe strategiile de rezolvare de probleme, pe măsură ce relaţia persoană-mediu se schimbă.
Dinamica şi schimbarea care caracterizează copingul nu sunt întâmplătoare. Ele sunt urmarea
evaluărilor şi reevaluărilor continue a schimbării relatiei persoană-mediu.

De-a lungul timpului, abordările copingului au fost diferite. Trei mari abordări sunt
frecvent amintite în literatura de specialitate şi par a fi influenţat semnificativ la un moment dat
cercetările în acest domeniu: abordări bazate pe persoană, abordări bazate pe situaţie şi abordări
cognitive.

În literatura de specialitate găsim multiple clasificări ale mecanismelor de coping.

Lazarus şi Folkman (1984) au clasificat strategiile de coping în strategii centrate pe
probleme şi în strategii centrate pe emoţii. Scheier, Wintraub şi Carver (1986) şi Endler şi
Parker (1990) propun o clasificare mai complexă, în trei categorii. Astfel, alături de
strategiile de coping centrate pe problemă, apar strategiile de coping centrate pe emoţii
împărţite însă în strategii care reflectă o "stare" afectivă şi cognitivă într-o situaţie stresantă
(centrate pe emoţii/ abordare) și strategii prin care se evită confruntarea cu factorul stresant
(centrate pe emoții/ evitare).

Mikulincer şi Florian propun patru categorii ale copingului: strategii centrate pe

problemă, reevaluare, reorganizare şi strategii de evitare. Reevaluarea implică utilizarea
atenţiei selective asupra informaţiei pozitive, crearea unor iluzii pozitive şi negarea
parţială a aspectelor negative ale realităţii (Lazarus şi Folkman, 1984; Taylo r şi Brown,
1988). Reorganizarea implică o serie de paşi intrapsihici (acceptare, managementul
experienţei şi restructurarea structurilor interne) care atrag după sine o mai bună acomodare cu
realitatea. Strategiile de coping de tipul evitării pot avea iniţial efecte benefice prin reducerea
distresului, însă pe termen lung au efect negativ asupra eforturilor de adaptare (Lazarus,
1983; Roth şi Cohen, 1986, citaţi de Mikulincer şi Florian, 1996).

Un alt grup mai mic de strategii de coping vizează creşterea suferinţei emoţionale.
Unii indivizi au nevoie să se simtă mai rău înainte de a putea să se simtă mai bine. Pentru a
se vindeca au nevoie ca mai întâi să trăiască suferinţa acut şi pentru asta se autoînvinovăţesc
sau se angajează în alte forme de autopedepsire. Astfel, indivizii pot ca în mod deliberat să-şi

16
sporească suferinţa emoţională cu scopul de a se mobiliza pentru acţiune (Lazarus şi
Folkman, 1984).
Cei mai mulţi părinţi ai unor copii cu dizabilităţi ajung la strategii de coping
centrate pe emoţii datorită naturii "de nerezolvat" a dizabilităţii copilului lor. Îşi
acceptă copiii necondiţionat şi reinterpretează copilul ca pe ceva care are în cea mai mare
măsură nevoie de iubire, sprijin şi în mică măsură de altceva. Alţi părinţi însă reacţionează
la dizabilitatea copilului mobilizându-şi toate resursele pentru a ajuta copilul să înveţe
să meargă, să vorbească, să fie integrat în comunitate şi eventual, să devină măcar parţial
independent. Aceşti părinţi vor face apel la sprijinul social pentru a reuşi să-şi atingă
obiectivele. Deci alături de strategiile de coping centrate pe emoţii, părinţii vor angaja şi
strategii de coping centrate pe problemă (Seligman, 2000).

După cum susţin Lazarus şi Folkman (1984) strategiile de coping nu sunt prin ele
însele bune sau rele, adaptative sau maladaptative. O strategie eficientă într-o situaţie poate fi
ineficientă în alta. Eficienţa strategiei de coping depinde de gradul în care este potrivită
cerinţelor interne sau externe ale situaţiei. Acelaşi lucru se aplică şi evaluărilor cognitive.
Evaluările legate de ameninţare, pierdere sau provocare sau de caracterul irelevant şi lipsit de
ameninţare al unor situaţii, nu sunt prin ele însele potrivite sau nepotrivite, eficiente sau
ineficiente. Eficacitatea lor depinde de ceea ce se întâmplă efectiv și orice judecată este
bine să fie făcută în contextul situației. Eficienţa copingului depinde de asemenea de
evaluarea secundară a resurselor în cursul evenimentelor. Cele mai multe evaluări nu se
potrivesc perfect cu cursul evenimentelor. Ambiguitea situaţiilor stresante, anumite modele de
angajament ale persoanei şi implicit vulnerabilitatea selectivă provoacă această nepotrivire. Cele mai
multe situaţii sunt ambigue dintr-un motiv sau altul. Fie informaţia lipseşte, fie cea care există este
neclară, sau ambele. Vulnerabilitatea este predispoziţia unei persoane de a interpreta anumite tipuri de
situaţii ca stresante și merge mână în mână cu angajamentele - cu cât un angajament este mai puternic cu
atât unei persoane îi pasă mai mult sau este mai vulnerabilă la un anumit eveniment sau situaţie stresantă.

De-a lungul timpului au fost realizate mai multe studii cu privire la consecințele
negative asupra sănătății părinților care îngrijesc copii cu tulburări de dezvoltare, precum
cele din spectru autist. Astfel, cercetările arată că persoanele care au grijă de copiii cu
TSA suferă într-o mai mare măsură de depresie, anxietate, simptome somatice și
disfuncții sociale decât populația generală (De Andres-Garcia, Moya-Albiol și Gonzalez-
Bono 2012).

17
 Deși majoritatea studiilor au evaluat tulburările în ceea ce privește starea de
sănătate a persoanelor care îngrijesc copiii, în ultimul timp, cercetătorii sunt interesați și de
adaptarea pozitivă la situația de îngrijire. În acest context, unele persoane demonstrează
abilități de a face față în mod eficient stresului unei situații de îngrijire iar fenomenul este
descris ca reziliență (Gaugler, Kane și Newcomer 2007). Termenul de reziliență este
utilizat pentru a explica adaptarea pozitivă a indivizilor la situații stresante (Bonanno
2012). Totuși, în ceea ce privește conceptualizarea acestui termen există o lipsă de
omogenitate. Așadar, definiția nu este unanimă pentru toate studiile, deși, în general,
reziliența este înțeleasă ca un proces dinamic, o capacitate de reabilitate eficientă după
situații stresante. Această definiție se referă la reziliență ca la un mod de a face față într-o
manieră adaptativă. În acest sens, reziliența la persoanele care au grijă de copii este
configurată de caracteristici specifice care promovează o adaptare eficientă la situația de
îngrijire fără ca starea de sănătate să fie afectată (Fernandez-Lansac, CrespoLopez, Caceres
și Rodrıguez-Poyo 2012; Lin, Rong și Lee 2013). Luând în considerare acestea, reziliența
nu este o abilitate statică și stabilă, iar îngrijitorii pot fi ajutați să își crească nivelul de
reziliență. Reziliența presupune a face față în mod eficient stresului, fără a resimți
consecințe negative, ci obținându-se rezultate pozitive, beneficii în urma situațiilor
stresante. Acest proces duce la creșterea abilității de a face față cu succes stresului (Bayat
2007). Este evident faptul că persoanele reziliente prezintă schimbări pozitive în diferite
domenii de viață, iar unele au adoptat și o viziune pozitivă a procesului de îngrijire
(Fernandez-Lansac și Crespo 2011). Dale, Jahoda și Knott (2006) au examinat modul în
care familiile gestionează și reușesc să facă față stresului legat de TSA, iar rezultatele au
indicat faptul că sentimentele de furie, șoc, negare, auto-culpabilizare și vinovăție au fost
raportate în momentul primirii diagnosticului. Mai mult, mamele care îngrijeau singure
copiii cu autism sufereau de depresie și izolare. Cercetătorii au mai descoperit și faptul că
rolul suportului social și accesibilitatea la serviciile de asistență au redus semnificativ
nivelul de stres al mamei. Dale și colaboratorii săi (2006) au remarcat, de asemenea,
caracteristicile familiilor, inclusiv auto-eficacitatea percepută, abilitatea de adaptare în mod
pozitiv la stres și strategiile de coping care ajută la dezvoltarea unui sentiment puternic de
realizare și stare de bine pentru familie (Dale, Jahoda și Knott 2006). Suportul social este
una dintre variabilele cele mai analizate în relație cu reziliența, fiind caracterizat ca un
factor rezilient care respinge consecințele stresului provenit din îngrijirea persoanelor cu
TSA și este asociat cu mai puțină anxietate și depresie și simptome somatice diminuate
(Boyd 2002).

18
 Metodologia cercetării

În această parte a lucrării de faţă am plecat în constituirea obiectivelor și ipotezelor

de la câteva studii care au cercetat impactul existenței unui copil cu TSA asupra familiei în
general și asupra nivelului de stres perceput, a strategiiilor de coping utilizate, a suportului
social disponibil și a relației existente între acestea și reziliență.

Obiectivele cercetării

Cercetarea aceasta este o cercetare bazată pe metode și analize cantitative și are ca

și obiective următoarele:

1. Identificarea aspectelor care pot influența nivelul de stres al părinților asociat cu

prezența unui diagnostic de autism.
2. Analiza mecanismelor de coping dezvoltate de părinții copiilor cu autism.
3. Evaluarea nivelului de reziliență manifestată de părintii copiilor cu autism.
4. Identificarea nevoilor de suport social în rândul părinților care au copii
diagnosticați cu autism.
5. Identificarea unor modele de predicție a stresului parental, utilizării mecanismelor
de coping, suportului social și nivelului de reziliență.
Pentru a atinge obiectivele enunțate, am realizat patru studii:

1. Variabile predictori și influențe asupra suportului social perceput de către părinții

copiilor cu autism.
2. Variabile predictori și influențe asupra nivelului de stres perceput de către părinții
copiilor cu autism.
3. Variabile predictori și influențe asupra utilizării strategiilor de coping de către
părinții copiilor cu autism.
4. Variabile predictori și influențe asupra nivelului de reziliență a părinților copiilor cu
autism.
Ipotezele cercetării

1. Unul dintre predictorii suportului social perceput este genul biologic al părintelui.
2. Nivelul scăzut al stresului parental determină percepția suportului social ca fiind
mai ridicat.
3. Există diferențe semnificative în percepția suportului social în funcție de vârsta
părinților.
19
 4. Ecuația de predicție a stresului parental include suportul social.
5. Există diferențe semnificative de gen în percepția nivelului de stres parental.
6. Nivelul ridicat al suportului social determină un nivel scăzut al stresului parental.
7. Stresul parental prezice scorul total la scala de coping.
8. Mamele copiilor cu autism dezvoltă strategii de coping pozitiv, cum ar fi căutarea
suportului social, în timp ce tații copiilor cu autism folosesc strategii de coping
negative, cum ar fi evitarea.
9. Părinții care percep suportul social mai ridicat au strategii de coping adaptative.
10. Variabila stres parental face parte din ecuația de predicție a capacității de reziliență.
11. Nivelul de stres parental influențează capacitatea de reziliență a părinților copiilor
cu autism.
12. Existența altui copil în familie crește probabilitatea ca părinții să aibă un nivel
ridicat al rezilienței.

Lotul de participanți implicați în cercetare

În cercetare au fost incluși un număr de 114 participanți, cu toții părinți sau

persoane care îngrijesc copiii cu TSA. Dintre aceștia, 54% sunt femei/mame și 46% sunt
bărbați/tați. Persoanele care au participat la acest studiu sunt părinți ai unor copii
diagnosticați cu TSA, aceștia fiind incluși în programele de intervenție specifice acestora
în Gorj și București.

Descrierea instrumentelor de investigare

În cadrul cercetării se vor folosi următoarele instrumente: Multidimensional scale

of perceived social support, The resilience scale, Parenting Stress Index – Short Form
(PSI), Scala de abordare strategică a copingului (SACS).

Scala de abordare strategică a copingului (SACS) este un chestionar

multidimensional construit pentru a identifica strategiile de coping comportamental în
context social, pe care cineva le folosește după ce a trăit anumite evenimente sau situații
negative. Așadar, acesta este un instrument care evaluează dimensiunea comportamentală a
copingului, luând în considerare și aspectele sociale ale strategiilor prin care cineva face
față situațiilor stresante. În opoziție cu alte chestionare de coping, care nu fac distincție
explicită între gândurile unei persone și activitatea sa reală, SACS se referă în mod

20
exclusiv la modul în care o persoană reacționează comportamental activ/pasiv,
prosocial/antisocial, direct/indirect, după ce a trăit o experiență negativă. SACS este un
chestionar de autoevaluare cu 52 itemi și 9 scale de evaluare a strategiilor de coping
comportamental. Strategiile evaluate se referă mai ales la tendința generală de a aborda
probleme, apelând la un set specific de comportamente. Această tendință este destul de
stabilă în timp. SACS distinge nouă strategii de coping comportamental:

- Acțiune asertivă, prin care situația este abordată în mod ferm, spontan, sincer și
direct, fără ca persoana să se retragă din fața problemelor și prin care se urmăresc
interesele fără a le face rău celorlalți (dimensiunea activ-pasivă).
- Relaționare socială, prin care persoana se alătură celorlalți pentru a face față
situației împreună sau prin care îi ajută pe ceilalți, luând în considerare și nevoile acestora
(dimensiunea prosocial-antisocială).
- Căutarea suportului social, prin care persoana apelează la ceilalți pentru ajutor și
sprijin emoțional și prin care se sfătuiește cu familia și prietenii în legătură cu ce are de
făcut (dimensiunea prosocial-antisocială).
- Acțiune prudentă, prin care persoana își ia toate măsurile de precauție înainte de a
acționa și prin care își evaluează atent opțiunile, pentru a se proteja de orice pericol
(dimensiunea prosocial-antisocială).
- Acțiune instinctivă, prin care persoana se bazează pe intuiția ei și prin care
reacționează în funcție de impulsurile de moment pentru a rezolva probleme (dimensiunea
prosocial-antisocială).
- Evitare, prin care persoana se angajează în alte activități ca să nu se ocupe de
problem (dimensiunea active-pasivă).
- Acțiune indirect, prin care persoana manipulează situația pentru a-i face pe ceilalți
să creadă că ei dețin controlul, în timp ce persoana rezolvă problema, în mod netransparent
(dimensiunea direct-indirectă).
- Acțiune antisocial, prin care persoana își urmărește interesele, chiar dacă vor face
rău celorlalți (dimensiunea prosocial-antisocială).
- Acțiune agresivă, prin care persoana acționează decisive, rapid pentru a-i lua pe
ceilalți prin surprindere și pentru a prelua controlul (dimensiunea prosocial-antisocială).
Fiecare persoană evaluată prin SACS indică o scală de cinci puncte, unde 1
înseamnă ”Nu e deloc ceea ce aș face”, iar 5 înseamnă ”Categoric (foarte mult), e ceea ce
aș face”, în ce măsură folosește comportamentul descris de fiecare item. Pentru a obține

21
scorul unei subscale se calculează suma cotelor itemilor incluși în scală. Dintre itemii care
compun o subscală nu poate lipsi răspunsul la mai mult de unu. În acest caz, scorul lipsă va
fi înlocuit de media celorlalte scoruri.

Parenting Stress Index-Short Form (PSI-SF)

Conform lui Abidin (1995) PSI-SF conține 36 de afirmații organizate în trei

subscale: distresul parental (PD); interacțiunea disfuncțională între părinte și copil (P-
CDI) și dificultățile copilului (DC). Scorurile care se pot obține sunt între 36 și 180 și
indică cantitatea globală a stresului care este experimentat din rolul de părinte ca o funcție
a celor trei subscale.

PSI-SF a fost evaluat conform scalei Likert la 5 puncte, variind de la 1 (puternic de

acord) la 5 (dezacord). Scala a fost punctată prin rearanjarea itemilor astfel încât 5 = 1, 4
= 2, 3= 3, 2 = 4, si 1 = 5 pentru a determina subscala (PD, P-CDI, or DC) și scorul total
pentru stres, toate scalele au fost însumate, ținând seama de scorul global care indică
nivelul total de stres. În analiză, cel mai mare punctaj indică nivelul cel mai ridicat de stres,
pe când cel mai mic punctaj indică nivelul cel mai scăzut de stres. În cadrul PSI-SF,
nivelul de stres considerat normal este undeva între 15 si 80 %. Scorurile de 90% indică
faptul că individul experimentează un nivel de stres foarte ridicat. Este important de
amintit faptul că scorul total în ceea ce privește PSI-SF nu indică decât nivelul global de
stres perceput de către subiect în rolul său de părinte și nu ține cont de nivelul de stres pe
care un individ poate să îl perceapă în afara acestui rol.

Este de asemenea important de amintit faptul ca scorul total in cadrul PSI-SF reflecta
stresul asociat rolului de parinte si interactiunea dintre parinte si copil.

Fiecare subscală conține 12 întrebări. Subscala PD reflectă nivelul de distres ca un

rezultat dintre asocierea factorilor personali cu cerințele copilului în crestere.

Resilience Scale (RS)

Unul dintre cele mai folosite instrumente la nivel mondial în cercetările privind
reziliența. Scala RS este primul instrument dezvoltat pentru a măsura reziliența și poate fi
aplicat la diferite categorii de vîrstă, de la adolescenți la oameni în vârstă. Scala de
rezilienţă măsoară gradul de rezilienţă individuală, care este considerată o caracteristică
importantă a personalităţii care măreşte capacitatea de adaptare a individului. A fost creată

22
de către Gail Wignild, RN, PhD și Heather Young, PhD, FAAN, GNP, în 1987, şi are 25
de întrebări la care se răspunde pe o subscală Likert de la 1, la 7, în care 1 semnifică “nu
mi se potriveşte deloc”, iar 7 “mi se potriveşte în totalitate”. Scorurile posibile sunt între 25
şi 175, unde 175 reprezintă cel mai înalt nivel al rezilienţei.

Consistența internă a Scalei de reziliență a variat între 0,76 și 0,91. Fidelitatea test-
retest a variat între 0,67 și 0,84, la o serie de intervale de o lună, trei, patru și apoi încă
patru luni (Li, 2008).

Multidimensional scale of perceived social support (MSPSS)

Scala multidimensională de percepere a sprijinului social (MSPSS), dezvoltată de

Zimet este o scală compusă din 12 itemi. Aceasta este foarte usor de folosit, fiind un
instrument cu autoraportare, folosit pentru a măsura percepția suportului social și
adecvarea suportului social perceput din 3 surse: familia, prietenii și alte persoane
semnificative pentru subiect.

În prima fază, scala a fost conceputa cu 24 de itemi ce se refereau la familie,

prieteni și alte persoane semnificative. Fiecare item putea fi evaluat cu un maxim de 5
puncte, de la puternic dezacord (1) la puternic de acord (5). Luând în considerare
rezultatele mai multor teste pilot și analize de factori repetate, s-au exclus acei itemi care
nu se adresau direct perceperii suportului social sau care nu conduceau la rezultate clare.
Versiunea curentă și revizuită a acestei scale este compusă din 12 itemi, iar pentru a crește
variabilitatea răspunsurilor și a minimaliza efectul de plafonare s-a implementat evaluarea
acestora pe o saclă de tip Likert în 7 puncte de la puternic dezacord (1) la foarte puternic
de acord (7). Cei 12 itemi sunt divizați în 3 grupe a 4 itemi fiecare în funcție de sursele de
suport perceput – familia, prietenii sau alte persoane semnificative. Scorurile cele mai mari
cumulate arată perceperea unui suport social mai ridicat. La această scală scorurile pot
varia între 7 și 84 de puncte. Scorurile între 69 și 84 indică un puternic sprijin social.
Scorurile între 49 și 68 indică un sprijin social moderat, iar scorurile cuprinse între 12 și
48 indică un suport social scăzut. Studiile au indicat că mamele care au obținut scoruri
între 12 și 48, deci care beneficiază de un sprijin social scăzut au predispoziție spre
depresie și alte boli cu efecte negative asupra sănătații.

23
 Rezultatele cercetării, interpretarea și discutarea datelor

Studiul 1: Variabile predictori şi influenţe asupra suportului social perceput

de către părinţii copiilor cu autism
Primul studiu are în vedere evidenţierea efectelor principale ale variabilelor asupra
gradului de suport social perceput şi a scorurilor obţinute la subscale (suportul familiei,
suportul prietenilor şi suportul unei persoane semnificative). De asemenea, este interesant
de identificat un model predictivi şi conexiunile cu alte variabile.

Există numeroase variabile care influenţează percepţia suportului social, atât la

nivel global, cât şi în ceea ce priveşte dimensiunile acestuia. Astfel, se remarcă faptul că
nivelul de coping este singura variabilă care influenţează felul în care părinţii copiilor cu
TSA percep sprijinul familial. Cu cât aceştia folosesc strategiile de coping într-o măsură
mai mare, cu atât resimt suportul familial mai puţin. Acest lucru se datorează, probabil,
faptului că ei îşi folosesc propriile modalităţi de a-şi rezolva problemele şi nu mai caută
sau nu mai sunt atenţi la sprijinul venit din partea familiei.
De asemenea, am observat că stresul parental scăzut determină percepţia că
sprijinul venit din partea unei persoane semnificative este ridicat şi se asociază cu acei
copii care sunt de genul masculin.
O altă concluzie se referă la faptul că vârsta copilului este importantă pentru
percepţia diferitelor moduri de suport social: părinţii copiilor cu vârsta de până în 10 ani
(inclusiv) resimt un sprijin mai ridicat din partea unei persoane, iar cei ai căror copii au
mai mult de 10 ani percep un suport mai mare de la familie şi prieteni.
Atât vârsta părintelui, cât şi vârsta copilului au influenţe asupra percepţiei
suportului social la nivel global, din partea unei persoane semnificative şi a prietenilor.
Prin urmare, şansele ca un părinte să perceapă suportul social mai ridicat cresc atunci când
are mai puţin de 30 de ani, iar copilul este mai mic de 5 ani.
Analizând diferenţele de gen, am mai constatat că femeile consideră, într-o măsură
mai mare decât bărbaţii, că beneficiază atât de suport social global, cât şi din partea
prietenilor şi a unei persoane semnificative.
Am evidenţiat şi existenţa unei ecuaţii de regresie pe baza căreia putem prezice
scorul pe care o persoană l-ar putea obţine la această scală. Astfel, dacă părintele este de
genul feminin, nivelul stresului său parental este scăzut, iar dacă copilul a fost diagnosticat
până a împlinit vârsta de trei ani, cu siguranţă va obţine un scor ridicat al suportului social
perceput.
24
 Studiul 2: Variabile predictori şi influenţe asupra nivelului de stres perceput
de către părinţii copiilor cu autism
Cel de-al doilea studiu pune în prim plan stresul parental ca variabilă dependentă,
atât la nivel global, cât şi pe dimensiunile sale (RD - răspuns defensiv, PD - presiunea
rolului parental, P-CDI - relaţia disfuncţională părinte-copil, DC - percepţia copilului
dificil).

În primul rând, se poate distinge importanţa deosebită pe care o au atât nivelul de

rezilienţă, cât şi cel al suportului social pentru gradul de stres, în special pentru răspunsul
defensiv şi presiunea asociată rolului parental. Astfel, dacă părinţii au o capacitate de
rezilienţă scăzută sau percep într-o mică măsură existenţa suportului social creşte
probabilitatea ca ei să resimtă la un nivel mai ridicat presiunea cauzată de rolul parental,
dar şi nevoia de a ascunde aspectele negative ale relaţiei cu copiii lor.
Necesitatea existenţei unei relaţii pozitive părinte-copil şi negarea aspectelor
disfuncţionale care nu intră în acest tipar reprezintă o presiune mai puternic trăită de
părinţii din mediul rural.
Diferenţele de gen sunt şi ele importante, în comparaţie cu mamele, taţii simţindu-
se mai presaţi să mascheze problemele în relaţia cu copii lor pe care îi consideră ca fiind
dificili.
Analiza de regresie a confirmat ca predictori semnificativi pentru nivelul stresului
variabilele genul biologic al copilului şi suportul social. Conform ecuaţiei de regresie
nivelul de stres scade dacă părinţii au fată sau dacă au credinţa că nu se bucură de suport
social.
Studiul 3: Variabile predictori şi influenţe asupra utilizării strategiilor de
coping de către părinţii copiilor cu autism
Acest studiu vizează, într-o primă fază, descoperirea variabilelor care au influenţă
asupra copingului şi a dimensiunilor sale (AS – Acţiune asertivă, RS – relaţionare socială,
CSS – căutarea suportului social, AP – acţiune prudentă, AI – acţiune instinctivă, E –
evitare, AIN – acţiune indirectă, AAN – acţiune antisocială şi AA - acţiune agresivă), apoi
a unui model predictiv şi a asocierilor cu celelalte variabile implicate în studiu.

Pentru utilizarea strategiilor de coping, atât efectele principale, cât şi analiza de

regresie atestă impactul deosebit al vârstei copilului în momentul diagnosticului şi al
nivelului de stres parental. Prin urmare, o persoană va obţine un scor ridicat la scala de

25
coping dacă diagnosticul copilului a fost pus în primii trei ani de viaţă sau pe măsură ce
nivelul stresului părintelui scade.
Vârsta copilului în prezent are efecte asupra unor strategii de coping. Acţiunea
indirectă, acţiunea antisocială, dar şi acţiunea asertivă şi căutarea suportului social sunt
mijloace de coping folosite mai ales de părinţii care au copii mai mici de 5 ani.
Referitor la suportul social, rezultatele arată că perceperea unui suport social ridicat
conduce la folosirea unor mijloace de coping referitoare la relaţionarea socială şi căutarea
suportului social. Dacă suportul social din partea familiei lipseşte, părinţii se orientează
spre acţiuni instinctive.
O altă influenţă importantă este cea a mediului de provenienţă a respondenţilor.
Părinţii din mediul urban preferă ca strategii de coping acţiunea instinctivă, acţiunea
indirectă, acţiunea antisocială şi acţiunea agresivă, în timp ce cei din mediul rural par a
căuta mai degrabă suportul social pentru a-şi depăşi problemele.
Mai putem adăuga că relaţionarea socială este utilizată mai ales de părinţii care au
băieţi, iar aceia dintre ei care nu au împlinit 30 de ani caută în mai mare măsură suportul
din partea celorlalţi.
Studiul 4: Variabile predictori şi influenţe asupra nivelului de rezilienţă a
părinţilor copiilor cu autism
Al patrulea studiu se concentrează asupra rezilienţei, urmărind sublinierea
influenţelor principale şi a asocierilor între variabilele studiului şi creionarea unui model de
predicţie. Cele mai importante efecte asupra rezilienţei sunt datorate celor trei variabile
care intră şi în modelui de regresie a acestei variabile dependente: scorurile totale la scalele
de stres şi de utilizare a strategiilor de coping şi existenţa altor copii în familie. Prin
urmare, persoanele sunt mai reziliente dacă au un nivel al stresului mai scăzut, utilizează în
mai mare măsură mijloacele de coping sau în familie mai sunt copii.
De altfel, persoanele cu scoruri ridicate ale rezilienţei preferă ca mijloace de coping
relaţionarea socială, acţiunea indirectă şi acţiunea prudentă.
Regăsim şi diferenţe de gen, în sensul că femeile sunt mai reziliente decât bărbaţii.
Importantă este şi vârsta copilului în momentul diagnosticului, crescând probabilitatea ca
părinţii să fie mai rezilienţi dacă diagnosticul copilului s-a pronunţat până când acesta a
împlinit 2 ani.
Influenţa suportului social asupra rezilienţei nu este foarte clară.

26
 Cele patru studii au evidenţiat importanţa genului biologic al părinţilor asupra
suportului social perceput, stresului parental, utilizării strategiilor de coping şi capacităţii
de rezilienţă.
Mai mult, această variabilă este un predictor pentru suportul social perceput, alături
de nivelul de stres şi vârsta copilului la momentul diagnosticului. Prin urmare, prima
ipoteză de cercetare s-a confirmat. Suportul social perceput este ridicat dacă părintele este
femeie, nivelul de stres parental scăzut, iar copilul a fost diagnosticat în primii trei ani de
viaţă.
Bărbaţii resimt un nivel mai ridicat de stres comparativ cu femeile, ei percepând
copilul ca dificil (DC) şi încercând să mascheze aspectele negative ale relaţiei lor (RD).
Ipoteza cercetării doctorale se confirmă parţial, dat fiind faptul că nu avem influenţe la
nivelul global al stresului, iar diferenţele semnificative apar pe cele două dimensiuni ale
scalei.
Analizele de corespondenţă au revelat asocieri între genul părintelui şi mecanismele
de coping folosite. Astfel, mamele abordează problema într-o manieră asertivă şi caută
suportul social pentru a o rezolva, aşadar folosesc mijloace de coping pozitiv,aşa cum am
presupus în ipoteza de cercetare. Nu sunt, însă, dovezi empirice că taţii utilizează evitarea
sau alte strategii negative, ci doar că le preferă pe cele de mai sus într-o mică măsură.
De asemenea, al patrulea studiu a arătat că femeile sunt mai reziliente decât
bărbaţii.
În al doilea rând, prin intermediul analizei de regresie, am descoperit că stresul
parental este un bun predictor al capacităţii de rezilienţă împreună cu gradul de utilizare al
mijloacelor de coping şi existenţa unui alt copil în familie. Conform ecuaţiei de predicţie,
capacitatea de rezilienţă este crescută dacă părinţii folosesc în mare măsură mijloacele de
coping, adaptându-le în funcţie de situaţie, resimt un nivel scăzut de stres parental şi au şi
alţi copii. Aşadar, a zecea şi a douăsprezecea ipoteză de lucru s-au confirmat. De
asemenea, ipoteza nr. 11 se confirmă, conform efectului principal al stresului asupra
rezilienţei; persoanele care resimt un stres ridicat au o capacitate mai scăzută de rezilienţă
comparativ cu cei care sunt puţin sau deloc stresaţi.
Stresul are efecte semnificative şi asupra suportului social, în sensul că suportul
social este perceput ca fiind mai ridicat, dacă nivelul de stres este mai scăzut, ceea ce
confirmă a doua ipoteză de cercetare.
Un nivel scăzut de stres determină şi folosirea unor mijloace de coping pozitiv într-
o mai mare măsură, precum rezolvarea problemei într-o manieră asertivă sau folosirea

27
intuiţiei. Mai mult, ecuaţia de regresie pentru prezicerea scorului la scala de coping include
nivelul de stres şi vârsta copilului la diagnostic. Astfel, utilizarea într-o mai mare măsură a
strategiilor de coping este prezisă de percepţia unui nivel scăzut de stres sau existenţa
diagnosticului copilului în primii trei ani ai acestuia.
Se mai remarcă faptul că părinţii care percep un nivel ridicat al suportului social
resimt într-o măsură mai mică stresul asociat rolului de părinte (PD) şi nu încearcă să
ascundă aspectele negative ale relaţiei cu copiii lor (RD). Nu există efecte principale la
nivelul global al stresului, dar suportul social este unul dintre predictorii stresului, alături
de genul biologic al copilului. Stresul resimţit este mare, dacă suportul social perceput este
mic, iar copilul este de genul feminin.
De asemenea, părinţii care consideră că au un nivel ridicat de sprijin din partea
celorlalţi folosesc într-o măsură mai mare relaţionarea socială şi căutarea suportului social,
aşadar strategii adaptative de coping. Mai mult, percepţia că există o persoană care îi
sprijină se asociază cu rezolvarea problemelor într-un mod asertiv.
Vârsta părintelui influenţează percepţia suportului social, cei până 30 de ani
resimţind într-o mai mare măsură sprijinul din partea celorlalţi, coparativ cu subiecţii din
alte grupuri de vârste. De altfel, tot aceştia caută suportul social pentru a depăşi
dificultăţile.
Alte variabile cu efecte importante sunt vârsta copilului în prezent şi vârsta
copilului în momentul diagnosticului.
În concluzie, ipotezele cercetării s-au confirmat total sau parţial, identificându-se
modele predictive pentru suportul social, stresul parental, utilizarea mijloacelor de coping
şi capacitatea de rezilienţă.
În acelaşi timp, consider că această cercetare aduce informaţii utile şi intersante
despre părinţii copiilor cu autism. De asemenea, este important de menţionat faptul că este
primul de acest fel pe un eşantion din populaţia românească care aduce informaţii nu
numai cu privire la mame, ci şi cu privire la taţi. Studiile făcute alături de toate datele
culese din literatura de specialitate încearcă să acopere o parte din golul existent în acest
domeniu de cercetare în România şi poate constitui o bază pentru studii ulterioare.
Printre limitele acestei cercetări ar putea fi numărul relativ redus de cazuri,
caracteristicile lor demografice, includerea în studiu doar a părinţilor, lipsa unor scale de
dezirabilitate socială. Metodologia cercetării doctorale este un cantitativă, iar majoritatea
studiilor asupra familiilor care au în componenţă o persoană cu autism apelează de obicei
la metode de cercetare calitative. Aşadar, o îmbinare a metodelor calitative cu cele

28
calitative în explorarea mecanismelor prin care membrii familiei ajung la o bună adaptare
poate să fie o abordare potrivită în viitor. Pornind de la aceste limite, o altă direcţie viitoare
de cercetare implică dezvoltarea unor proiecte sau programe în care să fie incluşi membri
ai familiilor copiilor cu autism din cât mai multe zone ale ţării.

29
Referințe bibliografice

 Abraham, J. D. şi Hansson, R. O. (1996). Gender differences in the usefulness of goaldirected coping for middle-
aged and older workers. Journal of Applied Social Psychology, 26, 654-669.
 Affleck, G., Allen, D., McGrade, B. J. şi McQueeney, M. (1982). Maternal causal attributions at
hospital discharge of high-risk infants. American Journal of Mental Deficiency, 86, 575-580.
 Affleck, G., Tennen, H. şi Gershman, K. (1985). Cognitive adaptation to high-risk infants: The search for
mastery, meaning, and protection from future harm. American Journal of Mental Deficiency, 89 (6), 653-656.
 Affleck, G., Tennen, H., Allen, D. A. şi Gershman, K. (1986). Perceived social support and matemal
adaptation during the transition from hospital to home care of high-risk infants. Infant Mental
Health Journal, 7, 6-18.
 Akkok, F., Askar, P. şi Karanci, N. A. (1992). The stress levels and causal attributions of Turkish parents.
The Turkish Journal of Special Education, I, 9-14.
 Akkok, F. (1994). An overview of parent training and counselling with the parents of children with mental
disabilities and autism in Turkey. International Journal for the Advancement of Counselling, 17, 129-138.
 Allen, D. A şi Affleck, G. (1985). Are we stereotyping parents? A postscript to Blacher. Mental
Retardation, 23 (4), 200-202.
 Alloy, L. B., Abramson, L. Y., Metalsky, G. I. şi Teasdale, S. (1988). The hopelessness theory of
depression: Attributional aspects. British Journal of Clinical Psycholowt, 27, 5-21.
 Altiere, M., J. şi von Kluge, S. (2009). Family Functioning and Coping Behaviors in Parents of Children
with Autism. Journal of Child and Family Studies, 18, 83-92.
 Aldwin, C. M. (2007). Stress, Coping, and Development. An Integrative Perspective (ediţia a doua). New York:
Guilford Press.

 Averril, J.R. și Rosenn, M. (1972). Vigilant and nonvigilant coping strategies and psychophysiological
stress reactions during anticipation of electric shock. Journal of Personality and Social Psychology, 23,
128-141.
 Bailey, D. B., Bysse, V., Smith-Bonahue, T. şi Elam, J. (1992). The effects and perceptions of family
involment in program decisions about family-centered practices. Evaluation and Program Planning, 15,
23-32.
 Balog, G. T. (1972). A mother's reaction to diagnosis of congenital anomalies in her child. Maternal-Child
Nursing Journal, 1, 143-157.
 Baxter, C., Cumtnins, R. A. şi Polak, S. (1995). A longitudinal study of parental stress and support: from
diagnosis of disability to leaving of school. International Journal of Disability, Development and
Education, 42 (2), 125-136.
 Băban, A. (1998). Stres şi personalitate. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
 Băban, A. (coord.) (2003). Consiliere educatională: Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi
consiliere. Cluj-Napoca: Editura PSINET.

30
 Beckman, P. J. (1983). Influence of selected child characteristics on stress in families of handicapped
infants. American Journal of Mental Deficiency, 88, 150-156.
 Beckman, P. J. (1991). Comparison of mothers' and fathers' perceptions of the effect of young children with
and without disabilities. American Journal on Mental Retardation, 95 (5), 585-595.
 Behr, S. K., Murphy, D. L. şi Summers, J. A. (1992). Users manual: Kansas Inventory of Parental
Perceptions (KIPP). Measures of perceptions of parents who have children with special needs. Lawrence:
University of Kansas, Beach Center on Families and Disability.
 Behr, S. K. şi Murphy, D. L. (1993). Research Progress and Promise. The Role of Perceptions in
Cognitive Adaptation to Disability. in A. P. Turnbull, J. M. Patterson, S. K. Behr, D. L. Murphy, J.G.
Marquis, şi M. J. Blue-Banning (ed.). Cognitive Coping, Families and Disability. Baltimore, MD: Paul
H. Brookes Publishing Co.
 Bell, R. Q. (1968). A reinterpretation of the direction of effects in studies of socialization, Psychological
Review, 75 (2), 81-95.
 Bernheimer, L. P., Young, M. S. şi Winton, P. J. (1983). Stress over time: parents with young
handicapped children. Journal of Developmental and Behavioral Pediatrics, 4 (3), 177-181
 Bibring, G. L. (1959). Some considerations of the psychological process in pregnancy.
Psychoanalytical Study of the Child, 14, 113-121.
 Billings, A. G. şi Moos, R. H. (1984). Coping, stress, and social resources among adults with unipolar
depression. Journal of Personality and Social Psychology, 46, 877-891.
 Blacher, J. (1984). Sequențial stages of parental adjustment to the birth of child with handicaps: Fact or artifact?
Mental Retardation, 22 (2), 55-68.
 Black, M. M., Molaison, V. A. şi Smull, M. W. (1990). Families caring for a young adult with mental retardation:
service needs and urgency of community leaving requests. American Journal of Mental Retardation, 95, 32-39.
 Bolger, N. şi Zuckerman, A. (1995). Aframework for studying personality in the stress process. Journal
of Personality and Social Psychology, 69, 890-902.
 Bolton, R. (1979). People Ski//s.Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
 Bower, S. A. şi Bower, G. H. (1976). Asserting Yourself. Reading, MA: Addison-Wesley.
 Brantley, H. T. şi Clifford, E. (1979). Maternal and child locus of control and field-
dependence in cleft palate children. Cleft Palate Journal, 16, 183-187.
 Bristol, M. M. (1984). Family resources and successful adaptation to autistic children. În E. Schopler şi G. B.
Mesibov (ed.). The effects of autism on the family (pp. 289-310). New York: Plenum.
 Bronfenbrenner, U. (1979). The ecology of human development. Cambridge, MA: Harvard University Press.
 Brown, G.W. şi Harris, T. O. (1978). Social origins of depression: A study of psychiatric disorder in
women. New York: Frec Press.
 Bubolz, M. M. şi Whiren, A. P. (1984). The family of the handicapped: An ecological model for
policy and practice. Family Relations: Journal of Applied Family and Child Studies, 33,5-12.
 Bulman, R. J. şi Wortman, C. B. (1977). Attributions of blame and coping in the "real world": Severe accident
victims react to their lot. Journal of Personality and Social Psychology, 35 (5), 351-363.
 Bulman, R. J. (1979). Characterological versus behavioral sclf blame. Journal of Personality and Social
Psychology, 37, 1798-1809.

31
 Burden, R. şi Thomas, D. (1986). Working with Parents of Exceptional Children: the need for more careful
thought and more positive action. Disability, Handicap & Society, 1 (2), 165-171.
 Byme, D. (1964). Repression-sensitization as a dimension of personality. În B. A. Maher (ed.). Progress
in experimental personality research (V ol. 1, pp. 169-220). New York: Academic Press.
 Caplan, G. şi Grunebaum, H. (1967). Perspectives in primary prevention: A review. Archives of General
Psychiatry, 17 , 331-346
 Caplan, G., Mason, E. A. și Kaplan, D. M. (1977). For studies of crisis in parents of prematures. În L.
Schwartz şi H. Schwartz. Vulnerable infants. A psychosocial dilemma (pp. 89-107). New York: McGraw-Hill
Book Company.
 Carr, E. F. şi Oppe, T. E. (1971). The birth of an abnormal child: telling the parents. În Report of a working-
party set up by National Association for Mental Health. Lancel, 2, 1075-1077
 Carver, S. C., Scheier, M. şi Weintraub, J. K. (1989). Assessăng Coping Strategies: A
 Theoretically Based Approach. Journal of Personality and social Psychology, 56 (2), 267-283.
 Chelcea, S. (2007). Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în
domeniul •tiinţelor socioumane (ediţia a patra). Bucureşti: Editura Comunicare.ro.
 Chelemen, I. (2006). Impactul psiho-social asupra familiei ca urmare a
 Oradea: Editura Universităţii din Oradea.
 Clark, A. L. şi Affonso, D. D. (1976). Mother-child relationships. The American Journal of Maternal Child
Nursing, 1, 94-99.
 Cohen, P. C. (1962). The impact of the handicapped child on the family. Social Casework, 43, 137-
142.
 Cohen, M. S. (1999). Families coping with childhood chronic illness: A research review. Families,
Systems, and Health, 17, 149-164.
 Cohen, F . şi Lazarus, R. (1983). Coping and adaptation in health and illness. În D. Mechanic (ed.). Handbook
of health, health care and the health professions (pp. 608-635). New York: The Free Press.
 Cohen, S. şi Syme, S. L. (ed.) (1985a). Social support and health. New York: Academic Press.
 Cohen, S. şi Syme, S. L. (1985b). Issues in the study and application of social support. În S. Cohen şi
S. L. Syme (ed.). Social support and health (pp. 3-22). New York: Academic Press.
 Colburn, N. şi Cherry, R. S. (1985). Community-based tcam approach to the management of children with cleft
palate. Children's Health Care, 13, 122-128.
 Colletta, N. (1981). Social support and the risk of maternal rejection by adolescent mothers. 7he
Journal of Psychology, 109, 191-197.
 Combs, A. W. Şi Avila, D. L. (1985). Helping relationships: Basic concepts for the helping professions (ediţia a
treia). Boston, MA: Allyn and Bacon.
 Cooper, C. L. şi Dewe, P. (2004). Stress: A Brief History. UK: Blackwell Publishing Ltd.
 Crnic, K.A., Friedrich, N. W. și Greenberg, M. T. (1983). Adaptation of families with mentally retarded
children: A model of stress, coping, and family ecology. American Journal of Mental Deficiency, 88,
125-138.
 Crnic, K. A., Greenberg, M. T. şi Slough, N. M. (1986). Early stress and social support influences on
mothers' and high-risk infants' functioning in late enfancy. Infant Mental Health Journal, 7, 19-48.

32
 Crnic, K. A. şi Lcconte, J. M. (1986). Understanding sibling needs and influences. În it. R. Fewell şi
P. F. Vadasy (ed.). Families of handicapped children: Needs und ,s-upporis across the life span (pp.
75-98). Austin: Pro-Ed.
 Cummings, S. T., Bayley, H. C. şi Rie, H. E. (1966). Effects of child's deficiency on the mother: A study
of mothers of mentally retarded, chronically ill and neurotic children. American Journal of
Orthopsychiatry, 36, 595-608.
 Cummings, S. T. (1976). The impact of the child's deficiency on the father: A study of father of
mentally retarded and chronically ill children. American Journal of Orthopsychiatry, 46, 246-255.
 Cunningham, C. C. şi Sloper, P. (1978). Helping Your Handicapped Baby. London: Souvenir Press.
 Cunningham, C. (1979). Parent counselling. in M. Craft (ed.). Tredgold's Aitental Retardation (editia a 12-a,
pp.313-318). London : Balliere Tindall.
 Cunningham, C. C., Morgan, P. H. şi McGucken, R. B. (1984). Down's syndrome: 1s dissatisfaction
with disclosure of diagnosis inevitable? Developmental Medicine and Child Neurology, 26, 33-39.
 Curran, D. (1983). Traits of a healthy family. Minneapolis, MN: Winston Press.
 Damrosch, S.P. şi Perry, L.A. (1989). Self-reported adjustment, chronic sorrow, and coping of parents of children
with Down syndrome. Nursing Research, 38, 25-30.
 Daniels, L. L. şi Berg, C. (1968). The crisis of birth and adaptative patterns of parents of
 amputee children. Children's Hospital of the District of Columbia, 24, 108-117.
 Darling, R. B. şi Darling, J. (1982). Children who are different• Meeting the challenges of birth defects
in society. St Louis, MO: Mosby.
 Davis, F. (1961). Deviance disavowal: Thc management of strained interaction by the visibly handicapped.
Social Problems, 9, 120-132.
 Davis, H. (1993). Counselling Parents of Children with Chronic Illness or Disabiliiy. Leicester: The
British Psychological Society.
 Demos, G. D. şi Grant, B. (1973). An introduction to counseling: A Handbook. Los Angeles, CA:
Western Psychological Services.
 Deutsch, H. (1967). La psycologie des femmes: Presses Universitaires de France.
 Diehl, M., Coyle, N. şi Labouvie-Vief, G. (1996). Age and sex differences in strategies of coping and
defense across the life span. Psychoology and Aging, 11, 127-139.
 Donovan, A. M. (1988). Family stress and ways of coping with adolescents who have handicaps:
Maternal perceptions. American Journal of Mental Retardation, 92, 502-509.
 Dressler, D., Donovan, J. M. şi Geller, R. A. (1976). Life stress and emotional crisis: The idiosyncratie
interpretation of life events. Comprehensive Psychiatry, 17, 549-558.
 Duncan, D. (1977). The impact of a handicapped child upon the family. Lucrare prezentată la "Pennsylvania
Training Model Sessions", Harrisburg, PA.
 Dunlap, W. şi Hollinsworth, J. S. (1977). How Does a Handicapped Child Affect the Family? Implications for
Practitioners. 7'he Family Coordinator, 26 (3), 286-293.
 Dunst, C. J., Trivette, C. M. şi Deal, A. G. (1988). Enabling şi Empowering Families: Principles şi
Guidelines for Practice. Cambridge, MA: Brookline Books.
 Duvall, E. (1956). Family development. Philadelphia, PA: I,ippincott.

33
 Dyson, L. L. (1991). Families of young children with handicaps: Parental stress and family
functioning. American Journal on Mental Retardation, 95, 623-629.
 Egan, G. (1982). The Skilled Helper (ediţia a doua). Monterey, CA: Brooks/Cole.
 Elliot Brown, K.A., şi Barbarin, O.A. (1996). Gender differences in parenting a child with cancer. Social
Work in Health Care, 22(4), 53-71.
 Endler, N. S. şi Parker, J. D. (1990). Multidimensional assessment of coping: A critical evaluation.
Journal of Personality and Social Psychology, 58, 844-854.
 Erickson, E. H. (1959). Identity and the life cycle. Psychological Issues, 1,1-171.
 Erickson, M. şi Upsur, C. C. (1989). Caretaking burden and social support: comparison of mothers of
intants with and without disabilities. American Journal of Mental Retardation, 94, 250-258.
 Farrell, H. M. (1977). Crisis intervention following the birth of a handicapped infant. Journal of
Psychiatric Nursing and Mental Health Services, 15, 32-36.
 Featherstone, H. (1981). A Difference in the Family. Harmondsworth, UK: Penguin. Ferguson, P. M.
(2002). A Place in the Family: An Historical Interpretation of Research on Parental Reactions to Having a
Child with a Disability. The Journal of Special Education, 36 (3), 124-130.
 Fewell, R. (1986). A handicapped child in the family. tn R. R. Fewell, şi P. F. Vadasy (ed.).
Families of handicapped children (pp. 3-34). Austin, TX: Pro-Ed.
 Fewell, R. R. (1991). Parenting moderatly handicapped persons. În M. Seligman (ed.). The family
with a handicapped child (ediţia a doua, pp. 203-332). Boston, MA: Allyn and Bacon.
 Floyd, F şi Costign, C. (1997). Family interactions and family adaptation. InIernalional Review of
Research in Mental Retardation, 20, 47-74.
 Flynt, S. W. şi Wood, T. A. (1989). Stress and coping of mothers of children with moderate mental
retardation. American Journal of Mental Retardation, 94, 278-283.
 Folkman, S., şi Lazarus, R. S. (1980). An analysis of coping in a middle-aged community sample.
Journal of Health and Social Behavior, 21, 219-239.
 Folkman, S., Aldwin, C. şi Lazarus, R. (1981). The relationship between 1 ocus of confrol, cognitive
appraisal and coping. Paper presented at the meetings of the American Psychological Association.
Los Angeles, CA.
 Folkman, S., şi Lazarus, R. S. (1985). If it changes it must be a process: Study of emotion and coping during
threc stages of a college examination. Journal of Personality and Social Psychology, 48, 150-170.
 Folkman, S. şi Moskowitz, J. (2000). Positive affect and the other side of coping. American Psychologist, 55,
647-654.
 Folkman, S. şi Moskowitz, J. T. (2004). Coping: Pitfalls and promise. Annual Review of Psychology, 55,
745-774.
 Fortier, L. M. şi Wanlass, R. L. (1984). Family crisis following the diagnosis of a handicapped
child. Family Relations: Journal of Applied Family and Child Studies, 33 (1), 13-24.
 French, J. R. P. jr., Rogers, W. şi Cobb, S. (1974). Adjustment as a person-environment fit. În G. V.
Coelho, D. A. Hamburg şi I. F. Adams (ed.). Coping and Adaptation: Interdisciplinary Per.spectives
(pp. 316-333). New York: Basic Books

34
 Frey, K. S., Greenberg, M. T. şi Fewell, R. R. (1989). Stress and coping among parents of
handicapped children: a multidimensional approach. American Journal on Mental Retardation, 94, 240-
249.
 Frydenberg, E. (2002). Beyond coping: Meeting goals, visions, and challenges. in E. Frydenberg (ed.).
Beyond coping: Meeting goals, visions, and challenges (pp. 1-16). New York: Oxford University Press.
 Furneaux, B (1988). Special Parents. Mylton Keynes, UK: Open University Press.
 Fussman, H. M. L. (1983). The relationship between parental atribbutions and adjustment to the birth of an
infant with a defect. A dissertation submitted in partial fulfillment of the requirements for the degree of
Doctot of Philosophy (Nursing): in the University of Michigan.
 Gargiulo, R. M. (1985). Working with Parents of Exceptional Children: A Guide for Proffesionals.
Boston, MA: Houghton Mifflin.
 Garwood, R., Sherick, I., Solyom, A. E. (1983). Brief intervention with the mother of a congenitally
damaged newborn infant: An application of psychoanalytic principles to infant psychiatry. Journal of
Child Psychopterapy, 9, 185-197.
 Goffman, E. (1963). Stigma: Notes on the management of spoiled identity. Englewood Cliffs, NJ: Prentice
Ha11.
 Gordon, T. (1970). Parent Effectiveness Training. New York: Wyden.
 Gottlieb, B. H. şi Rooney, J. A. (2004). Coping effectiveness: Determinants and relevance to the
mental health and affect of family caregivers of persons with dementia. Aging and Mental Health, 8 (4),
364-373.
 Gowen, J. W., Johnson-Martin, N., Goldman, B. D. şi Appelbaum, M. (1989). Feelings of depression and
parenting competence of mothers of handicapped and nonhandicapped infants: a longitudinal study.
American Journal on Mental Retardation, 94, 259-271
 Grant, G., Ramcharan, P., McGrath, M., Nolan, M. şi Keady, J. (1998). Rewards and
gratifications among family caregivers: Towards a refined model of caring and coping. Journal
ofintellectual Disability Research, 42, 58-71.
 Grant, G. şi Whittell, B. (2000). Differentiated Coping Strategies in Families with Children or Adults
with Intellectual Disabilities: the Relevance of Gender, Family Composition and Life Span. Journal of
Applied Research in Intellectual Disabilities, 13, 256-275.
 Growen, J. W., Johnson-Martin, N., Goldman, B. D. şi Appelbaum, M. (1989). Feelings of depression
and parenting competence of mothers of handicapped and nonhandicapped infants: a longitudinal
study. Americal Journal of Mental Retardation, 94, 259-271.
 Grubb, C. A. (1976). Body image concens of a multipara in the situation of intrauterine fetal death.
Maternal-Child Nursing Journal, 5, 93-116.
 Gupta, A. şi Singhal, N. (2004). Positive Perceptions in Parents of Children with Disabilities. Asia
Pacific Disability Rehabilitation Journal, 15 (1), 22-34.
 Hamburg, D. A. şi Adams, J. E. (1967). A perspective on coping behavior seeking and
 utilizing information in major transitions. Archives of General P.sychiatry, 17, 277-284.
 Hamilton, S. şi Fagot, B. I. (1988). Chronic stress and coping styles: A comparison of male and
female undergraduates. Journal of Personality and Social Psychology, 55, 819-823.

35
 Harris, S. (1994). Siblings of children with autism: A guide for families. Rockville, MD:
 Woodbire House.
 Hartman, A. (1978). Diagramatic assessment of family relationships. Social Caseivork, oct., 465-476.
 Hastings, R. P. şi Taunt, H. M. (2002). Positive Perceptions in Families of Children with
 Developmental Disabilities. American Journal on Mental Retardation, 107 (2), 116-127.
Hastings, R. P. şi Beck, A. (2004). Practitioner Review: Stress intervention for parents of
 children with intcllectual disabilities. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 45 (8),
 1338-1349.
 Hastings, R. P., Kovshoff, H., Brown, T., Ward, N. J., Espinosa, F. D., Remington, B. (2005).
 Coping strategies in mothers and fathers of preschool and school-age children with
 autism, Sage Publications and The National Autistic Society, 9 (4), 377-391. Hayden, V. (1974). The other
children. Exceptional Parent, 4, 26 - 29.
 Hayes, S. C. (1998). Resisting biologism. The Behavior Therapist, 21, 95-97.
 Heaman, D.J. (1995). Perceived stressors and coping strategies of parents who have children with
developmental disabilities: A comparison of fathers and mothers. Journal of Pediatric Nursing, 10,
311-320.
 Heider, F. (1958). The psychology of interpersonal relations. New York: John Wiley & Sons. Helff,
C. M. şi Glidden, L. M. (1998). More positive or less negative? Trends in research on adjustment
of family rearing children with developmental disabilities. Mental Retardation, 36, 457-
464.
 Herbert, E. (1995). Parents' reported responses to the disclosure of Down 's syndrome. Down's Syndrome
Reseach and Practice, 3 (2), 39-44.
 Hill, R. (1949). Families under stress. New York: Harper and Row.
 Hill, R. (1958). Social stresses on the family, Social Casework, 49, 139-150.
 Ilobfoll, S. E. (2001). The influence of culture, community, and the nested-self in the stress process:
Advancing conservation of resources theory. Applied Psychology: An International Review, 50,
337-370.
 Hooker, K., Frazier, L. D. şi Monahan, D. J. (1994). Personality and coping among caregivers of
spouses with dementia. The Gerontologist, 34, 386-392.
 Hornby, G. (1982). Meeting the counselling and guidance needs of parents with intellectually
handicapped children. Mental Handicap in New Zealand, 6, 8-27.
 Hornby, G. (1987). Families with excepțional children. În D.R. Mitchell și N. N. Singh (ed.).
Excepțional Children in New Zeeland (pp. 118-129). Parmerton North, New Zeeland: Dunmore
Press.
 Hornby, G. şi Seligman, M. (1991). Disability and the family: Current status and future developments.
Counselling Psychology Quarterly, 4 (4), 267-271.
 Hornby, G. (1994). Counselling in Child Disability. Skills for working with parents. London, UK:
Chapman şi Hall.

36
 Houser, R. şi Seligman, M. (1991). A comparison of stress and coping by fathers of adolescents with
mental retardation and fathers of adolescents without mental retardation. Research in Developmental
Disabilities, 12, 251-260.
 Howitt, D. şi Cramer., D. (2006). Introducere în SPSS pentru psihologie: versiunile SPSS 10, 11, 12
§113. Iaşi: Editura Polirom.
 Imber-Black, E. (1988). Families and larger sistems: A family therapists guide through the labyrinth. New
York: Guildford.
 Ingstad, B. (1988). Coping behavior of disabled persons and their families: Cross-culturalperspectives
from Norway and Botswana. Rehabilitation Research, 11, 351-359.
 Janis, I. L. şi Mann, L. (1977). Decision making: A psychological analysis of conJlict, choice,and
commitment. New York: Free Press.
 Jordan, C. şi Revenson, T. A. (1999). Gender differences in coping with infertility: A meta-analysis.
Journal of Behavioral Medicine, 22, 341-358.
 Kahn, R. L., Wolfe, D. M., Quinn, R. P., Snoek, D. şi Rosenthal, R. A. (1964). Organization stress•
studies in role conflict and ambiguity. Wiley, New York .
 Kahnemann, D. (1973). Attention and effort. Englewood Cliffs, NY: Prentice Hall.
 Katz, S. (2002). When the Child's Illness is Life Threatening: Impact on the Parents. Pediatric Nursing, 28 (5),
453-463.
 Kazac, A. E. şi Marvin, R. S. (1984). Differences, difficulties and adaptation: Stress and social
networks in farnilies with a handicapped child. Family Relations, 33, 67-77. Kearney, P. M. şi Griffin, T.
(2001). Between joy and sorrow: being a parent of a child with developmental disability. Journal of
Advanced Nursing, 34 (5), 582-592.
 Kelly, G. (1991). The Psychology of Personal Constructs. London, UK: Routledge.
 King, G. A. şi Sorrentino, R. M. (1983). Psychological Dimensions of goal-oriented interpersonal
situations. Personality and Social Psychology, 44, 140-162
 King, G. A., King, S. M. şi Rosenbaum, P. L. (1996). How mothers and fathers view professional
caregiving for children with disabilities. Developmental Medicine and Child Neurology, 38, 397-407.
 Krauss, M. W. şi Seltzer, M. M. (1993). Coping strategies among older mothers of adults with
retardation: A life-span developmental perspective. În A. P. Turnbull, J. M. Patterson, S. K. Behr, D.
L. Murphy, J. G. Marquis şi M. J. Blue-Banning (ed.). Cognitive coping, families and disability (pp.
173-182). Baltimore, MD: Brookes.
 Kroth, R. L. (1985). Communicating with Parents of Exceptional Children (editia a doua). Denver, CO:
Love.
 Ktibler-Ross, E. (1969). On death and dying. New York: MacMillan.
 Ktibler-Ross, E. (1974). Questions and answers on death and dying. New York: MacMillan.
Laborde, P. R. şi Seligman M. (1991). Counseling parents with children with disabilities. in
 M. Seligman (ed.). The family with a handicapped child (editia a doua, pp. 337-369).
 Boston, MA: Allyn and Bacon.
 Lamarche, C. (1980). L'impact de la naissance d'un enfant handicap sur la personnalW de la m&e.
TMse de maîtrise, Sciences de l'Mucation, Universit Laval, Qubec.

37
 Lamarche, C. (1987). L'enfant inattendu. Montreal: Boral Express.
 Lamb, M. E. şi Meyer D. J. (1991). Father of children with special needs. În M. Seligman (ed.). The
family with a handicapped child: Understanding and treatement (pp. 125-146). Orlando, FL: Grune and
Stratton.
 Lambert, J. şi Lambert-Boite, F. (1993). Education familiale et handicap mental. Editions Universitaires
Fribourg Suisse, Saint-Paul Fribourg Suisse.
 Lax, R. F. (1972). Some aspects of the interaction between mother and impaired child:
 Mothcr's narcissistic trauma. International Journal of Psychoanalysis, 53, 339-344. Lazarus, R. S.
(1966). Psychological stress and the coping process. New York: McGraw-Hill
 Company.
 Lazarus, R. S., Averill, J. R. şi Opton, E. M. jr. (1974). The psychology of coping. Issues of research and
assessment. În G. V. Coelho, D. A. Ilamburg şi J. E. Adams (ed.). Coping and adaptation (pp. 249-315).
New York: Basic Books.
 Lazarus, R. S. (1977). Psychological stress and the coping process. În Z. J. Lipowski, D. R. Lipsitt şi P.
C. Whybrow (ed.). Psychosomatic medicine: Current trends and clinical applications. New York:
Oxford University Press.
 Lazarus, R.S. (1983). The costs and benefits of denial. În S. Breznitz (ed.). The denial of stress (pp. 1-
30). New York: International Universities Press.
 Lazarus, R. S. şi Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal and Coping. New York: Springer Publishing
Company, Inc.
 Lazarus, R. S., Cyne, J. C. și Folkman, S. (1984). Cognition, emotion and motivation: doctoring
Humpty Dumpty. În K. Scherer şi P. Ekman (ed.). Approaches to Emotions (pp. 221-237). Hillsdale,
New Jersey: Erlbaum.
 Lazer, L. şi Darlington, R. (1982). Lasting effects of early education: A report from the consortium for
longitudinal studies. Monographs of the Society for Research in Child Development, 47 (2-3 Serial No
195).
 Lechtenberg, R. (1984). Epilepsy and the family. Cambridge, MA: IIarvard University Press. Lehr, S. şi
Lehr, R. (1990). Getting what you want: Expectations of families. În V. J. Bradley
 şi H. A. Bersani (ed.). Quality Assurance for Individuals with Developmental Disabilities
 (pp. 61-75). Baltimore, MD: Paul H. Brookes.
 Li-Tsang, W. P. C., Yau, M. K. S. şi Yuen, H. K. (2001). Success in Parenting Children with
Developmental Disabilities: Some Characteristics, Attitudes and Adaptative Coping Skills. The
British Journal of Developmental Disabilities, 47 Part 2 (93), 61-71.
 Lillie, T. (1993). A harder thing than triumph : roles of fathers of children with disabilities. Mental
Retardation, 31(6) 438-443.
 Lobato, D. J. (1990). Brothers and sisters with special needs. Baltimore, MD: Brookes. Lombana, J.
H. (1989). Counselling persons with disabilities: Sumary and predictions. Journal of Counselling
and Development, 68, 177-79.

38
 Long, B. C. şi Sangster, J. I. (1993). Dispositional optimism/pessimism and coping strategies: Predictors of
psychosocial adjustment of rheumatoid and osteoarthritis patients. Journal of Applied Social
Psychology, 23, 1069-1091.
 Love, D. H. (1973). The mentally retarded child and his family. Illinois: Charles C. Thomas Publisher.
 Lowery, B. J., Jacobsen, B. S. şi Murphy, B. B. (1983). An exploratory investigation and of causal
thinking of arthritrics. Nursing Research, 32 (3), 157-162.
 Luterman, D. (1979). Counseling Parents of Hearing-Impaired Children. Boston, MA: Little, Brown
and Company.
 Margalit, M., Shulman, S. şi Stuchiner, N. (1989). Bchavior disorders and mental retardation: the
family system perspective. Research in Developmental Disabilities, 10, 315-326.
 Margalit, M. şi Ankonina, D. E. (1991). Positive and negative affect in parenting disabled
 children. Counselling Psychology Quarterly, 4, 289-299.
 Marsh, D.T. (1992). Families and mental retardation. New York: Praeger.
 Marshak, L. E. (1982). Group therapy with adolescents. În M. Seligman (ed.). Group
psychotherapy and counseling with special population (pp. 185-213). Baltimore, MD: University Park
Press.
 Masood, A. F., Turner, L. A. şi Baxter, A. (2007). Causal Attributions and Parental Attitudes toward
Children with Disabilities in the United States and Pakistan. Exceptional Children, 73 (4), 475-487.
 Mattlin, J., Wethington, E. şi Kessler, R. C. (1990). Situational determinants of coping and coping
effectiveness. Journal of Health and Social Behavior, 31, 103-122.
 Mattsson, A. (1972). Long-term physical illness in childhood: A challenge to psychosocial adaptation.
Pediatrics, 50, 801-811.
 Max, L. (1985). Parents views of provisions, services and research. În N. N. Singh şi K. M. Wilton (ed.).
Mental Retardation in New Zealand (pp. 250-262). Christchurch, New Zealand: Whitcoulls.
 May, D. C. (1988). Plastic surgery for children with Down syndrome: Normalisation or extrcmism?
Mental Retardation, 26,17 -19.
 McAnaney, K. D. (1998). I wish: Dreams and realities of parenting a special needs child (editia a
doua). Sacramento, CA: United Cerebral Palsy Association, Inc.
 McCrae, R. R. (1982). Age differences in the use of coping mechanisms. Journal of Gerontology,
37, 454-460.
 McCrae, R. R. (1984). Situational determinants of coping responses: Loss, threat, and challenge.
Journal of Personality and Social Psychology, 46, 919-928.
 McCubbin, H. I. şi Patterson, J. M. (1981). Systematic assessment of family stress, resources
 and coping: Tools for research, education and clinical intervention. St. Paul: University
 of Minnesota, Department of Family Social Science, Family Stress and Coping Project.
McCubbin, H. I., Larsen, A. S. şi Olson, D. H. (1982). F-COPES. St. Paul, MN: Family
 Social Science. University of Minnesota.
 McCubbin, H. I. şi Patterson, J. M. (1982). Family adaptation to crises. În H. I. McCubbin, A. E. Cauble
şi J. M. Patterson (ed.). Family stress, coping and social support (pp. 26-47). Springfield, IL: Charlec C
Thomas.

39
 McCubbin, H. I. şi Patterson, J. M. (1983). The family stress process: the Double ABCX Model of
adjustment and adaptation. În H. I. McCubbin, M. B. Sussman, şi J. M. Patterson (ed.). Social
Stress and the Family: Advances and Developments in Family Stress Theory and Research (pp. 7-37).
New York: Haworth Press.
 McCubbin, H. I., Thompson, E. A., Thompson, A. I., Fromer, J. E. (ed.) (1998). Stress,
coping, and health in families: Sense of coherence and resiliency. Sage Publications.
 McCubbin, H. I. și McCubbin, M. A. (1987). Family stress theory and assessment: The T-double
ABCX model of family adjustment and adaptation. În H. I. McCubbin şi A. Thompson (ed.). Family
assessment for research and practice. Madison: University of Wisconsin-Madison.
 McDonald-Wickler, L. (1986). Family stress theory and research on families of children with mental retardation.
În Gallagher, J. J. şi Vietze, P. M. (ed.). Families of handicapped persons: Research, programs, and policy
issues (pp. 167-196). Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
 McGoldrick, M., Pearce, J. K. şi Giordano, J. (1982). Ethnicity and family therapy. New York: Guildford
Press.
 Meisels, S. J. şi Shonkoff, J. P. (ed.) (1990). Handbook of early childhood intervention. Cambridge, UK:
Cambridge University Press.
 Melnyk, B. M., Feinstein, N. F., Moldenhouer, Z., Small, L. (2001). Coping in Parents of Children Who Are
Chronically 111: Strategies for Assessment and Intervention. Pediatric Nursing, 27 (6), 547-557.
 Mercer, R. T. (1977). Nursing care for parents at risk. New Jersey: Charles B. Slack, Inc.
 Meyer, E. C. şi Bayley, D. B. (1993). Family-centered care in early intervention: Community and
hospital settings. În J. L. Paul şi R. J. Simeonsson (ed.). Children with special needs: Family, culture, and
sociely (pp. 181-209). Javanovich, NY: Harcourt, Brace.
 Meyer, D. J. şi Vadasy, P. F. (1986). Grandparent workshop: How to organize workshops for grandparents of
children with handicaps. Seattle: University of Washington Press.
 Miclea, M. (1997). Stres şi apărare psihică. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
 Mikulincer, M şi Florian, V. (1996). Coping and adaptation to trauma and loss. În M. Zeidner şi N. S.
Endler (ed.). Handbook of coping (pp. 554-572). SUA: John Wiley and Sons, Inc.
 Millon, T. (1982). On the nature of clinical health psychology. În T. Millon, C. Green şi R. Meagher (ed.).
Handbook of clinical health psychology (pp. 1-28). New York: Plenum Press.
 Mink, I.T. şi Nihira, K. (1987). Directions of effects: Family life styles and behaviour of TMR children.
American Journal of Mental Dejiciency, 92 (1), 57-64.
 Minnes, P. M. (1988). Family ressources and stress asociated with having a mentally retarded child. American
Journal on Mental Retardation, 93, 184-192.
 Mitchell, D. (1983). Guidance needs and counseling of parents of mentally retarded persons. În N. N. Singh
şi K. M. Wilton (ed.). Mental retardation: Research and services in New Zealand. Christchurch, New
Zealand: Whitoculls.
 Minuchin, S. (1974). Families and family therapy. Cambridge, MA: Harvard University Press.
 Mitchell, D. (1985). Guidance needs and counseling of parents of persons with intellectual
 handicaps. În N. N. Singh şi K. M. Wilton (ed.). Mental retardation ăn New Zealand
 (pp. 136-156). Christchurch, New Zealand: Whitoculls.

40
 Moldovan, M. (2009). Studiu asupra unei variabile asociate cu succesul copingului părinţilor cu dizabilit'ăţi
- percepţiile. Revista de Psihologie Şcolară,V ol II, 3, 47-57
 Moldovan, M. şi Lakatos G. (2000). O dovadă că se poate. Integrarea in comunitatea şcolară a
copiilor cu sindrom Down. Oradea: Biblioteca Revistei Familia
 Moos, R. H. (ed.) (1986). Coping with life crisis: An integrated approach. New York: Plenum Press.
 Moos, R. H şi Tsu, V. D. (1977). The crisis of physical illness: An overview. in R. H. Moos (ed.). Coping
with physical illness (pp. 3-54). New York: Plenum.
 Mullen, B.
şi Suls, J. (1982). The effectiveness of attention and rejection as coping styles: A
meta-analysis of temporal differences. Journal of Psychosomatic Research, 26, 43-49.
 Mullins, J. B. (1987). Authentic voices from parents of exceptional children. Family Relations, 36 (1),
30-33.
 Nadler, A., Lewinstein, E. şi Rahav, G. (1991). Acceptance of mental retardation and help-seeking
by mothers and fathers of children with mental retardation. Mental Retardation, 29, 17-23.
 Naseef, R. A. (2001). Special children, challenged parents: the struggles and rewards of
 raising a child with a disability. Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co. NICHCY News
Digest 20 (2003). Parenting a Child with Special Needs (ediţia a treia).
 http://www.nichey.org/pubsinewsdigind20txt.htm, accesat în 23.03.2005.
 NICHCY News Digest 11 (1988). Children with Disabilities: Understanding Sibling Issues.
http://www.nichcy.org/pubs/outprint/ndlltxt.htm, accesat în 07.02.2005.
 Nolan, M., Keady, J. şi Grant, G. (1995). CAMI: a basis for assessment and support with family carcrs.
British Journal of Adult / Elderly Care IVursing, 1, 822-826.
 O'Brien, T. B. şi DeLongis, A. (1997). Coping with chronic stress: An interpersonal perspective. În B.
Gottlieb (ed.). Coping with chronic stress (pp. 161-190). New York: Plenum Press.
 Olshansky, S. (1962). Chronic sorrow: A response to having a mentally defective child. Social
Casework, 43, 190-193.
 Olson, D. H., Larsen, A. S. şi McCubbin, H. I. (1983). Family strengths. În D. H. Olson, H. I. McCubbin, H. L.
Barnes, A. S. Larsen, M. L. Muxen şi M. A. Wilson (ed.). Families: What makes them works (pp. 261-
262). Beverly Hills, CA: Sagc Publisher.
 Olson, D. H., Russell, C. S. și Sprenkle, D. H. (1980). Circumplex Model of Marital and Family Systems II:
Empirical Studies and clinical intervention. În J. P. Vincent (ed.). Advances in family intervention
assessment and theory. JAI Press., Greenwich, Connecticut, /, 129-179.
 Olson, D. H., McCubbin, H. I., Barnes, H., Larsen, A., Muxen, M. şi Wilson, M. (1984). One
 thousand families: A national survey. Beverly Hills, CA: Sage Publications.
 Otto, H. A. (1975). The use of family strength concepts and methods in family life education:
 A handbook. Beverly Hills, CA: The Holistic Press.
 Paloutzian, R. F. (1981). Purpose in life and value changes following conversation. Jornal of Personalio; and
Social Psychology, 41, 1153-1160.
 Parad, H. J. şi Caplan, G. (1960). A framework for studying farnilies in crisis. Social Work, 6, 3-15.

41
 Patterson, C. H. (1967). The counselor in the school. New York: Harper and Row.
 Patterson, J. M. (1988a). Chronic illness in children and the impact on families. În C. S.
 Chilman, E. W. Nunally şi F. M. Cox (ed.). Chronic illness and disability (pp. 69-107).
 Beverly Hills, CA: Sage Publications.
 Patterson, J. M. (1988b). Families experiencing stress. The family adjustment and adaptation response model.
Family Systems Medicine, 6 (2), 202-237.
 Patterson, J. M. (1989a). A family stress model. The family adjustment and adaptation response model.
În C. Ramsey (ed.). The science of family medicine (pp. 95-117). New York: Guildford Press.
 Patterson, J. M. (1989b). Illness beliefs as a factor in patient-spouse adaptation to coronary artery disease.
Family Systems Medicine, 7 (4), 428-442.
 Patterson, J. M. (1991). A family systems perspective for working with youth with disability. Pediatrician, 18,
129-141.
 Patterson, J. M. (1993). The Role of Family Meanings in Adaptation to Chronic Illness and Disability. În A. P.
Turnbull, J. M. Patterson, S. K. Behr, D. L. Murphy, J. G. Marquis şi M. J. Blue-Banning (ed.). Cognitive
Coping, Families and Disability (pp. 221-238). Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
 Patterson, J. M. şi McCubbin, H. I. (1983). Chronic illness: Family stress and coping. În C. R. Figley şi H. I.
McCubbin (ed.). Stress and the family: Vol IL Coping with catastrophe (pp. 21-36). New York: Brunner-
Mazel.
 Pearlin, L.I. şi Schooler, C. (1978). The structure of coping. Journal of Health and Social Behavior, 19, 2-21.
 Pelchat, D., Lefebvre, H. şi Perreault, M. (2003). Differences and similarities betwecn
 mothers' and fathers' experiences of parenting a child with a disability. Journal of Child
 Health Care, 7 (4), 231-247.
 Philip, M. şi Duckworth, D. (1982). Children with Disabilities and their Families: A Review of the Research,
NFER-Nelson, Windsor.
 Popa, M. (2008). Statistică pentru psihologie. Teorii şi aplicaiii SPSS. Iaşi: Editura Polirom. Porter, L. S. şi
Stone, A. A. (1995). Are there really gender differences in coping? A
 reconsideration of previous data and results from a daily study. Journal of Social and
 Clinical Psychology, 14, 184-202.
 Powell, T. H. şi Gallagher, P. E. (1993). Brothers and sisters: A special part of exceptional families
(editia a doua). Baltimore, MD: Brookes.
 Ptacek, J. T., Smith, R. E. şi Zanas, J. (1992). Gender, appraisal, and coping: A longitudinal analysis.
Journal of Personality, 60, 747-770.
 Radu, I., Ilut, P. şi Matei, L. (1994). Psihologie socială. Cluj-Napoca: Editura Exe.
 Robertson, S. E. şi Brown, R. I. (ed.) (1992). Rehabilitation Counselling: Approaches in the field of
disability. London, UK: Chapman and Hall, London.
 Rogers, C. R. (1980). A Way of Being. Boston. MA: Houghton Mifflin.
 Rosanski, G. (1971). Psychiatric study of parents of children with cyanotic congenital heart disease.
Pediatric•, 48, 450-451.

42
 Rosario, M., Shinn, M., Morch, H. şi Huckabee, C. (1988). Gender differences in coping and social supports:
Testing socialization and role constraints theories. Journal of Community Psychology, 16, 55-69.
 Roskies, E. şi Lazarus, R. (1980). Coping theory and the teaching of coping skills. P. O.
 Davidson şi S. M. Davidson (ed.). Behavioral medicine: Changing health life styles. New York:
Brunner / Mazel Publishers, Inc.
 Ross, A. O. (1964). The exceptional child in the family. New York: Grune and Stratton.
 Roth, S. şi Cohen, L. J. (1986). Approach, avoidance, and coping with stress. American Psychologist, 41,
813-819.
 Rothbaum, R., Weisz, J. R. şi Snyder, S. S. (1982). Changing the world and changing the self: a two-process
model of perceived control. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 5-37.
 Rubin, R. (1967). Attainment of the maternal role. Nursing Research, 16, 237-245.
 Santelli, B., Poyadue, F. S. şi Young, J. L. (2001). The parent to parent handbook: connecting
 families of children with special needs. Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare.
 Cluj-Napoca: Editura ASCR.
 Scheier, M. F., Weintraub, J. K. şi Carver, C. S. (1986). Coping with stress: Divergent strategies of
optimists and pessimists. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 1257-1264.
 Schopler, E. şi Mesibo-v, G. B. (1984). The effects of autisin on the famil),. New York: Plenum.
 Schwab, L. O. (1989). Strenghts of families having a member with a disability. Journal of the Multihandicapped
Person, 2, 105-117.
 Schwarzer, R. şi Knoll, N. (2003). Positive coping: Mastering demands and searching for meaning. În S. J.
Lopez şi C. R. Snyder (ed.). Positive psychological assessment: A handbook of models and measures
(pp. 393-409). Washington, DC: American Psychological Association.
 Scorgie, K., Wilgosh, L. şi McDonald, J. (1999). Transforming partnerships: Parent life management issues
when a child has mental retardation. Education on Training lvlental Retardation and Developmental
Disabilities, 34, 395-405.
 Scorgie, K., Wilgosh, L., Sobsey, D. şi McDonald, J. (2001). Parent life management and transformational
outcomes when a child has Down syndrome. International Journal of Special Education, 16 (2), 57-
68.
 Scorgie, K. şi Wilgosh, L. (2008). Reflections on an uncommon jouney: a follow-up study of life
managemnt of six mothers of children with diverse disabilities. International Journal of Special
Education, 23 (1), 103-114.
 Scligman, M. (1979). Strategies for Helping Parents of Exceptional Children: A Guide fi• Teachers. New
York: Free Press.
 Seligman, M. (1991). Family Systems and Beyond. Conceptual Issues. În M. Seligman (ed.). The
family with a handicapped child (editia a doua, pp. 27-54). Boston, MA: Allvn and Bacon.
 Seligman, M. (2000). Conducting Effective conferences with parents of children with disabilities. New
York: Guildford Press.
 Seligman, M. și Darling R. B. (1989). Ordinary families, special children. New York: Guilford.

43
 Seligman, M. şi Darling R. B. (1997). Ordinary families, special children (ediţia a doua). New York:
Guilford.
 Seltzer, M. M. şi Krauss, M. W. (1989). Aging parents with adult mentally retarded children: family risk
factors and sources of support. American Journal on Mental Retardation, 94, 303-312.
 Sergent, J. şi Baker, L. (1983). Behavior and diabetes care. Primary Care, 10, 583-594. Sigmon, S. T.,
Stanton, A. L. şi Snyder, C. R. (1995). Gender differences in coping: A further test of socialzation and role
constraint theories. Sex Roles, 33, 565-587.
 Simeonsson, R. J. şi Bailey, D. B. (1986).Siblings of handicapped children. in J. J. Gallagher
 şi W. Vietze (ed.). Families of handicapped persons (pp. 66-77). Baltimore, MD: Brookes Singer, L. şi Farkas,
K. J. (1989). The Impact of Infant Disability on Maternal Perception of
 Stress. Family Relations, 38 (4), 444-449.
 Sloper, P. şi Turner, S. (1991). Parental and professional views of the needs of families with a
 child with severe physical disability. Counseling Psychology Quarterly, 4, 323-330. Snyder, C. R. (2000).
Hypothesis: There is hope. În C. R. Snyder (ed.), Handbook of hope:
 Theory, measures, and applications (pp. 3-21). San Diego: Academic Press.
 Snyder, C. R. şi Lopez, S. J. (ed.) (2002). Handbook of Positive Psychology. New York:
 Oxford University Press.
 Solnit, A. J. şi Stark, M. H. (1961). Mourning and the birth of defeetive child. Psychoanalytic Study of the
Child, 16, 523-537.
 Stahl, A. (1991). Beliefs of jewish-Oriental mothers regarding children who are mentally retarded.
Education and Training in Mental Retardation, 26, 361-369.
 Stanton, A. L., Danoff-Burg, S., Cameron, C. L. şi Ellis, A. P. (1994). Coping through emotional
approach: Problems of conceptualizaton and confounding. Journal of Personality and Social
Psychology, 66, 350-362.
 Stewart, J. C. (1978). Counseling Parents of Exceptional Children. Skokie, IL: Bell and Howell Company.
 Stewart, J. C. (1986). Counselling parents of exceptional children (ediţia a doua). Columbus, 01-1: Merrill.
 Stinnett, N., Knorr, B., DeFrain, J. şi Rowe, G. (1981). How strong families cope with crisis, Family
perspective, 15 (4), 159-166.
 Stinnett, N., Lynn, D., Kimmons, L., Fuenning, S. şi DeFrain, J. (1984). Family strengths and personal
wellness. Wellness Perspectives, 1, 25-31.
 Stinnett, N., Tucker, D. M., şi Shell, D. F. (1985). Executive families: Strengths, stress şi loneliness.
Wellness Perspectives, 2 (1), 21-29.
 Stone, A. A. şi Neale, J. M. (1984). New measure of daily coping: Development and
 preliminary results. Journal of Personality and Social Psychology, 46(4), 892-906.
 Sue, D. W., Arredondo, P. şi McDavis, R. J. (1992). Multicultural counselling competencies
 and standards: A call to the profession. Journal of counselling and Development, 70,
 477-86.
 Sullivan, A. (2002). Gender differences in coping strategies of parents of children with Down syndrome. Down
Syndrome Research and Practice, 8 (2), 67-73.

44
 Summers, J. A., Behr, S. K. şi Turnbull, A. P. (1988). Positive adaptation and coping strengths of
families who have children with disabilities. În G. H. S. Singer şi L. K. Irvin (ed.). Support for caregiving
families: Enabling positive adaptation to disability (pp. 27-40). Baltimore, MD: Paul H. Brookes
Publishing Co.
 Tamres, L. K., Janicki, D. şi Helgeson,V. E. (2002). Sex differences in coping behavior: Ameta-analytic
review and an examination of relative coping. Personality and Social Psychology Review, 6, 2-30.
 Taylor, S. E. (1983). Adjustment to threatening events: A theory of cognitive adaptation. American
Psychologist, 38, 1161-1173.
 Taylor, S. E., Lichtman, R. R. şi Wood, J. V. (1984). Attributions, beliefs about control and adjustment to
breast cancer. Journal of Personality and Social Psychology, 46 (3), 489-502.
 Taylor, S. E. şi Brown, J. D. (1988). Illusion and well-being: A social psychological perspective on
mental health. Psychological Bulletin, 103 (2), 193-210.
 Thompson, S. C. (1981). Will it hurt less if I can controi it? A complex answer to a simple question.
Psychological Bulletin, 90, 89-101.
 Thompson, S. C. (2002). The Role of Personal Control in Adaptative Functioning. În C. R. Snyder şi
S. J. Lopez (ed.). Handbook of Positive Psychology. New York: Oxford University Press.
 Timko, C., Stoval, K. W., şi Moos, R. H. (1992). Functioning among mothers and fathers of children with
juvenile rheumatic disease: A longitudinal study. Journal of Pediatric Psychology, 17, 705-724.
 Tisza, V. B. şi Gumpertz, E. (1962). The parents' reactions to the birth and early care of children with
clell palate. Pediatrics, 30, 86-90.
 Trivette, C. M. și Dunst, C. J. (1987). Caregiver style of interaction: Child, parent, family and
extra-family influences. Anpublished manuscript. Family, Infant and Preschool Program, Western Carolina
Center, Morganton, NC.
 Trout, M. D. (1983). Birth of a sick or handicapped infant: impact on the family. Child Welfare, 62,
337-348.
 Trute, B. şi Hauch, C. (1988). Building on family strength: A study of farnilies with positive adjustment to the
birth of a developmentally disabled child. Journal of Marital and Family Therapy, 14, 185-193.
 Tulman, L. (1981). Theory of maternal attachment. Advances in Nursing Science, 3, 7-14. Turnbull, A. P. şi
Turnbull, H. R. (1986). Stepping back from early intervention: An ethical perspective. Journal of Division for
Early Childhood, 10 (2), 106-117.
 Turnbull, A.P., Behr, S. K. şi Tollefson, N. (1986). Positive contributions that persons with mental
retardation make to theor families. Paper presented at American Association on Mental Deficiency, Denver,
CO.
 Turnbull, A. P., Summers, J. A. şi Brotherson, M. J. (1986). Family life cycle: Theoretical and empirical
impilications and future directions for family with mentally retarded members. În J. J. Gallagher şi P. M.
Vietze (ed.). Families of handicapped persons. Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
 Turnbull, A. P. şi Turnbull, H. R. (1986). Families, Professionals and Exceptionality. Columbus, OH:
Merrill.

45
 Turnbull, A. P., Blue-Banning, M., Behr, S. şi Kerns, G. (1986). Family research and intervention: A
Value and ethical examination. În P.R. Dokecki şi R. M. Zaner (ed.). Ethics of dealing with persons with
severe handicaps (pp. 119-140). l3altimore, MD: Paul H. Brookes, Publishing Co.
 Tumbull, A. P., Patterson, J. M., Behr, S. K., Mumhy, D. L., Marquis, J. G. şi Blue-Banning, M. J. (ed.)
(1993). Cognitive coping, families and disability. Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
 Twoy, R., Connolly, P. M. şi Novak, J. M. (2007). Coping strategies used by parents of children with
autism. Journal of the American Academy of Nurse Practitioners, 19, 251-260.
 Vadasy, P. F., Meyer, D. J., Schell, G. (1984). Siblings of Handicapped Children: A Developmental
Perspective on Family Interactions. Family Relations: Journal of Applied Family and Child Studies, 33 (1),
155-167.
 Veroff, J., Julka, R. A. şi Douvan, E. (1981). Mental health in America. Parierns oj help-
seeking from 1957 to 1976. New York: Basic Books.
 Waisbren, S. E. (1980). Parents reactions after the birth of a developmentally disabled child.
American Journal of Mental Deficiency, 84, 345-351.
 Walker, J. H., Thomas, M. şi Russell, I. T. (1971). Spina bifida and the parents.
Developmental Medicine and Child Neurology, 13, 462-476.
 Wallace, A. F. C. (1966). Religion: An anthropological view. New York: Random House. Watson, D.,
David, J. P. şi Suls, J. (1999). Personality, affectivity, and coping. În C. R.
 Snyder (ed.). Coping: The psychology of what works (pp. 90-118). New York: Oxford
 University Press.
 Webster, Elizabeth, J. (ed.) (1976). Professional App•oaches with Parents of Handocapped Children.
Springfield, IL: Charles C Thomas Publisher.
 Weiner, B. (1979). A theory of motivation for some classroom experiences. .fozu.naI of Educational
Psychology. 71, 3-25.
 Weiner, B. (1985). An attributional theory of achievement motivation and emotion.
Psychological Review, 92, 548-573.
 Weisner, T. S., Beizer, L. şi Stolze, L. (1991). Religion and families of children with
 developmental delays. American Journal of Mental Retardation, 95, 647-662.
 Westwood, P., Palmer, C. şi Owens, L. (1998). Special Education: Contemporary Issues.
 Study Guide. Flinders University. Adelaide, SA.
 Wikler, L. (1981). Chronic stresses of families of mentally retarded children. Family Relations, 30,
281-288.
 Wikler, L., Wasow, M. şi Hatfield, E. (1981). Chronic sorrow revisited. American Jou•nal of
Orthopsychiatry, 51, 63-70.
 Williams, R., Lindgren, H., Rowe, G. Van Zandt, S., Stinett, N. (ed.) (1985). Family strengths 6:
Enhancement of interaction. Lincoln, NE: Department of Human Development and the Family
Center for Family Strengths, Univerity of Nebraska.
 Willner, S. K. şi Crane, R. (1979). A parental dilemma: The child with a marginal handicap. Social
Casework: The Journal of Contemporary Social Work, 60, 30-35.

46
 Wilton, K. şi Renaut, J. (1986). Stress levels in families with intellectually handicapped preschool
children and families with nonhandicapped preschool children. Journal of Mental Deficiency
Research, 30, 163-169.
 Wright, J. S., Granger, R. D. şi Sameroff, A. J. (1984). Parental acceptance and
developmental handicap. În J. Blacher (ed.). Severely Handicapped Young Children and Their Families
(pp. 51-90). Orlando: Academic Press.
 Yalom, I. D. (1985). The Theory and Practice of Group Psychotherapy (ediţia a treia). New York: Basic
Books.
 Zautra, A. J. și Wrabetz, A. (1991). Coping success and its relationship to psychological distress
for older adults. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 801-810.
 Zeidner, M. şi Endler, N. S. (ed.) (1996). Handbook of Coping. Theory,
Research,Applications. John Wiley and Sons, Inc.
 Zeidner M. şi Saklofske D. (1996). Adaptative and Maladaptatice Coping. În M. Zeidner şi N. S. Endler
(ed.). Handbook of Coping. Theory, Research, Applications (pp. 505 - 531). John Wiley and Sons, Inc.
 Ziolko, M. E. (1991). Counselling Parents of Children with Disabilities: A Review of the Literature and
Implications for Practice, Journal of Rehabilitation, 57 (2), 79-112.

47