TESTARE PSIHOLOGICA

TEMA I. CERINŢE FUNDAMENTALE ÎN CONSTRUIREA ŞI EXPERIMENTAREA

1.Cerinţe generale şi etape generale în construirea unui chestionar

În construirea unui chestionar de evaluare a personalităţii există două probleme
esenţiale cu care se confruntă orice psiholog:
1. definirea constructului, deci a trăsăturii care trebuie măsurată;
2. construirea unui set de itemi prin care subiectul este „întrebat“ în legătură cu
acele comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu
situaţiile relevante pentru acea trăsătură. Răspunsurile subiectului la aceşti itemi vor
servi ca indicatori ai constructului.
Un tip de cerinţe în prima etapă de construire a unui chestionar priveşte alegerea
tipului de probă sau chestionar. Ce probă alegem depinde de: 1. scopul testării (ce
testăm) şi 2. definirea domeniului de aplicare (de ce testăm: consiliere vocaţională,
expertiză clinică, expertiză judiciară, psihoterapie, selecţie profesională sau
reorientare profesională etc.). Acest gen de probleme apare în măsura în care testarea
trebuie să răspundă, desigur, unor probleme specifice care apar uneori într-un context
specific ce trebuie definit, la rândul lui, iar pe de altă parte psihologul porneşte de la
bun început avertizat în legătură cu tipul de expectaţii ale subiectului (motivaţii, stări
afective, atitudini, prejudecăţi şi idiosincrasii) care pot distorsiona comunicarea prin
chestionar.
Alegerea tipului de probe înseamnă, în această etapă, în acelaşi timp,
construirea itemilor experimentali cu un set de cerinţe care ţin intrinsec de construirea
chestionarului: adecvarea conţinutului itemilor, numărul de itemi, omogenitatea sau
neomogenitatea acestora. Aceste cerinţe vor influenţa calităţile psihometrice ale
itemilor şi ale chestionarului, aspecte pe care le vom discuta mai pe larg în alt
subcapitol.
O a doua etapă, ulterioară constituirii unui prim eşantion de itemi, priveşte
aplicarea experimentală a acestora. Iniţial, aplicarea se poate realiza pe un minim de
20 subiecţi (Meili, 1964), pentru a răspunde unor întrebări ce se referă la factori care
pot influenţa aleatoriu rezultatele, diminuând fidelitatea.
Dintre sursele de eroare posibile ce pot fi avute în vedere şi corectate în această
etapă menţionăm: 1. standardizarea corectă a instructajului şi a condiţiilor specifice de
răspuns; 2. standardizarea tipului de răspuns; 3. formularea unor itemi sau scale de
„validare“ a chestionarului în raport cu atitudinea subiectului (supra- sau subestimare
a unor simptome sau situaţii, atitudini de faţadă, gradul de dezirabilitate la diferite
genuri de subiecţi); 4. construirea unor exemple introductive.
A treia etapă a experimentării priveşte analiza statistică preliminară, pentru
eliminarea itemilor care nu sunt omogeni, nu sunt semnificativi, dublează un anumit
aspect investigat etc. Se realizează, în genere, pe un număr de subiecţi care să permită
clarificarea următoarelor aspecte: 1. nivelul de dificultate al itemilor; 2. repartiţia
corectă a răspunsurilor în funcţie de diferite posibilităţi (precizarea grilei); 3.
capacitatea de discriminare.
A patra etapă are ca scop standardizarea interpretării prin standardizarea
chestionarului. O primă cerinţă este constituirea, conform etapelor anterioare, a
chestionarului în forma lui definitivă. O a doua este de a construi un eşantion sau lot
de subiecţi cât mai diversificat, în funcţie de criteriile specifice categoriei de persoane
testate cu acest instrument. Pe aceşti subiecţi vom aplica: consemnele definitive,
exemplele care ajută la familiarizarea subiectului cu tipul de probleme,
experimentarea limitei de timp avute în vedere (dacă este cazul acestui din urmă
aspect, se va cere subiecţilor să încercuiască numărul itemului la care răspund, apoi,
din minut în minut, acelaşi lucru, până când ultimul subiect termină de răspuns).
Etapa care urmează cere aplicarea tuturor tipurilor de aspecte metrologice
discutate la disciplina Bazele evaluării psihologice: analiza de item, calcului
fidelităţii, cercetări privind diferitele faţete ale validităţii instrumentului (în măsura în
care ne interesează şi consecinţele deciziilor, generalizarea testului pe alte populaţii
sau alte culturi şi societăţi, ori felul în care testul prezent corelează cu alte modalităţi
de a măsura trăsătura avută în vedere şi specificitatea instrumentului, determinarea
unor faţete specifice trăsăturii prin încercarea de a găsi subfactori care contribuie la
variaţia comportamentului în cadrul aceleiaşi trăsături, validitatea deciziilor în diferite
contexte aplicative) şi cu procesul de normare în funcţie de populaţia ţintă.
2. Strategiile de construire a chestionarelor de personalitate
Megargee, discutând în 1972 problemele antrenate de construirea Inventarului
de personalitate California, modul de selectare a variabilelor, strategia de construire a
testului propriu-zis, realizează şi o analiză sistematică a metodelor de construcţie a
unui chestionar. Această clasificare face obiectul unui acord cvasi-general printre
cercetătorii şi constructorii de chestionare. În mod fundamental, în funcţie de
modalitatea de construire şi selectare a itemilor, metodele generale de construire a
unui chestionar sunt trei: 1. metoda intuitivă sau abordarea raţională; 2. metoda
criteriului extern sau metoda empirică; 3. metoda criteriului intern sau metoda
factorială. Desigur, pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei
tipuri de strategii, deci şi metode mixte. Vom urmări pe rând caracteristicile
demersului experimental şi consecinţele fiecărei opţiuni în termenii limitelor şi
avantajelor.
2.1.Metoda intuitivă

Metoda intuitivă se bazează pe abordarea raţională a construirii unui chestionar

care pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce
conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament, decizie
care antrenează în special experienţa sa de viaţă, cunoaşterea psihologiei umane în
general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă, în special.
Un posibil demers intuitiv poate cuprinde, în genere, următorii paşi:
1. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi;
2. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi;
3. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară;
4. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi
itemii din lotul preliminar;
5. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a
itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi
scorurile totale. Deci, într-un astfel de demers mixt, datele empirice pot fi
 utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea
itemilor care fie au paternuri de răspuns ambigui, fie au corelaţii
semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură.
Megargee consideră ca principal avantaj al strategiei intuitive validitatea de
conţinut ridicată. Un al doilea avantaj constă dintr-o coerenţă intrinsecă, în măsura în
care un asemenea instrument este urmarea unei consistenţe în abordare şi/sau reflectă
un cadru teoretic univoc.
Principalele dezavantaje, două la număr, ţin pe de o parte de faptul că
omogenitatea şi conţinutul itemilor depind de abilitatea autorului de a-şi imagina şi
anticipa răspunsurile la problemele itemilor a persoanelor caracterizate prin trăsătura
respectivă. Pe de altă parte, la fel de simplu va fi şi pentru subiect să înţeleagă sensul
şi modelul de răspuns expectat de autor sau de chestionar, ceea ce îi va facilita
posibilitatea de a distorsiona voit răspunsurile pentru a simula ori disimula reacţii
convenabile sau dezirabile.
2.2. Metoda empirică

La nivelul acestei metode, selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia

determinată empiric între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. Această
metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern.
Etapele principale ale strategiei constau în:
1. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau
reunind itemii din diferite chestionare;
2. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul
trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui, în mod ideal, să fie
asemănătoare în orice privinţă, cu excepţia trăsăturii specificate);
3. determinarea, pentru fiecare lot, a frecvenţei răspunsurilor Acord /
Dezacord;
4. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute;
5. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru
scala preliminară;
6. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale;
7. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare, scala va fi validată pe noi
laturi, cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de
discriminare;
8. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată.
Avantajul pentru diagnoză al unei astfel de selecţii ghidate de criterii
exterioare judecăţii calitative a psihologului constă în faptul că, pe de o parte,
depăşeşte abilitatea intuitivă a unui singur om, iar pe de altă parte, reprezintă o
consecinţă a comportamentului unui mare număr de persoane faţă de conţinutul
itemilor şi poate detecta astfel itemi discriminativi care sunt departe de a fi evidenţi de
la sine.
Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune
problema utilităţii predictive, practice a diferitelor criterii, deci pentru construirea
unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de
prejudecata mentalităţii comune.
 .2.3. Metoda analizei factoriale
Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe tehnici
statistice care permit ca, odată cu identificarea unui factor care apare ca
dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului, să
construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor.
Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la:
1. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode
aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili
itemi), itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat;
2. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care, în paralel, sunt
adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu
factorul sau dimensiunea vizată;
3. se procedează la intercorelarea itemilor, matricea rezultată fiind analizată
factorial, rotată conform procedurii alese, obţinându-se o clusterizare care este
responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor
testaţi;
4. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi
(încărcătura factorială a itemului);
5. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură
factorială. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă, în care fiecare
dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură.
Avantajul principal al unei astfel de scale este puritatea factorilor şi omogenitatea
lor. Astfel putem fi siguri că scorurile egale reprezintă performanţe echivalente la
testul respectiv, un deziderat central al instrumentelor psihometrice.
3. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate
Dintre problemele cele mai viu discutate în literatura de specialitate legate de
construirea itemilor, vom lua în consideraţie două: 1. modalităţile propriu-zise de
construire; 2. limbajul în care se construieşte itemul şi relevanţa limbajului pentru
diagnoza personalităţii. Se consideră, de exemplu, cu o argumentare aplicată pe
structurile lexicale, că „un eşantion optim de unităţi descriptive, bazat pe paradigmele
lexicale, nu a fost încă construit“ (De Raad, 1994).
3.1. Problema limbajului
O problemă comună constă în definirea relevanţei pentru personalitate a anumitor
cuvinte din vocabularul curent. O definiţie clasică dată de Allport şi Odbert (1936)
consideră drept relevanţi pentru personalitate toţi acei termeni care pot fi folosiţi
pentru a „distinge comportamentul unui om de comportamentul altuia“.
Ca primă etapă în construirea itemului, decizia privind trăsătura şi conţinuturile
psihologice implică o constantă raportare a itemului, în fiecare etapă, la validitatea
sa discriminativă, astfel:
1. Definirea trăsăturii, optimă din prisma unei teorii structurale care să reflecte şi
importanţa pentru viaţă a diferenţelor interindividuale generate de dimensiunea
psihică avută în vedere. Această definire trebuie realizată explicit, cuprinzând o
descriere atât a relaţiilor de tip convergent, cât şi a celor de tip divergent cu alte
trăsături sau constructe psihologice, dar şi cu tipurile relevante şi specifice de
manifestare a trăsăturii respective (Angleitner, 1986);
2. Pentru evitarea formulării unor itemi neproductivi sau de tip idiosincratic,
trebuie utilizate loturi de subiecţi pentru generarea exemplarelor fiecărui tip de
item, iar selecţia lor să se bazeze pe un acord între un număr de persoane-
judecători privind gradul de relevanţă al conţinutului itemului pentru trăsătură;
3. Pentru a putea capta influenţa contextului situaţional, se are în vedere dacă în
textul itemului sunt incluse aspecte relevante ale acestuia şi dacă conţinutul este cât
mai explicit posibil.
3.2. Relaţia item - trărătură
Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe
propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice,
realizate de Janke, 1973 şi Lennertz, 1973.
În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1, categoriile centrale a
căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt
primele două: reacţiile comportamentale (deschise, acoperite şi vegetative) şi
atributele trăsăturilor, care pot fi fie nemodificabile, fie modificabile (calitativ sau
în funcţie de contextul situaţional). Celelalte cinci categorii – dorinţe şi interese,
fapte biografice, atitudini şi opinii, reacţii ale altora, itemi bizari – se referă
preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de personalitate; de altfel,
acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de
aceste tipuri (Goldberg, 1963).

Tabelul 1: Taxonomia relaţiilor posibile între item şi trăsătură

Nr Denumire Definirea conţinuturilor psihologice
1. descrieri de Itemii evaluează:
reacţii a. comportamente deschise, observabile
b. comportamente acoperite, interne, neobservabile
de alţii: senzaţii, sentimente, cogniţii interioare
c. simptome biopsihologice, precum reacţiile
psihofiziologice
2. atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin
trăsăturii adjective sau substantive; pot fi de două feluri:
1. nemodificabile, şi
2. modificabile, când se specifică frecvenţa, durata,
 contextul situaţional
3. dorinţe şi intenţia de a se angaja în comportamente specifice,
trebuinţe dorinţa pentru ceva anume (nu şi acelea pentru care
se specifică realizarea în prezent în timpul testării)
4. fapte itemi centraţi pe aspecte relevante din trecut
biografice
5. atitudini opinii puternic susţinute, atitudini şi opinii faţă de
diverse categorii de subiecte generale, sociale,
personale
6. reacţii ale itemi care descriu comportamente, reacţii şi
altora atitudini ale altora faţă de persoană
7. itemi bizari majoritatea itemilor de acest fel descriu
comportamente şi trăiri evident neobişnuite, stranii,
care par să se asocieze empiric cu trăsătura
respectivă
3.3. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor
Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante
este etapa scrierii propriu-zise. Altfel spus, găsirea formei celei mai adecvate
pentru diferite tipuri de conţinuturi, sarcină care include atât problema formei de
conţinut celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al
constructului, dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului
posibilitatea să-şi exprime propria situaţie.
3.4. Caracteristici semantice ale itemilor
O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la
itemi şi, consecutiv, delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de
dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. S-a studiat analiza
conţinutului protocoalelor de răspuns cu voce tare, timpii de reacţie, aprecierea prin
rangare a gradului de similitudine dintre itemi (de exemplu, Rogers, 1971, 1974,
1977), precum şi stadiile ipotetice ale procesului de răspuns, de la citirea itemului,
începând cu (1) reprezentarea conţinutului; (2) procesele de comparare cu informaţia
stocată despre sine însuşi, şi terminând cu (3) verificarea mentală a răspunsului, în
funcţie de utilitate (înţeleasă mai ales prin prisma congruenţei cu normele sociale şi cu
valorile avute în vedere (cf. Angleitner şi al., 1986).
Pornind însă de la item, Angleitner (1986) descrie cinci caracteristici semantice
care intervin semnificativ, îngreunând sau simplificând procesările răspunsului:
comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul), ambiguitatea (dacă este
posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles); nivelul de abstractizare (cu
cât informaţia este mai abstractă, cu atât cere o procesare mai desfăşurată); gradul
de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect);
evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului).
Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor
 cuvinte neuzuale, neobişnuite, a unor structuri propoziţionale complicate, forţate
sau neclare, erorile gramaticale.
Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre
deosebire de caracterul echivoc, înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce
priveşte interpretarea itemului – cf. Goldberg, 1963). Cauzele ambiguităţii ţin de
prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri, a unor relaţii echivoce
între propoziţiile frazei; ţin, de asemenea, de incompatibilitatea dintre itemi şi
formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii, a unor conjuncţii de tip „sau-
sau“, a unor fraze cu mai multe propoziţii principale.
Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a
itemului şi, pur şi simplu, îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel
expectat); (2) recunoaşte ambiguitatea itemului, însă nu este sigur de care dintre
înţelesurile posibile este vorba.
Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi
experienţa personală. Un item concret, care afirmă o informaţie specificată –
precum cei care se referă la comportamente clar specificate, numesc condiţii şi
situaţii semnificative, sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută
la o evocare rapidă din memorie. Itemul abstract cere procesarea în continuare a
înţelesului său, integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple,
referiri la fapte concrete. Itemii abstracţi sunt, de regulă, cei care prezintă atitudini,
opinii, descrieri generale, cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea
lor de-a lungul unor situaţii diverse, compararea cu standarde nespecificate,
inferenţe personale. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între
gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi
(Angleitner, 1986).
Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a
subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei
percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor, în măsura în care subiectul
este direct menţionat prin item, fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii
şi al implicării emoţionale. Referirea personală intervine în stadiul comparării item
- eu.
Măsura în care un item evocă valori, standarde aprobate social, determinări şi
prejudecăţi comune, este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să
selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. Acest gen de judecată intervine
mai ales în stadiul evaluărilor utilităţii şi consecinţelor.

Concepte caracteristice:

analiză de item, analiza în detaliu a itemilor individuali ai unui test sau chestionar cu
scopul de a evalua fidelitatea şi validitatea fiecăruia; analizele se centrează pe
conţinutul itemilor şi pe forma acestora şi se pot desfăşura cantitativ sau calitativ,
stabilind cât contribuie efectiv fiecare la fidelitatea generală şi validitatea testului.
Analiza calitativă se preocupă şi de aspecte precum ambiguitatea, dificultatea, etc.
analiză factorială, metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni
unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii. Analiza rezultatelor
obţinute prin administrarea mai multor teste mentale.
chestionar de personalitate, în sens larg, un set de întrebări -itemi care se referă la o
temă (aspect al personalităţii) sau un grup de aspecte învecinate acesteia; în sens
specific, un instrument de evaluare standardizat
empiric, aspect care decurge din tatonări practice, neghidate de un scop sau de un
cadru teoretic.
factor, în general, orice aspect care are o influenţă cauzală asupra unui fenomen; prin
extindere, factorul este o variabilă independentă. În statistică, un produs al analizei
factoriale, numere într-o matrice factorială; analiza factorială ideală identifică un
număr mic de factori fiecare ortogonal faţă de ceilalţi. Factorii care apar în urma
analizei factoriale trebuie să fie examinaţi subiectiv pentru a determina dacă
reprezintă dimensiuni psihologice evidente. Există o tendinţă mai ales când tehnica
analizei factoriale se aplică inventarelor de personalitate, să se identifice factorii care
apar cu trăsăturile. Strict vorbind, factorul nu este o trăsătură; trăsătura este inferată
pornind de la factorul obţinut, reprezintă o regularitate subiacentă bazei de date de la
care s-a pornit, astfel că cei doi termeni, trăsătură şi factor nu trebuie consideraţi
sinonimi. Pentru a putea să stabilim o trăsătură validă avem nevoie de informaţii
adiţionale. (DP 85)
ideosincrasie, defineşte dispoziţia individului de a organiza, prin şi pentru el însuşi,
date şi fapte identice, după dispoziţiile sale personale, afective sau cognitive. De
exemplu, majoritatea greşelilor de limbaj se datorează comportamentelor
ideosincrasice. DP 91)
intuiţie, sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu
determinat. C.G. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psihicului, datorită căreia,
în mod subit, un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă, fără ca noi să ştim
cum s-a ajuns aici.
metodă, ansamblu de proceduri, demersuri sau reguli adoptate în conducerea unei
cercetări. În multiplele domenii aplicative în psihologie s-au dezvoltat metode care
trasează modalităţi de interacţiunea practicianului cu persoanele studiate sau asupra
cărora se intervine; vorbim de metoda observaţiei, metodă de grup, metodă globală
sau analitică, metodă nondirectivă, metodă comportamentală etc. Este esenţial să se
raporteze faptele observate la metodele utilizate pentru studiu. (DP 91)
psihodiagnoză, în mod specific, se referă la proceduri de diagnosticare a
anormalităţilor psihologice, a tulburărilor mentale etc. Mai general, termenul este
folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. Termenul
de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin
interpretarea modelelor de comportament, inclusiv a celor non-verbale. (DP 85)
psihometrie, se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic, respectiv aplicarea
principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie; mai specific, se referă la
testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii, evaluarea inteligenţei,
determinarea aptitudinilor etc.
taxonomie, clasificare sistematică, în special a formelor vii.
teorii ale personalităţii, în funcţie de orientarea generală şi modul cum
caracterizează termenul de personalitate, deosebim între: teorii tipologice: pun accent
pe clasificarea indivizilor în funcţie de tipuri (de exemplu, Jung, introvert vs.
extravert); teorii privind trăsăturile: astfel de teorii operează pe presupunerea că
personalitatea unui om este un complex de trăsături sau moduri caracteristice de a
comportament, gândire, de a simţi sau reacţiona. Teoriile recente utilizează analiza
factorială pentru a izola dimensiunile subiacente ale personalităţii şi, probabil,
R.B.Cattell este una dintre teoriile cele mai dezvoltate care se bazează pe un set de
trăsături sursă presupuse a exista în cantităţi relative în fiecare persoană şi care sunt
"influenţele structurale reale subiacente personalităţii". Abordările tipologice şi cele
privind trăsăturile sunt complementare; teorii psihodinamice şi psihanaliste având la
bază teoriile lui Freud, Jung sau cele psihosociale ale lui Adler, Fromm, Sullivan,
Horney, Laing şi Pearls cu accentuarea factorilor de dezvoltare; teorii behavioriste
care se centrează pe o extindere a teoriilor învăţării; teorii legate de învăţarea socială
care tratează personalitatea din perspectiva acelor aspecte care sunt achiziţionate în
context social; teorii situaţionale care pun accent pe faptul că cea ce este consistent în
comportamentul observabil este larg determinat de caracteristicile situaţiei mai
degrabă decât de trăsături sau factori interiori; teorii interacţioniste, eclectice, care
menţin că personalitatea emerge din interacţiuni dintre predispoziţii şi calităţile
particulare şi maniera în care mediul influenţează felul lor de a se manifesta. În
concluzie putem discerne pentru termenul de personalitate două aspecte generale;
primul derivă din primele trei tipuri de abordare pentru care personalitatea reprezintă
un construct teoretic legitim, o entitate ipotetică interioară care are un rol cauzal
pentru comportament, şi o forţă explicativă autentică; pentru celelalte perspective,
este concepută ca un factor secundar inferat pe baza consistenţei de comportament.
(DP 85)
test de personalitate, orice instrument profesionist pentru evaluarea personalităţii. Se
disting în principal teste directe, care se adresează direct comportamentului observabil
sau care poate fi evaluat conştient, precum chestionarele sau inventarele de
personalitate, şi teste indirecte, sau proiective, care se adresează întregului
personalităţii, şi aspectelor inconştiente (exemplu, testul Szondi). (DP 85)
trăsătură de personalitate, reprezintă o dispoziţie sau caracteristică subiacentă
presupusă care poate fi folosită ca o explicaţie pentru regularităţile sau aspectele
consistente dale comportamentului acesteia. În sens mai larg, o descriere a modurilor
de comportament, percepere, gândire caracteristice pentru o persoană; acest sens este
folosit strict descriptiv, fără existenţa unei intenţii explicative. (DP 85)
trăsătură, în genere o caracteristică rezistentă care poate servi ca explicaţie pentru
regularităţile comportamentale observate la acea persoană, pentru ceea ce este
consistent în comportamentul ei. Trăsătura este o entitate teoretică care este folosită
pentru a explica consistenţele comportamentale ale persoanei sau diferenţele dintre
consistenţele comportamentale a mai multor persoane; în acest sens, este incorect să
utilizăm termenul pentru a desemna aceste aspecte comportamentele în sine. (DP 85)
TEMA II. CHESTIONARUL DE PERSONALITATE CALIFORNIA

1.Teoria lui H. Gough privind dimensiunile interrelaţionale ale personalităţii

Perspectiva din care construieşte H.Gough chestionarul este dublă: contextul de

utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal.
Autorul se centrează în teoria privind modul cum se exprimă personalitatea umană în
relaţie, pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri
de comportament, caracteristicile obişnuite, zilnice sau, pentru a ne referi direct la
denumirea dată de autor, pe „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei
expresii.

Harrison G.Gough
Psiholog american, creatorul Inventarului de
Personalitate California, recunoscut ca unul dintre cele
mai larg utilizate chestionare inventare moderne de
evaluare obiectivă a personalităţii care a cunoscut de-a
lungul deceniilor o notorietate internaţională. Unul dintre
studiile comparative care efectua o meta-analiză a 37 teste
de personalitate, descoperă încă din 1988 că C.P.I. este cel
mai bun inventar de personalitate.

2.Concepţia lui Gough privind evaluarea personalităţii şi construirea unui chestionar

dedicat normalităţii
Metoda generală a lui Gough este să pornească de la situaţiile în care se cere utilizat
testul. În funcţie de această gamă de situaţii, va construi măsurători care să se bazeze
pe acele constructe care sunt deja operaţionale în raport cu felul cum se comportă
indivizii în conjuncturile situaţionale specifice.
Putem afirma că perspectiva după care construieşte Harrison Gough chestionarul este
dublă: de la contextul de utilizare şi de la acele concepte care există deja în domeniul
comportamentului interpersonal. Anume, acei termeni descriptivi pe care oamenii îi
utilizează între ei pentru a-şi descrie modurile de a se comporta, caracteristicile
obişnuite, cotidiene sau, pentru utiliza chiar denumirea dată de Gough, „conceptele
populare“.
În modul cum îl defineşte Gough, un „concept popular“ nu este doar un termen
utilizat în vorbirea curentă, ci are şi calitatea de a transcende o societate particulară.
De exemplu, termenul de „responsabil“ sau „iresponsabil“ se regăseşte în vorbirea
curentă a diferite societăţi. În aceeaşi măsură, ca să utilizăm un exemplu al autorului,
termenul de „dominant“ era utilizat de Plutarh pentru descrierea lui Caesar, dar este
utilizat şi de omul obişnuit de astăzi când caracterizează, de pildă, un personaj politic
cu o prezenţă socială pregnantă.
Gough se sprijină pe şi caută acele concepte care apar în interrelaţionarea socială, în
viaţa socială curentă, atribute ce se pot regăsi în toate culturile şi societăţile şi care au
o relaţie directă şi integrală cu formele de interrelaţionare socială (Gough, 1968).
Ca sursă primă pentru identificarea lor este chiar limbajul cotidian, în măsura în care
experienţa socială a reţinut în formele acestuia orice informaţie care este
semnificativă pentru supravieţuirea socială. În procesul istoric al creşterii limbii
respective apar, desigur, cuvinte noi, echivalente care se reţin şi, în acelaşi timp,
dispar alte cuvinte.
Pentru Gough, scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect, o
anume temă a comportamentului interpersonal.

3. Varianta din 1972 a Inventarului de Personalitate California

3.1. Cele 18 dimensiuni ale personalităţii normale. Prezentarea scalelor: conţinuturi

şi atribute în comportamentul interpersonal
Forma de bază a C.P.I. cuprinde 18 scale şi este larg utilizată în practica diagnostică.
Pentru această formă, cele 18 scale au fost grupate – şi acest lucru se observă şi în fişa
de profil – în patru grupe de semnificaţii psihologice, astfel (Gough, 1969):
Prima grupă cuprinde acele scale care indică mai ales dimensiunile personalităţii ce
intervin în afirmarea persoanei, siguranţa de sine, imaginea de sine şi adecvarea
interpersonală: dominanţa, capacitatea de statut, sociabilitatea, prezenţa socială,
acceptarea de sine, starea de confort sau de bine psihic.
A doua grupă cuprinde scale care indică opţiunile valorice şi maturitatea
interrelaţională astfel: responsabilitatea, socializarea, autocontrolul, toleranţa,
tendinţa de a face o bună impresie şi alinierea la modelul comun sau comunalitatea.
A treia grupă de scale măsoară mai ales nivelul motivaţional, în sensul potenţialului
de realizare personală şi al focalizării pe valorile intelectuale: realizare prin
conformism, realizare prin independenţă şi eficienţa intelectuală.
A patra grupă cuprinde scale ce surprind unele modalităţi intelectuale ce modelează
un stil personal, astfel: scalele de intuiţie psihologică, flexibilitate şi feminitate
/masculinitate.
H.Gaugh oferă pentru fiecare dintre cele 18 scale, alături de caracteristicile
comportamentului autoevaluat, şi o grupare de adjective care reprezintă modul cum
un comportament extrem este perceput social. Astfel, cum vom vedea, în afara
aspectelor care au format conţinutul propriu-zis al scalei, Gough furnizează, pentru
zonele de semnificaţie peste sau sub medie a nivelului de manifestare a trăsăturii un
număr de atribute care nu sunt nimic altceva decât felul în care aceste persoane sunt
descrise de alţii. În interpretarea scorurilor scalei, aceste elemente capătă tocmai
gradul de relevanţă complexă scontat de autor.

Scala II: Capacitatea de statut – Cs

Criteriul extern „statut“ a fost definit şi întrebuinţat în validarea empirică a scalei prin
nivelul relativ al venitului, educaţiei, prestigiului şi puterii atinse în mediul socio-
cultural propriu al subiectului, precum şi calităţile de ambiţie şi încredere în sine. Deci
scala evaluează capacitatea personală pentru statut social (prezent sau dobândit),
încercând să măsoare calităţi şi atribute personale care stau la baza acestei
propensiuni şi conduc spre statut social.
Itemii reflectă în conţinutul lor încrederea în sine şi echilibrul, sentimentul de
siguranţă şi absenţa temerilor sau anxietăţilor; existenţa unor interese literare sau
artistice; gradul de „conştiinţă socială“, precum şi interesul de a participa la viaţa
socială a grupului.
Un scor peste medie, indică un ins ambiţios, activ, eficient, perspicace, ingenios,
multilateral, ascendent, carierist, eficient în comunicare, care îşi urmăreşte scopul
personal şi afirmă un câmp larg de interese.

Scala III: Sociabilitate – Sy

Scală este construită tot prin metoda criteriului extern de validare şi anume, iniţial,
raportat la numărul de activităţi extracurriculare la care participă studentul.
Sociabilitatea urma să diferenţieze oamenii cu un temperament exteriorizat, sociabil,
participativ, de cei retraşi, care evită afişarea socială.
Conţinutul manifest al itemilor scalei, destul de apropiat de o scală obişnuită de
sociabilitate aşa cum o întâlnim în alte probe, afirmă: plăcerea pentru interacţiuni
sociale, sentimentul de echilibru şi încredere în sine în relaţiile cu ceilalţi, interese
culturale şi intelectuale, precum şi toleranţa faţă de ceilalţi, asociată cu standarde
stricte pentru sine.
Scorurile peste nota T50 indică în genere un comportament participativ,
întreprinzător, ingenios. Un ins care se ataşează uşor, este competitiv, mereu în
primele rânduri, fluent în gândire şi original.

Scala IV: Prezenţa socială – Sp

Prezenţa socială este una dintre cele cinci scale construite pe cale raţională şi anume
prin analiza consistenţei interne, pornindu-se de la un număr de 85 de itemi legaţi de
echilibrul social, verva şi spontaneitatea comportamentului.
Conţinuturile itemilor scalei vizează: plăcerea pentru interacţiuni sociale, o încredere
bine afirmată, spirit deschis, atitudini aerisite faţă de regulile şi prohibiţiile sociale,
paralel cu accentul pus pe îndatorire, moderaţie, conformism.
Scorurile peste nota T50 indică un comportament spontan, imaginativ, neformalist,
rapid, cu o natură expresivă şi creativă.

Scala V: Acceptarea de sine – Sa

Scală construită de asemenea prin analiza consistenţei interne, cu scopul identificării
unor persoane care manifestă un simţ confortabil şi „imperturbabil“ al valorii
personale, iar comportamentul lor social va exprima fie activ, fie pasiv această
siguranţă.
Evaluează aspecte precum: simţul valorii personale, acceptarea de sine, capacitatea de
a gândi şi acţiona independent.
Scorurile peste nota T50 prezintă o persoană inteligentă, sinceră şi spirituală,
pretenţioasă, activă, centrată pe sine, insistentă, cu fluenţă verbală, cu siguranţă şi
încredere în sine.

Scala VI: Stare personală de bine – Wb

Iniţial, s-a numit „scală de disimulare“. Wb reprezintă o derivaţie a scalei iniţiale, în
care s-a inversat cheia de cotare: scorurile ridicate reprezintă indivizii sănătoşi şi
stenici, iar scorurile joase, sub medie, indivizii cu o vitalitate diminuată şi incapabili
să facă faţă cerinţelor vieţii cotidiene. Mai mult, scala diferenţiază indivizii care
simulează nevroza de indivizii normali şi de pacienţii care răspund sincer, fiind şi una
dintre principalele scale de validare ale testului (aspect pe care îl vom aprofunda la
capitolul despre interpretarea probei).
Scala fiind construită pentru a identifica persoanele care îşi minimalizează grijile şi
nemulţumirile şi care ţin seama mai mult sau mai puţin de îndoieli şi deziluzii, astfel
că peste nota T50 un scor înalt reprezintă o persoană energică, întreprinzătoare, alertă,
ambiţioasă şi multilaterală, productivă, activă. Acordă valoare muncii şi depune efort
pentru plăcerea proprie.

Scala VII: Responsabilitatea – Re

Scala identifică persoanele conştiente, responsabile, care îşi iau obligaţiile în serios şi
în care putem avea încredere. Astfel de structuri de personalitate sunt indivizi legaţi
de reguli şi ordine şi consideră că viaţa ar trebui să fie guvernată de raţiune. Scala
diferă de So (sociabilitate) şi Sc (autocontrol) prin accentul pe gradul în care valorile
şi controlul sunt înţelese şi conceptualizate.
Conţinuturile manifeste ale acestor itemi vizează preocuparea pentru obligaţiile
sociale, civice şi morale; accentul pe datorie şi disciplină de sine; dezaprobarea pentru
orice privilegii sau favoritisme; afirmarea echilibrului şi încrederii în sine şi în ceilalţi.

Scala VIII: Socializarea – So

Scala este concepută pentru a reflecta gradul de maturitate socială, integritate şi
corectitudine atins de individ, fiind construită prin metoda criteriului extern.
Scala indică nivelul de maturitate, integritatea morală, capacitatea de a judeca şi de a
respecta normele morale.
Bărbatul cu scor foarte înalt la scala So este perceput ca: adaptabil, eficient, onest,
corect, organizat, cumpătat, sincer, temeinic, sănătos, respectuos. O femeie cu scor
înalt este descrisă prin adjectivele: precaută, lucidă, organizată, metodică, rezonabilă,
autocontrolată, modestă, conservatoare, înţeleaptă.

Scala IX: Autocontrolul – Sc

Scala este construită prin metoda analizei consistenţei interne şi are scopul de a
măsura gradul de libertate al individului faţă de impulsivitatea şi centrarea pe sine.
Deosebirea de scala Re constă în faptul că aceasta măsoară gradul în care este înţeles
controlul, iar alte scale, precum So, gradul în care persoana aprobă şi prezintă astfel
de dispoziţii spre autocontrol. Un alt specific al scalei este faptul că scorurile foarte
înalte exprimă în fapt situaţia de control prea strâns al impulsurilor şi agresivităţii,
ceea ce, paradoxal, poate conduce la acumulări interioare şi descărcări bruşte sau
necontrolate, provocate chiar de incitări minore.
Comportamentul prezent în conţinuturile manifeste indică o restrângere a
manifestărilor iraţionale şi în special a agresivităţii; raţiunea şi logica sunt considerate
drept cele mai adecvate soluţii în situaţii problematice; evitarea conduitelor
antisociale sau agresive; existenţa unor inhibiţii sociale şi chiar a unui grad de
modestie care implică o tendinţă spre autoanulare. Scala indică gradul şi adecvarea
autoreglării şi autocontrolului, dominarea impulsivităţii şi capacitatea de
autodisciplinare.

Scala X: Toleranţa – To
Scala identifică atitudini sociale permisive, lipsite de prejudecăţi, deschise, care
acceptă pe ceilalţi aşa cum sunt. Conţinuturile manifeste ale celor 32 de itemi ai scalei
(din care nouă sunt proprii) reflectă: deschiderea şi flexibilitatea, opuse rigidităţii şi
dogmatismului; interesul pentru estetic şi scopuri intelectuale; încrederea ca opusă
suspiciunii şi criticismului; negarea resentimentelor, a tendinţelor mizantropice şi
ostilităţii faţă de ceilalţi; negrea anxietăţii, izolării, alienării; afirmarea echilibrului şi
siguranţei de sine.

Scala XI: Impresie bună – Gi

Scala are un dublu scop, asemeni scalei Wb: identificarea disimulărilor, dar şi a
persoanelor capabile să creeze impresie favorabilă şi pe care le interesează felul cum
reacţionează ceilalţi faţă de ele. Construită prin metoda criteriului extern, scala
conţine 40 de itemi, dintre care 18 sunt exclusivi.
Conţinuturile manifeste accentuează partea pozitivă şi elimină negativul, astfel că
majoritatea se referă la aprecieri asupra bunei funcţionări şi virtuţilor, negarea
conduitei antisociale, a plângerilor şi eşecurilor personale. De asemenea, apare
negarea oricărei tendinţe spre agresivitate, afirmarea încrederii şi siguranţei de sine,
cu aspecte de modestie; afirmarea stabilităţii şi a capacităţii de a face faţă adversităţii;
axarea pe aspectele aprobate social; afirmarea capacităţii de a întreţine relaţii pozitive
cu alţii şi a opiniilor favorabile despre semeni.
Ca scală de validare a atitudinii persoanei faţă de test, scala Gi identifică deci
persoanele care doresc să facă impresie bună, preocupate de ceea ce gândesc alţii
despre ele şi care fac ceea ce se aşteaptă alţii.

Scala XII: Comunalitatea – Cm

Scală menită să detecteze protocoalele în care s-a răspuns într-o manieră
întâmplătoare, iar conţinuturile manifeste ale itemilor săi reflectă: o bună socializare
(de genul „când conduc maşina, încerc să-i împiedic pe alţii să mă depăşească“, cheia
Fals); negarea tendinţelor nevrotice („nu pot să fac nimic bine“, cheia Fals);
comportament şi atitudini convenţionale; conformismul („de obicei fac ceea ce se
aşteaptă de la mine, pentru a evita critica“, cheia Adevărat); optimismul („mă îndoiesc
că cineva este cu adevărat fericit“, cheia Fals).
Scala indică gradul în care reacţiile şi răspunsurile individului corespund unui „model
comun“ stabilit empiric.
Scala XIII: Realizarea prin conformism – Ac
Este în primul rând o scală motivaţională care reflectă factori motivaţionali şi
atitudinali, asociaţi cu realizarea academică de niveluri înalte. Termenul
„conformism“ reflectă această canalizare a trebuinţei de realizare personală şi nu ceea
ce se înţelege prin „conformitate“, respectiv un sens de stereotipie neproductivă care
nu este prea implicată aici. Scala a fost construită prin metoda criteriului extern.
Conţinuturile manifeste ale itemilor reflectă: hotărârea şi plăcerea pentru a se pregăti
şi a avea eficienţă în învăţare; sentimentul de vitalitate şi eficienţă în genere;
acceptarea regulilor şi cerinţelor şi refuzul frivolităţii şi a comportamentului
nonconformist; temperarea şi încrederea în propriile capacităţi; autoaprecierea privind
modul planificat şi muncitor de a se implica în viaţă.
Itemii sunt folosiţi pentru reliefarea acelor factori de interes şi motivaţie care
facilitează realizarea în orice cadru unde asemănarea cu modelul sau supunerea faţă
de anumite obiceiuri este un comportament pozitiv.
Scorurile peste nota T50 prezintă o persoană capabilă, cooperantă, eficientă,
organizată, responsabilă, fermă şi sinceră. Persistentă şi muncitoare; apreciază
activitatea şi realizarea intelectuală.
Scala XIV: Realizarea prin independenţă – Ai
Scala este menită să măsoare interesul subiectului pentru acele situaţii – inclusiv
pregătirea academică – în care se cere independenţă în gândire, valorizarea
potenţialului propriu.
Conţinuturile manifeste ale itemilor, 32 în total, indică: toleranţă crescută pentru
ambiguitate şi refuzul unor atitudini simplist dogmatice sau autoritare; refuzul unor
reacţii convenţionale, chiar dacă este vorba de a susţine o opinie nepopulară şi
controversată; plăcerea pentru activităţi independente, chiar dacă nu sunt necesar
utilitare; afirmarea unei gândiri pozitive faţă de alţii; afirmarea unui nivel de adaptare
manifest în prezent; afirmarea unor valori morale bine dezvoltate. Se pot identifica
acei factori ai interesului şi motivaţiei care facilitează realizarea în orice cadru unde
autonomia şi independenţa sunt comportamente pozitive.
Scorurile înalte la această scală prezintă o persoană matură, eficace, puternică,
dominantă, pretenţioasă şi precaută, independentă şi sigură pe sine, cu abilitate
intelectuală şi discernământ.

Scala XV: Eficienţa intelectuală – Ie

Scala trebuie înţeleasă tot în paradigma motivaţională; nu este construită pentru a
măsura capacitatea de a rezolva probleme, fie ele şi intelectuale, ci este o scală care
indică interesul pentru valori intelectuale, opus celui pentru valori practice.
Conţinutul manifest al itemilor se referă la aspecte precum: capacitatea de a face faţă
unor situaţii de nedeterminare şi ambiguitate; sentimentul adecvării şi eficienţei
personale; interesul pentru activităţi de cercetare; plăcerea de a face planuri şi de a le
realiza; importanţa pe care o acordă problemelor intelectuale şi de cunoaştere; un
comportament în genere flexibil, relativ instabil şi mai puţin organizat. Indică deci
gradul de eficienţă personală şi intelectuală la care a ajuns individul.
Scorul peste nota T50 indică o persoană eficientă, cu o gândire clară, capabilă,
inteligentă, progresistă, ordonată, meticuloasă şi ingenioasă, mereu alertă şi bine
informată. Acordă importanţă mare problemelor intelectuale şi de cunoaştere.

Scala XVI: Înclinaţia psihologică – Py

Scala măsoară gradul în care individul se implică şi este sensibil la necesităţile
interne, la cauze şi la experienţele semenilor.
Conţinutul manifest al itemilor reflectă: capacitatea de mobilizare a resurselor pentru
concentrarea pe problemă; capacitatea de a tolera ambiguitatea şi dezordinea;
disponibilitatea pentru muncă în genere şi pentru cea de cercetare în special;
sacrificiul recompensei imediate pentru ambiţiile sau reuşitele pe termen lung;
interesul pentru aspectele practice; un mod deschis de a fi, atitudini deschise, liberale,
neconvenţionale.
Scorul peste nota T50 la această scală indică deci o persoană atentă, spontană, rapidă,
receptivă, vorbăreaţă, ingenioasă şi flexibilă, cu o bună fluenţă verbală şi cu
ascendenţă socială. Nesupusă regulilor, restricţiilor şi constrângerilor.

Scala XVII: Flexibilitatea – Fx

Scala este constituită pentru identificarea persoanelor flexibile, adaptabile, capabile de
schimbare în gândire, conduită, temperament.
Itemii scalei Fx referă în conţinuturile lor la: refuzul unor atitudini simplist dogmatice
sau autoritare; toleranţă înaltă pentru nesiguranţă sau ambiguitate; relativă instabilitate
(de genul „deseori încep lucruri pe care nu le mai duc vreodată la bun sfârşit“, cheia
Adevărat), lipsă expresă de ordine („îmi place să am un loc pentru fiecare dintre
lucruri şi fiecare să stea la locul său“, cheia Fals); un mod relaxat, necritic de a
aprecia standardele morale şi prescripţiile etice („îmi fixez standarde înalte şi simt că
şi alţii ar trebui să facă la fel“, cheia Fals). Scala indică gradul de flexibilitate şi de
adaptabilitate al gândirii şi comportamentului unei persoane.
Scorul peste nota T50 prezintă o persoană introspectivă, neformală, aventuroasă, cu
încredere în sine, cu simţul umorului, nesupusă, idealistă şi egoistă, sarcastică şi
cinică; concentrare înaltă pe amuzamentul şi plăcerea personală.

Scala XVIII: Feminitatea – Fe

Construită prin analiza criteriului extern, scala evaluează în special, spre deosebire de
scala similară din MMPI, interesele caracteristice genului, respectiv feminitatea sau
masculinitatea intereselor subiectului.
Itemii scalei Fe/M au în conţinutul lor manifest referiri la: preferinţa pentru roluri
convenţional feminine (faţă de cele masculine); emotivitatea şi sensibilitatea
interpersonală (persoanele cu Fe înaltă rezonează mai mult la atmosfera emoţională
generală); propria modestie, reţinere şi lipsa impulsivităţii; interesul mai scăzut faţă
de politică, afaceri, realizări sociale.
Scala este legată de aprecierea masculinităţii sau feminităţii intereselor (scorurile
înalte indică interese mai mult feminine; scorurile joase – interese mai mult
masculine).
Scorul peste nota T50 prezintă o persoană apreciativă, calmă, de sprijin, blândă,
temperată, perseverentă şi sinceră. Respectă şi acceptă semenii. Se comportă într-un
mod cinstit şi simpatic.

4. Interpretarea scalelor

Spre deosebire de alte chestionare clasice, modul de construire al CPI permite o

interpretare multifazică şi relativ profundă, reuşind să surprindă ceva din subiectul viu
şi nu doar oferindu-ne un model abstract. Acest lucru este posibil, cum vom vedea,
mai ales prin intercorelarea scalelor şi prin faptul că scorul unei scale trebuie înţeles
ca antrenând în mod necesar o ipoteză legată de comportament, ipoteză la care se
poate răspunde prin scorul altor scale. De asemenea, vom vedea că Gough oferă şi
modele de intercorelaţii empirice între scorurile la unele dintre scale.
Interpretarea devine din ce în ce mai mult o muncă de cercetare: formularea de
ipoteze şi căutarea soluţiei, determinarea unor alternative de clarificare a datelor şi
îmbinarea aspectelor intercorelate într-un model comportamental coerent. Nu avem o
simplă înşiruire de trăsături, ci evoluăm treptat spre o structură care ne poate deschide
noi ipoteze, pe care, dacă nu le putem verifica direct prin testul CPI, ştim măcar spre
ce să ne îndreptăm. De exemplu, un comportament care antrenează vârsta subiectului,
sexul şi unele scale precum Sa, Wb, Cm, Sc etc. poate conduce fie spre ideea unui
posibil sindrom psihopatologie – verificabil rapid prin MMPI –, fie spre ipoteza unui
eu neformat, imatur, slab, care poate fi cercetată adecvat prin probe proiective.
Interpretarea protocolului nu se poate face decât de persoane care cunosc teoriile
personalităţii, dezvoltarea personalităţii, teoriile motivaţiei şi valorilor şi, nu în ultimă
instanţă, testul şi clarificările conceptuale. Gough se exprimă în acest sens explicând
în mod limpede că CPI este un test profesionist, interpretabil doar de profesionişti
care s-au format pentru interpretarea acestei probe.

4.1. Validarea profilului

Un prim nivel sau etapă a interpretării este validarea protocolului. Există un sistem de
validare simplu; studiile mai recente au ajuns la ecuaţii de regresie cu semnificaţie
statistică, prin care se elimină treptat diferite genuri de atitudini.
Aceste validări pe care le construieşte autorul iniţial doar cu ajutorul scalelor
Wb, Cm şi Gi dau acces spre o imagine anticipată asupra protocolului pe care îl
interpretezi, sau mai bine-zis, a felului cum îl poţi interpreta. Aceasta pentru că,
teoretic, orice protocol este interpretabil; invalidarea nu semnifică aici imposibilitatea
de a înţelege ceva din protocol, însă dă o cheie de acces spre unghiul din care pot fi
făcute interpretările.
Pentru început, se cere să se verifice dacă s-a răspuns la toţi itemii testului.
Itemii necompletaţi scad validitatea chestionarului. Trebuie controlate indeciziile,
răspunsurile duble, cerându-li-se subiecţilor să evite astfel de situaţii. De asemenea,
privind protocolul de răspuns sau profilul rezultat, se poate urmări dacă există un
anumit model „tipic“ pe care l-a adoptat subiectul pentru a face faţă sarcinii (să
răspundă numai negând sau numai acceptând etc).
Scalele Wb, Gi şi Cm sunt special construite pentru a oferi şi posibilitatea
validării modului în care subiectul a răspuns. Scorurile mici la Wb şi Cm, mai ales
cele sub nivelul 20 (note standard) indică tendinţa subiectului de a răspunde
acceptând („Adevărat“) itemii simptomatici. Aspectul poate fi verificat şi prin
nivelele scalelor Sc, To, Ai şi Fx, care vor fi foarte mici dacă este prezentă tendinţa de
a accepta un item nefavorabil. Scorul la Gi este, din acest punct de vedere, şi mai
sigur pentru o falsificare în sensul înrăutăţirii (cu observaţia că acest lucru pare să fie
mai valid la bărbaţi decât la femei). Invalidarea unui profil datorită simulării în sensul
negativizării situaţiei nu ne va permite să utilizăm adecvat chestionarul pentru a
diagnostica forţa sau slăbiciunea eului ori pentru a evalua dinamica şi tendinţele
conflictuale.
În mod obişnuit, un scor Cm sub nota T 25 poate indica: fie că subiectul a
răspuns la întâmplare marcând anapoda răspunsurile; fie că a încercat să răspundă dar
nu a înţeles conţinutul itemilor datorită unui Q.I. sub mediu; fie prezintă un grad
neobişnuit de stranietate în felul în care judecă lucrurile obişnuite. Această ultimă
ipoteză poate fi testată prin aplicarea grilelor pentru scalele abreviate din MMPI.
În afara acestui tip de verificare, protocolul poate fi validat şi din perspectiva
ipotezei că subiectul a falsificat răspunsurile pentru a se pune într-o lumină favorabilă.
În această situaţie apar scoruri mari la toate scalele, în special la Gi. Astfel de cazuri
apar mai ales la subiecţii alcoolici, al căror slab autoreglaj nu le permite să-şi
moduleze suficient reacţiile, astfel că răspund cvasi-automat, folosind posibilitatea
care li se pare că este cea mai dezirabilă. Evident, există situaţii în care subiecţi mai
bine echilibraţi doresc să se pună într-o lumină mai favorabilă. Scalele în această
situaţie nu vor fi atât de pozitivizate, însă tendinţa unui scor ridicat la Gi este de
fiecare dată un indice sigur pentru dorinţa subiectului de a impresiona în sens
favorabil, pozitiv.
Semnificativ este faptul că, în studiile empirice, lotul de subiecţi căruia i se
cerea prin instructaj să falsifice are media pentru scorurile la scalele CPI mai scăzută
decât lotul de alcoolici şi loturile de simulanţi adevăraţi.
Au fost realizate studii şi cu loturi comparative formate din psihologi care au
reuşit să obţină profile în acelaşi timp echilibrate şi cu scoruri Gi moderate.
Pentru varianta CPI 1987, paşii în validare sunt mult mai exact cuantificaţi, prin
utilizarea ecuaţiilor de regresie, folosite treptat pe măsură ce se confirmă depăşirea
scorurilor critice şi deci un anume sens de invalidare. În aceste ecuaţii sunt cuprinse şi
două dintre scalele care nu intră în varianta prezentată. Datele respective sunt
prezentate de Pitariu şi Albu (1993).
Interpretarea propriu-zisă a profilului nu poate fi făcută decât după validare.

5. Utilizarea datelor C.P.I. în consilierea educaţională şi vocaţională

Chestionarul de personalitate California constituie unul dintre cele mai

cunoscute şi mai aplicate instrumente.
În manualul CPI-ului, Gough scrie explicit că testul este în primul rând pentru
subiecţi normali, fără tulburări psihiatrice. Scalele sale se adresează în principal acelor
caracteristici ale personalităţii care sunt importante pentru convieţuirea socială şi
relaţionarea interpersonală. Deşi studiile realizate cu testul au dovedit utilitatea sa
pentru problematica unor grupuri speciale, precum tendinţele antisociale sau spre
delincvenţă, totuşi, cea mai largă utilizare este indicată pentru problematica din şcoli,
colegii, industrie şi afaceri, sau din acele instituţii medicale şi acele birouri de
consiliere care sunt axate pe probleme de neadaptare socială (Megargee, 1972).
Utilizările sunt multiple, cum variate sunt şi modalităţile de administrare a
testului.
În privinţa celor din urmă, putem consemna, de exemplu, câteva dintre cele
mai specializate. Astfel, dacă de regulă CPI se administrează ca probă de personalitate
alături de alte probe psihologice, există şi utilizări singulare, specializate. De
exemplu, în determinarea distanţei dintre imaginea de sine acceptată de subiect şi eul
ideal. Procedura se aplică în situaţia unor cazuri de consiliere comportamentală sau
clinică, când, de exemplu, se poate cere unui adolescent sau unui nevrotic să
completeze testul a doua oară aşa cum ar dori să fie. În consilierea clinică, se poate
aplica în sensul unei imagini retrospective, care să afirme modul în care se aprecia
subiectul în situaţii trecute, comparativ cu situaţia prezentă.
În consilierea de familie, în cercetările de tip clinic, au fost testaţi adolescenţi
cu deviaţii comportamentale. În astfel de situaţii, testul se administrează atât
pacientului, cât şi membrilor familiei, pentru a se stabili natura relaţiilor de familie,
eventualele modele comportamentale care influenţează conduita adolescentului,
incongruenţele sau chiar incompatibilităţile dintre membrii familiei, care pot sta la
baza unui conflict deschis sau ascuns.
De asemenea, se pot studia profilele soţilor când există conflicte
interpersonale între soţ şi soţie sau alte perechi din sfera familiei, operându-se prin
procedura analizei de profunzime a celor două protocoale, corelând semnificaţia
scorurilor la diferite scale.
În funcţie de obiectivele testării generale, se pot aplica şi formule din ecuaţiile de
regresie calculate pentru predicţia comportamentului delincvent, a eficienţei şcolare şi
academice generale, a succesului profesional în diferite profesiuni etc (Megargee,
1972, Gough, 1987).

Concepte caracteristice:

analiza profilului, profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a

trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană, relativ la
un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. Analiza poate lua forma
unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor
C.P.I sau M.M.P.I.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a
caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. (DP 85)
anormal, care se îndepărtează de normă au normal; poate semnifica deviaţii pur
cantitative în analizele statistice dar şi modele de comportament deviante ale
indivizilor. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a
avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra
personalităţii: de exemplu, în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este
privită ca anormalitate, contrar teoriilor privind învăţarea socială. Există o tendinţă
dea utiliza termeni precum neadaptare, neacomodare, deviant în legătură cu evaluarea
unui individ considerat, respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi
de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. (DP 85)
comportament interpersonal, pentru Gough, personalitatea unui individ se relevă în
cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane.

concepte populare, termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii
obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de
comportament
continuum, termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică
distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu continuum-ul
extraversie - introversie); se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni
subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient.
devianţă, orice model de comportament care este evident diferit de standardele
acceptate în cadrul societăţii; desigur definiţia conţine puternice accente din domeniul
etic-moral şi. folosirea termenului se face specificând forma respectivă de devianţă.
(DP 85)
dimensiune, orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări, sau
orice scală construită la care pot fi raportaţi indivizii.
dinamica personalităţii, studiul aspectelor dinamice, complexe, interactive ale
motivaţiei, emoţiei sau comportamentului (DP 85)
eul,
factor de personalitate, caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în
comportamente şi activităţi. Factorul reprezintă o clusterizare statistică de itemi
obţinută în urma derulării unei analiza factoriale, a cărei consistenţă şi denumire
psihologică necesită o activitate specializată.
influenţe, subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează
gândurile, îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul.
integrarea personalităţii, termen care se referă la coordonarea, organizarea sau
unificarea unor trăsături separate, a unor dispoziţii de comportament, motive sau
emoţii care constituie personalitatea unui individ; situaţia inversă, este denumită
dezintegrarea personalităţii (DP 85)
normal, în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă; în sens psihologic
specific, se referă la condiţia psihologică de non-boală, absenţă a tulburărilor mentale,
a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice
patern, termen apropiat de cel de structură, de formă, configuraţie, tip, model,
schemă, matrice. Indică atât structura organică, fizică, cât şi cea comportamentală.

percepere socială, în sens larg, orice aspect al perceperii care conţine un element
social; termenul este utilizat în general relativ capacitatea unui individ de a fi
conştient de măsura în care comportamentul altora le relevă motivele, atitudinile,
reacţiile interioare; la Gough defineşte modul în care, prin experimentare, este
percepută de anturaj o persoană care prezintă o accentuare a uneia sau alteia dintre
dimensiunile de personalitate ale C.P.I.
prognoză, o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces, fie el psihologic,
educaţional, metodologic, etc. (DP 85)
scală de evaluare, instrument de cercetare clinic iniţial, apoi extins şi în alte tipuri de
studii, care sunt completate de un observator clinician având ca obiectiv: distingerea
claselor sau categoriilor de diagnostic - scale diferenţiale; prevederea unei evoluţii -
scale predictive; descrierea unei stări clinice sau distribuţiei unei variabile într-o
populaţie - scale descriptive. Se deosebesc mai multe tipuri de scale descriptive:
inventarele globale care sunt liste de simptome; scalele nosografice globale care
furnizează un indice global de patologie, ca de exemplu, scala de depresie a lui
Hamilton; scale de sindrom sau poli-dimensionale. (DP 91)
scală, în sens general, orice procedură sau instrument folosit cu scopul dea aranja
obiectele sau evenimentele în serii progresive; astfel ca în fiecare caz în parte există o
regulă pentru a permite atribuirea unui număr sau unei valori obiectelor sau
evenimentele scalate. În mod specific, indică un instrument de testare care are itemii
sau sarcinile aranjate de-a lungul unei dimensiuni; dimensiunea poate fi una dintre
mai multe, precum cea a dificultăţii (de exemplu în scalele de inteligenţă), sau
preferinţei (ca de exemplu în scalele de atitudini). O scală psihologică specifică un
sistem de măsurare a unei variabile psihologice. Orice scală necesită un număr de
calităţi: printre acestea validitatea semnifică faptul că instrumentul măsoară corect
obiectul studiat, într-o modalitate specifică. validitatea se poate obţine şi comparând
cu o altă scală. Validitatea externă se obţine prin compararea cu un criteriu extern.
Fidelitatea implică de exemplu, omogenitatea itemilor scalei, posibilitatea de a replica
rezultatele în timp sau cu o formă paralelă. Principalele erori metodologice decurg din
lipsa de adecvare a instrumentelor alese în raport cu prezumţia teoretică a unui studiu
sau din inferarea unor concluzii abuzive plecând de la rezultatele codate.
Standardizarea scalelor psihologice a introdus un progres metodologic important
pentru evaluarea personalităţii. (DP 85)
scale abreviate, tehnică ce permite explorarea aspectelor psihopatologice şi a
atitudinii subiectului conform scalelor clinice MMPI, pentru subiecţii care prezintă în
profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor
simptome psihopatologice.

TEMA III. PREZENTAREA LISTEI DE SELECŢIE A ADJECTIVELOR, ACL (SCALELE).

Adjective Check List, ACL

Lista de selecţia de adjective este un inventar compus din 300 de adjective sau
expresii scurte al căror obiectiv este să se obţină o descriere de sine, o descriere a eului
ideal, a altor persoane, a animalelor, obiectelor, locurilor, personajelor istorice,
produselor comerciale, stărilor psihologice, stereotipurilor, ideilor, conceptelor etc., de
fapt, spune Gough, a tuturor fenomenelor susceptibile de a fi percepute, înţelese şi
evaluate într-o manieră diferenţială.
Termenii permit subiectului să se exprime destul de nuanţat, să facă distincţii
subtile utilizând calităţi mai globale.
 A fost dezvoltată o primă listă de 279 termeni în 1949 de către Gough, 1950. În
1951, această listă a cuprins 284 termeni şi, din 1952, 300 termeni.
Alegerea adjectivelor a pornit de la consideraţii teoretice şi metodologice aşa
cum au fost discutate în lucrările unor: Allport şi Odbert, 1936; Cattell, 1943, 0946;
Mueller, 1935, 21937; Hathaway şi Meeha, 1951 şi Black, 1956 iar majoritatea
itemilor provin din aceste lucrări. Dar sunt şi itemi ce provin din teoria lui Feud, Jung,
Mead şi Murray precum şi din limbajul cotidian.
Subiectului i se cere să bifeze itemii despre care consideră că îl pot descrie (sau
pot evalua ceea ce i se cere); nu există nici o restricţie referitoare la număr astfel că
variaţia numărului este o reflectare a caracteristicilor personalităţii. În majoritatea
situaţiilor, numărul total de adjective variază între 25 şi 160, cu o medie de 80 itemi.

Prezentarea scalelor ACL.

Scalele testului sunt grupate în următoarele categorii:
Scale de tip modus operandi (mod de operare): sunt şi scale de validare a condiţiei
subiectului, deci am modalităţilor sale specifice de a se raporta şi la influenţa asupra
rezultatelor testului.
Dar, în sine, aceste scale sunt capabile să indice atitudini constante comportament
specifice.
Ckd (Numărul total de adjective ales): persoanele care au note ridicate sunt percepute
de ceilalţi ca expansive, nerăbdătoare în a explora lumea din jur capabile de entuziasm
imediat dar oarecum inconstante, lipsindu-le simţul responsabilităţii. La polul opus,
sunt persoane convenţionale, rezervate şi cu interese limitate.
Fav (Numărul de adjective favorabile, ales): persoanele cu note ridicate sunt percepute
ca adaptabile, sociabile un umor şi spirit, productive în muncă. La popul opus apar 2
tipuri de persoane: persoane descurajate, negativiste cu teamă de viitor; al II-ea tip,
indică oameni sceptici, constrarianţi, caustici, care percep rapid incoerenţele şi
blamează comportamentul altora.
Unfav (Numărul de adjective defavorabile ales): Persoanele cu note ridicate sunt
descriptibile: incredule, pesimiste faţă de viitor, inconstante, încăpăţânate şi gata să se
ofenseze. La polul opus sunt persoane de încredere, prezintă mai mult tact, evaluează
mai puţin critic.
Com (Comunalitatea): modul în care individul se conformează la convenţiile implicite
şi explicite ale vieţii cotidiene. Cei care au note ridicate sunt de încredere, au
consideraţie pentru cei din jur şi se simt bine în relaţiile interpersonale. Cei cu note
scăzute îşi pot exprima opoziţia faţă de convenţiile sociale într-o manieră devianţă,
sunt ambivalente în felul cum relaţionează, sunt certăreţe, defensive şi le este dificil să
se supună cerinţelor obişnuite legate de relaţionarea socială.
Scale de trebuinţe:
Ach (Trebuinţa de realizare): trebuinţa de a face eforturi pentru a excela, pentru a
obţine o situaţie socială importantă. Cei cu note ridicate sunt văzuţi ca muncitori,
orientaţi spre scopuri, hotărâţi să reuşească.
Dom (Trebuinţa de dominanţă): trebuinţa de a cerceta şi a conserva un rol de
conducere în grup, de a avea influenţă şi control în relaţiile interindividuale. Cei cu
note ridicate sunt văzuţi ca voluntari, ambiţioşi, hotărâţi şi viguroşi, siguri de ei,
neinhibaţi de dezaprobare.
End (Trebuinţa de perseverare în ceea ce face): Trebuinţa de a persevera în tot ce fac.
Cei cu note ridicate sunt văzuţi ca având un simţ al datoriei, muncesc conştiincioşi,
evită frivolităţile.
Ord (Trebuinţa de ordine): trebuinţa de a pune un accept particular pe ordine,
organizare, planificarea activităţilor. Cei cu note ridicate caută obiectivitatea şi
raţiunea, îşi controlează impulsurile şi îşi urmăresc scopurile.
Int (Introspecţie): trebuinţa de a-ş înţelege propriul comportament sau conduita altora.
Elemente cognitive şi afective; cei cu note ridiate sunt logici şi anticipativi, valorizează
doemniul intelectual.
Nur (Serviabilitate): trebuinţa de a acţiona astfel ca să procuri celuilalt beneficii
materiale sau afective. Cei cu note ridicate sunt percepuţi ca iubitori de oameni, cu
maniere simple şi plini de tact, serviabili, având un temperament simpatetic şi caritabil
Aff (Afiliere): trebuinţa de a cauta şi întreţine numeroase amiciţii personale. Cei cu
note ridicate se simt în largul lor la reuniuni, le place compania oamenilor şi se
adaptează uşor la fluctuaţii ale proceselor de grup.
Het (Heterosexualitate): trebuinţa de a căuta compania sexului opus şi a satisfacţiilor
afective. Cei cu note ridicate răspund cu căldură la orice întâlnire cu genul opus, au
pulsiuni erotice puternice, le place să fie în compania persoanelor de gen opus, au o
vitalitate debordantă.
Exh (Atragerea atenţiei): trebuinţa de a acţiona aşa încât să atragă atenţia imediată a
celor din jur. Cei cu note ridicate sunt văzuţi ca inoportuni, emfatici, suportă rău
opoziţia şi nu ezită să forţeze sau manipuleze pe cei al căror acord îl doresc.
Aut (Autonomie): trebuinţa de a acţiona independent de altul sau de valori sociale.
Astfel de persoane sunt independente şi autonome, dar şi voluntare şi indiferente la
sentimentele altora; percepuţi ca egoişti.
Agg (Agresivitate): trebuinţa de a ataca sau răni pe ceilalţi. Cei cu note ridicate sunt
agresivi, le place competiţia; pentru ei cei din jur sunt rivali ce trebuie depăşiţi.
Cha (Schimbare): trebuinţa de a căuta experienţe noi şi a evita rutina. Cei cu note
ridicate sunt văzuţi ca sensibili, spontani, u simţ estetic; înţeleg rapid şi profund
situaţiile, au încredere în ei înşişi.
Suc (Trebuinţa de susţinere): trebuinţa de a suscita simpatie, afecţiune sau susţinere.
Cei cu note ridicate se simt incapabili să facă faţă tensiunilor şi crizelor, evită
confruntările şi au tendinţa de a se replia în imaginar.
Aba (Sentiment de inferioritate) trebuinţa de a exprima sentimente de inferioritate, de
culpabilitate, autocritică. Cei cu note ridicate adesea se supun dorinţelor şi cerinţelor
altora, evitând cu orice preţ conflictele.
Def (Căutarea şi menţinerea unui rol de subordonare în relaţii): trebuinţa de a căuta şi
conserva un rol subordonat în relaţia cu altul. Cei cu note ridicate sunt văzuţi
conştiincioşi, modeşti şi răbdători.
Scale diverse:
Crs (Susceptibilitatea de a profita de un sfat psihologic). Bărbaţii cu note ridicate par
să aibe probleme în comportamentul interpersonal datorită incapacităţii de încredere,
timidităţii; se simt respinşi şi incapabili să fie fericiţi în viaţă. Femeile cu note ridicate
sunt inteligente, introverte, capabile deşi adesea agresive, insatisfăcute de statutul
social.
S-Cn (Auto-control): Cei cu note ridicate sunt remarcabile din perspectiva atenţiei
pentru datorie şi seriozitate, deşi lipsiţi de spontaneietate şi valorizare personală.
S-Cfd (Încredere în sine): Cei cu note ridicate sunt plini de iniţiativă şi încredere în
capacitatea de a atinge scopurile fixate.
P-Adj (Adaptare personală): Cei cu note ridicate au o atitudine pozitivă faţă de viaţă, le
place să fie în compania altora i capabili să acţioneze.
Iss (Acord între eu şi eul ideal): Cei cu note ridicate sunt caracterizaţi de eficacitate
interpersonală şi de capacitatea de a atinge un obiectiv; bine adaptaţi deşi nu foarte
simpatizaţi.
Cps (Personalitate creativă). Cei cu note ridicate sunt văzuţi ca aventuroşi, cu simţ
estetic, rapizi şiobişnuiţi să reacţioneze; cu capacităţi intelectuale, interese largi,
fluiditate ideaţioală.
Mls (Aptitudine de comandă militară): Cei cu note ridicate sunt orientaţi spre datorie şi
obligaţie, ajung rapid să se înţeleagă în jurul unei strategii comune, exercită o influenţa
asupra altora, valorizează o bun organizare şi planificare atentă.
Mas (Caracteristici masculine): au ca obiectiv să distingă bărbaţii de femei, situând
persoanele de-a lungul unui continuu unde cei cu note ridicate sunt descrişi de anturaj
ca fiind virili, cu iniţiativă, viguroşi, iar cei cu note scăzute ca fiind mai puţin virili,
mai dependenţi; scala poate diferenţia persoane care au o preferinţă sexuală modală de
nonmodală.
Fem (Caracteristici feminine): Are ca obiectiv să distingă femeile de bărbaţi, să situeze
persoanele de-a lungul unui continuu unde notele ridicate semnifică feminitate,
sentimentalism, căldură; şi să diferenţieze persoanele după preferinţele sexuale modale
sau nonmodale.
Scale de analiză trazacţională: Eric Berne, 1961, dezvoltă principii de psihoterapie
concepând comportamentul interpersonal ca desfăşurându-se în dependenţă de cele trei
străi primare ale Ego-ului: părinte cu varianta control vs. varianta educaţie; adult şi
copil cu varianta liber şi varianta adaptat.
PC (părinte critic): constelare de sentimente, aptitudini şi atitudini predispozante
pentru un comportament de judecare critică, care caută fapte, determină limite, impune
reguli.
NP (Părinte afectuos); susţinere afectivă, preferă continuitatea şi păstrarea valorilor
vechi schimbărilor rapide şi modificărilor.
A (Adult): Capabil să evalueze sentimentele, sunt disciplinate, atente la îndatoriri mai
puţin spontane în exprimarea vieţii afective şi a tandreţii.
FC (Copil liber): exuberanţi şi gat să întreprindă ceva caută mai ales acţiuni care le fac
plăcere.
AC (Copil adaptat): autonomie scăzută, le este dificil să abandoneze subordonarea din
copilărie.
Scale de origenţă-intelectanţă (termeni derivaţi din conceptele de originalitate,
creativitate, inteligenţă): cercetările lui G.S.Welch, 1965, 1977 Termeni derivaţi din
conceptul de originalitate, creativitate şi inteligenţă.
A-1 (Origenţă ridicată, Intelectanţă scăzută): au instincte puternice, atenţia le este uşor
distrasă.
A-2 (Origenţă ridicată, Intelectanţă ridicată): autonome, voluntare, originale în gândire
şi percepţii, sensibile la estetic, indiferente la convenţional contrariate de oamenii
cărora le lipseşte intuiţia.
A-3 (Origenţă scăzută, Intelectanţă scăzută): fără pretenţii, necomplicate şi tolerante,
au o atitudine protectivă faţă de prieteni, deschişi şi respectuoşi faţă de reguli.
A-4 (Origenţă scăzută, Intelectanţă ridicată): analitici, logici, cu disciplină intelectuală,
Fac eforturi pentru a urmări obiectivele intelectuale propuse.

TEMA IV CHESTIONARUL 16 FACTORI PRIMARI – 16 PFQ

Teoria factorială a lui R.B. Cattell asupra formării şi funcţionării personalităţii

Pentru R. B. Cattell, metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are

două obiective: 1. să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte

structurale ale personalităţii) şi 2. să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în

ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii, înţeleşi ca

trăsături sursă pentru comportament.

Raymond B. Cattell,

Născut în Anglia, 1905, format ca psiholog la Londra, din 1938

devine profesor universitar al Universităţii Clark din Massachusetts, apoi

al Universităţii Harvard pentru ca, din 1945 să-şi dedice întreaga viaţă

cercetărilor în psihologia personalităţii, fiind primul care a analizat

sistematic trăsăturile şi a oferit o clasificare detaliată a acestora.

Trăsăturile sunt factori de personalitate obţinuţi prin aplicarea sistematică

a analizei factoriale şi extraşi dintr-o deosebit de largă masă de

măsurători a comportamentului uman. A publicat 35 de cărţi şi consideră

 că a dezvoltat un cadru fidel care să permită măsurarea personalităţii şi

motivaţiei umane, tehnică de măsurare care permite psihologiei să

acţioneze ca ştiinţă.

Cattell, afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al

trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate, se poate realiza o predicţie despre ce

va face persoana într-o situaţie dată.

Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei

mase critice de informaţii despre comportamentul uman.

Cercetările lui Cattell asupra personalităţii sunt nomotetice în măsura în care analiza

factorială include cercetarea unui mare număr de persoane şi nivelul de performanţă la

diferite instrumente de cercetare. Autorul este interesat mai ales în aflarea unor principii

largi, generale care pot fi aplicate mai mulţi oameni. Totuşi, Cattell utilizează datele pentru a

înţelege comportamentul unei persoane, aplicându-le într-o manieră ideografică.

Pentru Cattell personalitatea are un sens direct diagnostic şi diferenţial.

Făcând diferenţa între trăsături şi tipuri ca alternativă în explorarea personalităţii şi

recunoscând că, în fond, "natura intrinsecă şi echivalenţa de esenţă între aceste alternative
nu a fost întotdeauna cunoscută", Cattell defineşte tipul ca un model particular şi recurent
de atribute prin care se dau semnificaţii conotative. Atributul se poate defini ca un aspect
unitar şi discret. Prima grijă a personologului a fost să definească ştiinţific atributele sau
trăsăturile. Teoria sa nu are un cadru clinic de referinţă asemeni MMPI-ului sau unul
interrelaţional ca în cazul C.P.I.-ului. Teoria sa porneşte de la date strict ştiinţifice şi
cercetarea empirică utilizează subiecţi cărora li se studiază extensiv comportamentul
colectând o masă enormă de date prin chestionare, teste obiective, observaţii directe,
cotări ale conduitei în situaţii reale de viaţă. Datele sunt prelucrate prin analiză factorială
iar factorii obţinuţi sunt, consideră autorul, chiar trăsăturile personalităţii responsabile de
variaţia comportamentului acestor subiecţi. "Varianţa variabilelor comportamentale care
corelează în analiza factorială este în mod tipic aceea a diferenţelor individuale între
oameni ".
 Factorul este un patern de variabile ce se poate relativ schimba de la cercetare la
cercetare datorită, de exemplu, erorilor de eşantionare sau experimentare. Mai mult, un
astfel de patern va reprezenta o reală schimbare odată cu vârsta, sau nivelul populaţiei
investigate. Ceea ce nu se schimbă este însă trăsătura sursă care rămâne aceeaşi, identică şi
identificabilă influenţă ce produce acest patern. Ceea ce trebuie cunoscut şi înţeles este
această trăsătură sursă care pentru psihologie, ne spune autorul, este "asemeni genotipului
pentru care factorul este fenotipul" în genetică.

Există la Cattell câteva modalităţi de taxonomizare a trăsăturilor:

1. Astfel, face o distincţie între trăsături comune şi trăsături unice, distincţie pe care o
făcuse şi Allport. Pentru Cattell, trăsătura comună este cea pe care o are fiecare om
într-un anume grad de dezvoltare (inteligenţa ca abilitate mentală generală,
introversia-extraversia, spiritul gregar ca dimensiuni comportamentale etc.) pentru
că, spune Cattell, pe de o parte, toţi oamenii au în comun un anume fundal genetic
ereditar, mai mult sau mai puţin similar şi, pe de alta, toţi oamenii sunt supuşi unor
modele similare de presiuni sociale (cel puţin la nivelul aceleiaşi culturi).
Trăsăturile unice sunt cele care rar sunt împărtăşite de alţii şi apar mai ales în sfera
intereselor şi atitudinilor: cineva, ne dă exemplu Cattell, are o pasiune faţă de o
anume specie de fluturi.

2. O altă taxonomizare propusă de Cattell, grupează trăsăturile conform formei de

manifestare în capacităţi sau abilităţi care determină cât de eficientă este persoana
în a acţiona în vederea unui anumit scop (de exemplu, inteligenţa); trăsături
temperamentale care definesc stilul sau tempoul de acţiune (de exemplu nivelul de
iritabilitate, rapiditatea în acţiune etc.) şi trăsături dinamice, care sunt acele
modalităţi sau forţe care activează şi conduc comportamentele (de exemplu
motivaţiile şi trebuinţele).
3. Mai importantă în ordinea înţelegerii efective a comportamentului şi dezvoltării
personalităţii, apare distincţia între trăsături de suprafaţă şi trăsături sursă.
Trăsăturile de suprafaţă sunt un set de caracteristici ale personalităţii care corelează
între ele fără a forma propriu-zis un factor, în măsura în care nu sunt determinate de o
aceeaşi trăsătură sursă. Deci trăsăturile de suprafaţă, pe care le vom întâlni ca factori de
ordin secundar, sunt clusteri de corelaţii, arbitrari ca şi contur, care nu se pot defini ca
entităţi distincte, care depind direct de variabilele care sunt incluse în matricea de
intercorelaţii, complecşi ca structură factorială şi mai puţin stabili de la lot de subiecţi la lot
de subiecţi decât factorii primari. Au o valoare în primul rând descriptivă, asemeni
sindroamelor clinice.

De exemplu, sindromul nevrotismului: diferite elemente de comportament

precum anxietatea, indecizia, temerile iraţionale, pot covaria (formează un
cluster de elemente) alcătuind această trăsătură de suprafaţă.
Formate fiind din mai multe elemente determinate diferit, trăsăturile de suprafaţă apar
mai puţin stabile şi au o natură mai puţin permanentă. Ele nu au, spune Cattell, o
importanţă decisivă pentru înţelegerea personalităţii. Din această perspectivă a limitelor
factorilor de suprafaţă, susţine Cattell, în psihologie s-a dat o prea mare atenţie unor
concepte precum extraversia, datorită mai ales unei iluzorii nevoi de a fi mai aproape de
faptul psihic genuin. Într-un sens, da, "sunt mai aproape de fapte, dar aceasta nu este o
virtute ştiinţifică, pentru că o importantă lecţie a ştiinţei este faptul că e mai economic şi
semnificativ să lucrezi cu mecanismele teoretice care stau în spatele faptelor, decât cu o
pluralitate de fapte".

Trăsăturile sursă sunt importante, stabile şi permanente pentru că sunt factori

unitari, fiecare dintre ele fiind sursa unui aspect al comportamentului. Factorii
primari care derivă din analiza factorială exprimă aceste trăsături sursă ca
elemente de bază ale personalităţii. "Este permis să vorbim despre factori primari
cu sensul de cele mai importante dimensiuni ale personalităţii, spune Cattell
numai dacă vorbim în mod raţional de o listă de variabile primare sau bazale".
În explorarea de tip analitic factorial, este necesară adoptarea acestui punct de
vedere la ieşire, pentru că nu se pot explora treptat dimensiunile factoriale şi apoi să le pui
alături într-o "hartă" cu proporţiile corespunzătoare. În acest sens, este de dorit să se
pornească ştiinţific printr-o concepţie unitară asupra personalităţii totale şi factorizarea să
înceapă astfel de la un număr cât mai larg de variabile . Cattell porneşte, după cum am
precizat, de la multitudinea de termeni lingvistici.

La rândul lor, trăsăturile sursă pot fi clasificate în două tipuri: trăsături

constituţionale şi trăsături care ţin de mediu. Trăsăturile sursă constituţionale îşi au
originea în condiţiile interne ale organismului (deşi nu sunt în mod necesar înnăscute) şi
deci depind de fiziologia organismului. Ca exemplu, Cattell indică faptul că utilizarea
alcoolului duce la influenţe comportamentale ce se pot descrie ca lipsă de griji, limbuţie,
rostirea neclară a cuvintelor. Analiza factorială va grupa aceste influenţe, indicându-le ca
trăsătură sursă.

Trăsăturile sursă care ţin de mediu derivă, cum arată şi denumirea, din influenţele

cadrului socio-fizic; Cattell grupează acele caracteristici învăţate sau modalităţi de

comportament învăţate etc. care formează un model ce este impus şi imprimat în

personalitate de mediu. De exemplu, un cântăreţ de jaz este diferit ca trăsături sursă

formate de mediul său, de un ofiţer de carieră.

4. În afara acestor distincţii şi taxonomizări a trăsăturilor, pentru înţelegerea

organizării dinamice a personalităţii este decisiv, spune Cattell, să se ia în
consideraţie forţele dinamice sau motivaţionale. Există în psihicul uman două tipuri
de trăsături dinamice: ambele se manifestă la nivelul atitudinilor. Acestea sunt
denumite sentimente şi ergi. Cuvântul erg este derivat de Cattell din grecescul
 ergon pentru a înlocui conceptul prea vag de impuls sau instinct. Un erg este
energia sursă pentru întreg comportamentul, unitatea de bază a motivaţiei. Ergul
este direcţionat spre scopuri precise.
Cercetările de analiză factorială extrag 11 ergi ca motive umane fundamentale:
curiozitatea, sexualitatea, gregaritatea, nevoia de protecţie, afirmarea de sine, nevoia de
securitate, foamea, mânia, dezgustul, atractivitatea, supunerea. Sentimentul este o
trăsătură sursă de tip mediu, deci un model de atitudini învăţate de individ. Este centrat pe
aspectele importante din viaţa lui: partener, profesie, religie, hobiuri, patrie etc.

Diferenţa dintre erg şi sentiment ţine de durabilitatea diferită. Ergul, fiind

constituţional, este o structură permanentă şi niciodată nu va dispărea total din psihicul

persoanei; poate varia doar ca intensitate. Sentimentul, format prin învăţare, poate fi în

timp supus procesului invers, de dez-învăţare, astfel că poate dispare, ne mai având

importanţă viaţa persoanei. Pentru fiecare persoană există un model sau set de sentimente

care va funcţiona ca un sentiment - master, denumire prin care Cattell ne introduce

sentimentul de sine. Acest sentiment faţă de propria persoană este cel mai important şi,

virtual, se reflectă în toate atitudinile persoanei. Este ceea ce asigură unitatea

comportamentului, a psihismului individului, respectiv stabilitatea, coerenţa, organizarea

tuturor trăsăturilor sursă. Legat direct de exprimarea ergurilor şi sentimentelor,

sentimentul de sine, prin funcţionarea sa, controlează toate structurile personalităţii.

De asemenea, privind dinamica dezvoltării personalităţii, Cattell oferă o viziune

bazată pe o multitudine de date experimentale obţinute prin studierea longitudinală şi
transversală a vârstelor. Există 6 stadii mari prin care trece personalitatea. Mica copilărie
care durează până spre 6 ani şi este considerată ca o perioadă de formare majoră pentru
personalitate, când individul, suportând puternice influenţe din partea părinţilor, fraţilor, a
trăirilor legate de modul în care i se impun şi formează deprinderile privind toaleta şi
evacuarea, îşi structurează atitudinile sociale primare, stabilitatea şi forţa eului şi
supraeului, sentimentul de securitate sau insecuritate, atitudinea faţă de autoritate şi
posibila tendinţă spre nevrotism. Stadiul al doilea, al copilăriei, durează până spre 14 ani,
fiind o perioadă de consolidare, începutul unei tendinţe de emancipare şi independenţă
faţă de părinţi şi o creştere în paralel a tendinţei de a se identifica cu cei asemenea din jur.
Adolescenţa este a treia etapă, care durează până spre 23 de ani şi este cea mai plină de
stres şi probleme subiective. Există transformări ale trăsăturilor de personalitate: unele
dispar definitiv, altele abia acum apar. Sursele majore ale conflictului sunt nevoia de
independenţă, de afirmare personale şi trebuinţele sexuale. În consecinţă, în această
perioadă, incidenţa bolilor nervoase şi a delicvenţei creşte. Maturitatea, între 23 şi 50 de
ani este o perioadă productivă, personalitatea tinde să devină stabilizată, creşte stabilitatea
emoţională. Maturitatea târzie include schimbări şi adaptări în personalitate ca răspuns la
cele fizice, sociale, psihologice prin care trece persoana. Are loc reexaminarea valorilor şi o
căutare a sinelui. Bătrâneţea include problematica adaptării la o serie de pierderi precum şi
obişnuinţa cu singurătatea şi lipsa securităţii personale.

Toate aceste aspecte sunt paradigmele prin care trebuie înţelese şi interpretate
evaluările care rezultă din aplicarea chestionarelor lui Cattell la diferite vârste. În afara
chestionarului celor 16 factori ai personalităţii – 16 PFQ dedicat vârstei adulte, Cattell
construieşte numeroase alte chestionare precum: Chestionarul pentru adolescenţi, – HSPQ
aplicabil pentru vârste între 12 şi 18 ani, chestionarul pentru copii, – CPQ, aplicabil între 8 şi
12 ani şi ESPQ, chestionarul pentru preşcolari între 6 şi 8 ani. Există de asemenea multe alte
chestionare şi instrumente de evaluare, printre care mai cunoscut este CAQ, Clinical
Analysis Qestionnaire, la nivelul căruia, alături de cele 16 trăsături primare, apar încă 12
trăsături sursă pentru evaluarea anormalităţii psihice.

În lucrarea sa "Personalitatea şi dispoziţiile prin chestionare", 1973, Cattell îşi

prezintă profesiunea de credinţă comună cu cea a unui alt mare personolog, Eysenck:
indivizii diferă prin poziţia lor relativă de-a lungul continuului trăsăturilor şi dispoziţiilor faţă
de stările sau "condiţiile interne de trecere". Aceste dimensiuni sunt măsurabile prin
intermediul factorilor de personalitate.

Chestionarul 16 factori primari – 16 PFQ

Date despre chestionar

Pentru a evalua trăsăturile identificate prin analiza factorială Cattell construieşte şi

publică în 1950 chestionarul 16 PF denumit "Chestionarul celor 16 factori ai personalităţii".

Inventarul porneşte de la cele 12 trăsături sursă definite prin analiza factorială, iar
itemii sunt selectaţi pe baza saturaţiei în factorii respectivi, fără a se specifica felul în care
au fost iniţial formulaţi sau aleşi.

Multe dintre denumirile trăsăturilor sunt formulări speciale ale lui Cattell. Pentru acesta
ceea ce are importanţă este exactitatea ştiinţifică a terminologiei şi, în acest scop, al
eliminării tuturor conotaţiilor specifice limbajului obişnuit, alege soluţia redefinirii exacte a
conceptelor folosite şi, mai mult, a sistematizării şi codării termenilor. În acest sens,
chestionarul este indicat să fie utilizat doar de profesionişti familiarizaţi cu teoria lui Cattell
şi cu semnificaţia exactă a fiecărui factor.
 Cattell a fost dintre cei care au instaurat o rigoare în multitudinea de termeni pentru
diferiţi factori ai personalităţii, pledând şi introducând în cele din urmă un cod universal
denumit "Index universal" care îi permite să înmagazineze coerent rezultatele diferitelor
cercetări. Iniţial sistematizarea a început prin simboluri – litere, apoi simboluri numerice.
Această listă în care fiecărui factor i se dă un indicativ de cod U.I. (index universal) nu
separă factorii de tip abilitate mentală, de cei temperamentali, sau de cei dinamici. În anexa
4 a lucrării "Personalitate şi motivaţie. Structură şi măsurare" prezintă detaliat acest Index
universal.

Prezentarea factorilor

Factorii evaluaţi prin analiză factorială sunt constructe bipolare care încearcă să
cuprindă mulţimea de manifestări comportamentale specifice dimensiunii, în mod gradat,
de la unul dintre polii acesteia caracterizat printr-o maximă exprimare în comportament a
unei extreme a dimensiunii, spre celălalt, caracterizat printr-o maximă exprimare a
opusului.

Testul evaluează prin datele normative poziţia individului de-a lungul acestui continuum.
Specific acestui tip de evaluări, ceea ce se ia in consideraţie în interpretări ca semnificativ şi
activ în comportamentul real al persoanei este acel factor a cărui pondere depăşeşte într-un
sens sau altul zona de semnificaţie medie. Astfel, de exemplu, în sistemul de normare în 10
clase standard utilizat de Cattell, sunt semnificative pentru comportamentul real al
persoanei aceIe trăsături care au o pozitie de la cota standard 7 spre 10, sau de la cota 3
spre 0. Cu atât este mai activă trăsătura, cu un pol sou altul al ei, cu cât cota standard este
mai extremizată (deci notele 10 şi 0 şi indică un maxim activism al acestei trăsături în
paternul de personalitate, care se exprimă prin caracteristicile specifice polului respectiv.

Pentru interpretare, în stabilirea ecuaţiei caracteristice subiectului, se extrag acei

factori primari care sunt deosebit de activi, începând cu factorii care au nota T 0 şi 10, apoi
se continuă cu factorii care au nota T 1 şi 9, apoi 2 şi 8 şi în finalul listei, facorii cu nota T 3 şi
7. În continuare, se trece la calcularea noteiT a factorilor secundari.

FACTORUL A - Schizotimie vs. ciclotimie

Polul exprimat prin cote standard joase (de la 0 la 3) caracterizează un

comportament prin aspecte precum schizotimie, orgoliu, spirit critic, opozanţă, răceală şi
indiferenţă, suspiciune, rigiditate. Polul opus, începând de la cota standard 7 spre 10, indică
un comportament caracterizat prin ciclotimie: individul este bun, amabil, prietenos,
serviabil, cu interes pentru ceilalţi, blând, încrezător, adaptabil şi cald.

FACTORUL B - Abilitate rezolutivă generală

Scala nu are corelaţii semnificative cu testele de abilităţi mentale obişnuite care

tipic sunt probe psihologice în timp limitat.
 Factorul B măsoară, din perspectiva teoriei lui Cattell, acel factor general denumit
inteligenţă. Cattell distinge între inteligenţa fluidă, definită ca o capacitate înnăscută care
poate fi aplicată la toate tipurile de conţinuturi şi inteligenţa cristalizată, ca formă care
depinde mult de educaţia formală, exprimând tipurile de abilităţi învăţate în şcoală.
Inteligenţa fluidă afectează inteligenţa cristalizată, prin faptul că influenţează cât de mult
beneficiem din învăţarea şcolară. Evaluarea inteligenţei fluide se poate realiza doar prin
teste care nu fac în conţinutul lor referinţe la cultură (culture fair intelligence test).

FACTORUL C - Instabilitate emoţională vs. stabilitate emoţională.

Polul caracterizat prin instabilitate reprezintă caracteristici ale unui eu slab:

emotivitate, imaturitate afectivă, instabilitate; individul reacţionează la frustraţie într-o
manieră emoţională, este inconstant în atitudini şi interese, este excitabil şi hiperreactiv,
fuge de responsabilităţi, abandonează uşor, este neliniştit, implicat în conflicte, agitat,
visător; poate fi implicat şi în accidente.

La polul opus apar caracteristicile unui eu puternic, matur, calm. Individul este
stabil, constant în interese, echilibrat emoţional, chiar flegmatic sau placid; realist, se
adaptează faptelor; nu se manifestă uşor oboseala nervoasă, nu se amestecă în conflicte.

Forţa eului definită ca şi grad de realizare a integrării dinamice şi a controlului

emoţional nu este pentru Cattell, ca şi pentru Eysenck, o problemă care să ţină
preponderent de formare şi mediu.

FACTORUL E - Supunere vs. dominanţă

Polul comportamentului supus, blând, cu note T între 0 şi 3, indică dependenţa dar

şi o naturaleţe şi o bunăvoinţă caracteristice. 0 persoana conformistă şi uşor de dominat,
suficientă sieşi. Polul opus, notele între 10 şi 7, indică un comportament agresiv, combativ,
încăpăţânat, sigur de sine, afirmativ, sever, chiar dur sau ostil, auster, cu o gravitate
afectată. Nonconformist, dar dornic să capteze atenţia.

FACTORUL F - Expansivitate vs. nonexpansivitate

Factorul F este un constituient important al extraversiei - introversiei, ca factor

secundar.

Polul nonexpansiv, cu note T între 0 şi 3, indică un comportament moderat,

prudent, taciturn, introspectiv cu tendinţa spre deprimare şi reverie. În general
necomunicativ, mulţumit de sine, legat de valori personaIe, lent, reflectant. Polul opus, al
expansivităţii, indică un comportament impulsiv, entuziast, vesel, direct, plin de viaţă.
Individul este guraliv, expresiv, legat de grup, spontan în reacţii.

FACTORUL G - Supraeu slab vs. forţa supraeului.

 Există doar o asemănare superficială cu factorul C pentru că factorul G este legat, în
principal, de energie şi perseverenţă.

La polul unui supraeu slab, caracteristică pentru comportament este lipsa de

toleranţă la frustrare; un individ schimbător, influenţabil, cu o emotivitate generalizată,
oboseală nervoasă, inconstanţă şi nesiguranţă, care neglijează obligaţiile sociale În general,
cu dezinteres faţă de normele morale colective. Polul opus, cu note între 10 şi 7, atrage
după sine atitudini de conştiinciozitate, perseverenţă, responsabilitate personală; insul e
ordonat, consecvent, atent la oamenii şi lucrurile din jur.

FACTORUL H - Threctia vs. parmia

Cele două denumiri ascund manifestările opuse ale dimensiunii responsabile de

timiditate şi sensibilitate la ameninţare pe de o parte, faţă de curaj şi lipsă de sensibilitate
pe de alta.

Polul threctia, cu note T între 0 şi 3, indică un comportament dominat de tendinţa

de repliere asupra propriei persoane; prudent, rezervat, distant, contemplativ, cu tendinţa
de a apare acru, rece, dezinteresat de sexul opus, moderat şi conştiincios dar cu interese
limitate - sunt câteva dintre manifestările caracteristice pentru comportament. De
asemenea se remarcă o absenţă a interesului artistic sau afectiv, o tendinţă spre
perceperea rapidă a pericolului. Polul parmia, notele T între 10 şi 7, indică o sociabilitate
gregară, o persoană îndrăzneaţă, căreia îi place să întâlnească oameni, este activ, curajos,
cu interes pentru sexul opus. Impulsiv, frivol, neliniştit, nu vede uşor semnele pericolului, cu
interese artistice şi cu o bogată rezonanţă emoţională.

FACTORUL I- Harria vs. premsia

Polul harria indică un comporlament realist dar dur; tipul de persoană care nu se
aşteaptă la lucruri extraordinare de la ceilalti, se bazează pe sine, are spirit practic şi
relativă insensibilitate faţă de alţii, matur emoţional, aspru, chiar cinic, fără simţ artistic,
reacţionează prea puţin la aspecte estetice (fără ca în mod necesar sa fie şi lipsit de gust) şi
nu ia în seamă incomodităţile fizice.

Polul premsia, indică un comportament sensibil la estetic, exigent dar nerăbdător,

relativ imatur emoţional; insul caută ajutorul şi simpatia altora, este prietenos, blând,
indulgent cu sine şi ceilalţi, dificil de satisfăcut în probleme de artă, introspectiv, imaginativ
şi cu o bogată viaţă interioară, acţionează prin intuiţie sensibilă; în plan social manifestă o
relativă frivolitate, dornic să atragă atenţia, este nelinistit, chiar ipohondru.

FACTORUL L - Alexia vs. protension

Comportamentul la polul alexia cu note T între 0 şi 3 apare caracterizat prin

încredere, adaptabilitate, cooperare; absenţa geloziei sau invidiei, o gravitate amabilă, dar
plină de spirit, interesul faţă de ceilalţi. Polul protension cu note T între 10 spre 7 reprezintă
tensiunea: un mod de a trăi neîncrezător, înclinat spre gelozie, îndărătnic, suspicios şi timid;
relativ rigid, dur şi indiferent faţă de alţii.

FACTORUL M - Praxernia vs. autia

Dimensiunea defineşte un factor care cuprinde de asemeni trăsături dificil de

integrat într-o formulă din limbajul obişnuit. Astfel, de exemplu polul cotelor scăzute,
praxernia, defineşte un comportament practic şi conştiincios; este insul care ţine la formă,
este capabil sa-şi păstreze sângele rece şi prezintă o relativă lipsă de imaginaţie. În acelaşi
timp, este un spirit logic, expresiv, deschis ca interese, cu sânge rece în caz de urgenţă sau
pericol. Polul autia defineşte ceea ce am putea numi nonconvenţionalul excentric:
imaginativ, boem, mai puţin preocupat de conştinciozitate, cu un aspect exterior calm, are
ocazionale izbucniri emotive de natură isterică.

FACTORUL N - Naivitate vs. subtilitate

Polul naivităţii, respectiv al cotelor joase,

indică un comportament direct, naiv, sentimental, natural, uneori stângaci şi
neîndemânatec; se interesează de alţii şi este uşor de satisfăcut. Polul opus, indică
perspicacitate şi luciditate în opinii, un mod de a fi rafinat, civilizat şi subtil în general, dar
rece, indiferent faţă de alţii şi dificil de satisfăcut.

Datele indică corelaţii cu un comportament politicos, experimentat, modern, subtil,

cu spirit analitic şi cel mai adesea rece; o alură intelectuală, o viziune nesentimentală
asupra lucrurilor şi vietii, uneori frizând cinismul. Aspectele caracteristice polului opus
indică lipsa de afectare, naturalete şi spontaneietate, uneori stângăcie şi bruschetea
reacţiilor.

FACTORUL O - încredere vs. tendinţa spre culpabilitate

Polul cotelor joase indică un comportament calm, cu

încredere în sine, senin, liniştit, rezistent la stres, eficient, viguros, uneori chiar brutal, fără
fobii, se angajează în genere în activităţi simple.

Polul cotelor înalte indică lipsa de securitate, un mod anxios, depresiv, agitat de a
se raporta la existenţă; fără încredere în ceilalţi, bănuitor, cu sentimente de culpabilitate.

FACTORUL Q 1 - Conservatorism vs. lipsa de respect pentru convenţii

Polul conservator indică un mod relativ necritic de acceptare a normelor; polul opus
reprezintă un comportament deschis spre nou, inovator, critic, cu un ascuţit gust pentru
analiză.

FACTORUL Q 2 – Dependenţa de grup vs. independenţa personală

Nu este un factor clar stabilit în variaţiile comportamentale, manifestându-se mai

ales la nivelul atitudinilor interioare. De fapt nici unul dintre aceşti factori Q - 2, 3 & 4 nu au
fost găsiti cu maximă certitudine în validările empirice, apărând mai ales în răspunsurile la
chestionare.

FACTORUL Q 3 - Sentiment de sine slab vs. sentiment de sine puternic

În comportament se manifestă prin lipsa de control spre deosebire de polul opus,

respectiv disciplina de sine, exigenţa, voinţa dezvoltată.

FACTORUL Q4 - Tensiune ergică slabă vs. tensiune ergică ridicată

Comportamentul Q4 la polul cotelor joase indică un mod de a trăi destins, calm,

nonşalant, satisfăcut de sine. Polul opus este caracterizat prin încordare, tensiune,
excitabilitate şi sentimente de frustrare. Q4 ridicat caracterizează un comportament
neliniştit fără motiv, încordat, iritabil, agitat.

Factorii de ordina secundar (de suprafaţă)

Factorii de ordin secundar au semnificaţia de trăsături de suprafaţă şi sunt definiţi şi

determinaţi experimental de Cattell. Ei sunt calculaţi în funcţie de ponderea contribuţiei
fiecăreia dintre componentele primare în clusterul factorial; la calculare se utilizează cotele
standard (nu notele brute), iar ceea ce se obţine are semnificaţia unei cote standard, de la 0
la 10.

FACTORUL I - Adaptare vs. anxietate

O cotă ridicată la factorul secundar I indică o anxietate ridicată, în sensul obişnuit al
denumirii. Persoana nu este necesar nevrotică, anxietatea poate fi reactivă la o situaţie, dar
indicaţia de neadaptare este precisă. Este persoana nesatisfacută de capacitatea sa de a
răspunde cerinţelor vieţii şi a-şi realiza dorinţele. Anxietatea puternică perturbă
randamentul şi atrage tulburări psihosomatice.

FACTORUL II - Intraversie vs. extraversie

Cota scăzută la acest factor secund indică tendinţa spre timiditate şi inhibiţie în
relaţiile cu ceilalţi. Acest lucru poate fi defavorabil pentru profesii care cer contacte sociale
multiple, dar poate fi un indice sensibil şi favorabil pentru o muncă care cere precizie.

Extraversia, la celălalt pol, indică lipsa de inhibiţie socială şi o satisfacţie generală

faţă de propria persoană. Favorabilă în predicţia pentru activităţi care cer contacte sociale
multiple, este nefavorabilă, de exemplu, în ecuaţia reuşitei academice.

FACTORUL III - Emotivitate vs. dinamism

Cotele scăzute la acest factor indică o emotivitate difuză care poate fi de tip
depresiv şi frustrant pentru persoană. Acest gen de om este sensibil la rafinamentele
existenţei, cu un temperament artistic, plăcut; în gama dificultăţilor are tendinţa de a
reflecta prea mult, examinând situaţia pe toate feţeIe înainte de a trece la acţiune, acţiune
care apare din acest motiv prea întârziată.

Polul opus reprezintă un comportament dinamic, întreprinzător şi decis, competent.

Există riscul ca astfel de persoane să acţioneze orientându-se predilect după ceea ce le
apare clar şi indiscutabil, fără să examineze aspecte mai subtile, sau relaţiile umane
implicate. În faţa dificultăţilor, tendinţa trecerii la acţiune primează, nu cea de reflecţie.

FACTORUL IV - Supunere vs. independenţă

Cotele scăzute indică un comportament moderat, pasiv, legat şi dependent de

ceilalţi; cu tendinţa de a căuta aprobarea şi sprijinul celor de care are nevoie şi de a-şi
orienta conduita în funcţie de cei ce acordă această susţinere.

Independenţa, la polul opus, se manifestă prin tendinţa spre agresivitate,

îndrăzneală, un mod tranşant de a acţiona, iniţiativă. O astfel de persoană chiar caută
situaţiile în care se tolerează sau se încurajează o astfel de atitudine.

Concepte:

trăsătură – abilitate, autorul se referă la trăsături care descriu abilitatea unui persoane
şi gradul de eficienţă cu care este capabilă să lucreze pentru un anume scop (de
exemplu, factorul B)
atitudini, Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele
reprezintă atât interesele (opinii) unui individ cât şi emoţiile şi comportamentul său
faţă de o persoană, obiect sau eveniment
eu, sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea
sa la realitate, îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe vs.
condiţii incompatibile.
erg, energie la dispoziţia comportamentului, trăsături sursă constituţională cu acţiune
permanentă
ideografic, un sistem sau teorie psihologică orientat spre concret, individual, unic (DP
85)
integrare, în sens larg, procesul de a coordona şi unifica elemente separate într-un
întreg. Principiu de organizare ce se aplică la structuri cu elemente ordonate ierarhic,
nivelele superioare exercită un control asupra celor inferioare. În psihologie, termenul
este aplicat, în sens larg, descriptiv, oricărei conduite ale cărei elemente sunt clar
subordonate unui scop finalizat, oricărei acţiuni intenţionate. (DP 85)
nomotetic, un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract, universal sau
general(DP 85)
organizarea trăsăturilor, un termen care se referă la un set ipotetic de interrelaţionări
între diferitele trăsături de personalitate ale unei persoane
profil de personalitate, prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a
caracteristicilor prezente la acea persoană, relativ la un set de norme construite faţă de
o populaţia de referinţă; în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul
testelor C.P.I sau M.M.P.I.) sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări
a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. (DP 85)
prognoză, o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces, fie el psihologic,
educaţional, metodologic, etc. (DP 85)
sentiment de sine, conceput de autor ca imagine despre sine care coordonează şi
organizează atitudinile şi motivaţiile subiectului
supraeu, ansamblu de interdicţii morale introiectate.
taxonomie, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată
de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la
personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un
indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi
denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor (de exemplu, factorul J,
denumit zepia vs. coasthenia).Date mai ample în lucrarea Personality and Motivation.
Structure and measurement, World Book, New York, 1957.
trăsături dinamice, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane.
trăsături de suprafaţă, un grup de comportamente interrelaţionate a căror apariţie
poate fi observată în variate condiţii şi situaţii; în sens specific, o trăsătură de
personalitate ipotetică care se identifică prin analiza factorială şi se presupune a fi
responsabilă de aceste comportamente corelate (DP 85)
trăsături sursă, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni
statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor
de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că
multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari.
trăsături de temperament, trăsături ce descriu stilul general al de comportament al
unui individ ca răspuns la mediu

TEMA V. CHESTIONARUL PENTRU ADOLESCENŢI H.S.P.Q. CHESTIONARUL DE ANXIETATE

1. Chestionarul de personalitate pentru adolescenţi (perioada liceului)

1.1. Aspecte teoretice.

 Pentru Cattell şi Sealy, 1966, aspectele majore ale personalităţii se schimbă de-a
lungul adolescenţei, iar aceste schimbări prezintă un important specific în funcţie de sexul
subiectului. Cu cât avansează în adolescenţă de-a lungul perioadei între 11 şi 18 ani, modelele
culturale şi expectaţiile legate de rol sunt responsabile de multe dintre diferenţele
intersexuale determinate, în măsura în care, de exemplu, rolul feminin devine tot mai
accentuat odată cu vârstele mai mari. Autorii consideră, de exemplu, că tendinţa de dominare
în creştere la sexul feminin "poate fi legată de trăirea creşterii dezirabilităţii sociale şi sexuale
de-a lungul acestei perioade". Adolescenţa apare în general, pentru ambele sexe, ca o
perioadă de creştere a sociabilităţii, identităţii şi suficienţei personale, dominanţei, adaptării
la social. Băieţii devin mai hotărâţi, are loc la ambele sexe o dezvoltare a conştientizării
cerinţelor realului şi o treptată descreştere a neliniştii şi anxietăţii.

Realizând o sinteză a datelor privind evoluţia factorilor personalităţii de-a lungul

perioadei între 11 şi 18 ani, în funcţie de criteriile vârstă şi sex, Sealy şi Cattell subliniază
posibilitatea unor date suplimentare prin considerarea altor criterii precum statusul socio-
economic, tipul comunităţii de rezidenţă, rasa. Vom prezenta în tabelul 4 principalele aspecte
surprinse, în măsura în care acestea sunt importante în interpretarea diferenţială a datelor
chestionarelor HSPQ şi 16 PFQ.

Schaie, 1966, cercetează dezvoltarea de-a lungul perioadei 6 – 18 ani, cu loturi

dihotomizate în funcţie de sex pentru fiecare an de vârstă. Toţi factorii primari, cu excepţia M
(autia) au prezentat diferenţe în funcţie de vârstă şi sex; liniile de tendinţe pentru aceste
vârste sunt non-monotone, oscilând de-a lungul perioadelor de vârstă, creşterea sau
descreşterea nu se realizează gradat; gradienţii de maturizare coincid ca formă, dar diferă ca
nivel.

Ca aspecte mai specifice pentru factorul A, linia de tendinţă indică existenţa unei crize
prepubertale la 10 ani pentru ambele sexe; fetele îşi revin mai rapid, dar se confruntă cu o
nouă criză la 14 ani relativ asociată proceselor pubertăţii.

Factorul E, dominanţa, diferenţiază clar între sexe: o tendinţă de scădere treptată ca

rezultat posibil al socializării şi confruntărilor cu realitatea; vârful la fete între 10 – 13 ani, cu
specificarea influenţei contextului în care este evaluat comportamentul.

Pentru factorul I, după 13 ani există o tendinţă în direcţia caracteristicii de blândeţe la

fete; la băieţi, mai puţin accentuată spre realism şi hotărâre; după 13 ani, odată cu acceptarea
rolului cultural tendinţa e mai puternică la băieţi.

Acelaşi autor, pornind de la descoperirea unor variaţii semnificative de la an la an şi

chiar la nivelul subperioadei de 1 an, conchide: "Putem trage concluzia că acest concept de
perioadă de vârstă are o prea mare respiraţie. A cita o valoare medie pentru toţi cei 5 sau 6
ani ai copilăriei mijlocii în legătură cu emotivitatea de exemplu, nu ar fi decât să maschezi în
mod clar cele 2 cicluri de dezvoltare cu zonele scăzute la 6, la 10 şi la 13 ani".
 Alt cercetător, Bernie, 1968, indică o schimbare treptată între 14 şi 18 ani, care tinde

chiar să urmeze un model ordonat în sensul că, felul în care subiectul va răspunde la 14 ani

are o corelaţie substanţială cu modul lui de a răspunde la 15 ani etc.

1.2. Scalele chestionarului HSPQ: denumire si aspecte specifice dezvoltării personalităţii în

adolescenţă:

Trăsătura sursă Sealy & Cattell, 1966

A schizotimie / ciclotimie de la 11 la 17 ani o creştere a sociabilităţii şi o

reducere a însingurării; la băieţii de peste 18 ani
(colegiu) o creştere a obiectivităţii, scepticismului;
la fete apare un declin slab spre ciclotimie.

B inteligenţă o creştere stadială de la 11 la 15 ani

C forţa eului creşterea nu este semnificativă pentru nici unul

dintre sexe

D flegmatic/excitabil de la 11 la 17 ani, la ambele sexe se notează

creşterea identităţii şi suficienţei personale, o
scădere a excitabilităţii şi nesiguranţei

E submisiv/dominant la ambele sexe de-a lungul perioadei creşte

dominanţa dar cu un model diferit: dacă la fete are
loc mai întâi o creştere între 11 şi 17 ani, la băieţi
continuă creşterea tendinţei de dominare de la 18
la 23 ani, în timp ce la fete se produce o stagnare,
chiar o uşoară tendinţă la unele fete spre
submisivitate; pentru toată perioada de vârstă
scorurile fetelor sunt mai scăzute în general ca ale
băieţilor

F taciturn/expansiv expansivitatea creşte de la 11 la 17 ani, apoi apare

o tendinţă spre aplatizare între 17 şi 19, apoi declin

G forţa supraeului nu apare nici o tendinţă semnificativă

H parmia/threctia uşor declin al timidităţii de-a lungul vârstelor

I premisa/harria scorurile pentru băieţi apar mult mai scăzute decât

la fete; în adolescenţa timpurie, băieţii prezintă o
creştere clară pe măsură ce devin mai realişti, cu
încredere în sine, mai hotărâţi; creşterea la fete
este mai semnificativă între 15 – 18 ani

J coasthenia/zeppia de la 11 la 17 ani uşor declin în coasthenia pe

măsură ce scade ideosincrasia şi creşte
participarea la grup; declinul la băieţi apare mai
mic, ei tind să rămână mai dominaţi de
ideosincrasii

L protension/alexia pentru fete apare un declin ordonat de-a lungul

adolescenţei

M autia/praxernia o tendinţă de creştere a scorurilor în perioada

11 – 17 ani relativ mai importantă, cu semnificaţia

de convenţionalism, spirit practic, realism; în
perioada următoare, la fete apare un declin
semnificativ

N naivitate/subtilitate o tendinţă de creştere mai semnificativă de la 15 la

23 ani

O încredere/subtilitate o tendinţă generală de descreştere; la fete

tendinţa spre culpablizare înregistrează scoruri mai
mari; băieţii devin de-a lungul adolescenţei în mod
semnificativ mai puţin neliniştiţi

Q1 conservator/radical fetele sunt mai conservatoare şi, fără a prezenta cu

adevărat radicalism, există tendinţa de creştere a
scorurilor de-a lungul colegiului; băieţii la vârsta
colegiului prezintă o tendinţă clară spre creşterea
radicalismului; la cei care nu sunt la colegiu se
manifestă un declin

Q2 dependenţă/independenţă pentru fete, un declin semnificativ de la 11 la 16

ani; după 16 ani apare la ambele sexe o creştere
semnificativă

Q3 controlat/necontrolat creştere semnificativă doar la băieţi în prima parte

 a adolescenţei

Q4 relaxare/tensiune în adolescenţa timpurie o creştere la ambele sexe;

o scădere semnificativă de la tensiunea ergică 18
la 23 ani pentru tinerii de la colegiu, sau pentru
băieţii care nu sunt la colegiu

2. Chestionarul "C" Cattell privind nivelul anxietăţii

2.1. Aspecte teoretice privind anxietate ca stare şi anxietatea ca trăsătură

Parot, în Manualul alfabetic de psihiatrie, sintetizând definirile anxietăţii, semnalează

trei condiţii esenţiale:

1. Sentimentul iminenţei unui pericol nedeterminat, sentiment de obicei acompaniat de

fantasme tragice care pot amplifica totul la proporţiile unei reale tragedii;
2. starea de atenţie faţă de un pericol, o veritabilă alertă psihică care cuprinde subiectul
în întregime, ca şi cum orice altceva ar înceta şi totul converge spre o iminentă
catastrofă;
3. convingerea de neputinţă absolută, însoţită de sentimentul de dezorganizare şi
aneantizare în faţa pericolului.
Desigur, dominanta afectivă a anxietăţii este însoţită de o simptomatologie vegetativă:
disfuncţii respiratorii şi cardiace, dispnee, paloare, relaxarea întregii musculaturi sau
contracturi violente ale unor segmente precum fruntea etc. Aceste reacţii permit o distincţie
între anxietatea la nivel psihic şi angoasa ca termen care introduce preponderent planul
somatic.

Anxietate manifestă şi anxietate voalată

Chestionarul special dedicat anxietăţii cuprinde un număr de 40 de itemi organizaţi după

factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor
respective, astfel încât primii 20 se referă la manifestări indirecte, "voalate" ale anxietăţii, iar
ceilalţi 20 la expresia directă a stării la nivelul comportamentului. Raportul între jumătatea A
şi jumătatea B, calculat separat de nota generală de anxietate, devine un indice pentru gradul
de mascare sau de exprimare în comportamentul observabil al anxietăţii.

Date privind importanţa sexului şi vârstei subiectului în interpretarea anxietăţii

 Studiile l-au condus pe Cattell la utilizarea a două importante corecţii a notei generale de

anxietate, în funcţie de sexul subiectului şi în funcţie de vârstă. În ceea ce priveşte vârsta,

nota generală scade de o parte şi de alta a vârstei de 19 – 21 ani. În ceea ce priveşte

sexul, nivelul de anxietate feminină este în general mai crescut şi în creştere mai

accentuată la femei. Aceste două aspecte corelate au condus la aplicarea în mod

diferenţiat, pe sexe, a unor corecţii.

Pentru bărbaţi: între 17 – 19 ani se scad 2 puncte; între 20 – 24 se scade 1 punct; între 25

– 29 nu se scade nimic; între 30 – 34 se adaugă 1 punct; între 35 şi 39, se adaugă 2

puncte.

Pentru femei, între 17 – 19 se scad 4 puncte; între 20 – 24 se scad 3 puncte; între 25 – 29

se scad 2 puncte; între 30 – 34 se scade 1 punct, de la 35 în sus nu se mai operează

modificări.

2.2. Prezentarea factorului anxietate şi a faţetelor abordate de chestionar

Pentru Cattell, factorul anxietate este secundar, reprezentând o particulară combinare a

contribuţiei a 5 factori primari: conştiinţa de sine Q3, forţa eului C, propensiunea

paranoidă L, propensiunea spre culpabilitate O şi tensiunea ergică Q4.

Pentru personologul american, anxietatea se referă la caracteristici precum: tensiunea

interioară, instabilitatea, lipsa de încredere în sine, rezerva în asumarea situaţiilor de risc,

temeri, diferite manifestări psihosomatice amplificate în plan subiectiv. Anxietatea diferă

de nevrotism prin accentul pus pe incapacitatea de adaptare la situaţii noi şi rigiditatea

comportamentului.

De asemenea, modul de organizare al celor două jumătăţi în funcţie de factorii primari

este similar: câte 4 itemi pentru Q3, 3 itemi pentru C, 2 itemi pentru L, 6 itemi pentru O şi
5 itemi pentru Q4, în funcţie de ponderea contribuţiei fiecăruia.

Dacă ar fi să reluăm semnificaţia specifică a acestor contribuţii pentru condiţia anxietăţii

vom accentua pe următoarele aspecte specifice:

- Dezvoltarea conştiinţei de sine Q3 indică gradul de motivare a integrării

comportamentului în jurul acceptării şi imaginii de sine definită conştient,
clară şi în funcţie de standardele sociale acceptate. În acest sens, Q3 -,
respectiv absenţa unei astfel de integrări a comportamentului este
considerată una din cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. Variaţia notei
la Q3 poate fi legată şi de structurile caracteriale şi deprinderile acceptate
în plan social;

- forţa eului, sau capacitatea de a controla şi exprima tensiunile într-o

manieră realistă şi aprobată social, intervine în starea de anxietate prin
consecinţele incapacităţii unui eu slab, respectiv C - incapabil de
autocontrol, care, recurgând la multiple apărări, duce la creşterea tensiunii
subiective; o ipoteză suplimentară porneşte de la efectul unei tensiuni
puternice care poate conduce la regres psihic şi împiedică creşterea
normală a forţei eului;

- mai puţin clară apare cauza internă a corelării propensiunii paranoide L+, cu
anxietatea, dar se presupune, de exemplu, la acest nivel relativ exterior al
explicaţiei psihologice, că situaţia socială dificilă indusă de
comportamentele dominate de tendinţa paranoidă are ca efect anxietatea,
cu sensul că nesiguranţa socială paralelă apărării paranoide conduce la
anxietate;

- descriptiv, factorul O+ reprezintă culpabilitatea anxioasă depresivă şi poate

reprezenta o propensiune constituţională spre anxietate. În formele
extreme se include într-un sindrom care combină depresia, auto-
culpabilizarea şi anxietatea, sindrom care poate fi întâlnit în practica
psihiatrică. Caracteristica centrală, descrisă prin testul "C" este sentimentul
lipsei de demnitate personală, anxietatea şi depresia împreună cu
propensiunea spre tot felul de sentimente de auto- culpabilizare;

- componentă importantă a anxietăţii, tensiunea ergică, Q4+, prin impulsuri

activate sau provocate, prin necesităţi nesatisfăcute de orice tip, contribuie
la starea de nelinişte. Astfel, de exemplu, excitarea apetitului sexual, nevoia
de consideraţie sau teama de o situaţie apar ca impulsuri legate de
sindromul anxietăţii. Nivelul ridicat al tensiunii ergice se reflectă în
pulsiunea spre agresivitate, tensiune, iritabilitate, nervozitate.
 Cotele ridicate, extreme, începând de la nota standard 7 indică instalarea anxietăţii.
Nivelul 10, pentru o scală în 11 clase standardizate, indică necesitatea unei intervenţii
terapeutice.

Nevroza, ca dimensiune distinctă de anxietate, conduce la creşterea cotei acesteia. În

unele stări nevrotice acute, putem întâlni creşteri extreme ale anxietăţii; în general, un
nevrotic şi direct proporţional cu stabilizarea nevrozei, poate avea note oscilând între 7 şi 8, în
termenii notelor standard. De asemenea, nivelul notei standard diferenţiază între un
diagnostic de isterie sau de angoasă (trei sferturi dintre bolnavi au note peste 7) şi de
normalitate (trei sferturi dintre "normali" au note sub 7). Datele clinice indică şi faptul că, în
general, formele de psihoză antrenează o ridicare a nivelului de anxietate, nota fiind mai
ridicată decât la nevrotici, deci peste 8. Acest tip de interpretări l-am întâlnit şi pentru scalele
MMPI.

Se poate distinge între anxietate "normală", când starea psihică este direct
dependentă de o situaţie existenţială anxiogenă şi anxietatea patologică.

Dintre componentele primare ale anxietăţii, Q3 şi Q4 sunt cel mai direct legate şi
influenţate de mediu, iar C are o importantă contribuţie ereditară.

De asemenea, factorii O şi L sunt cei mai stabili. Situaţiile stresante determină o mai
puternică presiune a pulsiunilor, Q4+ şi tulbură un eu imatur, C-.

O notă standard între 0 şi 1 este semnificativă pentru lipsa de motivaţie generală, sau
pentru starea de apatie. În acest sens, de exemplu, reuşita şcolară corelează cu anxietatea în
zona medie.

Concepte:

trăsătură – abilitate, autorul se referă la trăsături care descriu abilitatea unui persoane
şi gradul de eficienţă cu care este capabilă să lucreze pentru un anume scop (de
exemplu, factorul B)
atitudini, Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele
reprezintă atât interesele (opinii) unui individ cât şi emoţiile şi comportamentul
său faţă de o persoană, obiect sau eveniment
eu, sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează
adaptarea sa la realitate, îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate
unor dorinţe vs. condiţii incompatibile.
erg, energie la dispoziţia comportamentului, trăsături sursă constituţională cu
acţiune permanentă
ideografic, un sistem sau teorie psihologică orientat spre concret, individual, unic
(DP 85)
integrare, în sens larg, procesul de a coordona şi unifica elemente separate într-un
întreg. Principiu de organizare ce se aplică la structuri cu elemente ordonate
ierarhic, nivelele superioare exercită un control asupra celor inferioare. În
psihologie, termenul este aplicat, în sens larg, descriptiv, oricărei conduite ale
cărei elemente sunt clar subordonate unui scop finalizat, oricărei acţiuni
intenţionate. (DP 85)
nomotetic, un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract, universal sau
general(DP 85)
organizarea trăsăturilor, un termen care se referă la un set ipotetic de
interrelaţionări între diferitele trăsături de personalitate ale unei persoane
profil de personalitate, prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a
caracteristicilor prezente la acea persoană, relativ la un set de norme construite
faţă de o populaţia de referinţă; în profil datele sunt prezentate în formă grafică
(ca în cazul testelor C.P.I sau M.M.P.I.) sau acesta poate avea forma mai generală
a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă
sumară. (DP 85)
prognoză, o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces, fie el psihologic,
educaţional, metodologic, etc. (DP 85)
sentiment de sine, conceput de autor ca imagine despre sine care coordonează şi
organizează atitudinile şi motivaţiile subiectului
supraeu, ansamblu de interdicţii morale introiectate.
taxonomie, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia
realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care
se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare
factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii
astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării
confuziilor (de exemplu, factorul J, denumit zepia vs. coasthenia).Date mai ample
în lucrarea Personality and Motivation. Structure and measurement, World
Book, New York, 1957.
trăsături dinamice, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane.
trăsături de suprafaţă, un grup de comportamente interrelaţionate a căror
apariţie poate fi observată în variate condiţii şi situaţii; în sens specific, o
trăsătură de personalitate ipotetică care se identifică prin analiza factorială şi se
presupune a fi responsabilă de aceste comportamente corelate (DP 85)
trăsături sursă, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni
statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a
datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă
explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce
relativ mari.
trăsături de temperament, trăsături ce descriu stilul general al de comportament
al unui individ ca răspuns la mediu

TEMA VI MODELELE TEORETICE ACTUALE PRIVIND DIMENSIUNILE PERSONALITĂŢII: CEI 5 SUPERFACTORI

ŞI CHESTIONARELE PSIHOLINGVISTICE: CHESTIONARUL NEO PI R, CHESTIONARUL ABCD-M
1. Sensul superfactorilor în contextul interpretării structurii şi dinamicii personalităţii:
teoria lui Costa şi McCrae
Cazul celor doi autori americani reprezintă o notă aparte în rândul cercetătorilor
şi creatorilor de instrumente de personalitate de tipul Big Five. Cei doi au fost şi sunt
preocupaţi nu numai de a cerceta, ci şi, mai ales, de a construi, valida şi întemeia
ştiinţific interpretarea unui instrument psihodiagnostic cât mai complet. Din 1985, când
lansează prima variantă a inventarului de personalitate NEO, cercetările lor s-au
focalizat pe descoperirea şi validarea faţetelor factoriale ale celor cinci mari factori şi,
de asemenea, pe construirea unui model interpretativ care să justifice faptul că
trăsăturile de personalitate sunt factori determinativi, deci explicativi, pentru
comportament.
Acest model a fost prezentat pentru prima dată în iulie 1994 la Madrid, la a
VII-a Conferinţă Europeană de Psihologie a Personalităţii. În articulaţiile acestui
„model al persoanei“ sau, am putea spune, al naturii umane, personalitatea apare ca
una dintre subdiviziunile fundamentale, alături de abilităţile cognitive şi de cele fizice
precum şi de alte aspecte care intră în alcătuirea personalităţii ca „material“ brut.
Urmărindu-le, putem înţelege ce şi cum abordăm, din complexul de fapte psihice, prin
chestionarele de personalitate.
În această concepţie, psihodiagnoza nu abordează direct aceste tendinţe bazale,
în măsura în care ele nu sunt direct observabile şi funcţionează ca şi constructe
ipotetice. Ceea ce interesează psihologul nu este atât analiza de fineţe a proceselor de
transformare care se petrec ori s-au petrecut în decursul dezvoltării individului şi care
au dus la ceea ce cunoaştem aici şi acum prin instrumentele de măsurare, ci ceea ce
autorii numesc adaptările specifice, respectiv felul cum au fost modelate tendinţele de
bază prin influenţele externe şi influenţele interne.
Explicaţiile comportamentului prezent nu au nevoie de specificarea
mecanismelor cauzale, deşi ei recunosc că este util uneori să cauţi şi să reuşeşti să
specifici aceste procese intermediare, „în special pentru că astfel de procese pot oferi
posibilităţi de intervenţie“ (McCrae & Costa, 1994). Psihologul nu poate schimba
trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului, dar explicarea sau cunoaşterea
corectă a acestora şi a felului cum ele intervin în problemele existenţiale ale persoanei
îl poate ajuta să reducă la un minim dificultăţile şi incongruenţele.
Greşeala multor psihologi sau diagnosticieni este confuzia dintre
comportamente şi trăsăturile propriu-zise, ceea ce poate duce la o a doua confuzie,
respectiv la o greşită punere în legătură a trăsăturilor şi motivelor.
Având ca scop declarat clarificarea acestor tipuri curente de inferenţe eronate,
teoria celor 2 autori indică faptul că modurile de comportament specifice pot fi
explicate de motive, motivele putând fi explicate, la rândul lor, ca expresii ale
tendinţelor fundamentale.
Trăsăturile bazale, faimoşii superfactori ai personalităţii – nevrotism, extraversie,
deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate – apar dispoziţii psihice fundamentale, care
nu trebuie, în nici un caz, privite ca şi constructe biologice; ele rămân constructe
psihice care sunt, la rândul lor, „servite“ de structurile (bazele) biologice (Costa &
McCrae, 1992).
Personalitatea, aşa cum se constituie sau s-a constituit, este supusă unor
influenţe endogene, denumite de autori tendinţe bazale (concepte ipotetice, care nu pot
fi direct observate de psiholog dar pot fi inferate) şi influenţe exogene, sau externe.
Trăsăturile de personalitate apar ca subdviziune majoră a tendinţelor de bază, alături de
abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale psihismului.
Influenţele externe, reunind în model cadrul socio-cultural în care se formează
persoana dar şi sistemul de evenimente de viaţă, cu întăririle pozitive sau negative
primite de individ de-a lungul vieţii personale, operează asupra individului în
dezvoltarea sa ontogenetică. Aceste influenţe externe pot fi rezumate prin conceptul de
„situaţie existenţială“.
Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi
trăirilor care formează viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune
temporală a biografiei obiective, care include gânduri, sentimente, acţiuni, deci ceea ce
evaluează de obicei ceilalţi, cei din jur, şi la care se raportează, desigur, prin procese
dinamice complexe (ce includ, de exemplu, şi atitudinile cuprinse în jocurile de rol şi
statut).
Din tot acest model, punctul de focalizare îl constituie, aşadar, nivelul
„adaptărilor caracteristice“. Conţinutul acestora este format atât de personalitate, cât şi
de cultură, adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie
expresia fenotipică a trăsăturilor. Deci acele obiceiuri, atitudini, deprinderi, valori,
motive, roluri, relaţii care definesc „identitatea contextualizată“, persoana pusă în
contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează.

2. Chestionarul NEO PI R. Prezentarea factorilor şi faţetelor

NEO PI R şi variantele respective apar sub forma unui chestionar cu itemi.
Răspunsurile subiectului, evaluate pe o scală în cinci puncte, sunt înscrise fie pe o foaie
de răspuns pe care se aplică grilele respective, fie se înregistrează pe un computer.
Forma profilelor de răspuns, obişnuită în cazul multor chestionare mari, este dublată şi
de o formă abreviată, destinată subiectului, standard, pe care se vizează aspectele
personalităţii prin care se caracterizează în general, conform scorurilor globale la cele
cinci dimensiuni.
NEO PI R nu furnizează toate informaţiile necesare unei evaluări cuprinzătoare
a personalităţii; în funcţie de scopul testării şi situaţia persoanei, asemeni oricărui alt
instrument, se vor corobora datele din interviuri anamnestice, examinări privind starea
mentală, examinări privind nivelul de performanţă al diferitelor capacităţi cognitive.

NEVROTISM (N)
Este considerat domeniul cel mai cercetat al personalităţii. Definit ca stabilitate
emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa, McCrae, 1992). Tendinţa
generală de a trăi afecte precum teama, tristeţea, jena, mânia, vinovăţia, dezgustul
reprezintă miezul acestui factor. În măsura în care acest tip de afectivitate influenţează
adaptarea, în conţinutul acestei dimensiuni intră şi tendinţa de a avea idei iraţionale,
scăderea capacităţii de control al impulsurilor, a capacităţii de a face faţă stresului.
Dimensiunea ca atare reprezintă aspecte ale normalităţii psihice.
Extrema nevrotismului – scorurile înalte – este interpretabilă în sensul unui risc
de a dezvolta tulburări psihiatrice, dar fără ca semnificaţia psihopatologică să fie
obligatorie: pot exista situaţii de scoruri înalte fără ca vreo tulburare psihiatrică să
poată fi diagnosticată ca atare.
N1: Anxietatea
Reprezintă tendinţa de a trăi temeri, îngrijorări, nelinişti, nervozitate, precum şi
de a prezenta o anxietate liberă, nefixată pe anumite conţinuturi. Nivelele înalte, deşi
scala nu măsoară fobii sau temeri specifice, pot antrena şi astfel de simptome. Nivelele
scăzute reprezintă calmul, relaxarea.
N2: Ostilitatea
Nivelul înalt semnifică tendinţa spre stări frecvente de mânie, stări de frustrare,
înverşunare. Exprimarea propriu-zisă a acestor stări afective depinde în bună măsură
de nivelul agreabilităţii. Există o corelaţie între dezagreabilitate şi ostilitatea înaltă.
Polul opus reprezintă tendinţa de a nu se înfuria uşor, de a prezenta o stare prevalentă
de confort psihic.
N3: Depresia
Este cel mai bun predictor pentru starea de bine, de „fericire generală“. Polul
depresiv indică tendinţa spre a trăi predominant afecte de tip depresiv: stări de
vinovăţie, tristeţe, descurajare, lipsă de speranţă, singurătate. Polul opus înseamnă
inexistenţa acestei tendinţe, dar nu şi predominarea stărilor de veselie şi lipsă de griji,
acestea fiind aspecte care ţin de extraversie.
N4: Conştiinţa de sine (exagerată)
A fost descris drept un factor de anxietate socială şi timiditate în sensul
accentuării stărilor afective de ruşine, sensibilitate la ridicol, de a se simţi încurcat în
prezenţa altora, de a trăi sentimente de inferioritate. Polul opus nu atrage şi stări de
încredere sau abilităţi sociale, dar indică faptul că astfel de persoane se tulbură mai
puţin în situaţii sociale penibile.
N5: Impulsivitate
Incapacitatea de autocontrol a impulsurilor şi dorinţelor. Dorinţele (de a fuma,
poseda, mânca…) sunt percepute ca fiind prea puternice, individul se simte incapabil
să le reziste, deşi ulterior poate regreta un anumit comportament. Polul opus prezintă
capacitatea de a rezista la tentaţii şi frustrări. Impulsivitatea nu înseamnă, în această
faţetă, nici spontaneitate, nici timp rapid de decizie, nici asumarea riscului.
N6: Vulnerabilitate
Aspectele psihice ale acestei trăsături se referă la vulnerabilitatea faţă de stres.
Astfel, polul ridicat semnifică incapacitatea de a face faţă stresului, cu tendinţa de a
deveni panicaţi, lipsiţi de speranţă în situaţiile de urgenţă. Polul scorurilor joase
antrenează autoaprecierea de competenţă şi stăpânire în faţa stresului.
EXTRAVERSIA (E)
Domeniul dimensiunii extraversie, aşa cum apare din cercetările empirice,
cuprinde o multitudine de trăsături, mai ales pe acelea care sunt uşor sesizabile în
comportamentul curent. Nu ne putem aştepta ca o serie de aspecte specifice
extraversiei sau introversiei, dar mai puţin vizibile sau observabile direct, să fie clar
delimitate (v. Jung, 1921). De asemenea, din acelaşi motiv, comportamentul introvert
este şi mai sărac în aspecte diferenţiale.
Astfel, extravertul apare sociabil, se simte în largul său printre oameni şi grupuri mari,
este afirmativ, activ, vorbăreţ; îi place ceea ce este excitant, stimulativ, are o dispoziţie
generală veselă, energică şi optimistă. În cultura americană, de exemplu, prototipul
extravertului este vânzătorul, comerciantul, întreprinzătorul.
Faţetele extraversiei
E1: Căldură / entuziasm
Faţetă relevantă pentru extraversia percepută, indică un comportament dominat
de afectivitate şi prietenos; persoane care se apropie uşor de ceilalţi, se ataşează uşor.
La polul opus nu apare cu necesitate lipsa de compasiune pentru alţii sau ostilitatea, ci
un mod mai distant, formal, rezervat de conduită. În cercetările lui Costa şi McCrae,
apare ca fiind faţeta cea mai apropiată de superfactorul agreabilitate în relaţiile
interpersonale, dar se distinge printr-un aspect de cordialitate şi participare caldă,
afectivă care nu este inclusă în agreabilitatea propriu-zisă.
E2: Spiritul gregar
Definit ca preferinţă pentru compania altora. Polul opus indică tendinţa
contrară, de a evita chiar compania altora.
E3: Afirmarea
Faţeta indică un comportament dominant, plin de forţă, cu ascendenţă socială;
persoane care vorbesc cu uşurinţă, fără să ezite şi devin de obicei liderii grupurilor de
apartenenţă. La polul opus sunt cei care preferă să rămână în fundal şi să lase altora
grija afirmării sau vorbirii.
E4: Activismul
În comportament se relevă printr-un tempo ridicat, plin de energie, nevoia de a
face mereu ceva. Polul opus indică preferinţă pentru loisir, un tempo mai relaxat, fără
ca acestea să fie interpretabile ca lene, comoditate.
E5: Căutarea excitării
Indică o preferinţă pentru stimulare, o viaţă excitantă; astfel de persoane preferă
culorile vii, mediile zgomotoase, pericolul. La polul opus, preferă o anumită monotonie
pe care ceilalţi ar putea-o considera plictisitoare. La extrem, factorul poate fi un indiciu
pentru comportamentul de tip psihopat, aşa cum este descris de MMPI.
E6: Calitatea pozitivă a stărilor emoţionale
Reprezintă tendinţa de a trăi stări emoţionale pozitive precum bucuria, veselia,
fericirea, iubirea, excitarea; persoanele râd cu uşurinţă, sunt optimiste şi satisfăcute de
viaţă. Cercetările lui Costa & McCrae indică sentimentul de satisfacţie în faţa vieţii şi
de fericire, corelat atât cu factorul nevrotism (corelaţie negativă), cât şi cu extraversia.
Faţeta E6 apare empiric drept cea mai relevantă în predicţia stării de fericire. La polul
opus, fără a fi cu necesitate nefericiţi, indivizii sunt mai puţin exuberanţi şi lipsiţi de
vervă.
DESCHIDEREA (O)
Mai puţin cunoscut decât ceilalţi doi, există un relativ dezacord în privinţa
conţinutului de trăsături ale acestui superfactor.
Elementele care apar în cercetările empirice ale lui Costa şi McCrae sunt:
imaginaţia activă, sensibilitatea estetică, atenţia pentru viaţă şi simţămintele interioare,
preferinţa pentru varietate, curiozitatea intelectuală, independenţa în modul de a gândi
lucrurile. Aceste aspecte nu se asociază în mod necesar cu educaţia sau cu inteligenţa
generală; de aceea, autorii preferă denumirea de „deschidere“, alternativei de „factor
intelectual“. Sunt cuprinse şi aspecte stilistice ale inteligenţei dar numai parţial, precum
gândirea divergentă. Pot exista persoane inteligente dar cu o gândire limitată la
realitatea trăită şi reversul, indivizi foarte deschişi dar cu o capacitate intelectuală
modestă.
Faţetele deschiderii
O1: Deschidere spre fantezie
Cu o imaginaţie vie, visează nu pentru a scăpa din situaţie, ci pentru că astfel îşi
creează o viaţă interioară bogată şi plină. Cei aflaţi la polul opus sunt mai prozaici,
preferă ca mintea să le lucreze în limitele a ceea ce fac aici şi acum.
O2: Deschidere în plan estetic
Persoane care apreciază profund arta şi frumosul (poezia, muzica, pictura îi
captează), fără ca aceasta să implice şi talent artistic dezvoltat sau bun gust; mai
degrabă, acest tip de deschidere îi conduce spre lărgirea cunoştinţelor din domeniile
respective. La polul opus sunt cei fără interes pentru artă şi frumos.
O3: Deschidere spre modurile proprii de a simţi
Aspectele acestei faţete vizează o apreciere faţă de trăirile şi sentimentele
interioare; emoţiile fiind considerate ca o parte importantă a vieţii, ele sunt şi foarte
diferenţiate şi, în acelaşi timp, mai profunde decât la alţi oameni. La polul opus,
afectele sunt mai puţin diferenţiate, mai degrabă directe, lipsite de nuanţe, persoanele
de acest tip nici nu le acordă vreo atenţie deosebită.
O4: Deschidere în planul acţiunilor
Există la acest factor, dominantă, dorinţa de a încerca fel de fel de activităţi, noi
locuri sau chiar de a mânca mâncăruri noi, neobişnuite. De-a lungul timpului, încearcă
tot felul de hobby-uri. La polul opus, se manifestă nevoia de a se ancora în ceea ce este
deja încercat sau „adevărat“, de a nu se schimba nimic.
O5: Deschiderea în plan ideatic
Numit de unii „curiozitate intelectuală“ (Fiske, 1949), factorul implică o
deschidere a interesului, a „minţii“ pentru noi idei, aspecte neconvenţionale, preferinţa
pentru discuţii şi argumentări filosofice. Deşi nu implică în mod necesar inteligenţa ca
abilitate înalt dezvoltată, poate contribui în timp la dezvoltarea potenţialului intelectual
(Costa & McCrae). Polul opus indică o curiozitate săracă, interese limitate, centrare pe
o problematică restrânsă.
O6: Deschidere în planul valorilor
Astfel de persoane au ca trăsătură specifică faptul că sunt gata mereu să
reexamineze valorile, fie ele sociale, politice, religioase etc. Nu iau nimic ca garantat.
La polul opus sunt persoanele care tind să accepte autoritatea şi tradiţiile preţuite în
cultura respectivă, fiind în genere conservatori şi dogmatici (Rokeach, 1960).
AGREABILITATEA (A)
Factorul agreabilitate apare, asemeni extraversiei, ca dimensiune pregnant
interpersonală. Aspectele centrale ale factorului sunt: altruismul, un comportament
cooperant, simpatetic şi de ajutorare a altora, cu tendinţa de a-i considera pe ceilalţi la
fel de simpatetici şi gata să le ofere sprijinul. Uneori, nivelele înalte semnifică şi tipul
de persoană dependentă (Costa & McCrae, 1990).
Opusul descrie un comportament dominant şi antagonist, egocentric, sceptic
faţă de intenţiile altora, competitiv. Adesea, empiric, reprezintă o persoană narcisistă,
antisocială, uneori cu posibile tulburări de tip paranoid (Costa & McCrae, 1990).

Faţetele agreabilităţii
A1: Încredere
Factorul indică în plan empiric o dispoziţie spre un comportament încrezător,
care îi consideră pe ceilalţi oneşti şi bine intenţionaţi. La polul opus apar cinicii şi
scepticii, care îi consideră pe ceilalţi fie periculoşi, fie lipsiţi de onestitate.
A2: Sincer în exprimarea opiniilor, în conduită
Un astfel de factor, intrat în componenţa agreabilităţii, se referă la un mod
deschis, sincer, franc şi ingenios de manifestare. La polul opus sunt cei cărora le place
să-i manipuleze prin ceilalţi prin flatări, înşelăciune, minciună şi care consideră aceste
tactici drept deprinderi sociale necesare, iar pe cei opuşi lor îi consideră naivi.
Autorii observă, relativ la interpretarea factorului, necesitatea de a nu extinde
semnificaţia sa dincolo de comportamentul interpersonal; astfel de persoane tind ca în
modul de a-şi exprima gândurile, emoţiile reale să fie indirecţi, precauţi, manipulând
felul de exprimare. Deci nu trebuie interpretat ca fiind ei înşişi manipulativi şi lipsiţi de
onestitate.
A3: Altruism
Astfel de persoane au interes activ pentru binele altora, sunt generoşi, plini de
consideraţie, gata să ajute. La polul opus sunt cei centraţi pe propria persoană, care
ezită să se amestece în problemele altora.
A4: Bunăvoinţa
Factorul se manifestă mai ales la nivelul conflictului interrelaţional: persoane
care au tendinţa să cedeze, să-şi inhibe agresivitatea, să uite, să ierte; relevantă este
blândeţea şi amabilitatea. La polul opus, agresivitatea, tendinţa spre competiţie şi
exprimarea directă a mâniei, enervării, furiei.
A5: Modestia
Modeşti, umili fără să le lipsească în mod necesar încrederea în sine sau
aprecierea. Polul opus aparţine celor care se consideră superiori altora, iar ceilalţi îi
consideră aroganţi sau încrezuţi. Nivelul patologic al lipsei de modestie face parte din
sindromul narcisist.
A6: Blândeţea
Faţeta indică atitudini de simpatie şi preocupare faţă de semeni: sunt sensibili la
nevoile altora, la latura socială a politicului. La polul opus sunt cei mai duri, cu inima
„împietrită“, prea puţin simţitori şi deloc miloşi; se consideră realişti, raţionali, conduşi
de logica rece.
CONŞTIINCIOZITATEA (C)
Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul capacităţii de
autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care îşi definesc
şi urmăresc scopurile, hotărâţi şi cu voinţa formată. Autorii americani consideră că
realizările de valoare din orice profesie, fie şi una artistică, ţin de acest superfactor şi
de faţetele sale. Sunt oameni scrupuloşi, de încredere, punctuali. Polul opus nu se
caracterizează cu necesitate prin lipsa de simţ moral, dar apare o mai scăzută exactitate
în aplicarea principiilor morale, o manieră uşuratică de a-şi urmări sau îndeplini
sarcinile. Sunt date empirice care indică tendinţa spre hedonism şi interesul dominant
pentru viaţa sexuală (Costa şi McCrae, 1986).
Faţetele conştiinciozităţii
C1: Competenţa
Conţine sentimentul de a fi competent, capabil, prudent, eficient; sunt oameni
în general pregătiţi pentru viaţă. Polul opus semnifică o încredere redusă în propriile
capacităţi. Dintre cele şase faţete, competenţa se asociază cel mai bine cu stima de sine
şi centrul de control interior (Costa, McCrae şi Dye, 1991).
C2: Ordinea
Indivizi bine organizaţi, limpezi, clari; îşi păstrează lucrurile la locul lor. Polul
opus indică o autoapreciere scăzută privind organizarea şi modul puţin metodic de
lucru. Împins la extremă, factorul de ordine poate face parte din sindromul compulsiv.
C3: Simţul datoriei
Condusă de conştiinţă, de responsabilitatea asumării conştiente, persoana aderă
strict la principiile etice, îşi urmăreşte scrupulos îndatoririle morale. La polul opus
apare un comportament mai degrabă supus întâmplării şi, într-o măsură, nu te poţi baza
şi nu poţi avea încredere într-o astfel de persoană.
C4: Dorinţa de realizare
Factorul structurează atât nivelul de aspiraţie, cât şi perseverenţa în realizarea
lui; reprezintă acei indivizi harnici, care-şi conduc viaţa după o anume direcţie.
Nivelele foarte ridicate însă pot indica o prea mare investire a vieţii exclusiv în această
direcţie, a muncii, a carierei în sensul sindromului „workahoolic“ (ahtiaţi după muncă).
La extrema opusă apar apaticii, chiar leneşii, care nu sunt conduşi de dorinţa reuşitei, le
lipseşte ambiţia şi scopul bine precizat, fără a trăi insatisfacţii pentru nivelul scăzut al
reuşitei.
C5: Auto-disciplina
Reprezintă capacitatea de a începe o sarcină şi de a o duce la bun sfârşit în
ciuda plictiselii sau a altor posibile distrageri ale atenţiei; sunt oamenii care se
motivează pentru a duce la bun sfârşit ceea ce încep. La polul opus, tendinţa este de a
amâna începerea acţiunii, de a se descuraja cu uşurinţă, de a abandona ceea ce au de
făcut, deci o scăzută auto-disciplină. Se face şi aici deosebirea, conform datelor
empirice, între autocontrolul care duce la disciplină şi cel responsabil de impulsivitate;
impulsivii nu rezistă să facă ceea ce nu vor din lipsa stabilităţii emoţionale, în timp ce
ceilalţi nu se pot forţa să facă ceea ce ar dori din lipsa unei motivări adecvate (Costa &
McCrae).
C6: Deliberare
Faţeta reprezintă tendinţa de a gândi atent înainte de a acţiona, chibzuinţa şi
precauţia fiind aspectele centrale ale factorului. La extrema cealaltă apar cei pripiţi,
care acţionează fără să judece consecinţele. În varianta cea mai bună, sunt mai spontani
şi, la nevoie, capabili să decidă.
Factorul este descris în plan adjectival astfel: scrupulos vs. imprecis, precis vs.
dezordonat, harnic vs. inconstant (SACBIF); organizat, sistematic, exact, practic, curat,
eficient, atent, liniştit, conştient, prompt, faţă de dezorganizat, negrijuliu, nesistematic,
ineficient, pe care nu te poţi baza, nepractic, neglijent, inconsecvent, hazardat, neatent
(Goldberg); organizat, ordonat, clar, curat, eficient, planificat, sistematic, exact, cu
autodisciplină, de încredere, faţă de uituc, care nu inspiră încredere, nepractic, fără
disciplină (Wiggins).

3.Cercetări româneşti. Replicarea modelului psiholingvistic în limba română

În prezent, din 1995, NEO PI R face obiectul unor cercetări româneşti, atât
pentru experimentarea unei variante româneşti a testului, cât şi ca măsură de comparare
a datelor unor chestionare pe baza limbii române. S-a realizat validarea şi etalonarea
testului pe populaţie adultă (Minulescu, 2001).
În cadrul ipotezei lingvistice, cercetările conduse de M. Minulescu, au început
din 1994 să se dezvolte din trei direcţii:
 realizarea unei cercetări lingvistice pornind de la lexiconul limbii române,
conform standardelor descrise;
 realizarea unor cercetări empirice pentru evidenţierea termenilor descriptivi
prin imaginea de sine;
 realizarea unei cercetări lingvistice pornind de la dicţionarele de proverbe
autohtone, pentru delimitarea acelor structuri metaforice adecvate ca descriptori
de personalitate.
În urma aplicării procedurilor de selecţie pentru formele liniei clasice de
cercetare şi a coroborării listei de adjective obţinute din lexiconul limbii române cu
lista de adjective obţinute din descrierile empirice (imaginea de sine acceptată,
imaginea de sine cu un conţinut proiectiv, evaluarea unei fiinţe reale şi imaginea de
sine ideală), sunt finalizate
Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o
specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi
ierarhizarea lor. Cercetarea desfăşurată de M. Minulescu, între 1994 - 2002 a condus la
finalizarea a trei instrumente: Chestionarul ABCD-M, Chestionarul "Adolescentul" şi
Listă de adjective.
4. Chestionarul ABCD-M. Prezentarea factorilor şi faţetelor acestora

Cei 5 mari factori în modelarea big - five pentru limba română prezintă fiecare câte 5
faţete. Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de
scale structurale ale celor principale.

Tabelul: Prezentarea factorilor şi faţetelor ABCD-M

FACTORUL I Extraversie - Introversie

EXTRAVERSIE
Activism Optimism Umor Abilitate Afirmare
interpersonală personală
(caută succesul
)
E1 E2 E3 E4 E5
Pasivitate Pesimism Lipsă umor Fără abilităţi Dezinteres
sociale pentru afirmare
INTROVERSIE

FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. Imaturitate, psihopatie

MATURITATE - ADAPTARE NORMALĂ
Încredere în Adaptativ, Prietenos Forţa Forţa eului
ceilalţi conservator inhibiţiei
M1 M2 M3 M4 M5
Manipulativ Rebel Despotism Excitabil, Egocentrism
ostil iritabil
PSIHOPATIE - IMATURITATE, AGRESIVITATE
FACTORUL III: Agreabilitate vs. Lipsa agreabilităţii
AGREABILITATE
Altruism Romantism, Căldură Empatie Onestitate,
sentimentalism afectivă corectitudine
A1 A2 A3 A4 A5
Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei Lipsa
afectivă onestităţii
LIPSA AGREABILITĂŢII

FACTORUL IV: conştiinciozitate vs. lipsă de ordine

CONŞTIINCIOZITATE
Voinţă, Spirit de Raţional, Planificare Control
perseverenţă perfecţionare obiectiv emoţional
C1 C2 C3 C4 C5
Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor Nelinişte,
mobilizării anxietate
LIPSA ORDINII

FACTORUL V: Actualizare vs. Stagnare

ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE )
Aprofundare Toleranţă, Rafinare Independenţă, Creativitate
deschidere personală flexibilitate
Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4
Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent, Non-creativ
intelectuală rigid
STAGNARE (NONEVOLUTIV)

Concepte:

Adaptări caracteristice, conţinutul acestora este format atât de personalitate, cât şi de

cultură, adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia
fenotipică a trăsăturilor. Reprezintă deci acele obiceiuri, atitudini, deprinderi, valori,
motive, roluri, relaţii care definesc „identitatea contextualizată“, persoana pusă în
contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. Între tendinţele bazale şi
adaptările caracteristice ce constituie expresia directă a personalităţii au avut loc şi au
loc mereu procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. Individul intră în
viaţă cu anumite dispoziţii particulare, cărora li se dă culoare locală şi sens prin cultura
prevalentă, prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism.
agreabilitatea, ca dimensiune pregnant interpersonală. Aspectele centrale ale
factorului sunt: altruismul, un comportament cooperant, simpatetic şi de ajutorare a
altora, cu tendinţa de a-i considera pe ceilalţi la fel de simpatetici şi gata să le ofere
sprijinul.
conştiinciozitatea, Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul
capacităţii de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care
îşi definesc şi urmăresc scopurile, hotărâţi şi cu voinţa formată.
deschidere, elementele care apar în cercetările empirice ale lui Costa şi McCrae legate
de acest superfactor sunt: imaginaţia activă, sensibilitatea estetică, atenţia pentru viaţă
şi simţămintele interioare, preferinţa pentru varietate, curiozitatea intelectuală,
independenţa în modul de a gândi lucrurile. Aceste aspecte nu se asociază în mod
necesar cu educaţia sau cu inteligenţa generală; de aceea, autorii preferă denumirea de
„deschidere“.
dezvoltare, se referă, specific pentru personalitate, la procesul de schimbări care are
loc de-a lungul întregii vieţi a individului; Prin schimbare ne referim în acest context la
modificări calitative sau cantitative în structură şi funcţionare. (DP 85)
extraversie, trăsătură de bază a personalităţii care imprimă anumite caracteristici
persoanei: extravertul apare sociabil, se simte în largul său printre oameni şi grupuri
mari, este afirmativ, activ, vorbăreţ; îi place ceea ce este excitant, stimulativ, are o
dispoziţie generală veselă, energică şi optimistă.
factor, în general, orice aspect care are o influenţă cauzală asupra unui fenomen; prin
extindere, factorul este o variabilă independentă. În statistică, un produs al analizei
factoriale, numere într-o matrice factorială; analiza factorială ideală identifică un
număr mic de factori fiecare ortogonal faţă de ceilalţi. Factorii care apar în urma
analizei factoriale trebuie să fie examinaţi subiectiv pentru a determina dacă reprezintă
dimensiuni psihologice evidente. Există o tendinţă mai ales când tehnica analizei
factoriale se aplică inventarelor de personalitate, să se identifice factorii care apar cu
trăsăturile. Strict vorbind, factorul nu este o trăsătură; trăsătura este inferată pornind de
la factorul obţinut, reprezintă o regularitate subiacentă bazei de date de la care s-a
pornit, astfel că cei doi termeni, trăsătură şi factor nu trebuie consideraţi sinonimi.
Pentru a putea să stabilim o trăsătură validă avem nevoie de informaţii adiţionale. (DP
85)
imaginea de sine, ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei.
Răspunsurile la chestionarul de personalitate sunt legate cel mai mult şi, desigur, cel
mai direct, de acest nivel al imaginii de sine. Imaginea de sine nu este un aspect
singular ci o organizare de idei, un model de percepere legată de eul propriu. Odată
stabilizată, imaginea de sine furnizează un ecran sau un filtru prin care este perceput,
văzut, evaluat sau înţeles orice altceva. Felul cum se percepe ce simte despre sine o
persoană este, în ultimă instanţă, influenţat de o multitudine de experienţe trăite acasă,
la şcoală, în diferite grupuri sociale din care face parte.
model, în engleză şi uneori preluat ad literam în limba română "patern", se referă fie
la un model sau un eşantion, fie la o configuraţie sau grupare de părţi sau elemente cu
o structură coerentă. Analiza de patern este o tehnică statistică prin care se încearcă
descoperirea setului de itemi de test care au o "apartenenţă" comună. (DP 85)
modele circumplexe (structurale), modele complexe, cu o natură geometrică sub
aspectul reprezentării spaţiale, în care vectorii trăsăturilor sunt caracterizaţi de poziţiile
lor unghiulare într-un spaţiu bidimensional sau tridimensional. Modelele circumplexe,
prin natura lor, dau o mai mare şansă de identificare a unor clusteri de trăsături care
sunt, din punct de vedere semantic, coezive. O etapă ulterioară a fost de a integra toţi
superfactorii şi modelele circumplexe în adevărate modele geometrice, cu mai mult de
două dimensiuni.
nevrotism, definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare
(Costa, McCrae, 1992). Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama, tristeţea, jena,
mânia, vinovăţia, dezgustul reprezintă miezul acestui factor
ortogonal, în unghi drept: caracteristica unui set de variabile din cadrul unui
experiment independente între ele. Soluţia ortogonală se aplică în analiza factorială în
care axele ce reprezintă factorii subidiari se situează astfel că au o poziţie în unghi
drept unul faţă de celălalt; într-o astfel de soluţie, factorii nu corelează. Trăsătura
ortogonală: în matricea de analiză factorială, orice trăsătură care este independentă de
oricare alta.
psihodiagnoză, în viziunea autorilor americani este un proces sistematic care are două
etape: 1. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri
obţinute de la subiect) şi 2. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar
putea determina aceste regularităţi, aceste tipuri sau modele de comportament. Dacă,
aşa cum este firesc, ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări, observăm că,
asemeni evaluărilor cotidiene, şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor
aspecte care le relativizează. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate
depinde de măsura în care certifică, pe de o parte, stabilitatea lor în timp, ceea ce dă
posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi, pe de altă parte, sunt argumente ce
indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific.
psiholingvistică, un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX, în care centrarea este pe
studiul comportamentelor care sunt lingvistice. Datorită ubicuităţii comportamentului
verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia
cognitivă, memorie, procesarea informaţiilor, sociolingvistică, neuropsihologie,
psihologie clinică. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai
fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea
comportamentului şi personalităţii.
tendinţe sau trăsături bazale, faimoşii superfactori ai personalităţii – nevrotism,
extraversie, deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate – apar aici ca dispoziţii psihice
fundamentale. Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate
şi biografia obiectivă a persoanei, care include comportamentele specifice, nu există o
legătură directă. Trăsăturile de personalitate apar ca subdviziune majoră a tendinţelor
de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale
psihismului.
trăsătură de personalitate, reprezintă o dispoziţie sau caracteristică subiacentă
presupusă care poate fi folosită ca o explicaţie pentru regularităţile sau aspectele
consistente dale comportamentului acesteia. În sens mai larg, o descriere a modurilor
de comportament, percepere, gândire caracteristice pentru o persoană; acest sens este
folosit strict descriptiv, fără existenţa unei intenţii explicative. (DP 85)
trăsătură, în genere o caracteristică rezistentă care poate servi ca explicaţie pentru
regularităţile comportamentale observate la acea persoană, pentru ceea ce este
consistent în comportamentul ei. Trăsătura este o entitate teoretică care este folosită
pentru a explica consistenţele comportamentale ale persoanei sau diferenţele dintre
consistenţele comportamentale a mai multor persoane; în acest sens, este incorect să
utilizăm termenul pentru a desemna aceste aspecte comportamentele în sine. (DP 85)
tulburare de personalitate, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a
personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi
modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre
simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific,
o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca
dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate
relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări:
tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică,
paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a
afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a
incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu
tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare
mentală ale cărei trăsături esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund
înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme
până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.
Tulburările de personalitate pot fi recunoscute în general în copilărie sau adolescenţă şi
continuă de-a lungul vieţii adulte. (DP 85)

TEMA VII INVENTARUL DE PERSONALITATE TIPOLOGIC MYERS BRIGGS

1. Teoria lui C.G. Jung privind tipologia de personalităţii

Indicatorul de tipuri Myers- Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii

legat de psihologia analitică a lui Carl G. Jung, vizând tipologia de personalitate construită de-
a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă, dintre eul conştient şi
conţinuturile inconştiente, şi a celor patru tipuri de funcţii de cunoaştere.

Autorul, C.G.Jung descrie şi aduce argumente empirice privind existenţa şi dinamica

unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului.

Carl Gustav Jung, 1875 – 1961

Psihiatru şi psiholog elveţian, întemeietor al psihologiei analitice şi a

modelului de analiză de profunzime şi psihoterapie care îi poartă
numele.

Introduce în viziunea sa structurală şi dinamică asupra psihicului,

 instanţa denumită inconştient colectiv, precum şi documentează
ştiinţific relevanţa psihologică a unor formaţiuni psihice precum:
arhetipurile, complexele, etc. precum şi modalităţi dinamice de
funcţionare precum individuarea, funcţia simbolică etc. Se
diferenţiază net de psihanaliza freudiană, prin amploarea viziunii
sale şi prin accentul pus pe sensul vieţii umane şi pe dezvoltarea
conştiinţei.

Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient, psihicul inconştient personal şi
matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. În dinamica dintre cele
trei instanţe intervin, complementar, aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra
personalităţii umane.

Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor

spre a prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere, care, prin exersare
conduce la un sentiment de "competenţă personală" iar întărirea succesului se generalizează
şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicarea aceloraşi abilităţi. Această
dinamică conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă, deprinderi şi
comportamente asociate acestei funcţii. În acest context, tipologia jungiană descrie reacţii şi
preferinţe curente, aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de
orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial, extravert
senzorial, introvert intuitiv, extravert intuitiv, introvert logic, extravert logic, introvert afectiv,
extravert afectiv, cf. tabelului 6. Sunt, de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare, în situaţia
când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. O descriere mai extinsă apare în M.
Minulescu, Introducere în analiza jungiană, 2001.

Tabel: Descrierea celor 8 tipuri psihologice bazale

Denumirea tipului Descriere abreviată

Tipul gândire extravertă: ET Persoane care trăiesc în concordanţă cu

reguli precise; tind să-şi reprime
sentimentele şi emoţiile, pentru a rămâne
obiectivi dar, ca urmare, tind şi spre
dogmatism în gândire şi opinii

Tipul afectiv extravert: EF Persoanele de acest gen reprimă analiza

logică şi tind să evalueze preponderent din
prisma valorii afective; se conformează
valorilor, obiceiurilor şi tradiţiilor în care s-
 au format. Empatici şi deosebit de sensibili
la expectaţiile şi opiniile altora.

Tiul senzorial extravert: ES Se centrează pe informaţiile senzoriale,

caută noi senzaţii şi experienţe. Tind să fie
orientaţi şi legaţi de realitatea imediată,
trăită şi se pot adapta cu uşurinţă la situaţii
şi oameni.

Tipul intuitiv extravert: EN Au o capacitate acută de a simţi şi exploata

oportunităţile ceea ce îi ajută în politică sau
afaceri; sunt atraşi de idei noi şi tind să se
manifeste creativ dar şi să inspire pe alţii
spre realizări şi reuşite.

Tipul gândire introvertă: IT Persoanele nu se descurcă bine în relaţiile

interumane, au dificultăţi în comunicarea
ideilor proprii şi dau aparenţa de răceală şi
lipsă de consideraţie pentru ceilalţi; au o
capacitate de acţiune practică ineficientă.

Tipul afectiv introvert: IF Trăiesc mai ales în planul experienţelor

afective şi a valorilor afective pe care şi le
construiesc în plan interior; din afară, par
misterioşi şi inaccesibili şi tind să fie tăcuţi,
modeşti, cu o puţină consideraţie pentru
sentimentele celorlalţi.

Tipul senzorial introvert: IS Persoane predominant iraţionale, care

trăiesc relativ detaşaţi de viaţa de fiecare zi;
privesc majoritatea activităţilor umane cu
benevolenţă şi amuzament dar sunt foarte
sensibili în plan estetic, se centrează pe
propriile senzaţii, reprimă intuiţia.

Tipul intuitiv introvert: IN Persoane care se centrează puternic pe

propriile intuiţii dar au puţin contact cu
realitatea practică. Sunt vizionari, visează
„cu ochii deschişi”. Sunt greu de înţeles de
cei din jur şi uneori le apar acestora ca
ciudaţi şi excentrici
2. Inventarul tipologic Myers-Briggs - forma G

Myers-Briggs Type Indicator (Indicatorul tipologic Myers-Briggs, MBTI) este un

chestionar de evaluare a personalităţii, creat de Katherine Briggs şi Isabel Myers, mamă şi
fiică, care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. Rezultatele
MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali; chestionarul se adresează
personalităţii normale şi nu este conceput ca un test clinic.

2.1. Atitudinile: Extraversia (E) si Introversia (I). Preferinţa J./P.

Cea mai mare parte a "Tipurilor psihologice" a lui Jung (1921) este consacrată istoriei
şi descrierii extraversiei şi introversiei. Acestea sunt văzute ca atitudini complementare sau
ca orientări complementare în raport cu viaţa.

Jung a descris orientarea extraversie versus introversie (EI), precum şi funcţiile

complementare senzorialitate - intuiţie (SN) şi gândire-afectivitate (TF) în mod explicit în
operele sale. La nivelul testului MBTI, alături de orientarea spre lumea exterioară,
extraversie, şi de orientarea spre lumea interioară, introversie, conform Jung, este descrisă şi
complementaritatea JP. Aceasta reprezintă orientarea predilectă spre raţionalitate sau
orientarea judicativă (J, de la "judgement", raţiune) şi, respectiv, orientarea predilectă spre
non-raţional sau percepţie (P, de la "perception").

Preferinţa JP aşa cum este reţinută în formula tipologică are două utilităţi. În
primul rând, descrie atitudini şi comportamente faţă de lumea înconjurătoare, relativ
stabile, identificabile la un mare număr de indivizi. În al doilea rând, este folosită, în
conjuncţie cu EI, pentru a stabili care dintre cele două funcţii preferate este cea
dominantă şi care este cea auxiliară. Această recunoaştere a potenţialităţii funcţiei JP
şi dezvoltarea subsecventă a teoriei sale este contribuţia adusă de Briggs şi Myers la
teoria tipurilor psihologice.

2.2. Descrierea scalelor MBTI

Cele patru scale măsurate de MBTI sunt:
I. EI: preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire - Introvertire

II. SN: preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea - Intuiţia

III. TF: preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică - Afectivitatea

IV. JP: preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata - Percepţia
Scala E-I: descrie modul cum este orientată energia la dispoziţia eului

Extravert

Cei care prefera extraversia tind să-şi fixeze atenţia către lumea exterioară şi către
mediul exterior. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmplă în lumea din jurul lor şi tind
să-şi focalizeze energia către mediu. Ei preferă să comunice prin viu grai şi nu prin scris. Simt
nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege şi de aceea tind spre acţiune.

Introvert

Introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi

aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. Introverţii sunt mai interesaţi şi
mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din
timp să stea singuri. Ei preferă să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi, astfel,
înainte de a acţiona, adesea meditează la ce au de făcut.

Scala S-N: descrie modul cum este percepută informaţia

Senzorial
Simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce există
"acolo", ori se întâmplă efectiv. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi, metaforice, ci pline
de putere de evocare, vizuale, colorate, grăitoare. Tipurile senzitive tind să accepte şi să
lucreze cu ceea ce este dat "aici şi acum", fiind astfel realişti şi practici. Excelează în situaţiile
în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte sau date concrete.

Intuitiv
Cealaltă cale de a afla este intuiţia, care îţi dezvăluie înţelesul, realităţile şi
posibilităţile ce se află dincolo de informaţia transmisă de simţuri. Intuiţia cercetează
ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. Dacă preferi intuiţia, devii expert în
descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi
inspiraţia.

Scala T-F indică felul cum iei decizii. Scala T-F este singura scală care se cotează diferenţiat în
funcţie de sexul subiectului.

Logic, raţional

Odată dobândită informaţia printr-una din căile perceptive, ea trebuie folosită.

Tipurile "T" folosesc gândirea ca metodă conclusivă, prezicând consecinţele logice ale unei
alegeri specifice sau ale unui act particular. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv, pe
baza cauzei şi efectului, iei decizia analizând şi cântărind dovezile, inclusiv realităţile
neplăcute. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. Ei
excelează adesea în analiza situaţiilor de criză, ori care cer adaptabilitate mărită dar nu în
cazurile în care se manifestă situaţii ambigue.

Afectiv

Tipurile "F" folosesc afectivitatea ca metodă conclusivă. În acest fel, tipurile "F" iau în
consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur, fără să pretindă că acest
lucru este şi logic. Aceşti oameni preferă să devină empatici, favorabili şi plini de tact în
deciziile lor. Este important de înţeles că termenul "afectivitate" se foloseşte în acest context
cu sensul de "decizii luate pe bază de valori" şi nu se referă la sentimente sau emoţii în sine.

Scala J-P implică răspunsul la problema modului cum abordezi raţional sau iraţional datele de
informaţie asupra realităţii interioare sau exterioare?

Raţional (tradus uneori ca ”judicativ”)

Această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea

exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. Dihotomia descrisă aici se
bazează pe două din scalele anterioare: în relaţionarea cu mediul fie preferi o atitudine
bazată pe evaluare conştientă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice
ori afectiv-valorice), fie preferi o atitudine non-raţională bazată pe percepţie (senzorială sau
intuitivă). Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat, planificat,
să-şi regleze şi controleze viaţa. Ei preferă să păstreze "frânele" situaţiei, preferă să ia decizii.
Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificată, să fie bine
stabilite.

Perceptiv
Cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate, fie prin intuiţie) preferă să
trăiască într-un mod flexibil şi spontan. Preferă să-şi trăiască viata, mai degrabă decât să o
înţeleagă sau controleze, rămân deschişi experienţei, bucurându-se de ea şi având încredere
în abilitatea lor de a se adapta momentului.

Funcţia dominantă
Dintre cele patru funcţii (senzorială - intuitivă; logică - afectivă) două sunt
preferate deoarece sunt mai dezvoltate. Dar dintre cele două, una este mai puternică:
este funcţia cea mai dezvoltată, funcţia numărul unu. Este funcţia care răspunde
prima când te afli în faţa unei informaţii noi. Abia după aceea răspunde a doua
funcţie auxiliară. La cea de-a treia şi a patra funcţie, opuse celor două, se ajunge mai
greu, dar ele în principiu pot fi accesate conştient, formate şi utilizabile – chiar dacă
pe termen mai scurt.
Funcţia dominantă, fiind cea mai dezvoltată, ne este şi cea mai familiară.
Funcţia dominantă se manifestă diferit la extravertiţi şi la introvertiţi. Pentru
primii ea este utilizată înspre afară, spre realitatea din jur, aici şi acum. În schimb la
introverţi, funcţia preferenţială este menită construirii realităţii interioare. cea mai
bună a introvertiţilor este înăuntru, ascunsă.
Temperamentul
Cercetările asupra tipului efectuate de Dr. David Keirsey si Marilyn Bates, la
Universitatea din California, arată că anumite combinaţii de litere sunt atât de strâns
legate între ele încât păstrarea a două litere pentru un tip devine de la sine înţeleasă.
Keirsey şi Bates au constatat că a doua literă în tipul individual determină
temperamentul sau. Dacă a doua literă pentru o persoana este S, atunci următoarea
literă importantă pentru evaluarea temperamentului este ori J, ori P. Dacă a doua
literă este N, atunci următoarea literă importantă în evaluare este ori T, ori F.

Tipuri de temperamente :
SJ (senzorial şi raţional) sau temperamentul epimetean (sau "gardian"). Combinaţia

generează un dezvoltat simţ al datoriei. Persoanele cu aceste litere sunt aşezate, ascultătoare

şi în primul rând doresc să fie de folos grupurilor sociale cărora le aparţin. Se simt cel mai

bine când au obligaţii; vor să fie cei care poartă de grijă întregii lumi. Se simt mai bine atunci

când dau decât atunci când primesc. Fiind cei mai responsabili dintre cele patru

temperamente, deseori devin coloana vertebrală a majorităţii instituţiilor: familie, biserică,

corporaţii, cluburi, bănci şi naţiune. De exemplu, SJ cuprinde aproximativ 38% din populaţia

U.S.A. şi sunt cunoscuţi ca tradiţionalişti sau stabilizatori.

SP (senzorial şi perceptiv) sau temperamentul dionisiac (de asemenea "artizan"). Combinaţia

generează un interes pentru bucuriile vieţii şi distracţie. SP vrea sa fie angajat, implicat, să

facă ceva acum. Frecvent plictisiţi de un status quo, adesea sunt spontani şi impulsivi. Preferă

să lucreze mai ales cu situaţii de criză, pe care le conduc bine în practică, pe căi bine stabilite.

De exemplu, SP cuprinde aproximativ 33% din populaţia USA şi sunt cunoscuţi ca cei care

rezolvă probleme sau negociatori.

NT (intuitiv şi logic) sau temperamentul prometean (de asemenea "raţional"). Combinaţia

generează un interes pentru putere şi intelect. Este cunoscut pentru dorinţa sa de putere - nu

neapărat putere asupra oamenilor, ci putere asupra mediului înconjurător. Ei doresc să fie

capabili să înţeleagă, să controleze, să prezică şi să explice realitatea. Aceasta face din NT

oameni de ştiinţa naturali. Le place teoria abstractă şi construiesc planuri arhitecturale

măreţe pentru viitor. Doresc să fie cunoscuţi pentru competenţa lor. NT cuprinde

aproximativ 12% din populaţia U.S.A. şi sunt cunoscuţi drept vizionari.

NF (intuitiv şi afectiv) sau temperamentul apolonian (de asemenea "idealist"). Se află

în căutarea autenticităţii şi auto-actualizării. Sunt căutători naturali, în căutarea
Sinelui. Doresc să devină aşa cum sunt în realitate. NF este cel mai idealist şi romantic
dintre tipuri. Au mare capacitate de ascultare empatică. Adesea NF au o abilitate
verbală dezvoltată. NF cuprinde aproximativ 12% din populaţia U.S.A. şi sunt
cunoscuţi drept catalizatori.

Concepte:

funcţie dominantă, este funcţia cea mai dezvoltată, funcţia numărul unu. Este funcţia
care răspunde prima când te afli în faţa unei informaţii noi. Este şi cea mai familiară.
preferinţa E-I, descrie orientarea eului spre lumea exterioară, extraversie, faţă de
orientarea complementară spre lumea interioară, introversie
preferinţa JP, implică problema modului cum abordezi raţional sau iraţional datele de
informaţie asupra realităţii interioare sau exterioare
preferinţa S-N, descrie modul cum este percepută informaţia
preferinţa T-F, indică felul cum ia eul deciziile.
temperamentul apolonian, NF -intuitiv şi afectiv
temperamentul dionisiac, SP - senzorial şi perceptiv
temperamentul epimetean, SJ - senzorial şi raţional
temperamentul prometean, NT - intuitiv şi logic
tip de personalitate, în genere orice denumire utilizată pentru a clasifica
personalitatea unui om; există diferite tipologii, fiecare având un sistem propriu de
categorializare dar toate pleacă de la presupunerea că există modele coerente de
comportament sau stiluri consistente dea acţiona care sunt suficient de bine definite ca
să permită clasificarea indivizilor. De fapt, presupunerea are o valoare euristică deşi ca
adevăr absolut rămâne încă o incertitudine. (DP 85)
tipologia jungiană, pornind de la o viziune structurală şi dinamică a psihicului uman,
Jung descrie o tipologie în care intervine modul în care se orientează eul conştient în
raport cu lumea complementar faţă de orientarea inconştientului şi, de asemenea,
intervine felul şi măsura în care eul îşi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul
cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale, funcţia logică şi funcţia
valorică sau afectivă, şi două iraţionale, respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei.
De exemplu, în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă
orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale,
oricare ar fi aceasta. De asemenea complementar, ontogenetic se va dezvolta o a doua
funcţie, secundară, care va avea însă, o orientare introvertă pentru a permite accesul
eului şi înspre alte zone. Complementar, în inconştient se manifestă introversia şi
celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate.
Tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente, aspecte forte şi aspecte
limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la
nivelul eului conştient: introvert senzorial, extravert senzorial, introvert intuitiv,
extravert intuitiv, introvert logic, extravert logic, introvert afectiv, extravert afectiv.
Sunt, de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare, în situaţia când preferinţei dominate
i se adaugă funcţia secundară.

TEMA VIII. CHESTIONARE CONSTRUITE DE H.J.EYSENCK: TEORIA LUI EYSENCK PRIVIND MĂSURAREA
PERSONALITĂŢII; CHESTIONARUL ŞI INVENTARUL DE PERSONALITATE EYSENCK; E.P.Q ŞI E.P.I

1. Teoria lui Eysenck privind structura personalităţii şi măsurarea acesteia

Autorul dezvoltă o teorie asupra personalităţii fundamentală în sistematice studii

experimentale.

Eysenck, Hans (Jurgen) (1916- )

Psiholog englez, născut la Berlin. Studiază în Franţa
şi la Universitatea din Londra; a fost profesor de psihologie
la Universitatea din Londra (1955 - 1983). Mare parte din
munca sa s-a desfăşurat în domeniul cercetării
psihometrice asupra variaţiilor normale ale personalităţii şi
inteligenţei umane şi a fost un critic semnificativ a acelor
opinii care nu au la bază dovezi empirice adecvate.
 Frecvent, se sprijină pe perspectiva genetică: factorii
genetici joacă un rol mare în determinarea diferenţelor
psihologice dintre oameni; are adesea vederi controversate,
mai ales în privinţa studiul diferenţelor rasiale în
inteligenţă.
Concepţia sa asupra structurii şi dezvoltării
personalităţii şi evaluării acesteia este expusă în lucrări
fundamentale precum: Dimensions of Personality, cu Sybil şi
B.C.Eysenck, 1947;The structure of Human Personality,1953;
The Biological Basis of Personality, 1967; The Measurement of
Personality, 1975; Manual of the Eysenck Personality Inventory,
1964; Crime and Personality, 1977; Human Memory: Theory,
Research and Individual Differences, 1977;

Pentru Eysenck, personalitatea este structurată pe 4 nivele interrelaţionale ierarhice:

1. La nivel bazal sunt comportamentele sau actele mentale care apar singular;
2. Urmează în ierarhie deprinderile sau actele mentale habituale;
3. Nivelul al treilea îl reprezintă trăsăturile definite ca şi corelaţii între comportamentele
habituale (o consistenţă observabilă între deprinderi sau acte repetate ale
subiectului);
4. Nivelul ultim, cel mai înalt ca grad de generalizare, îl reprezintă tipul personalităţii,
definit ca şi corelaţie a trăsăturilor sau "constelaţii observabile sau sindroame de
trăsături".
Tipul unei persoane determină trăsăturile ei de personalitate, aceste trăsături
determină modurile obişnuite, habituale de a răspunde, iar aceste obiceiuri la rândul lor
determină răspunsurile ei specifice.

Din perspectiva analizei factoriale, tipul de personalitate corespunde unui factor

general, trăsătura corespunde unui factor de grup, deprinderile sau răspunsurile habituale
corespund factorilor specifici, iar răspunsul specific corespunde unui factor de eroare.

Trăsăturile sau dimensiunile primare ale personalităţii, astfel definite operaţional sunt
deci conceptualizate de Eysenck ca un continuu dimensional, de-a lungul căruia putem afirma
că unele persoane sunt mai aproape de o extremă, altele de cealaltă, altele se află în diferite
poziţii pe acest continuu.

2. Inventarul de personalitate Eysenck şi Chestionarul de personalitate

Chestionarele de personalitate ale lui Eysenck depind de utilizarea măsurătorilor

psihometrice prin care stabileşte ceea ce consideră a fi structuri universale de personalitate.
Acest tip de abordare este nomotetică.

În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck, în esenţă, există trei factori

tipologici cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate - anormalitate:
extraversie vs. introversie, stabilitatea emoţională - vs. instabilitate (nevrotism) şi
adaptabilitate vs. psihotism.

2.1. EPI, Eysenck personality inventory

Primul chestionar din seria dezvoltată de Eysenck este Maudsley Medical

Questionnaire (M.M.Q.- Eysenck, 1952) care cuprinde o scală pentru nevrotism
(emoţionabilitate) formată din 40 de itemi. A urmat Maudsley Personality Inventory (M.P.I.-
Eysenck, 1959), conţinând scale pentru măsurarea nevrotismului şi a extraversiei –
introversiei.

Eysenck Personality Inventory - Eysenck & Eysenck, 1964, adaugă o scală L,

"minciuna", pentru a măsura disimularea. Este realizat în două variante paralele pentru a
permite testarea repetată a aceleiaşi populaţii. De asemenea, limbajul itemilor este ceva mai
puţin pretenţios cu scopul de a fi accesibil şi unor nivele mai puţin educate ale populaţiei.

Interpretarea propriu-zisă a scalelor construite prin analiză factorială înseamnă,

pentru Eysenck, să se meargă dincolo de statistică pentru a se încerca conectarea
dimensiunilor atât cu datele teoretice, cât şi cu cele experimentale, de laborator. Respectiv, în
modul de a înţelege cei doi factori, trebuie să se facă translarea de la nivelul comportamental,
sau fenotip, la cel constituţional / temperamental, sau genotip. În acest sens, introduce şi
modelul bidimensional al temperamentului, în care variaţia comportamentului se exprimă
prin intersecţia introversiei cu instabilitatea emoţională. Astfel, avem următoarele structuri
posibile, denumite de Eysenck prin termeni clasici pentru temperamente: 1. structura
temperamentului coleric, care variază în funcţie de gradul de manifestare al instabilităţii
emoţionale (nevrotism) şi al extraversiei şi cuprinde caracteristici gradate de la sensibil,
neliniştit, agresiv, excitabil spre schimbător, impulsiv, optimist, activ; 2. structura
temperamentală sangvinică, care variază în funcţie de gradul de manifestare al extraversiei şi
al stabilităţii emoţionale şi prezintă caracteristici gradate de la sociabil, deschis, vorbăreţ,
reactiv spre plin de viaţă, fără griji, conducător; 3. structura temperamentului flegmatic, care
variază în funcţie de gradul de manifestare al stabilităţii emoţionale şi al introversiei,
descriptibil prin caracteristici de la calm, mereu temperat, de încredere, controlat spre paşnic,
reflexiv, grijuliu, pasiv; 4. structura temperamentului melancolic care variază în funcţie de
gradul de manifestare al introversiei şi al instabilităţii emoţionale, descriptibil prin trăsături de
la liniştit, nesociabil, rezervat, pesimist, spre sobru, rigid, anxios, plin de toane /dispoziţii
labile.

Scala de minciună conţine 9 itemi care afirmă comportamente sociale dezirabile, dar
pe care marea majoritate a populaţiei le încalcă frecvent în comportamentul informal.
Teoretic, cu cât tendinţa spre disimulare este mai mare, cu atât subiectul va alege răspunsuri
care afirmă respectarea întocmai a conduitelor dezirabile formal. Scala a fost studiată prin
cercetări detaliate (Eysenck, 1970, Eysenck, Nias, Michaelis, 1971) care au demonstrat
unitatea ei factorială. Pe de altă parte, deşi se intenţiona să evalueze numai gradul de
disimulare, s-a descoperit că măsoară un factor stabil de personalitate care ar putea fi
responsabil de un anume grad de naivitate socială.

Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert.

Prima scală reprezintă dimensiunea introversie vs. extraversie. pentru extrema

notelor mari, comportamentul este definit prin extraversie. Extravertul este sociabil, îi plac
activităţile distractive, are mulţi prieteni, simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place
să lucreze de unul singur. Îşi asumă uşor riscul, îi place aventura şi se expune pericolelor.
Tinde spre emoţii puternice, doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. Îi place să facă
glume, este oscilant, optimist, are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea
de sine. Tip artistic, înclinat spre exterior. Concret, alert, cu iniţiativă şi bun organizator.
Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere.

Notele scăzute - în mod obişnuit normarea este în stanine, indică pentru introvert:
este liniştit, retras, introspectiv, are o viaţă interioară bogată. Este tipul gânditor, indicat
pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat
căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. Uşor tensionat, căci îi lipseşte
uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. În relaţiile sociale este rezervat şi distant,
neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). Înclinat spre un mod de viaţă ordonat, nu agreează
agitaţia, îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. Tinde să se subaprecieze.

Caracteristici specifice stabilităţii – instabilităţii emoţionale

Scala a II-a măsoară instabilitate emoţională vs. lipsa emoţionalităţii. Nevrotismul,

este caracteristica comportamentului cu note ridicate; este denumit şi instabilitate
emoţională, este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate, depresie, o scăzută
auto-apreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţiona. Reacţiile emoţionale
puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de
viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale, adesea rigide. Apatia este
caracteristica inversă; la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale, avem de-a face cu
persoane extrem de greu de stimulat emoţional, reacţiile emoţionale sunt slabe ca
intensitate, lente, intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de
apatie, calm "plat" foarte repede după activarea emoţională.

Când subiectul prezintă o notă ridicată la extraversie alături de o notă ridicată la

nevrotism, diagnosticul este instabil extravert; într-o astfel de condiţie în prim plan apar
neliniştea şi sensibilitatea, devine excitabil, agresiv. Dacă este vorba de un introvert, sunt
dominante timiditatea, anxietatea, blocajul emoţional.

2.2. EPQ, Eysenck personality questionnaire

E.P.Q. include şi o a IV-a scală, psihotismul; scală a cărei experimentare a condus autorul
spre cercetări legate de conduita creativă.

Caracteristici specifice dimensiuni de psihotism

Psihotismul este cea mai complexă dimensiune, definită de interrelaţiile dintre
tendinţele spre agresivitate, egocentrism, comportament antisocial şi lipsa de empatie.
Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt, în comportament se remarcă tendinţa dea
produce tulburări, solitudinea, cruzimea, ostilitatea faţă de celălalt, preferinţe pentru
lucruri ciudate şi neobişnuite. La celălalt pol, avem de a face cu persoane socializate, cu
tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale, convenţiilor, drepturilor celorlalţi, cu
nivele de aspiraţie adaptate la realitate.

Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la

comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: "ne ocupăm de
variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în
cazuri extreme". Din această perspectivă, de exemplu, doar la o mică proporţie de persoane
care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică
propriu-zisă. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism, de exemplu,
care include de asemenea, pentru nivele înalte criminalitate, psihopatie, tulburări de tip
maniaco-depresiv. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un
comportament antisocial, aspecte sadice, impulsive şi doar în al doilea rând, ideaţie de tip
paranoid.

Concepte:

condiţionare, în genere, ceea ce depinde de altceva. în studiile de condiţionare descrie

un răspuns care a fost făcut dependent de un stimul iniţial neutru. Termenul original al
lui Pavlov de reflex condiţionat, este denumit în prezent răspuns condiţionat
continuumm, termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică
distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu continuumm-ul
extraversie - introversie); se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni
subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. (DP 85)
distal, depărtat; de exemplu, în percepţie, stimul distal
factor general, factor de grup, factor specific, factor de eroare, sunt nivele ale
analizei factoriale care, din perspectiva teoriei lui Eysenck corespund tipului de
personalitate, trăsăturii de personalitate, deprinderilor sau răspunsurilor habituale şi,
respectiv, răspunsurilor specifice unui subiect.
fenotip, totalitatea însuşirilor, caracteristicilor şi trăsăturilor, a structurilor funcţionale
dobândite în cursul dezvoltării persoanei sub influenţa factorilor ce au acţionat asupra
sa.
genotip, ansamblul caracteristicilor ereditare transmise prin intermediul celulelor
germinale (cadrul genetic) în afara oricăror influenţe peristaltice (de mediu).
priming, pregătirea unui sistem de funcţionare; utilizat în activitatea psihologică
pentru a se referi la faptul că un animal care a răspuns anterior unei stimulări electrice
craniene, poate să nu reuşească să răspundă ulterior dacă nu i se dă una sau mai multe
stimulări de tip priming. În studiul învăţării se referă şa prezentarea unei experienţe
specifice care face un animal mai sensibil sau mai apt să răspundă la o gamă largă de
stimuli.
proximal, apropiat
psihotic, se referă la tulburare psihotică, o condiţie severă de origine organică sau
emoţională a cărei simptome clasice includ iluzia, halucinaţia, comportamente
regresive severe, vorbire incoerentă, dispoziţii dramatic neadecvate; folosit în
combinaţie cu alt termen diagnostic, se referă la condiţia în care unul dintre
simptoamele care caracterizează boală psihică are caracteristici care se aseamănă mult
cu o psihoză (de exemplu, depresie psihotică).
psihopat, ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă
caracterizată prin amoralitate, lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi
vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea.

TEMA IX CHESTIONARUL DE TENDINŢE ACCENTUATE SMIESCHECK

1. Teoria lui K. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate

În cadrul continuum-lui dintre normalitate şi anormalitate - având în vedere aspectele

de structură, funcţionare şi adaptare - din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs.
imature (de exemplu, imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului), putem vorbi de
personalităţi accentuate, personalităţi destructurate şi personalităţi patologice.

Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din

comun, din "media" de manifestare în cadrul populaţiei generale, care manifestă tendinţa de
a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis tulburări de personalitate. Trăsăturile specifice
accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante - în
termeni normativi - nu numai în raport de "medie" dar şi de "abaterile de la medie". Limitele
dintre normal, în termeni cantitativi, tendinţa spre "mediu", accentuat şi dizarmonic nu sunt
fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de
socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările
exterioare.

Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate, dar

în măsura în care ea este socializată şi sublimată, putem vorbi la aceste persoane de o
"adaptare cu note speciale". Accentuarea, în sens pozitiv sau negativ, presupune o
manifestare ieşită din comun în mod constant, indiferent de situaţie. O trăsătură accentuată
evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările
de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii
conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoana se află într-un
dezechilibru constant cu sine şi cu lumea, iar devierea devine fundamentală. Persoana, în
măsura în care are conştiinţa acestei tulburări, a faptului că adaptarea la realitate este
puternic perturbată, se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii.

Karl Leonard, 1968, descrie aceste tipuri din datele empirice clinice şi este cel care
introduce termenul de "personalitate accentuată".

Karl Leonhard

Autorul german aduce în diagnoza personalităţii o teorie fondată

pe practica sa psihiatrică ca medic şi director al Clinicii de
psihiatrie şi neurologie a Universităţii Humboldt din Berlin.
Lucrarea reprezentativă care îi consacră teoria şi practica
terapeutică este Akzentuierte Personlichkeiten, Berlin, 1968.

Pentru Leonhard, trăsăturile specifice accentuării sunt în fapt invarianţi operaţionali

care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la
medie. Sub raportul integrării sociale, autorul demonstrează că personalităţile accentuate
prezintă doar o tendinţă spre patologie dar, când această tendinţă este sublimată, acest
proces face ca şi comportamentul persoanei să se poată încadra între limitele unei
adaptabilităţi sociale „cu note specifice”, sau speciale. Astfel, situând conduita înspre cele
două extreme, accentuarea presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant,
indiferent de situaţie. Cel mai probabil este ca o trăsătură accentuată să evolueze cu un grad
mai mare de probabilitate în sens negativ mai ales când împrejurările de viaţă cu care se
confruntă individul favorizează acest lucru. Când, prin trăsătura accentuată se dezvoltă o
personalitate disarmonică, un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea, suntem în situaţia
negativă în care devierea este puternică, structura şi funcţionalitatea sunt perturbate ceea ce
duce la perturbarea semnificativă a capacităţii de a se adapta la realitate. În această situaţie,
individul are conştiinţa perturbării dar, spre deosebire mai ales de condiţia nevrotică, are
tendinţa să justifice acest lucru în favoarea sa şi în defavoarea lumii. Desigur, este lesne de
înţeles că, din această perspectivă, limitele dintre normal şi anormal, accentuat şi disarmonic
– psihopatologie sau sociopatologie nu sunt deloc fixe; delimitările pot fi făcute în funcţie de
intensitatea şi constanţa manifestării unei anumite trăsături independent de împrejurările
exterioare.

Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii:

 tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia)

 tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate)

 tipul demonstrativ (teatral, se autolaudă şi autocompătimeşte)

 tipul nestăpânit (irascibil, indispoziţie cronică, devieri în direcţia alcoolismului, sau

sexuale)

Combinaţii ale trăsăturilor de caracter accentuate ce conduc spre:

 tipul hipertimic (locvace, cu o constantă bună dispoziţie)

 tipul distimic (posomorât, seriozitate exagerată)

 tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere, hiper şi distimie)

 tipul emotiv (trăiri afective puternice, determinate atât de evenimente triste cât şi
fericite)
 tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie)
 tipul anxios
Combinaţii ale trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate:

 tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei)

 tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei)
 tipul introvertit - hipertimic

2. Chestionarul de tendinţe accentuate Schmiescheck

În categoria instrumentelor de evaluare a dimensiunilor accentuate ale personalităţii,

la Universitatea Humbold, H. Schmiescheck creează, în 1970, Chestionarul de tendinţe
accentuate. Chestionarul este tradus şi experimentat în limba română de I. Nestor în 1975.

Este format din 88 itemi, repartizaţi pe 10 scale care corespund la 10 tipuri de

trăsături accentuate ale personalităţii: scala I, demonstrativitate (12 itemi); scala II,
hiperexactitate (12 itemi); scala III, hiperperseverenţă (12 itemi); scala a IV-a, lipsa de
stăpânire, control (8 itemi); scala V, hipertimie (8 itemi); scala a VI-a, distimie (8 itemi); scala a
VII-a, ciclotimie (8 itemi); scala a VIII-a, exaltare (4 itemi); scala a IX-a, anxietate (8 itemi);
scala a X-a, emotivitate (8 itemi).

Timpul de lucru este liber şi, de obicei, variază între 30 şi 60 minute. Corectura se face
în funcţie de grila de răspunsuri simptomatice, dar calcularea notelor brute se face printr-o
corecţie, înmulţindu-se cu un coeficient specific pentru fiecare scală, în funcţie de numărul
itemilor. Cifra rezultată poate lua ca valoare maximă 24 de puncte: valoarea 24 indică un
procent simptomatic de 100%; valoarea 13, un procent de 75%; valoarea 11, un procent de
50%; valoarea 6, un procent de 25%. În aceste condiţii, se poate vorbi de o veritabilă
accentuare doar în situaţia când procentul la una sau mai multe scale trece de 50%.

2.1. Prezentarea caracteristicilor unor tipuri de firi accentuate

Firea demonstrativă

Esenţa firii demonstrative care, atunci când atinge grade mai înalte, devine fire isterică, rezidă
în capacitatea anormală de refulare. O altă trăsătură caracteristică firii demonstrative este
lauda. De obicei oamenii nu se laudă singuri, chiar dacă adesea ar dori acest lucru, pentru că
se tem de dezaprobarea celorlalţi. Personalitatea demonstrativă poate înlătura asemenea
inhibiţii şi deci se poate lăuda singură, bucurându-se fără rezerve de aureola pe care singură
şi-a făurit-o. La personalităţile demonstrative poate fi remarcată tendinţa de
autocompătimire.

Firea hiperexactă

Firea hiperexactă este contrariul firii demonstrative şi se distinge prin lipsa capacităţii
de refulare. În timp ce istericii acţionează sub impulsul momentului chiar şi în cazurile în care
ar trebui să mai reflecteze, anancaştii nu pot lua o hotărâre nici atunci când există toate
premisele pentru aceasta. Ei vor să analizaze totul până la ultimele consecinţe înainte de a
acţiona, nu pot elimina din conştiinţă nici cele mai mici posibilităţi de a găsi poate totuşi o
soluţie mai bună, cu alte cuvinte nu sunt în stare să refuleze şi, din această cauză, au
dificultăţi în activitatea lor. Astfel, pripeala isterică are la polul opus nehotărârea anancastă.
Inhibarea devine dificilă numai în cazurile în care se conturează un pericol – acela de a
proceda greşit, pricinuind astfel un rezultat neplăcut sau compromiţând astfel o perspectivă
plăcută. Chestiunile de mică importanţă pot fi rezolvate lăuntric fără mare greutate, pentru
aceasta nefiind vreo dificultate în luarea unei hotărâri nici chiar pentru un anancast.
Permanent apar îndoieli, subiectul trebuie să verifice dacă ceea ce este deja făcut poate fi
considerat în mod definitiv drept bun. O trăsătură definitorie a anancastului este nesiguranţa
prezentă atunci când pleacă de acasă. În asemenea cazuri se evidenţiază îndeosebi avantajele
unei înclinaţii spre meticulozitate. Munca de răspundere sporeşte neliniştea,
hiperconştiinciozitatea asigurându-le un bun renume, o bună apreciere la locul de muncă, de
care se simt foarte legaţi.

Efectele acestor trăsături pot fi exprimate şi pe planul grijii exagerate pentru propria
bunăstare. Individul hiperexact se fereşte de primejdii inutile, evită excesele, nu bea prea
mult, nu fumează prea mult.

Firea hiperperseverentă

Substratul firii hiperperseverente, respectiv al celei paranoide, este perseverenţa

anormală a afectului. Sentimentele care au tendinţa de a provoca reacţii se estompează
treptat după ce această reacţie a avut loc. Dacă această reacţie nu este posibilă dar persoana
respectivă îşi îndreaptă totuşi gândurile spre alte probleme, afectul nu descreşte decât foarte
lent, însă în mod normal el dispare totuşi după câtva timp. La personalităţile
hiperperseverente această estompare a afectului are loc mult mai încet. Când asemenea
persoane se gândesc la cele întâmplate, afectul corespunzător apare din nou, el continuând
să fie mereu prezent. S-ar putea să nu dispară complet nici după săptămâni şi luni de zile, cu
toate că nu a fost alimentat de noi evenimente. În special afectele egoiste sunt cele care,
datorită intensităţii care le este proprie, se pot manifesta într-un mod anormal. Specificul firii
hiperperseverente se manifestă întotdeauna atunci când sunt atinse interesele personale. De
aceea se formează afecte contra unor prejudicii sau acte de opresiune, chiar dacă acestea
sunt, obiectiv, neînsemnate.

Firea nestăpânită
Fire incapabilă să se stăpânească, prezintă o lipsă a controlului comportamentului
emoţional ca o caracteristică definitorie. Există şi alte caracteristici pe care Leonhard le
grupează pentru aceste personalităţi accentuate, astfel: înclinaţia spre activitate fizică, ceea
ce le permite să obţină în acest domeniu rezultate mai bune decât alte persoane; o
susceptibilitate crescută faţă de perturbări.

Se poate constata, ca fenomen general, inconstanţa în viaţă; acest lucru nu este

datorat dorinţei de a ocoli dificultăţile, ci se datorează tendinţei spre acte impulsive şi
indispoziţiei.

Când există ceva care nu le convine, renunţă şi încep altceva fără să persiste prea mult. Din
acest motiv, de exemplu, întrebaţi de motivele care i-au determinat să schimbe locul de
muncă tind să invoce motivaţii superficiale precum faptul că şeful nu a acceptat să-i satisfacă
o anume dorinţă, atitudinea unor colegi i-a vexat, etc. Leonhard observă faptul că
personalitatea de tip nestăpânit poate fi foarte capabilă de muncă ştiut fiind plăcerea pentru
efort fizic, însă inconstanţa este determinată de lipsa de stăpânire în planul afectelor:
„tristeţea cauzată de o întâmplare care le pare împovărătoare poate duce la acţiuni
nechibzuite, eventual chiar la o încercare de sinucidere”

Firea hipertimică

Temperamentul hipertimic, a cărui accentuare este denumită tratament hipomaniacal

este bine cunoscut în psihiatrie, datorită modului impresionant în care se manifestă. Ca şi în
cazul unei manii, dar într-o formă mai atenuată, găsim la temperamentul hipertermic o
combinaţie a veseliei cu dorinţa de acţiune şi cu nevoia de a vorbi, precum şi cu o înclinaţie
spre divagări, înclinaţie care uneori vizează chiar fuga de idei. Accentuarea hipertimică
reprezintă o variantă pozitivă a temperamentului uman. Viaţa este privită mai mult sub
aspectul ei plăcut, se trece cu mai multă uşurinţă peste neplăceri. Nevoia de acţiune poate
genera realizări de valoare. Depresiunile gândirii sunt însoţite de bogăţia de idei, ceea ce de
asemenea poate stimula munca productivă. Bogăţia de idei se alătură bogăţiei de sentimente,
ceea ce are efecte stimulatoare atât în profesie, cât şi în reuniunile sociale, unde hipertimicul
este nucleul antrenant pentru crearea unei bune dispoziţii generale.

Firea distimică
Temperamentul distimic devine, la un grad mai ridicat, temperament subdepresiv.
Oamenii de acest tip, serioşi din fire, sunt în mai mare măsură afectaţi de evenimentele triste
ale vieţii decât de cele vesele. Aşa cum arăta K. Schneider, pentru ei viaţa este "un fel de
dragoste nefericită". Evenimente zguduitoare pot adânci condiţia obişnuită de seriozitate
gravă până la o depresie reactivă, ceea ce se întâmplă mai ales atunci când starea de depresie
este foarte accentuată şi de lungă durată. La oamenii cu temperament distimic, imboldul spre
acţiune este diminuat, iar gândirea este mai lentă decât la ceilalţi oameni. La reuniuni,
personalităţile distimice nu participă decât puţin la conversaţie. Se poate afirma că
participarea la viaţa grupului este redusă.

Aceste personalităţi sunt altruiste, sobre şi lipsite de egoism. Predispoziţia spre

seriozitate are drept rezultat că pe primul plan apar sentimente contrare tendinţelor lor
egoiste. Aşa se explică faptul că această seriozitate duce la o ţinută etică serioasă. Însuşi
faptul că în ambele expresii revine noţiunea de "serios" atestă conexiunea dintre dispoziţie şi
ţinuta etică. Aici se manifestă latura pozitivă a temperamentului distimic. În schimb,
diminuarea imboldului spre acţiune şi încetineala gândirii au, când ating un anumit grad,
efecte negative, scăzând randamentul.

Firea ciclotimică

Leonhard vorbeşte de personalităţi labile afectiv, constatând că atunci când această

labilitate afectivă este foarte pronunţată, predomină exclusiv oscilaţiile provocate de o cauză
lăuntrică, caz în care este vorbă de ciclotimie în sensul unei psihopatii.

Caracteristicile specifice labilului afectiv pot fi determinate şi de situaţie, ca în cazul în

care, într-o conversaţie se prezintă fie veseli şi vioi fie serioşi şi tăcuţi în funcţie de modul în
care este condusă conversaţia. Dar au mai ales o determinare interioară, în sensul că nu
oscilează continuum între doi poli, ci, pe fondul unei dispoziţii hipertimice, pot reacţiona, de
exemplu, profund şi exagerat depresiv la o împrejurare defavorabilă. Sunt gata să treacă de la
un elan de entuziasm, la apatie şi tristeţe în momentul următor. Adesea este greu de
specificat în ce măsură oscilaţiile sunt determinate de împrejurări exterioare sau interioare.

Dispoziţia afectivă a persoanei oscilează între extreme; ciclotimicii sunt ciclic depresivi
şi hipertimici. Această instabilitate a dispoziţiei afectează puternic persoana; afectiv, un astfel
de om trece prin perioade în care se simte bine, este productiv, activ, vesel perioadă când îşi
asumă şi sarcini sau responsabilităţi profesionale sau în viaţa socială; apoi dispoziţia se
schimbă fără ca această schimbare să poată fi controlată iar locul optimismului este luat brusc
de pesimism, viaţa psihică este invadată de o viziune sumbră, defensivă în raport cu viaţa, iar
persoana manifestă o energie dramatic scăzută faţă de care toate angajamentele din faza
anterioară devin o povară insurmontabilă, care provoacă suferinţă. Persoana poate lua decizii
la fel de imprudente pe termen lung, deoarece tendinţa este de a refuza, chiar oportunităţi.
În timp, are loc şi o trecere înspre o dispoziţie normalizată, o stare de relativă exaltare.

Firea exaltată

Persoanele în a căror personalitate domină această tendinţă sunt de obicei vesele,

manifestă o impresionantă dorinţă de a trăi, de a "gusta viaţa din plin", pot manifesta o
exaltare neobişnuită. Individul poate să aibă o judecată inadecvată; concluziile pot fi pripite,
prea puţin logice şi critice. Adesea buna dispoziţie obişnuită este întreruptă, neaşteptat, de
perioade de iritabilitate, mai ales când resimt frustrare.

Accentuarea înseamnă în acelaşi timp şi tendinţa spre a fi revendicativ, centrat pe

propriile dorinţe, egoist.

Leonhard admite similitudini între personalitatea exaltată şi personalităţile emotive şi

cele labile: toate aceste firi au tendinţa de a reacţiona profund la diverse evenimente şi de a
trece imediat într-o stare generală depresivă, respectiv euforică. Deosebirea constă în faptul
că personalităţile exaltate prezintă un exces în oscilaţia sentimentelor: pot cădea într-o
disperare fără de margini la fel de repede şi uşor ca în starea opusă, de fericire exaltată. Se
pasionează pentru ceva sau cineva cu o puternică participare lăuntrică; iar disperarea în
situaţia unor evenimente descurajante, atinge lipsa de speranţă totală. În spatele acestui
patetism există însă sentimente autentice (nu, ca în situaţia istericilor, un joc teatral).

Firea anxioasă

Acest tip de persoane sunt tot timpul anxioşi; stânjeniţi în context social, se tem de
critică sau dezaprobare, sunt neliniştiţi de teama de a nu fi puşi în încurcătură. Precauţi faţă
de noi exigenţe, astfel că nu agrează întâlnirea cu persoane pe care nu le cunosc, îşi fac
probleme legate de perspectiva unei situaţii neprevăzute sau necunoscute. Au foarte puţini
prieteni apropiaţi, evită în genere obligaţiile sociale sau, la serviciu, preluarea unor
responsabilităţi.

De fapt nu sunt reci emoţional (cum sunt de exemplu tipurile schizotime), şi îşi doresc
de fapt relaţii sociale dar nu ştiu şi nu se cred în stare să le obţină.

Firele emotive
Emotivii sunt impresionaţi doar de trăirile înseşi în timp ce dispoziţia generală a labililor se

schimbă în funcţie de evenimentele exterioare. O persoană cu o fire emotivă este

caracterizată de ceilalţi, de obicei, prin faptul că are „o inimă bună”; că este impresionat

profund de evenimente dureroase şi nu poate trece uşor peste ele chiar dacă nu i se

întâmplă lui personal. de asemenea, o astfel de fire se emoţionează uşor şi poate plânge la

filmele sau întâmplările citite sau povestite care au desfăşurări triste sau dramatice; de

obicei este „milos” – nu poate să vadă un copil care plânge fără să aibă tendinţa de a

plânge el însuşi de emoţie.

Concepte:

anancast, după Kahn, 1928, termen utilizat pentru simptomatologia obsesiv -

compulsivă. Avantajul utilizării ei este că se evită să se implice în mod eronat o
conexiune între acest tip de personalitate şi tulburările obsesionale; în sens diagnostic,
tip de personalitate hiperexactă, care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare,
conştiinciozitate şi seriozitate exagerate
anormal, care se îndepărtează de normă au normal; poate semnifica deviaţii pur
cantitative în analizele statistice dar şi modele de comportament deviante ale
indivizilor. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a
avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii:
de exemplu, în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca
anormalitate, contrar teoriilor privind învăţarea socială. Există o tendinţă dea utiliza
termeni precum neadaptare, neacomodare, deviant în legătură cu evaluarea unui
individ considerat, respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un
comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. (DP 85)
borderline, termenul este cel mai frecvent utilizat pentru a diagnostica o gamă largă de
tulburări de personalitate şi retard mental; diagnosticul de tulburare de tip borderline se
referă la situaţia unei persoane care în mod cronic "trăieşte pe graniţă", între o
funcţionare normală, adaptativă şi o dizabilitate psihică reală. De obicei în
comportament apar o serie de instabilităţi fără trăsături clare (de exemplu, relaţiile
interpersonale tind să fie instabile, afectele se schimbă dramatic şi inadecvat, imaginea
de sine poate fi tulburată, în mod curent apar ieşiri de furie, acte impulsive care ajung
să fie auto-distructive, compulsia spre jocuri de noroc, stare apatie endemică etc.).
clivaj, proces prin care o structură îşi pierde unicitatea şi este înlocuită prin două
structuri parţiale sau mai multe. În psihiatrie este sinonim cu disocierea, dedublarea
personalităţii
cluster, în analiza factorială denumeşte un grup de variabile care au corelaţii mai înalte
una cu cealaltă decât faţă de alte variabile; în sens larg, denumeşte orice grup de
obiecte sau evenimente care subiectiv, par să aibă o apartenenţă comună
conversie, transformarea unei emoţii, a unui efect refulat în manifestare de patologie
somatică.
defensă, reacţie obişnuită tipică, inconştientă, naturală de autoprotecţie faţă de
anxietate
dezvoltări paranoice, Expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele
afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură, încât sentimente
neînsemnate se transformă în afecte profunde.
distimie, tulburare de reglare a dispoziţiei
histrionic, înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor, spre exprimarea emfatică a
sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea
spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor.
introiecţie, mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect
(sau a unei persoane), care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară
şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului.
nevroză, defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei
disfuncţii neurologice sau organice cunoscute; termenul poate fi folosit descriptiv
pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate; etiologic pentru a indica
rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un
mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. În ultimii ani
s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii
de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată,
termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici; eliminarea termenului din
diagnoza psihiatrică, acompaniată de o re-atribuire a variatelor tipuri anterior
recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. (DP 85)
personalitate psihopată, o tulburare de personalitate caracterizată de amoralitate, lipsă a
afectivităţii şi un scăzut sens al neliniştii şi vinovăţiei legate de încălcarea legilor; o
extrem de largă gamă de comportamente exhibate de persoane(DP 85)
psihopatologie, se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental; domeniul include
cercetări în domeniul psihologiei, neurologiei, psihiatriei, endocrinologiei şi
farmacologiei. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia
tulburărilor mentale.
refulare, fenomen psihic inconştient de apărare a eului, prin intermediul căruia
sentimentele, amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu modelul
social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile
subconştiente.
sublimare, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de
redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, non-instinctive.
Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social,
spre acceptabil.
tendinţă accentuată, invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu
numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie.
timie, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai
multe dimensiuni emoţionale.
trăsătură accentuată, caracteristicile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi
operaţionali; vor genera manifestări pregnante - în termeni normativi - nu numai în
raport de "media" dar şi de "abaterile de la medie". Limitele dintre normal, în termeni
cantitativi, tendinţa spre "mediu", accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările
specifice se realizează în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al
manifestării care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.
tulburare de personalitate, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a
personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi
modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre
simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific,
o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca
dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate
relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări:
tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică,
paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a
afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a
incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu
tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare
mentală ale cărei trăsături esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund
înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme
până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.
Tulburările de personalitate pot fi recunoscute în general în copilărie sau adolescenţă şi
continuă de-a lungul vieţii adulte. (DP 85)
tulburare psihotică, un termen care acoperă un număr de tulburări mentale severe de
origine organică sau emoţională. Diagnosticarea are în vedere invaliditatea
(deteriorarea) capacităţii de testare a realităţii: persoana face inferenţe incorecte
privitoare la realitate externă, evaluări improprii ale acurateţei gândurilor şi percepţiilor
sale şi continuă să facă erori în ciuda dovezilor contrarii. Simptoamele clasice includ:
halucinaţii, comportamente regresive severe, dispoziţii dramatic neadecvate, vorbire
incoerentă. (DP 85)

TEMA X. INVENTARUL DE PERSONALITATE MULTIFAZIC MINNESOTA: ISTORIC, SEMNIFICAŢIA

SMIESCHECK SCALELOR DE VALIDARE; SEMNIFICAŢIA SCALELOR CLINICE; DATE DESPRE MMPI II (NOILE
SCALE STANDARD). VALOARE ŞI LIMITE
1. Construirea M.M.P.I.
Chestionarul M.M.P.I este construit în mod deliberat "să evalueze acele trăsături care
sunt caracteristici comune ale anormalităţii psihologice dizabilitante" (Hathaway şi McKinley,
1951), şi a suferit de-a lungul celor peste 50 de ani de la prima publicare re-evaluări diverse.
În prezent, odată cu evoluţia diagnosticului şi categoriilor nosologice în psihiatria
contemporană, varianta M.M.P.I. 2 diferă ca mod de concepere a diagnosticului de varianta
clasică.

Autorii, Hathaway şi McKinley, prezintă prima variantă în 1943 cu scopul de a pune la

dispoziţia clinicienilor un instrument care să exploreze cât de extins posibil problematica
psihopatologiei umane, să poată fi aplicat mai uşor şi practic în condiţii clinice, să dea
posibilitatea controlului validităţii răspunsurilor şi să fie validat empiric.

M.M.P.I.-ul a fost destinat utilizării de către clinicieni experimentaţi şi specializaţi în

aplicarea acestui test. Totuşi, există mai multe modalităţi de a utiliza scalele testului (Anastazi,
1987). O serie de studii s-au axat pe validarea lui empirică ca un instrument de diagnosticare
generală a anormalităţii psihice. Astfel, s-a demonstrat că, în general, cu cât este mai mare
numărul şi mărimea devianţei la nivelul unei scale, cu atât putem spune că persoana este mai
sever tulburată psihic.

O altă serie de cercetări s-au axat chiar pe validitatea diagnostică a diferitelor scale
luate separat. Majoritatea datelor indică rezultate negative; chiar autorii testului avertizează
împotriva unei interpretări ad literam a scalelor clinice şi unii preferă să substituie prin coduri
numerice denumirile iniţiale ale scalelor. Aceste aspecte empirice converg cu obiecţii clinice
faţă de utilizarea scalelor M.M.P.I. în diagnoza diferenţială individuală; în plan clinic, ceea ce
are importanţă şi relevanţă este tocmai reciproca interrelaţie a trăsăturilor în măsura în care
o aceeaşi trăsătură poate avea implicaţii deosebite în funcţie de clusterizările în care apare.

Încă din anii '50, analiza factorială a scalelor M.M.P.I. a condus la concluzia că "un
diagnostic diferenţial rafinat pe baza profilelor M.M.P.I. este o procedură care poate da
naştere la întrebări" deşi testul diferenţiază util şi valid între psihotici, nevrotici şi normali
(Wheeler şi al., 1951. Şi aceasta în afara faptului deja menţionat că taxonomia psihiatrică
tradiţională care a stat la baza scalelor azi şi-a pierdut din relevanţa practică.

Direcţia care s-a dovedit deosebit de fructuoasă pentru diagnoză este utilizarea
M.M.P.I. prin aspectele configurale ale profilelor, sau prin modelele de scoruri. Încă din 1951,
autorii testului publică un "Atlas pentru utilizarea clinică a M.M.P.I." în care codifică numeric
scalele şi furnizează astfel de profile codificate împreună cu anamnezele cazurilor a peste 968
de subiecţi. Taxonomii largi au fost derivate empiric prin diferite studii asupra modelelor de
profile pentru probleme de tip nevrotic, psihotic, comportamentale sau psihosomatice.
2. Primul chestionar clinic bazat pe sindroame nosologice şi validări clinice

Primele studii încep la Universitatea Minnesota în 1940, de cei doi autori Hathaway şi
McKinley. Dacă prima publicare s-a produs în 1941, prima revizuire serioasă a fost publicată
11 ani mai târziu. Între timp, în 1943 este publicat oficial manualul şi testul în forma primară.
În anul 1946 apare un manual suplimentar prezentând scala K şi forma colectivă. În 1951
apare un nou manual precum şi atlasul de interpretare.

Conţinuturile itemilor acoperă o gamă diversă şi largă de probleme, 26 de tipuri

diferite, dintre care: sănătatea, simptomele psihosomatice, tulburări neurologice, disfuncţii
motorii; atitudini religioase, politice, sociale; manifestări comportamentale nevrotice sau
psihotice precum stări obsesive şi compulsive, iluzii, halucinaţii, idei de persecuţie, fobii,
aspecte sadice sau masochiste; aspecte privind masculinitatea-feminitatea; aspecte privind
familia etc.

3. MMPI sclalele şi semnifacaţia acestora

Scalele standard ale M.M..P.I.: conţinutul scalelor de validare şi a scalelor clinice, aspectele de
psihopatologie

Semnificaţia scalelor de validare ale profilelor

Sunt construite de autori 4 scale de validare: “…..”, “L”, “F”, “K”. Primele trei sunt de
obicei utilizate pentru evaluarea globală a înregistrărilor la probă; dacă scorurile trec de o
valoare maxim admisă, pot fi suspectate înregistrările.

Scala “K” are funcţia unei “variabile normalizatoare” calculate pentru a permite o
corecţie a scorurilor scalelor clinice. Unele date din cercetările experimentale nu sprijină însă
valoarea corecţiilor k pentru creşterea capacităţii discriminative a scalelor.

Scala “?” - numărul de itemi la care subiectul a răspuns “Nu ştiu”

Nota brută: numărul de întrebări la care subiectul răspunde “nu ştiu”. Când scorul e
foarte ridicat, rezultatele întregului test nu sunt valide. Moderat ridicat (conform normării în
note T) semnifică o subevaluare a ansamblului profilului.

Scala “L” –minciuna

Itemii scalei, 15, au fost reţinuţi în baza criteriului că subiectul ar putea să admită un
comportament nefavorabil. Din datele empirice, se consideră că unele tipuri de
comportamente nefavorabile sunt admise de peste 95% dintre subiecţii normali.
 Din această perspectivă, un rezultat ridicat indică o tendinţă de prezentare
(conştientă sau quasi-conştientă) sub o lumină favorabilă fapt care influenţează răspunsurile
la test. Acest lucru conduce la o probabilă subapreciere a notelor patologice.

Scala “F”, frecvenţă

Are un total de 24 de itemi. Subiecţii sunt de acord cu majoritatea acestora. Nota

brută medie se situează între 4 şi 10.

Răspunsurile corespunzătoare scalei fiind relativ convenţionale, subiecţii

neconvenţionali ajung să prezinte scoruri ridicate, între 10 şi 20.

Scala”K”, corecţie

A fost construită pentru a se putea corija o eventuală influenţă a atitudinii

subiectului, dar poate evidenţia şi unele simptome patologice.

Deşi este legată de L şi F, explorează un alt tip de factori de distorsiune: subiecţii cu

un scor K ridicat tind să adopte o atitudine defensivă faţă de obiceiurile lor psihologice, de
aceea tind să prezinte un profil “normalizat”. Subiecţii cu un scor scăzut au tendinţa opusă,
spre autocritică şi admiterea unor simptome, chiar dacă este nesemnificativă importanţa
reală a acestora.

Semnificaţia scalelor clinice

Scala ipohondrie - Hs

O notă Hs ridicată indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de

boli fizice fără nici o bază organică.

Ipohondriacii identificaţi de această scală sunt diferiţi de ipohondriacii cu manifestări

somatice. Ei au în urma lor un lung istoric de exagerare a comentariilor asupra simptomelor
fizice. Nu au încredere în medic, critică tratamentul care li se aplică şi aleargă din medic în
medic.

Scala depresiei - D

A fost validată pe un grup de depresivi melancolici.

E foarte sensibilă: se ridică imediat ce în simptomatologie există o notă depresivă sau

anxioasă.

Este egal sensibilă şi la efectele terapiei şi coboară rapid atunci când bolnavul se
ameliorează clinic. Se ridică într-un mare număr de stări nevrotice sau psihotice.

Detectează subiecţii deprimaţi, dar capabili să-şi ascundă simptomele depresive,

având idei active de sinucidere.

Scala isteriei - Hy

A fost validată pe un grup de isterici de conversie. Cuprinde de fapt două grupe de

conţinuturi:

a) o scală de temperament isteroid, caracterizând subiecţi cu atitudini sociale naive,

care cer numai pentru ei afecţiune şi ajutorul anturajului reprezintă reacţii infantile când
pretenţiile nu le sunt satisfăcute;

b) o scală de simptome de conversie

Scala de deviaţie psihopată -Pd

A fost validată pe un grup de subiecţi spitalizaţi cu diagnosticul de “personalitate

psihopată”.

Caracteristici principale:

 absenţa răspunsurilor emoţionale profunde;

 neputinţa de a profita de experienţă;

 absenţa respectului pentru normele sociale.

Astfel de subiecţi sunt de exemplu delicvenţi care comit delicte de tipul minciunii, furturilor,
alcoolismului, toxicomaniei sau delicte sexuale.

Scala masculinitate - Mf

Scala a fost validată pe un grup de homosexuali.

Autorii grupează homosexualii în 4 categorii:

 homosexuali impulsivi;

 homosexuali prin autopuniţie masochistă;

 homosexuali psihopaţi, cu tendinţa spre prostituţie homosexuală,

considerând fără importanţă ataşamentul afectiv al partenerului;

homosexuali “adevăraţi” cu personalitate feminină constituţională.

Scala paranoia -Pa

 Scala a fost validată pe un grup de bolnavi paranoici. Este o scală “caracterială”
detectând tendinţe paranoide şi la subiecţi care n-au prezentat niciodată manifestări
patologice.

Deşi are o foarte bună validare, unii paranoici obţin note foarte joase (30-35). O notă
de acest nivel dacă este asociată cu o notă L ridicată indică aproape sigur tendinţele
paranoide.

Scala psihastenie - Pt

A fost validată pe un mic grup de subiecţi ce prezentau nevroza obsesională.

Este o scală simptomatică, itemii referindu-se la simptomele fobice şi obsesionale.

O notă ridicată poate în general să fie considerată ca un indice de anxietate.

Cea mai mare parte a nevrozelor grave au o notă Pt ridicată.

Scala schizofrenie - Sc

A fost validată pe un grup eterogen de schizofreni cuprinzând demenţa precoce,

diagnosticul de schizofrenie pseudo-nevrotică, de hebefreno-catatonie, precum şi
schizofrenie paranoidă.

Autorii admit faptul că permite depistarea a 60% din schizofrenii.

Unele schizofrenii paranoide au un Sc coborât, dublat de scala Pa ridicată.

La fel, unii subiecţi pur schizoizi pot avea un Sc normal.

Sunt numeroase cazurile în care scorul poate fi ridicat fără a fi vorba de o schizofrenie, de
exemplu în anumite nevroze grave, sau la unii subiecţi cu o puternică introversie.

Adolescenţii au în mod obişnuit note cuprinse între 60 şi 70 .

Scala hipomanie - Ma

Scala a fost validată pe un grup de hipomaniaci.

Itemii, prin conţinut, constituie 2 subscale:

a) expansivitate

b) iritabilitate

60% din subiecţii cu diagnosticul de hipomanie au o nota superioară lui 70, iar alţii au o
notă cuprinsă între 60 şi 70.
Scala introversiei sociale - S

Scala nu este o scală clinică stricto sensu; ea este constituită prin discriminarea între
un lot de studenţi care se angajează în puţine activităţi extracurriculare şi un lot cu
caracteristici opuse. Scorurile ridicate indică tendinţa de a evita contactele sociale.

Scale suplimentare

În afara acestor scale standard, numeroasele cercetări au evidenţiat şi alte posibilităţi

de interpretare şi grupare a scalelor sau itemilor.

Astfel, se pot calcula două măsuri: a nivelului de anxietate şi a gradului de interiorizare

(Welch, 1951).

Indicele de anxietate - Ai:

Ai = Hs + D +Hy / 3 + (D+Pt) – (Hs+Hy)

Se utilizează notele T. Nivelul anxietăţii este cu atât mai ridicat cu cât rezultatul
depăşeşte o notă T finală de 50.

Raportul de interiorizare - In:

In = Hs + Pt / Hy + Pd + Ma

Raportul se calculează în note T, plasându-se teoretic în jurul lui 1; subiecţii cu

tendinţa spre “interiorizarea” dificultăţilor, deci spre numeroase simptome psihosomatice
sau subiective au note T superioare lui 1; cei care îşi exteriorizează conflictele şi trec la
acţiune, au note T mai mici de 1.

4. Condiţia de normalitate a scorurilor

Dacă scorurile la scalele clinice se află în zona de normalitate, respectiv în zona
notelor T între 50 şi 69, putem caracteriza comportamentul în următorii termeni, în funcţie de
specificul fiecărui conţinut al celor 10 dimensiuni psihopatologice.

1) Scala Hs, plângeri legate de simptome fizice: pentru scorurile peste medie, dar în
zona între 60 şi 70 note T, putem vorbi de un comportament în care se exprimă
 oboseală, chiar aspectul de letargie; subiectul se simte fizic rău.

2) Scala D, simptome depresive: conduce spre imaginea unui comportament marcat

de impresia de seriozitate dar simultan, se poate descifra starea de nefericire şi o
insatisfacţie cu sine însuşi;

3) Scala Hy: apare idealist, naiv în conduite şi cu tendinţa de a nu face faţă deloc
stresului, mai ales celui social;

4) Scala Pd, indică un comportament rebel, cinic, care nu ia în consideraţie regulile,

este agresiv în plan social, apare egoist;

5) Scala MF: pentru scorurile peste medie avem de a face cu un comportament

dominat de sensibilitate; scorurile scăzute indică un interes exagerat pentru
modelul propriului sex. Un scor înalt la un profil masculin: persoana apare
binecrescută, cu o conduită manierată dar cu note feminine; un scor înalt la un
profil feminin indică un comportament dur, dominat de ambiţie şi voinţă;

6) Scala Pa: un comportament de tip perfecţionist şi greu de descifrat, secretos;

scorurile moderate îl fac mai „acceptabil” în plan social;

7) Scala Pt: dependent, doreşte să placă dar dominat şi de un sentiment de

inferioritate care îl face indecis şi neliniştit;

8) Scala Sc: un comportament dificil, negativ, ciudat, apatic; o persoană căreia îi

lipseşte parcă capacitatea de a interrelaţiona;

9) Scala Ma: un comportament expansiv, optimist, foarte rapid şi decis şi, în acelaşi
timp, deloc legat de obiceiuri;

10) Scala Si: neafirmativ, mult prea conştient de sine, timid. Pentru scorurile sub
medie ne aşteptăm să găsim reversul, respectiv un comportament activ şi
sociabil.

Concepte:

anormal, care se îndepărtează de normă au normal; poate semnifica deviaţii pur

cantitative în analizele statistice dar şi modele de comportament deviante ale
indivizilor. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a
avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii:
de exemplu, în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca
anormalitate, contrar teoriilor privind învăţarea socială. Există o tendinţă dea utiliza
termeni precum neadaptare, neacomodare, deviant în legătură cu evaluarea unui
individ considerat, respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un
comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. (DP 85)
categorii nosologice, se referă la categorii de boli; rădăcina cuvântului provine din
greacă cu sensul de boală; nosologia este o descriere sistematică şi o clasificarea
bolilor.
devianţă, orice model de comportament care este evident diferit de standardele
acceptate în cadrul societăţii; desigur definiţia conţine puternice accente din domeniul
etic-moral şi. folosirea termenului se face specificând forma respectivă de devianţă.
(DP 85)
dizabilitate, în general, orice incapacitate de a realiza o anumită funcţie; poate fi
utilizat pentru disfuncţii congenitale sau pentru funcţii pierdute datorită unor traume,
boli, etc. Dizabilitat semnifică faptul că persona suferă de o anume dizabilitate.
Datorită multor conotaţii negative constituite în jurul cuvântului handicap - handicapat,
se preferă desemnarea prin dizabilitat.
diagnostic diferenţial, diagnosticul care are ca scop diferenţierea între două sau mai
multe boli sau tulburări similare pe carele prezintă un individ. Extins, a ajuns să fie
folosit pentru a distinge între condiţii de multe feluri în psihologia socială şi în studiul
personalităţii.
interrelaţii dinamice, termen aplicabil oricărui tip de relaţii umane în care mai multe
aspecte se întrepătrund şi interrelaţionează astfel încât schimbarea care apare la o
persoană va avea efecte asupra celeilalte persoane; dinamic este un termen care în mod
specific se referă la motivaţie (R.S.Woodworth), procese inconştiente (S.Freud,
C.G.Jung) şi câmpuri complexe de forţă psihologică (K.Levin).
nevroză, defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei
disfuncţii neurologice sau organice cunoscute; termenul poate fi folosit descriptiv
pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate; etiologic pentru a indica
rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un
mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. În ultimii ani
s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii
de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată,
termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici; eliminarea termenului din
diagnoza psihiatrică, acompaniată de o re-atribuire a variatelor tipuri anterior
recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. (DP 85)
normal
somatizare, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o
condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru
care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada
adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate
de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale,
simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie.
tulburare psihotică, un termen care acoperă un număr de tulburări mentale severe de
origine organică sau emoţională. Diagnosticarea are în vedere invaliditatea
(deteriorarea) capacităţii de testare a realităţii: persoana face inferenţe incorecte
privitoare la realitate externă, evaluări improprii ale acurateţei gândurilor şi percepţiilor
sale şi continuă să facă erori în ciuda dovezilor contrarii. Simptoamele clasice includ:
halucinaţii, comportamente regresive severe, dispoziţii dramatic neadecvate, vorbire
incoerentă. (DP 85)
TEMA XI CHESTIONARUL DE PSIHOPATIE, NEVROZĂ, PARANOIA, P.N.P

1. Câteva date de istorie

Problema detectării oamenilor anormali psihici într-o colectivitate cu ajutorul testelor

mentale s-a pus pentru prima dată în 1917 în armata S.U.A. Woodworth a propus Personal
Data, un chestionar în care erau cuprinse simptomele întâlnite cel mai frecvent la subiecţii
reformaţi pentru nevroze. În prezent, chestionarul Woodworth-Matheus nu mai este în uz.
Evolutiv, metodele s-au multiplicat.

P. Pichot şi-a pus problema unei probe care, prezentând caracteristicile prezentate să
permită o detectare rapidă a celor trei clase de subiecţi.

În domeniul detectării tendinţelor nevrotice, printre diversele probe propuse, trei

teste şi-au probat validitatea lor:

a) Chestionare nevrotice, derivând din spiritul chestionarului lui Woodworth

şi al MMPI.

b) Testele de asociaţie de cuvinte cu alegere forţată, derivate din

experimentul asociativ-verbal al lui Jung, precum testul lui Pressey, testul
Crowm Word List în Marea Britanie şi testul Cornell Word Forum în S.U.A.

c) Testele de gusturi alimentare Walleu, 1945, care au demonstrat că

nevroticii declară că nu le place un număr mai mare de alimente decât
subiecţii normali. Acest aspect a fost verificat în diverse ţări şi în
particular în Marea Britanie, de către Gough în 1946. Astfel dacă
chestionarele, într-o anumită măsură, sunt deschise "trucajului", testul de
asociaţie este într-o măsură mai mică trucabil şi se poate afirma că testul
de gust alimentar nu poate fi de loc.

Detectarea tendinţelor paranoice şi psihopatice este mai dificilă. Într-adevăr numai

chestionarele pot fi folosite într-un mod valid. Aceste două tipuri de subiecţi sunt în mod
obişnuit inteligenţi şi au adesea tendinţa de a-şi masca tulburările, de aceea este necesar să
se utilizeze chestionare "camuflate", în care validitatea este determinată empiric. Cele două
scări Pd şi Pa din MMPI răspund la aceste două condiţii. Astfel, Guilford a construit un
chestionar de tendinţe paranoice, validat prin analiza factorială. Prezenţa scalelor în PNP a
dus la introducerea şi a unei scări de nesinceritate, constituind o garanţie adiţională contra
"trucajului" eventual. S-a adoptat scara "L" de la MMPI.

2. Caracteristici specifice construcţiei chestionarului P.N.P.

Ca punct de plecare în formarea testului PNP de către psihiatrul francez Piere Pichot,
au fost reţinute probele următoare având ca bază principiile enumerate mai înainte:

1. Pentru diagnosticul tendinţelor paranoice:

a) Guilford Martin Personal Inventary

b) Scara Pa de la MMPI.

2. Pentru diagnosticul tendinţelor psihopatice:

Scara Ps de la MMPI.

3. Pentru tendinţe nevrotice:

a) The Mandsley Medical Questionnaire

b) The Crowch Word Connection List

c) O scară originală de gusturi alimentare.

4. Pentru diagnosticarea nesincerităţii în răspunsuri:

- Scara "L" la MMPI.

O analiză, dusă pe rezultatele subiecţilor normali, a arătat că este necesar să se ţină

cont în interpretarea rezultatelor:

 de sex
 de nivelul cultural (toţi subiecţii au fost clasaţi din acelaşi punct de vedere în două
grupe de populaţii de etalonare: nivel scăzut (certificat de studii elementare şi / sau
generale), nivel ridicat (cultură secundară sau superioară).
A apărut evident că, într-o manieră generală, subiecţii de nivel cultural scăzut au
tendinţa de a răspunde mai patologic decât subiecţii de nivel ridicat şi că femeile, la nivel
cultural egal, au răspunsuri mai patologice decât bărbaţii. Pentru analiza itemilor, s-au
constituit grupe separate pe sexe şi nivel cultural.

3. Prezentarea P.N.P.

Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar care are 4 scale: de sinceritate, de
nevrotism, de tendinţe paranoide, de tendinţe psihopate; un test asociativ verbal; un test de
gusturi alimentare.

Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp, instructajele se fac pentru fiecare
subtest în parte. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica "?" pe foaia
de răspuns. Se aplică individual sau colectiv. Recomandat pentru adulţi şi tineri.

Testul numărul.1 (gusturi alimentare) - se reţine numărul alimentelor subliniate şi se

trece în rubrica corespunzătoare (Gust al.) pe foaia de profil.

Testul numărul 2. (chestionarul) - se aplică cele patru grile şi se trec punctajele în

rubricile corespunzătoare (Nesinceritate, Nev. Pa., Ps.) a foii de profil.

Testul numărul 3. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia de profil

punctele în rubrica corespunzătoare (Conexiuni verbale). În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un
punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila.

Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului.

Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor

peste 70. La scala de minciună, performanţe peste 70 note T indică dorinţa de a se pune într-o

lumină favorabilă.

4. Interpretarea chestionarului PNP

Sunt posibile două metode:

a. utilizarea a 7 scale (între care cele 4 scale de nevrotism de sine stătător). O notă T
ridicată sau superioară lui 70 este considerată ca indicativ de patologic pentru
oricare dintre acestea;

b. utilizarea a 4 scări (în care singura scară globală a tendinţei nevrotice rezultă prin
combinarea ponderată a celor 3 scale parţiale: gusturi, conexiuni, chestionar).

Metoda a: orice persoană care prezintă o notă T superioară lui 70 la mai multe sau doar la
una dintre cele 7 scale are o probabilitate ridicată de a prezenta o psihopatologie şi este de
dorit să fie supusă la un examen psihologic mai aprofundat (eventual de către un specialist).

Metoda b: Se vor utiliza cele 4 scale: sinceritate, nevroză, psihoză şi psihopatie şi se

interpretează tendinţa cu nota T cea mai ridicată.

Teoretic, se poate utiliza această metodă chiar dacă notele T nu ating 70. În acest caz
trebuie să se manifeste un maxim de prudenţă în interpretare căci nu se poate vorbi de
trăsături patologice, ci doar de tendinţe care se situează probabil în limite normale.

Când notele T sunt inferioare lui 70 şi doar nota T de la nesinceritate depăşeşte 70, este
vorba, în general, de un subiect care caută să se prezinte favorabil (conştient sau nu). Este
posibil că această atitudine să nu fie asociată la o altă tendinţă patologică, dar nu rar este
cazul în care o putem întâlni la paranoici. Un astfel de profil trebuie să fie considerat ca
suspect şi necesită un examen mai complet. Dacă una sau mai multe note T sunt ridicate,
aceeaşi decizie se impune, dar în acest caz nota T cea mai ridicată (obişnuit tendinţe
paranoice sau tendinţe psihopatice) dă o indicaţie asupra deviaţiei patologice a subiectului.

Concepte:

chestionar de personalitate, în sens larg, un set de întrebări -itemi care se referă la o

temă (aspect al personalităţii) sau un grup de aspecte învecinate acesteia; în sens
specific, un instrument de evaluare standardizat
cluster, în analiza factorială denumeşte un grup de variabile care au corelaţii mai înalte
una cu cealaltă decât faţă de alte variabile; în sens larg, denumeşte orice grup de
obiecte sau evenimente care subiectiv, par să aibă o apartenenţă comună
conştiinciozitatea, Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul
capacităţii de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care
îşi definesc şi urmăresc scopurile, hotărâţi şi cu voinţa formată.
continuum, termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică
distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu continuum-ul
extraversie - introversie); se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni
subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient.
conversie, transformarea unei emoţii, a unui efect refulat în manifestare de patologie
somatică.
defensă, reacţie obişnuită tipică, inconştientă, naturală de autoprotecţie faţă de
anxietate
devianţă, orice model de comportament care este evident diferit de standardele
acceptate în cadrul societăţii; desigur definiţia conţine puternice accente din domeniul
etic-moral şi. folosirea termenului se face specificând forma respectivă de devianţă.
(DP 85)
dezvoltare, se referă, specific pentru personalitate, la procesul de schimbări care are
loc de-a lungul întregii vieţi a individului; Prin schimbare ne referim în acest context la
modificări calitative sau cantitative în structură şi funcţionare. (DP 85)
dezvoltări paranoice, Expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele
afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură, încât sentimente
neînsemnate se transformă în afecte profunde.
diagnostic diferenţial, diagnosticul care are ca scop diferenţierea între două sau mai
multe boli sau tulburări similare pe carele prezintă un individ. Extins, a ajuns să fie
folosit pentru a distinge între condiţii de multe feluri în psihologia socială şi în studiul
personalităţii.
dimensiune, orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări, sau
orice scală construită la care pot fi raportaţi indivizii.
dinamica personalităţii, studiul aspectelor dinamice, complexe, interactive ale
motivaţiei, emoţiei sau comportamentului (DP 85)
distimie, tulburare de reglare a dispoziţiei
empiric, aspect care decurge din tatonări practice, neghidate de un scop sau de un
cadru teoretic.
eu, sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea
sa la realitate, îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe vs.
condiţii incompatibile.
eul,
factor de personalitate, caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în
comportamente şi activităţi. Factorul reprezintă o clusterizare statistică de itemi
obţinută în urma derulării unei analiza factoriale, a cărei consistenţă şi denumire
psihologică necesită o activitate specializată.
fenotip, totalitatea însuşirilor, caracteristicilor şi trăsăturilor, a structurilor funcţionale
dobândite în cursul dezvoltării persoanei sub influenţa factorilor ce au acţionat asupra
sa.
genotip, ansamblul caracteristicilor ereditare transmise prin intermediul celulelor
germinale (cadrul genetic) în afara oricăror influenţe peristaltice (de mediu).
histrionic, înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor, spre exprimarea emfatică a
sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea
spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor.
ideosincrasie, defineşte dispoziţia individului de a organiza, prin şi pentru el însuşi,
date şi fapte identice, după dispoziţiile sale personale, afective sau cognitive. De
exemplu, majoritatea greşelilor de limbaj se datorează comportamentelor
ideosincrasice. DP 91)
imaginea de sine, ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei.
Răspunsurile la chestionarul de personalitate sunt legate cel mai mult şi, desigur, cel
mai direct, de acest nivel al imaginii de sine. Imaginea de sine nu este un aspect
singular ci o organizare de idei, un model de percepere legată de eul propriu. Odată
stabilizată, imaginea de sine furnizează un ecran sau un filtru prin care este perceput,
văzut, evaluat sau înţeles orice altceva. Felul cum se percepe ce simte despre sine o
persoană este, în ultimă instanţă, influenţat de o multitudine de experienţe trăite acasă,
la şcoală, în diferite grupuri sociale din care face parte.
influenţe, subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează
gândurile, îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul.
integrare, în sens larg, procesul de a coordona şi unifica elemente separate într-un
întreg. Principiu de organizare ce se aplică la structuri cu elemente ordonate ierarhic,
nivelele superioare exercită un control asupra celor inferioare. În psihologie, termenul
este aplicat, în sens larg, descriptiv, oricărei conduite ale cărei elemente sunt clar
subordonate unui scop finalizat, oricărei acţiuni intenţionate. (DP 85)
integrarea personalităţii, termen care se referă la coordonarea, organizarea sau
unificarea unor trăsături separate, a unor dispoziţii de comportament, motive sau emoţii
care constituie personalitatea unui individ; situaţia inversă, este denumită dezintegrarea
personalităţii (DP 85)
interrelaţii dinamice, termen aplicabil oricărui tip de relaţii umane în care mai multe
aspecte se întrepătrund şi interrelaţionează astfel încât schimbarea care apare la o
persoană va avea efecte asupra celeilalte persoane; dinamic este un termen care în mod
specific se referă la motivaţie (R.S.Woodworth), procese inconştiente (S.Freud,
C.G.Jung) şi câmpuri complexe de forţă psihologică (K.Levin).
introiecţie, mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect
(sau a unei persoane), care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară
şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului.
intuiţie, sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu
determinat. C.G. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psihicului, datorită căreia,
în mod subit, un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă, fără ca noi să ştim
cum s-a ajuns aici.
metodă, ansamblu de proceduri, demersuri sau reguli adoptate în conducerea unei
cercetări. În multiplele domenii aplicative în psihologie s-au dezvoltat metode care
trasează modalităţi de interacţiunea practicianului cu persoanele studiate sau asupra
cărora se intervine; vorbim de metoda observaţiei, metodă de grup, metodă globală sau
analitică, metodă nondirectivă, metodă comportamentală etc. Este esenţial să se
raporteze faptele observate la metodele utilizate pentru studiu. (DP 91)
model, în engleză şi uneori preluat ad literam în limba română "patern", se referă fie
la un model sau un eşantion, fie la o configuraţie sau grupare de părţi sau elemente cu
o structură coerentă. Analiza de patern este o tehnică statistică prin care se încearcă
descoperirea setului de itemi de test care au o "apartenenţă" comună. (DP 85)
nevroză, defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei
disfuncţii neurologice sau organice cunoscute; termenul poate fi folosit descriptiv
pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate; etiologic pentru a indica
rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un
mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. În ultimii ani
s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii
de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată,
termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici; eliminarea termenului din
diagnoza psihiatrică, acompaniată de o re-atribuire a variatelor tipuri anterior
recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. (DP 85)
nomotetic, un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract, universal sau
general(DP 85)
normal
normal, în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă; în sens psihologic
specific, se referă la condiţia psihologică de non-boală, absenţă a tulburărilor mentale,
a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice
organizarea trăsăturilor, un termen care se referă la un set ipotetic de interrelaţionări
între diferitele trăsături de personalitate ale unei persoane
profil de personalitate, prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a
caracteristicilor prezente la acea persoană, relativ la un set de norme construite faţă de
o populaţia de referinţă; în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul
testelor C.P.I sau M.M.P.I.) sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări
a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. (DP 85)
prognoză, o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces, fie el psihologic,
educaţional, metodologic, etc. (DP 85)
proximal, apropiat, de exemplu stimul proximal
psihodiagnoză, în mod specific, se referă la proceduri de diagnosticare a
anormalităţilor psihologice, a tulburărilor mentale etc. Mai general, termenul este
folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. Termenul
de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin
interpretarea modelelor de comportament, inclusiv a celor non-verbale. (DP 85). În
viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două
etape: 1. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri
obţinute de la subiect) şi 2. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar
putea determina aceste regularităţi, aceste tipuri sau modele de comportament. Dacă,
aşa cum este firesc, ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări, observăm că,
asemeni evaluărilor cotidiene, şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor
aspecte care le relativizează. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate
depinde de măsura în care certifică, pe de o parte, stabilitatea lor în timp, ceea ce dă
posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi, pe de altă parte, sunt argumente ce
indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific.
psihopat, ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă
caracterizată prin amoralitate, lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi
vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea.
psihopatologie, se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental; domeniul include
cercetări în domeniul psihologiei, neurologiei, psihiatriei, endocrinologiei şi
farmacologiei. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia
tulburărilor mentale.
psihotic, se referă la tulburare psihotică, o condiţie severă de origine organică sau
emoţională a cărei simptome clasice includ iluzia, halucinaţia, comportamente
regresive severe, vorbire incoerentă, dispoziţii dramatic neadecvate; folosit în
combinaţie cu alt termen diagnostic, se referă la condiţia în care unul dintre
simptoamele care caracterizează boală psihică are caracteristici care se aseamănă mult
cu o psihoză (de exemplu, depresie psihotică).
refulare, fenomen psihic inconştient de apărare a eului, prin intermediul căruia
sentimentele, amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu modelul
social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile
subconştiente.
scală de evaluare, instrument de cercetare clinic iniţial, apoi extins şi în alte tipuri de
studii, care sunt completate de un observator clinician având ca obiectiv: distingerea
claselor sau categoriilor de diagnostic - scale diferenţiale; prevederea unei evoluţii -
scale predictive; descrierea unei stări clinice sau distribuţiei unei variabile într-o
populaţie - scale descriptive. Se deosebesc mai multe tipuri de scale descriptive:
inventarele globale care sunt liste de simptome; scalele nosografice globale care
furnizează un indice global de patologie, ca de exemplu, scala de depresie a lui
Hamilton; scale de sindrom sau poli-dimensionale. (DP 91)
scală, în sens general, orice procedură sau instrument folosit cu scopul dea aranja
obiectele sau evenimentele în serii progresive; astfel ca în fiecare caz în parte există o
regulă pentru a permite atribuirea unui număr sau unei valori obiectelor sau
evenimentele scalate. În mod specific, indică un instrument de testare care are itemii
sau sarcinile aranjate de-a lungul unei dimensiuni; dimensiunea poate fi una dintre mai
multe, precum cea a dificultăţii (de exemplu în scalele de inteligenţă), sau preferinţei
(ca de exemplu în scalele de atitudini). O scală psihologică specifică un sistem de
măsurare a unei variabile psihologice. Orice scală necesită un număr de calităţi: printre
acestea validitatea semnifică faptul că instrumentul măsoară corect obiectul studiat,
într-o modalitate specifică. validitatea se poate obţine şi comparând cu o altă scală.
Validitatea externă se obţine prin compararea cu un criteriu extern. Fidelitatea implică
de exemplu, omogenitatea itemilor scalei, posibilitatea de a replica rezultatele în timp
sau cu o formă paralelă. Principalele erori metodologice decurg din lipsa de adecvare a
instrumentelor alese în raport cu prezumţia teoretică a unui studiu sau din inferarea
unor concluzii abuzive plecând de la rezultatele codate. Standardizarea scalelor
psihologice a introdus un progres metodologic important pentru evaluarea
personalităţii. (DP 85)
scale abreviate, tehnică ce permite explorarea aspectelor psihopatologice şi a atitudinii
subiectului conform scalelor clinice MMPI, pentru subiecţii care prezintă în profilul
CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome
psihopatologice.
sentiment de sine, conceput de autor ca imagine despre sine care coordonează şi
organizează atitudinile şi motivaţiile subiectului
somatizare, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o
condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru
care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada
adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate
de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale,
simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie.
sublimare, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de
redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, non-instinctive.
Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social,
spre acceptabil.
tendinţă accentuată, invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu
numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie.
tendinţe sau trăsături bazale, faimoşii superfactori ai personalităţii – nevrotism,
extraversie, deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate – apar aici ca dispoziţii psihice
fundamentale. Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate
şi biografia obiectivă a persoanei, care include comportamentele specifice, nu există o
legătură directă. Trăsăturile de personalitate apar ca subdviziune majoră a tendinţelor
de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale
psihismului.
teorii ale personalităţii, în funcţie de orientarea generală şi modul cum caracterizează
termenul de personalitate, deosebim între: teorii tipologice: pun accent pe clasificarea
indivizilor în funcţie de tipuri (de exemplu, Jung, introvert vs. extravert); teorii privind
trăsăturile: astfel de teorii operează pe presupunerea că personalitatea unui om este un
complex de trăsături sau moduri caracteristice de a comportament, gândire, de a simţi
sau reacţiona. Teoriile recente utilizează analiza factorială pentru a izola dimensiunile
subiacente ale personalităţii şi, probabil, R.B.Cattell este una dintre teoriile cele mai
dezvoltate care se bazează pe un set de trăsături sursă presupuse a exista în cantităţi
relative în fiecare persoană şi care sunt "influenţele structurale reale subiacente
personalităţii". Abordările tipologice şi cele privind trăsăturile sunt complementare;
teorii psihodinamice şi psihanaliste având la bază teoriile lui Freud, Jung sau cele
psihosociale ale lui Adler, Fromm, Sullivan, Horney, Laing şi Pearls cu accentuarea
factorilor de dezvoltare; teorii behavioriste care se centrează pe o extindere a teoriilor
învăţării; teorii legate de învăţarea socială care tratează personalitatea din perspectiva
acelor aspecte care sunt achiziţionate în context social; teorii situaţionale care pun
accent pe faptul că cea ce este consistent în comportamentul observabil este larg
determinat de caracteristicile situaţiei mai degrabă decât de trăsături sau factori
interiori; teorii interacţioniste, eclectice, care menţin că personalitatea emerge din
interacţiuni dintre predispoziţii şi calităţile particulare şi maniera în care mediul
influenţează felul lor de a se manifesta. În concluzie putem discerne pentru termenul de
personalitate două aspecte generale; primul derivă din primele trei tipuri de abordare
pentru care personalitatea reprezintă un construct teoretic legitim, o entitate ipotetică
interioară care are un rol cauzal pentru comportament, şi o forţă explicativă autentică;
pentru celelalte perspective, este concepută ca un factor secundar inferat pe baza
consistenţei de comportament. (DP 85)
test de personalitate, orice instrument profesionist pentru evaluarea personalităţii. Se
disting în principal teste directe, care se adresează direct comportamentului observabil
sau care poate fi evaluat conştient, precum chestionarele sau inventarele de
personalitate, şi teste indirecte, sau proiective, care se adresează întregului
personalităţii, şi aspectelor inconştiente (exemplu, testul Szondi). (DP 85)
timie, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai
multe dimensiuni emoţionale.
tip de personalitate, în genere orice denumire utilizată pentru a clasifica
personalitatea unui om; există diferite tipologii, fiecare având un sistem propriu de
categorializare dar toate pleacă de la presupunerea că există modele coerente de
comportament sau stiluri consistente dea acţiona care sunt suficient de bine definite ca
să permită clasificarea indivizilor. De fapt, presupunerea are o valoare euristică deşi ca
adevăr absolut rămâne încă o incertitudine. (DP 85)
trăsătură – abilitate, autorul se referă la trăsături care descriu abilitatea unui persoane
şi gradul de eficienţă cu care este capabilă să lucreze pentru un anume scop (de
exemplu, factorul B)
trăsătură accentuată, caracteristicile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi
operaţionali; vor genera manifestări pregnante - în termeni normativi - nu numai în
raport de "media" dar şi de "abaterile de la medie". Limitele dintre normal, în termeni
cantitativi, tendinţa spre "mediu", accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările
specifice se realizează în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al
manifestării care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.
trăsătură de personalitate, reprezintă o dispoziţie sau caracteristică subiacentă
presupusă care poate fi folosită ca o explicaţie pentru regularităţile sau aspectele
consistente dale comportamentului acesteia. În sens mai larg, o descriere a modurilor
de comportament, percepere, gândire caracteristice pentru o persoană; acest sens este
folosit strict descriptiv, fără existenţa unei intenţii explicative. (DP 85)
trăsătură, în genere o caracteristică rezistentă care poate servi ca explicaţie pentru
regularităţile comportamentale observate la acea persoană, pentru ceea ce este
consistent în comportamentul ei. Trăsătura este o entitate teoretică care este folosită
pentru a explica consistenţele comportamentale ale persoanei sau diferenţele dintre
consistenţele comportamentale a mai multor persoane; în acest sens, este incorect să
utilizăm termenul pentru a desemna aceste aspecte comportamentele în sine. (DP 85)
trăsături de suprafaţă, un grup de comportamente interrelaţionate a căror apariţie
poate fi observată în variate condiţii şi situaţii; în sens specific, o trăsătură de
personalitate ipotetică care se identifică prin analiza factorială şi se presupune a fi
responsabilă de aceste comportamente corelate (DP 85)
trăsături de temperament, trăsături ce descriu stilul general al de comportament al
unui individ ca răspuns la mediu
trăsături dinamice, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane.
trăsături sursă, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni
statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor
de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că
multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari.
tulburare de personalitate, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a
personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi
modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre
simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific,
o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca
dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate
relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări:
tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică,
paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a
afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a
incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu
tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare
mentală ale cărei trăsături esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund
înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme
până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.
Tulburările de personalitate pot fi recunoscute în general în copilărie sau adolescenţă şi
continuă de-a lungul vieţii adulte. (DP 85)
tulburare psihotică, un termen care acoperă un număr de tulburări mentale severe de
origine organică sau emoţională. Diagnosticarea are în vedere invaliditatea
(deteriorarea) capacităţii de testare a realităţii: persoana face inferenţe incorecte
privitoare la realitate externă, evaluări improprii ale acurateţei gândurilor şi percepţiilor
sale şi continuă să facă erori în ciuda dovezilor contrarii. Simptoamele clasice includ:
halucinaţii, comportamente regresive severe, dispoziţii dramatic neadecvate, vorbire
incoerentă. (DP 85)

TEMA XII. TESTE DE TEMPERAMENT: CHESTIONARUL GUILFORD ZIMMERMAN

Evidenţa comportamentală a caracteristicilor temperamentale

Una dintre definiţiile aplicative prezintă temperamentul ca tendinţa
comportamentală a unei persoane. Unii oameni se comportă într-o manieră pasivă, alţii
sunt gata să domine, unora le place să argumenteze, să intre în dispute, altora să fie
ordonaţi şi calmi; unii sunt flexibili, alţii rigizi; unii sunt sensibili alţii imperturbabili.
Toate acestea reprezintă modul general de a acţiona de-a lungul unei perioade de timp,
deşi nu în mod necesar totdeauna.
Perspectiva fundamentală asupra temperamentului consideră acest tip de
caracteristici comportamentale ca exprimând componenta dinamică-energetică a
personalităţii. Dinamica are în vedere aspectele care se reflectă în rapiditate sau
lentoare, mobilitate sau rigiditate, ritmul alert sau lent, flexibilitatea sau uniformitatea
conduitei. Energetica se reflectă mai ales în aspectele legate de energia la dispoziţie şi
priveşte modul cum este consumată, intensitatea şi echilibrul; unele persoane prezintă
un surplus de energie, altele se descarcă violent şi exploziv, unele îşi consumă energia
în mod echilibrat, altele şi-o risipesc şi există şi situaţii când nivelul de energie este
slab, insuficient.
Complementar, se are în vedere modul în care se exprimă temperamentul: cel
mai vizibil prin mişcări, reacţii sau conduita non-verbală (mimică, gestică, postură,
clipitul ochilor). Dintre indicatorii cei mai evidenţi putem cita: intensitatea vieţii
psihice; ritmul şi viteza trăirilor sau stărilor psihice; impulsivitatea şi
impresionabilitatea; frecvenţa trăirilor psihice; durabilitatea şi echilibrul trăirilor
psihice; capacitatea de adaptare la situaţii noi.
Ca formă de manifestare a personalităţii, temperamentul nu generează
conţinuturi sau performanţe psihice şi nu se poate spune că acordă valoare etic-morală.

Chestionarul de personalitate Guilford-Zimmerman

Dimensiuni şi interpretare
Pornind de la metodele interviului clinic şi anamnestic, Guilford construieşte
înainte de 1950 o serie de chestionare, fie ca unic autor – inventarele SEM şi STDCR,
fie împreună cu Martin – chestionarele Personel Inventory, Inventory of factors Gamin.

Joy Paul Guilford, n.1897- 2002

Psiholog american, profesor universitar şi cercetător dedicat
studiului intelectului uman şi a caracteristicilor personalităţii;
lucrează în ultimii ani la Universitatea din California de Sud.
Monumentalul său tratat, Natura inteligenţei umane, a
concentrat într-o teorie unitară datele de cercetare privind
structura inteligenţei uman, funcţionarea şi determinanţi
acesteia şi a deschis, de asemenea, numeroase cercetări
aplicative, în special în privind validării şi construirii unor
probe psihodiagnostice care să acopere abilităţile specifice.
Guilford discută în acest tratat bazele fizice ale inteligenţei,
condiţiile de mediu şi dezvoltarea intelectului, precum şi
caracteristicile declinului intelectual.
De asemenea, în calitatea de director al unor programe de
cercetare psihologică aplicată, dezvoltă cercetări privind
factorii personalităţii şi implicarea lor în câmpul activităţilor
umane, precum şi probe pentru selecţia personalului.
 Chestionarele citate reprezintă rezultatul unui efort de cercetare şi de calcul a
intercorelaţiilor itemilor mai multor tipuri de chestionare. În urma acestor studii au fost
identificaţi 13 factori: introversia socială S; introversia cognitivă T; depresia D;
tendinţa cicloidă; rhathymia R; activismul general G; ascendenţă vs. submisivitate A;
masculinitate vs. feminitate M; inferioritate I; nervozitate N; obiectivitate O; cooperare
Co; agreabilitate Ag. Inventarul de factori STDCR acoperă primii cinci factori
descoperiţi prin analiza factorială aplicată unor chestionare de introversie - extraversie.
GAMIN include pe ceilalţi 5 factori. Iar ultimii 3 fac obiectul lui GM Personal
Inventory.
În 1949 Guilford publică Guilford Zimmerman Temperament Survey, care
include 10 trăsături majore ale personalităţii identificate: 9 sunt identice cu cele incluse
în chestionare anterioare, deşi pentru unele s-a schimbat denumirea pentru simplificare
şi o mai mare claritate. Iar una dintre trăsăturile evaluate reprezintă o combinare a două
dintre trăsăturile înalt corelate din chestionarele anterioare.
Analizate sub raportul conţinuturilor psihologice, doar câteva dintre scale
cuprind o majoritate de itemi care se referă la aspecte strict temperamentale; în acest
sens, primii factori - în ordinea ierarhică - sunt cel mai impregnaţi de aspecte
temperamentale: activism, autocontrol, apoi, în ordine factorii de stabilitate
emoţionale, hipo-/ hipersensibilitate. Ceilalţi factori ai testului cuprind aspecte care ţin
şi de atitudini, preferinţe, caracteristici de gen etc., caracteristicile legate de
temperament fiind mai puţin pregnante.

Prezentarea scalelor Chestionarului:

G, activitate generală, cu 30 itemi, care se referă la aspecte precum plăcere
pentru viteză, grabă, vitalitate, plin de viaţă, producţie şi eficienţă vs. lent, deliberativ,
oboseşte uşor, ineficient;
R, autocontrol cu aspecte precum seriozitate, deliberare, persistenţă vs.
indiferenţă, impulsivitate, plăcere pentru excitare (rhathymia);
A, ascendenţă, aspecte precum autoapărare, conduce, vorbeşte în public, stăpân
pe sine vs. submisivitate, ezitare, evită plin de precauţie;
S, sociabilitate, prin caracteristici precum a avea mulţi prieteni, a căuta
contacte sociale vs. prieteni puţini şi timiditate (introversie socială);
E, stabilitate emoţională prin egalitatea dispoziţiei, optimism, calm vs.
fluctuarea dispoziţiei, pesimism, reverie, excitabilitate, sentimente de vinovăţie,
nelinişte, singurătate şi o proastă sănătate (combinarea factorilor C şi D);
O, obiectivitate caracterizată prin hiposensibilitate vs. hipersensibilitate, centrat
pe sine, suspicios, "intră în necazuri";
F, prietenie prin toleranţa acţiunii ostile, acceptarea dominării, respectul pentru
ceilalţi vs. beligerant, ostil, cu resentimente, dorinţa de a domina, dispreţ faţă de alţii
(agreabilitate);
T, reflexivitate prin reflexiv, observă pe alţii şi pe sine, echilibru mental vs.
interes faţă de activităţi concrete, se descumpăneşte uşor (gândire introvertă);
P, relaţii personale, toleranţa oamenilor, încredere în instituţii sociale vs. caută
mereu greşeala, critică instituţiile, suspicios, îşi plânge de milă (cooperare);
M, masculinitate prin interes pentru activităţi masculine, nu se dezgustă uşor,
aspru, dur, îşi inhibă expresia emoţiilor, dezinteres pentru îmbrăcăminte şi stil vs.
interes în activităţi şi preocupări feminine, se dezgustă uşor, temător, romantic,
exprimă emoţiile.
În interpretare se pune accent şi pe intercorelarea datelor. Astfel, o notă ridicată
la un factor poate modifica prognosticul dacă este asociată cu o notă scăzută la un alt
factor. De exemplu, un grad ridicat de dominanţă, asociat unei note scăzute la
agreabilitate, conduce spre imaginea unui stil dur, autoritar; un grad ridicat la
stabilitate emoţională asociat unei activităţi scăzute conduce spre ipoteza unui
comportament comod, leneş.
Inventarul conţine 300 de itemi, câte 30 pentru fiecare scală factorială,
exprimaţi prin expresii afirmative, majoritatea cu directă relevanţă pentru persoană şi
doar puţini reprezentând generalizări / abstractizări.
Ceea ce se reproşează chestionarului este lipsa de validare empirică şi lipsa de
control a atitudinii subiectului faţă de probă. Este utilizat fie în selecţia profesională,
fie în orientare şi consiliere profesională.
O posibilă metodă pe care o sugerează autorii este de a corecta fiecare factor în
două părţi: itemii pari şi itemii impari, nu atât pentru calculul fidelităţii, ci pentru a
vedea dacă subiectul se comportă egal faţă de trăsătura respectivă. Dacă cele două
jumătăţi sunt în acord – luându-se în consideraţie eroarea standard, interpretarea poate
decurge normal; dacă diferenţa depăşeşte valoarea a două erori standard, rezultatul
poate fi pus la îndoială. În măsura în care, la acelaşi subiect, există mai multe diferenţe
la fel de mari, depăşind dublul erorii standard, este suspicionat ansamblul rezultatelor
profilului.
Una dintre posibilele explicaţii pentru o astfel de situaţie este gradul de
tensiune psihică şi de conflicte intrapsihice. Numărul mare de diferenţe cu valori peste
dublul erorii standard admise devine astfel un indice ce semnalează gravitatea
tulburărilor psihice.

Chestionarul de temperament Strelau (revizuit), STI R

Dimensiuni şi interpretare
J.A. Gray, în 1964, în lucrarea Pavlov's typology, reia tipologia lui Pavlov şi
reinterpretează conceptul de "forţă a excitaţiei" în termenii activării şi capacităţii de
activare. O încercare de a căuta legături între tipologia pavloviană şi dimensiunile de
personalitate a fost realizată de R.B. Cattell în 1972, când personologul american
dezvoltă ipoteze privind relaţia dintre forţa sistemului nervos, respectiv forţa excitaţiei
şi 7 factorii temperamentali: ego-ul asertiv (U.I.16), inhibiţia generală (U.I.17);
temperamentul hipomaniac (U.I.18); exuberanţa (U.I.21); cortertia (U.I.22); Capacitate
de a se mobiliza vs. regresie (U.I.23); Exvia vs. invia (U.I.32).
După Cattell, ego-ul asertiv se referă, printre altele, şi la "capacitatea de a
suporta stimularea", exuberanţa la calitatea temperamentală de excitabilitate şi
impulsivitate, cortertia poate fi privită ca având sensul de vioiciune corticală, toţi fiind
factori care par să contribuie mult la forţa sistemului nervos. De fapt, ipotezele lui
Cattell referitoare la relaţia dintre temperament şi forţa sistemului nervos nu au fost
supune unei verificări sistematice. Dintre factorii primari din chestionarul 16 P.F. doar
surgency, factorul F, (U.I.6), corelează pozitiv.
Unul dintre autorii europeni recunoscuţi deja de decenii pentru studiile sale
experimentale şi interculturale privind trăsăturile temperamentale sau a configuraţiilor
de trăsături, creator de chestionare, este psihologul polonez Jan Strelau. "Teoria
reglatorie a temperamentului", RTT, a fost prezentată în mod sistematic în monografia
sa din 1983. La data respectivă teoriei lipsindu-i parţial operaţionalizarea termenilor şi,
în cea mai mare măsură, instrumentul sau instrumentele de evaluare, o serie de studii
experimentale şi prezentări ulterioare, Strelau, 1985, 1989, Strelau şi Plomin 1992, au
reluat şi adâncit diferitele aspecte teoretice.
Autorii consideră că trăsăturile temperamentale se referă la caracteristicile
formale ale comportamentului, care se evidenţiază în caracteristicile nivelului energetic
şi în aspecte temporale. Există astfel două dimensiuni fundamentale ale
temperamentului responsabile de diferenţele în caracteristicile energetice ale
comportamentului: reactivitate şi activitatea. Reactivitatea se relevă în intensitatea
reacţiilor la stimuli, cu aspecte care circumscriu sensibilitatea, capacitatea de lucru.
Activitatea este o trăsătură temperamentală care se evidenţiază în cantitatea şi gama de
acţiuni preluate de subiect (comportamente direcţionate spre scop). Aspectul temporal
antrenează 6 caracteristici ale temperamentului: mobilitatea, persistenţa, recurenţa,
regularitatea, viteza de reacţie, tempoul reacţiei; dintre acestea, doar mobilitatea a
primit suficiente confirmări empirice.
Chestionarul ce iniţial se numea Strelau Temperament Inventory, STI, prezintă
o variantă: STI R (revăzut). În 1993, Strelau construieşte FCB-Ti, Inventarul de
temperament privind caracteristicile formale ale comportamentului.
Construcţia acestor chestionare se bazează pe o strategie raţional-empirică pentru care
teoria lui Pavlov privind tipurile de activitate nervoasă superioară a constituit punctul
de pornire.
Cele trei scale sunt: forţa excitaţiei SE, forţa inhibiţiei SI, mobilitatea
proprietăţilor sistemului central nervos B. Scalele propriu-zise sunt formate din 17
definiţii ale comportamentelor: şapte pentru SE, cinci pentru SI, cinci pentru MO; iar B
este o scală secundară care indică proporţia dintre SE şi SI.

Chestionarul de personalitate Zuckerman - Kulman, ZKPQ

Date despre teoria lui Zuckerman privind trăsătura de bază „căutarea senzaţiei"
Trăsătura este descrisă ca tendinţă de a căuta senzaţii şi trăiri noi, variate,
complexe şi intense precum şi voinţa de a-şi asuma riscuri de dragul unor astfel de
trăiri. Prima scală de căutarea senzaţiei (Scala seeking sensation, SSS) a fost dezvoltată
în 1960 şi de atunci autorul a studiat din ce în ce mai extins implicaţiile pentru
personalitatea umană, precum şi condiţia de trăsătură de bază. Autorul ţi-a bazat acest
concept, căutarea senzaţiei, pe ideea existenţei unor diferenţe consistente între oameni
în ceea ce priveşte nivelele de activare şi stimulare, trăsătură generală care era
subsidiară tuturor modalităţilor senzoriale. Cercetările care au condus la un factor
general şi diferiţi subfactori l-au convins că această trăsătură nu era nici îngustă şi nici
nu avea un specific legat de o modalitate sau alta.

Chestionarul de personalitate Kulman-Zuckerman

Chestionarul este construit de un grup de autori, condus de M. Zuckerman (
Kuhlman D.M., Joireman J., Teta P., Kraft M) 1993.
Dezvoltarea testului ZKPQ este descrisă de autori într-un articol publicat în
1993, în care se prezintă modelul celor 5 mari factori apărut din analiza factorială a
scalelor considerate a măsura dimensiuni de bază ale personalităţii inclusiv aspecte de
tip temperamental. Autorii îl consideră un model big five alternativ la cel derivat
psiholingvistic. Majoritatea scalelor utilizate în cercetare a fost utilizată în studii de tip
psiho-biologic. Prima selecţie de itemi a fost făcută în urma corelaţiilor itemilor cu
scorurile la 5 factori derivaţi din analiza factorială a scalelor împreună cu o scală de
dezirabilitate socială.
Itemii au fost selectaţi pe baza corelaţiilor celor mai înalte cu unul dintre factori şi,
simultan, având încărcături relativ minime cu dezirabilitatea socială. Itemii preliminari,
dintre care mulţi au fost rescrişi, au fost analizaţi factorial în cadrul unui nou lot de
subiecţi normali pentru a determina scalele de bază pentru ZKPQ; din cei 100, 90 de
itemi au avut încărcături înalte cu factorul pentru care au fost atribuiţi, deşi unul care a
avut o încărcătură ridicată pe un al doilea factor a fost eliminat. Astfel au rămas 89 de
itemi de conţinut. Au fost adăugaţi 10 pentru o scală de "raritate" menită a semnaliza
tendinţa de a disimula sau de a răspunde neglijent.

Descrierea scalelor testului

Impulsive Sensation Seeking, ImpSS, 19 itemi: căutarea senzaţiei &
impulsivitate (lipsă de planificare)
Factorizarea a condus la 2 factori: Itemii de impulsivitate: descriu o lipsă de planificare
şi o tendinţă de a acţiona impulsiv, fără să se gândească.
Itemii de căutare a senzaţiei, descriu o nevoie generală de excitare, o preferinţă
pentru situaţii impredictibile şi prieteni şi nevoia de schimbare şi noutate. NU apare
nici o menţionare a activităţilor specifice precum: băutura, utilizarea drogului,
sexualitate, sporturi riscante.
Neuroticism - Anxiety Scale N-Anx, 19 itemi
Itemii descriu o condiţie de tulburare emoţională, tensiune, îngrijorare, teamă,
indecizie obsesivă, lipsa de încredere în sine şi sensibilitate la critică. Analiza
factorială indică un singur factor.
Aggresion - Hostility, Agg-Host, 19 itemi
Jumătate dintre itemi descriu tendinţa spre exprimare verbală agresivă; alţii indică un
comportament brutal, nechibzuit sau antisocial, răzbunător şi dispreţuitor, un
temperament viu şi manifestând nerăbdare faţă de ceilalţi. Scala este omogenă analiza
indicând un singur factor.
Activity Act. , 17 itemi: activism general & efort în muncă
Scala cuprinde două grupe de itemi: primul se referă la nevoia de activitate, nerăbdare
şi nelinişte când nu are nimic de făcut; al doilea, indică preferinţa pentru muncă grea şi
provocativă, şi multă energie investită în muncă şi alte sarcini.
Sociabilitate Sy, 17 itemi: petreceri şi prieteni & izolare, intoleranţă
Analiza factorială indică un grup de itemi care descriu plăcerea pentru petreceri mari,
interacţiuni la petreceri şi de a avea mulţi prieteni.
Al doilea factor obţinut indică o intoleranţă pentru izolare socială şi plăcerea pentru
activităţi solitare la introverţi.
Raritatea, 10 itemi. Nu constituie o scală temperamentală dar poate fi folosită
pentru a elimina subiecţii care au răspuns fără grijă pentru adevăr. Itemii scalei sunt în
majoritate scoraţi „Adevărat”, iar conţinuturile lor sunt dezirabile social sau exagerate
şi improbabil de a fii considerate "adevărat" de orice om. Majoritatea scorurilor sunt 0
sau 1; doar 4% dintre subiecţi scorează peste de 3 puncte, deci rezultatul poate fi
utilizat ca o limită pentru înregistrările cu semn de întrebare.

Concepte:

condiţionare, în genere, ceea ce depinde de altceva. în studiile de condiţionare descrie

un răspuns care a fost făcut dependent de un stimul iniţial neutru. Termenul original al
lui Pavlov de reflex condiţionat, este denumit în prezent răspuns condiţionat
conştiinciozitatea, Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul
capacităţii de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care
îşi definesc şi urmăresc scopurile, hotărâţi şi cu voinţa formată.
continuu, termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică
distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu continuum-ul
extraversie - introversie); se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni
subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient.
dezvoltare, se referă, specific pentru personalitate, la procesul de schimbări care are
loc de-a lungul întregii vieţi a individului; Prin schimbare ne referim în acest context la
modificări calitative sau cantitative în structură şi funcţionare. (DP 85)
diagnostic diferenţial, diagnosticul care are ca scop diferenţierea între două sau mai
multe boli sau tulburări similare pe carele prezintă un individ. Extins, a ajuns să fie
folosit pentru a distinge între condiţii de multe feluri în psihologia socială şi în studiul
personalităţii.
dimensiune, orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări, sau
orice scală construită la care pot fi raportaţi indivizii.
dinamica personalităţii, studiul aspectelor dinamice, complexe, interactive ale
motivaţiei, emoţiei sau comportamentului (DP 85)
empiric, aspect care decurge din tatonări practice, neghidate de un scop sau de un
cadru teoretic.
eu, sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea
sa la realitate, îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe vs.
condiţii incompatibile.
extraversie, trăsătură de bază a personalităţii care imprimă anumite caracteristici
persoanei: extravertul apare sociabil, se simte în largul său printre oameni şi grupuri
mari, este afirmativ, activ, vorbăreţ; îi place ceea ce este excitant, stimulativ, are o
dispoziţie generală veselă, energică şi optimistă.
factor de personalitate, caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în
comportamente şi activităţi. Factorul reprezintă o clusterizare statistică de itemi
obţinută în urma derulării unei analiza factoriale, a cărei consistenţă şi denumire
psihologică necesită o activitate specializată.
imaginea de sine, ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei.
Răspunsurile la chestionarul de personalitate sunt legate cel mai mult şi, desigur, cel
mai direct, de acest nivel al imaginii de sine. Imaginea de sine nu este un aspect
singular ci o organizare de idei, un model de percepere legată de eul propriu. Odată
stabilizată, imaginea de sine furnizează un ecran sau un filtru prin care este perceput,
văzut, evaluat sau înţeles orice altceva. Felul cum se percepe ce simte despre sine o
persoană este, în ultimă instanţă, influenţat de o multitudine de experienţe trăite acasă,
la şcoală, în diferite grupuri sociale din care face parte.
influenţe, subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează
gândurile, îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul.
integrarea personalităţii, termen care se referă la coordonarea, organizarea sau
unificarea unor trăsături separate, a unor dispoziţii de comportament, motive sau emoţii
care constituie personalitatea unui individ; situaţia inversă, este denumită dezintegrarea
personalităţii (DP 85)
interrelaţii dinamice, termen aplicabil oricărui tip de relaţii umane în care mai multe
aspecte se întrepătrund şi interrelaţionează astfel încât schimbarea care apare la o
persoană va avea efecte asupra celeilalte persoane; dinamic este un termen care în mod
specific se referă la motivaţie (R.S.Woodworth), procese inconştiente (S.Freud,
C.G.Jung) şi câmpuri complexe de forţă psihologică (K.Levin).
intuiţie, sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu
determinat. C.G. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psihicului, datorită căreia,
în mod subit, un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă, fără ca noi să ştim
cum s-a ajuns aici.
metodă, ansamblu de proceduri, demersuri sau reguli adoptate în conducerea unei
cercetări. În multiplele domenii aplicative în psihologie s-au dezvoltat metode care
trasează modalităţi de interacţiunea practicianului cu persoanele studiate sau asupra
cărora se intervine; vorbim de metoda observaţiei, metodă de grup, metodă globală sau
analitică, metodă nondirectivă, metodă comportamentală etc. Este esenţial să se
raporteze faptele observate la metodele utilizate pentru studiu. (DP 91)
model, în engleză şi uneori preluat ad literam în limba română "patern", se referă fie
la un model sau un eşantion, fie la o configuraţie sau grupare de părţi sau elemente cu
o structură coerentă. Analiza de patern este o tehnică statistică prin care se încearcă
descoperirea setului de itemi de test care au o "apartenenţă" comună. (DP 85)
normal, în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă; în sens psihologic
specific, se referă la condiţia psihologică de non-boală, absenţă a tulburărilor mentale,
a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice
organizarea trăsăturilor, un termen care se referă la un set ipotetic de interrelaţionări
între diferitele trăsături de personalitate ale unei persoane
patern, termen apropiat de cel de structură, de formă, configuraţie, tip, model, schemă,
matrice. Indică atât structura organică, fizică, cât şi cea comportamentală.
prognoză, o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces, fie el psihologic,
educaţional, metodologic, etc. (DP 85)
scală, în sens general, orice procedură sau instrument folosit cu scopul dea aranja
obiectele sau evenimentele în serii progresive; astfel ca în fiecare caz în parte există o
regulă pentru a permite atribuirea unui număr sau unei valori obiectelor sau
evenimentele scalate. În mod specific, indică un instrument de testare care are itemii
sau sarcinile aranjate de-a lungul unei dimensiuni; dimensiunea poate fi una dintre mai
multe, precum cea a dificultăţii (de exemplu în scalele de inteligenţă), sau preferinţei
(ca de exemplu în scalele de atitudini). O scală psihologică specifică un sistem de
măsurare a unei variabile psihologice. Orice scală necesită un număr de calităţi: printre
acestea validitatea semnifică faptul că instrumentul măsoară corect obiectul studiat,
într-o modalitate specifică. validitatea se poate obţine şi comparând cu o altă scală.
Validitatea externă se obţine prin compararea cu un criteriu extern. Fidelitatea implică
de exemplu, omogenitatea itemilor scalei, posibilitatea de a replica rezultatele în timp
sau cu o formă paralelă. Principalele erori metodologice decurg din lipsa de adecvare a
instrumentelor alese în raport cu prezumţia teoretică a unui studiu sau din inferarea
unor concluzii abuzive plecând de la rezultatele codate. Standardizarea scalelor
psihologice a introdus un progres metodologic important pentru evaluarea
personalităţii. (DP 85)
taxonomie, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată
de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la
personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un
indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi
denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor (de exemplu, factorul J,
denumit zepia vs. coasthenia).Date mai ample în lucrarea Personality and Motivation.
Structure and measurement, World Book, New York, 1957.
temperamentul apolonian, NF -intuitiv şi afectiv
temperamentul dionisiac, SP - senzorial şi perceptiv
temperamentul epimetean, SJ - senzorial şi raţional
temperamentul prometean, NT - intuitiv şi logic
tendinţă accentuată, invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu
numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie.
tendinţe sau trăsături bazale, faimoşii superfactori ai personalităţii – nevrotism,
extraversie, deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate – apar aici ca dispoziţii psihice
fundamentale. Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate
şi biografia obiectivă a persoanei, care include comportamentele specifice, nu există o
legătură directă. Trăsăturile de personalitate apar ca subdviziune majoră a tendinţelor
de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale
psihismului.
timie, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai
multe dimensiuni emoţionale.
trăsătură accentuată, caracteristicile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi
operaţionali; vor genera manifestări pregnante - în termeni normativi - nu numai în
raport de "media" dar şi de "abaterile de la medie". Limitele dintre normal, în termeni
cantitativi, tendinţa spre "mediu", accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările
specifice se realizează în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al
manifestării care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.
trăsătură de personalitate, reprezintă o dispoziţie sau caracteristică subiacentă
presupusă care poate fi folosită ca o explicaţie pentru regularităţile sau aspectele
consistente dale comportamentului acesteia. În sens mai larg, o descriere a modurilor
de comportament, percepere, gândire caracteristice pentru o persoană; acest sens este
folosit strict descriptiv, fără existenţa unei intenţii explicative. (DP 85)
trăsătură, în genere o caracteristică rezistentă care poate servi ca explicaţie pentru
regularităţile comportamentale observate la acea persoană, pentru ceea ce este
consistent în comportamentul ei. Trăsătura este o entitate teoretică care este folosită
pentru a explica consistenţele comportamentale ale persoanei sau diferenţele dintre
consistenţele comportamentale a mai multor persoane; în acest sens, este incorect să
utilizăm termenul pentru a desemna aceste aspecte comportamentele în sine. (DP 85)
trăsături de temperament, trăsături ce descriu stilul general al de comportament al
unui individ ca răspuns la mediu

TEMA XIII. CHESTIONARUL DE TEMPERAMENT STRELAU PREZENTAREA TEORIEI

ŞI A SCALELOR

J.A. Gray, în 1964, în lucrarea Pavlov's typology, reia tipologia lui Pavlov şi
reinterpretează conceptul de "forţă a excitaţiei" în termenii activării şi capacităţii de
activare. O încercare de a căuta legături între tipologia pavloviană şi dimensiunile de
personalitate a fost realizată de R.B. Cattell în 1972, când personologul american
dezvoltă ipoteze privind relaţia dintre forţa sistemului nervos, respectiv forţa excitaţiei
şi 7 factorii temperamentali: ego-ul asertiv (U.I.16), inhibiţia generală (U.I.17);
temperamentul hipomaniac (U.I.18); exuberanţa (U.I.21); cortertia (U.I.22); Capacitate
de a se mobiliza vs. regresie (U.I.23); Exvia vs. invia (U.I.32). După Cattell, ego-ul
asertiv se referă, printre altele, şi la "capacitatea de a suporta stimularea", exuberanţa la
calitatea temperamentală de excitabilitate şi impulsivitate, cortertia poate fi privită ca
având sensul de vioiciune corticală, toţi fiind factori care par să contribuie mult la forţa
sistemului nervos. De fapt, ipotezele lui Cattell referitoare la relaţia dintre temperament
şi forţa sistemului nervos nu au fost supune unei verificări sistematice. Dintre factorii
primari din chestionarul 16 P.F. doar surgency, factorul F, (U.I.6), corelează pozitiv.
Ivan Petrovici Pavlov, 1849 – 1936 Cercetător fiziolog rus. Iniţial interesat de procesul
de digestie pentru aceste studii primeşte premiul Nobel pentru medicină. Construieşte o
procedură experimentală prin care un stimul neutru devine un stimul condiţionat în
virtutea asocierii sale cu un stimul necondiţionat, procedură denumită condiţionare
clasică, pavloviană. Pavlov este cunoscut de asemenea pentru studiile sale asupra
proprietăţilor activităţii nervoase superioare în baza cercetărilor asupra reflexelor
condiţionate (în termeni de intensitate, forţă şi mobilitate); a deschis o cale nouă în
studiul experimental al activităţii creierului, precum şi în explicarea comportamentului
animal şi uman. Într-un studiu sintetic din 1991, Angleitner realizează o diferenţiere
între chestionarele de evaluare a trăsăturilor personalităţii şi cele pentru evaluarea
aspectelor temperamentale: dacă pentru primele primează evaluări în termeni de
frecvenţă (poziţia unei persoane de-a lungul variabilei evaluate este în funcţie de
frecvenţa comportamentului înregistrat), pentru testele care implică aspecte
psihofiziologice paradigma este a intensităţii (itemii accentuează intensitatea
manifestărilor trăsăturii avute în vedere). În consecinţă, datele psihofiziologice au o
mai mare legătură intrinsecă cu stările psihice decât cu trăsăturile propriu-zise,
circumscriind aria temperamentului. Trăsăturile temperamentale sunt trăsături ale
personalităţii, dar rădăcinile lor sunt în mare parte în biologic. Există o multitudine de
chestionare care îşi propun să măsoare aspectele temperamentului, fie explicit, de
exemplu chestionarul SSS – Sensation Seeking Scale (scala de căutare a senzaţiei) al
lui Zuckermann, 1979, fie implicit, prin natura teoriei autorilor şi am studiat deja
chestionarul EPI al lui Eysenck. Unul dintre autorii europeni recunoscuţi deja de
decenii pentru studiile sale experimentale şi interculturale privind trăsăturile
temperamentale sau a configuraţiilor de trăsături, creator de chestionare, este
psihologul polonez Jan Strelau. "Teoria reglatorie a temperamentului", RTT, a fost
prezentată în mod sistematic în monografia sa din 1983. La data respectivă teoriei
lipsindu-i parţial operaţionalizarea termenilor şi, în cea mai mare măsură, instrumentul
sau instrumentele de evaluare, o serie de studii experimentale şi prezentări ulterioare,
Strelau, 1985, 1989, Strelau şi Plomin 1992, au reluat şi adâncit diferitele aspecte
teoretice. Autorii consideră că trăsăturile temperamentale se referă la caracteristicile
formale ale comportamentului, care se evidenţiază în caracteristicile nivelului energetic
şi în aspecte temporale. Există astfel două dimensiuni fundamentale ale
temperamentului responsabile de diferenţele în caracteristicile energetice ale
comportamentului: reactivitate şi activitatea. Reactivitatea se relevă în intensitatea
reacţiilor la stimuli, cu aspecte care circumscriu sensibilitatea, capacitatea de lucru.
Activitatea este o trăsătură temperamentală care se evidenţiază în cantitatea şi gama de
acţiuni preluate de subiect (comportamente direcţionate spre scop). Aspectul temporal
antrenează 6 caracteristici ale temperamentului: mobilitatea, persistenţa, recurenţa,
regularitatea, viteza de reacţie, tempoul reacţiei; dintre acestea, doar mobilitatea a
primit suficiente confirmări empirice. Chestionarul ce iniţial se numea Strelau
Temperament Inventory, STI, prezintă o variantă: STI R (revăzut). În 1993, Strelau
construieşte FCB-Ti, Inventarul de temperament privind caracteristicile formale ale
comportamentului. Construcţia acestor chestionare se bazează pe o strategie raţional-
empirică pentru care teoria lui Pavlov privind tipurile de activitate nervoasă superioară
a constituit punctul de pornire. Cele trei scale sunt: forţa excitaţiei SE, forţa inhibiţiei
SI, mobilitatea proprietăţilor sistemului central nervos B. Scalele propriu-zise sunt
formate din 17 definiţii ale comportamentelor: şapte pentru SE, cinci pentru SI, cinci
pentru MO; iar B este o scală secundară care indică proporţia dintre SE şi SI.
Construind chestionarul autorii, Strelau, 1983 şi ulterior în colaborare cu Angleitner,
au considerat proprietăţile S.N.C ca trăsături generale care se pot evidenţia în toate
tipurile de temperamente, în caracteristicile motorii, în activitatea verbală, în reacţiile
emoţionale. Forţa excitaţiei este definită ca o capacitate funcţională a S.N.C. care se
manifestă în abilitatea de a suporta o stimulare intensă sau de lungă durată, fără a trece
la inhibiţia de protecţie (trans-marginală). Sursele de stimulare sunt multiple, precum:
situaţii, medii, sarcini şi stimuli discreţi, caracterizaţi printr-un nivel dat de variaţie,
noutate, intensitate, complexitate, semnificaţie. Şi activitatea proprie a persoanei apare
ca sursă de stimulare (Strelau, 1983). Generarea stimulării ţine de activităţi diferite,
care prezintă aspecte variate de ameninţare, risc, tensiune şi au un impact în creşterea
nivelului de activare, conform studiului realizat de Strelau, Angleitner, Bantelman,
Ruch, 1990. SE, scala de forţă a excitaţiei a fost construită iniţial din 90 itemi.
Conţinutul implicând 7 componente prin care se defineşte ca trăsătură temperamentală:
1. situaţiile ameninţătoare nu opresc persoanele cu o înaltă forţă de excitaţie de la o
acţiune planificată anterior; 2. tendinţa de a începe o acţiune în condiţii înalt
stimulative; 3. preferinţa pentru activităţi care presupun risc; 4. lipsa tulburărilor
emoţionale când desfăşoară o activitate cu încărcătură socială sau fizică; 5.
performanţa nu descreşte semnificativ în situaţii înalt stimulative; 6. rezistenţa la
oboseală când persoana este implicată în activităţi de durată sau intense; 7. capacitatea
de a reacţiona adecvat la tensiuni emoţionale puternice. SI, scala de forţă a inhibiţiei,
definită la Pavlov ca inhibiţie condiţionată, se măsoară prin abilitatea de a menţine o
stare de inhibiţie condiţionată. Ca indicator fundamental apare persistenţa inhibiţiei ce
se manifestă şi evaluează prin cantitatea de timp în care sistemul nervos central
(S.N.C) este capabil să rămână în starea de inhibiţie. În construirea scalei Strelau a luat
în consideraţie comportamentele (reacţiile) prin care se manifestă aceste tipuri de
inhibiţii condiţionate: 1. capacitatea de a se reţine de la reacţii şi acte comportamentale
care nu sunt dezirabile social; 2. aşteaptă fără dificultate îndeplinirea unei acţiuni când
este necesară întârzierea acesteia; 3. capacitatea de a întrerupe o reacţie sau acţiune
dacă este necesar, chiar dacă se află în plină desfăşurare a comportamentului respectiv;
4. capacitatea de a-şi întârzia reacţia faţă de stimulii prezenţi dacă circumstanţele o cer;
capacitatea de a-şi reţine exprimarea emoţiilor la nevoie. MO, mobilitatea proceselor
nervoase este definită ca abilitatea S.N.C. de a răspunde adecvat şi cât mai rapid
posibil la schimbări continui de mediu. Se distinge de "labilitate", înţeleasă ca viteza cu
care sunt generate şi oprite procesele S.N.C. Psihometric această trăsătură
temperamentală se măsoară în laborator prin viteza cu care subiectul elaborează reflexe
condiţionate adecvate la schimbările valorii semnalului stimulilor condiţionali. Scala se
referă la 5 componente care definesc trăsătura: 1. reacţia adecvată la schimbări
neaşteptate de mediu; 2. adaptarea rapidă la noi circumstanţe / împrejurări; 3. trecerea
facilă de la o activitate la alta; 4. schimbarea facilă a dispoziţiei de la spectrul pozitiv la
cel negativ, în funcţie de semnificaţia situaţiei; 5. preferinţa pentru situaţii care solicită
realizarea simultană a unor activităţi diferite. Testul STI - R de bază conţine 252 itemi
şi constituie punctul de plecare pentru construirea unor variante specifice limbii sau
ţării respective. Există diferite variante experimentate în Germania, Polonia, S.U.A.,
Rusia, Coreea de Sud, Italia, Grecia, Franţa, Japonia, China şi Romînia. Studiul de
experimentare a variantei româneşti, STI R R, Minulescu, 1992, a reţinut un total de 48
de itemi; câte 16 pentru fiecare dintre cele trei scale primare. Datele tehnice ale
scalelor indică: Ř scala SE coef. alpha. 844 media: 38,39 abat.st.: 9.04 Ř scala SI coef.
alpha. 730 media: 48.39 abat.st.: 7.15 Ř scala MO coef.alpha. 804 media: 47.88 abat.
st.: 7.65 Un total de 399 subiecţi, vârsta medie 28.06, 247 bărbaţi. Corelaţii
semnificative s-au obţinut între SE şi sexul subiecţilor (-39).

Concepte:

condiţionare, în genere, ceea ce depinde de altceva. în studiile de condiţionare descrie

un răspuns care a fost făcut dependent de un stimul iniţial neutru. Termenul original al
lui Pavlov de reflex condiţionat, este denumit în prezent răspuns condiţionat
conştiinciozitatea, Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul
capacităţii de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care
îşi definesc şi urmăresc scopurile, hotărâţi şi cu voinţa formată.
continuu, termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică
distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu continuum-ul
extraversie - introversie); se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni
subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient.
dezvoltare, se referă, specific pentru personalitate, la procesul de schimbări care are
loc de-a lungul întregii vieţi a individului; Prin schimbare ne referim în acest context la
modificări calitative sau cantitative în structură şi funcţionare. (DP 85)
diagnostic diferenţial, diagnosticul care are ca scop diferenţierea între două sau mai
multe boli sau tulburări similare pe carele prezintă un individ. Extins, a ajuns să fie
folosit pentru a distinge între condiţii de multe feluri în psihologia socială şi în studiul
personalităţii.
dimensiune, orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări, sau
orice scală construită la care pot fi raportaţi indivizii.
dinamica personalităţii, studiul aspectelor dinamice, complexe, interactive ale
motivaţiei, emoţiei sau comportamentului (DP 85)
empiric, aspect care decurge din tatonări practice, neghidate de un scop sau de un
cadru teoretic.
eu, sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea
sa la realitate, îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe vs.
condiţii incompatibile.
extraversie, trăsătură de bază a personalităţii care imprimă anumite caracteristici
persoanei: extravertul apare sociabil, se simte în largul său printre oameni şi grupuri
mari, este afirmativ, activ, vorbăreţ; îi place ceea ce este excitant, stimulativ, are o
dispoziţie generală veselă, energică şi optimistă.
factor de personalitate, caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în
comportamente şi activităţi. Factorul reprezintă o clusterizare statistică de itemi
obţinută în urma derulării unei analiza factoriale, a cărei consistenţă şi denumire
psihologică necesită o activitate specializată.
imaginea de sine, ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei.
Răspunsurile la chestionarul de personalitate sunt legate cel mai mult şi, desigur, cel
mai direct, de acest nivel al imaginii de sine. Imaginea de sine nu este un aspect
singular ci o organizare de idei, un model de percepere legată de eul propriu. Odată
stabilizată, imaginea de sine furnizează un ecran sau un filtru prin care este perceput,
văzut, evaluat sau înţeles orice altceva. Felul cum se percepe ce simte despre sine o
persoană este, în ultimă instanţă, influenţat de o multitudine de experienţe trăite acasă,
la şcoală, în diferite grupuri sociale din care face parte.
influenţe, subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează
gândurile, îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul.
integrarea personalităţii, termen care se referă la coordonarea, organizarea sau
unificarea unor trăsături separate, a unor dispoziţii de comportament, motive sau emoţii
care constituie personalitatea unui individ; situaţia inversă, este denumită dezintegrarea
personalităţii (DP 85)
interrelaţii dinamice, termen aplicabil oricărui tip de relaţii umane în care mai multe
aspecte se întrepătrund şi interrelaţionează astfel încât schimbarea care apare la o
persoană va avea efecte asupra celeilalte persoane; dinamic este un termen care în mod
specific se referă la motivaţie (R.S.Woodworth), procese inconştiente (S.Freud,
C.G.Jung) şi câmpuri complexe de forţă psihologică (K.Levin).
intuiţie, sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu
determinat. C.G. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psihicului, datorită căreia,
în mod subit, un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă, fără ca noi să ştim
cum s-a ajuns aici.
metodă, ansamblu de proceduri, demersuri sau reguli adoptate în conducerea unei
cercetări. În multiplele domenii aplicative în psihologie s-au dezvoltat metode care
trasează modalităţi de interacţiunea practicianului cu persoanele studiate sau asupra
cărora se intervine; vorbim de metoda observaţiei, metodă de grup, metodă globală sau
analitică, metodă nondirectivă, metodă comportamentală etc. Este esenţial să se
raporteze faptele observate la metodele utilizate pentru studiu. (DP 91)
model, în engleză şi uneori preluat ad literam în limba română "patern", se referă fie
la un model sau un eşantion, fie la o configuraţie sau grupare de părţi sau elemente cu
o structură coerentă. Analiza de patern este o tehnică statistică prin care se încearcă
descoperirea setului de itemi de test care au o "apartenenţă" comună. (DP 85)
normal, în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă; în sens psihologic
specific, se referă la condiţia psihologică de non-boală, absenţă a tulburărilor mentale,
a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice
organizarea trăsăturilor, un termen care se referă la un set ipotetic de interrelaţionări
între diferitele trăsături de personalitate ale unei persoane
patern, termen apropiat de cel de structură, de formă, configuraţie, tip, model, schemă,
matrice. Indică atât structura organică, fizică, cât şi cea comportamentală.
prognoză, o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces, fie el psihologic,
educaţional, metodologic, etc. (DP 85)
scală, în sens general, orice procedură sau instrument folosit cu scopul dea aranja
obiectele sau evenimentele în serii progresive; astfel ca în fiecare caz în parte există o
regulă pentru a permite atribuirea unui număr sau unei valori obiectelor sau
evenimentele scalate. În mod specific, indică un instrument de testare care are itemii
sau sarcinile aranjate de-a lungul unei dimensiuni; dimensiunea poate fi una dintre mai
multe, precum cea a dificultăţii (de exemplu în scalele de inteligenţă), sau preferinţei
(ca de exemplu în scalele de atitudini). O scală psihologică specifică un sistem de
măsurare a unei variabile psihologice. Orice scală necesită un număr de calităţi: printre
acestea validitatea semnifică faptul că instrumentul măsoară corect obiectul studiat,
într-o modalitate specifică. validitatea se poate obţine şi comparând cu o altă scală.
Validitatea externă se obţine prin compararea cu un criteriu extern. Fidelitatea implică
de exemplu, omogenitatea itemilor scalei, posibilitatea de a replica rezultatele în timp
sau cu o formă paralelă. Principalele erori metodologice decurg din lipsa de adecvare a
instrumentelor alese în raport cu prezumţia teoretică a unui studiu sau din inferarea
unor concluzii abuzive plecând de la rezultatele codate. Standardizarea scalelor
psihologice a introdus un progres metodologic important pentru evaluarea
personalităţii. (DP 85)
taxonomie, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată
de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la
personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un
indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi
denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor (de exemplu, factorul J,
denumit zepia vs. coasthenia).Date mai ample în lucrarea Personality and Motivation.
Structure and measurement, World Book, New York, 1957.
temperamentul apolonian, NF -intuitiv şi afectiv
temperamentul dionisiac, SP - senzorial şi perceptiv
temperamentul epimetean, SJ - senzorial şi raţional
temperamentul prometean, NT - intuitiv şi logic
tendinţă accentuată, invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu
numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie.
tendinţe sau trăsături bazale, faimoşii superfactori ai personalităţii – nevrotism,
extraversie, deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate – apar aici ca dispoziţii psihice
fundamentale. Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate
şi biografia obiectivă a persoanei, care include comportamentele specifice, nu există o
legătură directă. Trăsăturile de personalitate apar ca subdviziune majoră a tendinţelor
de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale
psihismului.
timie, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai
multe dimensiuni emoţionale.
trăsătură accentuată, caracteristicile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi
operaţionali; vor genera manifestări pregnante - în termeni normativi - nu numai în
raport de "media" dar şi de "abaterile de la medie". Limitele dintre normal, în termeni
cantitativi, tendinţa spre "mediu", accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările
specifice se realizează în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al
manifestării care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.
trăsătură de personalitate, reprezintă o dispoziţie sau caracteristică subiacentă
presupusă care poate fi folosită ca o explicaţie pentru regularităţile sau aspectele
consistente dale comportamentului acesteia. În sens mai larg, o descriere a modurilor
de comportament, percepere, gândire caracteristice pentru o persoană; acest sens este
folosit strict descriptiv, fără existenţa unei intenţii explicative. (DP 85)
trăsătură, în genere o caracteristică rezistentă care poate servi ca explicaţie pentru
regularităţile comportamentale observate la acea persoană, pentru ceea ce este
consistent în comportamentul ei. Trăsătura este o entitate teoretică care este folosită
pentru a explica consistenţele comportamentale ale persoanei sau diferenţele dintre
consistenţele comportamentale a mai multor persoane; în acest sens, este incorect să
utilizăm termenul pentru a desemna aceste aspecte comportamentele în sine. (DP 85)
trăsături de temperament, trăsături ce descriu stilul general al de comportament al
unui individ ca răspuns la mediu

TEMA XIV. CHESTIONARUL DE PERSONALITATE ZUCKERMAN - KULMAN, ZKPQ

Date despre teoria lui Zuckerman privind trăsătura de bază „căutarea senzaţiei"
Trăsătura este descrisă ca tendinţă de a căuta senzaţii şi trăiri noi, variate,
complexe şi intense precum şi voinţa de a-şi asuma riscuri de dragul unor astfel de
trăiri. Prima scală de căutarea senzaţiei (Scala seeking sensation, SSS) a fost dezvoltată
în 1960 şi de atunci autorul a studiat din ce în ce mai extins implicaţiile pentru
personalitatea umană, precum şi condiţia de trăsătură de bază. Autorul ţi-a bazat acest
concept, căutarea senzaţiei, pe ideea existenţei unor diferenţe consistente între oameni
în ceea ce priveşte nivelele de activare şi stimulare, trăsătură generală care era
subsidiară tuturor modalităţilor senzoriale. Cercetările care au condus la un factor
general şi diferiţi subfactori l-au convins că această trăsătură nu era nici îngustă şi nici
nu avea un specific legat de o modalitate sau alta.

Chestionarul de personalitate Kulman-Zuckerman

Chestionarul este construit de un grup de autori, condus de M. Zuckerman (
Kuhlman D.M., Joireman J., Teta P., Kraft M) 1993.
Dezvoltarea testului ZKPQ este descrisă de autori într-un articol publicat în
1993, în care se prezintă modelul celor 5 mari factori apărut din analiza factorială a
scalelor considerate a măsura dimensiuni de bază ale personalităţii inclusiv aspecte de
tip temperamental. Autorii îl consideră un model big five alternativ la cel derivat
psiholingvistic. Majoritatea scalelor utilizate în cercetare a fost utilizată în studii de tip
psiho-biologic. Prima selecţie de itemi a fost făcută în urma corelaţiilor itemilor cu
scorurile la 5 factori derivaţi din analiza factorială a scalelor împreună cu o scală de
dezirabilitate socială.
Itemii chestionarului au fost selectaţi pe baza corelaţiilor celor mai înalte cu
unul dintre factori şi, simultan, având încărcături relativ minime cu dezirabilitatea
socială.
Itemii preliminari, dintre care mulţi au fost rescrişi, au fost analizaţi factorial în
cadrul unui nou lot de subiecţi normali pentru a determina scalele de bază pentru
ZKPQ; din cei 100, 90 de itemi au avut încărcături înalte cu factorul pentru care au fost
atribuiţi, deşi unul care a avut o încărcătură ridicată pe un al doilea factor a fost
eliminat. Astfel au rămas 89 de itemi de conţinut. Au fost adăugaţi 10 pentru o scală de
"raritate" menită a semnaliza tendinţa de a disimula sau de a răspunde neglijent.

Descrierea scalelor testului

Impulsive Sensation Seeking, ImpSS, 19 itemi: căutarea senzaţiei &
impulsivitate (lipsă de planificare)
Factorizarea a condus la 2 factori: Itemii de impulsivitate: descriu o lipsă de planificare
şi o tendinţă de a acţiona impulsiv, fără să se gândească.
Itemii de căutare a senzaţiei, descriu o nevoie generală de excitare, o preferinţă
pentru situaţii impredictibile şi prieteni şi nevoia de schimbare şi noutate. NU apare
nici o menţionare a activităţilor specifice precum: băutura, utilizarea drogului,
sexualitate, sporturi riscante.
Neuroticism - Anxiety Scale N-Anx, 19 itemi
Itemii descriu o condiţie de tulburare emoţională, tensiune, îngrijorare, teamă,
indecizie obsesivă, lipsa de încredere în sine şi sensibilitate la critică. Analiza
factorială indică un singur factor.
Aggresion - Hostility, Agg-Host, 19 itemi
Jumătate dintre itemi descriu tendinţa spre exprimare verbală agresivă; alţii indică un
comportament brutal, nechibzuit sau antisocial, răzbunător şi dispreţuitor, un
temperament viu şi manifestând nerăbdare faţă de ceilalţi. Scala este omogenă analiza
indicând un singur factor.
Activity Act. , 17 itemi: activism general & efort în muncă
Scala cuprinde două grupe de itemi: primul se referă la nevoia de activitate, nerăbdare
şi nelinişte când nu are nimic de făcut; al doilea, indică preferinţa pentru muncă grea şi
provocativă, şi multă energie investită în muncă şi alte sarcini.
 Sociabilitate Sy, 17 itemi: petreceri şi prieteni & izolare, intoleranţă
Analiza factorială indică un grup de itemi care descriu plăcerea pentru petreceri mari,
interacţiuni la petreceri şi de a avea mulţi prieteni.
Al doilea factor obţinut indică o intoleranţă pentru izolare socială şi plăcerea pentru
activităţi solitare la introverţi.
Raritatea, 10 itemi. Nu constituie o scală temperamentală dar poate fi folosită
pentru a elimina subiecţii care au răspuns fără grijă pentru adevăr. Itemii scalei sunt în
majoritate scoraţi „Adevărat”, iar conţinuturile lor sunt dezirabile social sau exagerate
şi improbabil de a fii considerate "adevărat" de orice om. Majoritatea scorurilor sunt 0
sau 1; doar 4% dintre subiecţi scorează peste de 3 puncte, deci rezultatul poate fi
utilizat ca o limită pentru înregistrările cu semn de întrebare.

Concepte:

condiţionare, în genere, ceea ce depinde de altceva. în studiile de condiţionare descrie

un răspuns care a fost făcut dependent de un stimul iniţial neutru. Termenul original al
lui Pavlov de reflex condiţionat, este denumit în prezent răspuns condiţionat
conştiinciozitatea, Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul
capacităţii de autoorganizare, îndeplinire a îndatoririlor, planificării; sunt persoane care
îşi definesc şi urmăresc scopurile, hotărâţi şi cu voinţa formată.
continuu, termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică
distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu continuum-ul
extraversie - introversie); se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni
subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient.
dezvoltare, se referă, specific pentru personalitate, la procesul de schimbări care are
loc de-a lungul întregii vieţi a individului; Prin schimbare ne referim în acest context la
modificări calitative sau cantitative în structură şi funcţionare. (DP 85)
diagnostic diferenţial, diagnosticul care are ca scop diferenţierea între două sau mai
multe boli sau tulburări similare pe carele prezintă un individ. Extins, a ajuns să fie
folosit pentru a distinge între condiţii de multe feluri în psihologia socială şi în studiul
personalităţii.
dimensiune, orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări, sau
orice scală construită la care pot fi raportaţi indivizii.
dinamica personalităţii, studiul aspectelor dinamice, complexe, interactive ale
motivaţiei, emoţiei sau comportamentului (DP 85)
empiric, aspect care decurge din tatonări practice, neghidate de un scop sau de un
cadru teoretic.
eu, sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea
sa la realitate, îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe vs.
condiţii incompatibile.
extraversie, trăsătură de bază a personalităţii care imprimă anumite caracteristici
persoanei: extravertul apare sociabil, se simte în largul său printre oameni şi grupuri
mari, este afirmativ, activ, vorbăreţ; îi place ceea ce este excitant, stimulativ, are o
dispoziţie generală veselă, energică şi optimistă.
factor de personalitate, caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în
comportamente şi activităţi. Factorul reprezintă o clusterizare statistică de itemi
obţinută în urma derulării unei analiza factoriale, a cărei consistenţă şi denumire
psihologică necesită o activitate specializată.
imaginea de sine, ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei.
Răspunsurile la chestionarul de personalitate sunt legate cel mai mult şi, desigur, cel
mai direct, de acest nivel al imaginii de sine. Imaginea de sine nu este un aspect
singular ci o organizare de idei, un model de percepere legată de eul propriu. Odată
stabilizată, imaginea de sine furnizează un ecran sau un filtru prin care este perceput,
văzut, evaluat sau înţeles orice altceva. Felul cum se percepe ce simte despre sine o
persoană este, în ultimă instanţă, influenţat de o multitudine de experienţe trăite acasă,
la şcoală, în diferite grupuri sociale din care face parte.
influenţe, subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează
gândurile, îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul.
integrarea personalităţii, termen care se referă la coordonarea, organizarea sau
unificarea unor trăsături separate, a unor dispoziţii de comportament, motive sau emoţii
care constituie personalitatea unui individ; situaţia inversă, este denumită dezintegrarea
personalităţii (DP 85)
interrelaţii dinamice, termen aplicabil oricărui tip de relaţii umane în care mai multe
aspecte se întrepătrund şi interrelaţionează astfel încât schimbarea care apare la o
persoană va avea efecte asupra celeilalte persoane; dinamic este un termen care în mod
specific se referă la motivaţie (R.S.Woodworth), procese inconştiente (S.Freud,
C.G.Jung) şi câmpuri complexe de forţă psihologică (K.Levin).
intuiţie, sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu
determinat. C.G. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psihicului, datorită căreia,
în mod subit, un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă, fără ca noi să ştim
cum s-a ajuns aici.
metodă, ansamblu de proceduri, demersuri sau reguli adoptate în conducerea unei
cercetări. În multiplele domenii aplicative în psihologie s-au dezvoltat metode care
trasează modalităţi de interacţiunea practicianului cu persoanele studiate sau asupra
cărora se intervine; vorbim de metoda observaţiei, metodă de grup, metodă globală sau
analitică, metodă nondirectivă, metodă comportamentală etc. Este esenţial să se
raporteze faptele observate la metodele utilizate pentru studiu. (DP 91)
model, în engleză şi uneori preluat ad literam în limba română "patern", se referă fie
la un model sau un eşantion, fie la o configuraţie sau grupare de părţi sau elemente cu
o structură coerentă. Analiza de patern este o tehnică statistică prin care se încearcă
descoperirea setului de itemi de test care au o "apartenenţă" comună. (DP 85)
normal, în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă; în sens psihologic
specific, se referă la condiţia psihologică de non-boală, absenţă a tulburărilor mentale,
a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice
organizarea trăsăturilor, un termen care se referă la un set ipotetic de interrelaţionări
între diferitele trăsături de personalitate ale unei persoane
patern, termen apropiat de cel de structură, de formă, configuraţie, tip, model, schemă,
matrice. Indică atât structura organică, fizică, cât şi cea comportamentală.
prognoză, o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces, fie el psihologic,
educaţional, metodologic, etc. (DP 85)
scală, în sens general, orice procedură sau instrument folosit cu scopul dea aranja
obiectele sau evenimentele în serii progresive; astfel ca în fiecare caz în parte există o
regulă pentru a permite atribuirea unui număr sau unei valori obiectelor sau
evenimentele scalate. În mod specific, indică un instrument de testare care are itemii
sau sarcinile aranjate de-a lungul unei dimensiuni; dimensiunea poate fi una dintre mai
multe, precum cea a dificultăţii (de exemplu în scalele de inteligenţă), sau preferinţei
(ca de exemplu în scalele de atitudini). O scală psihologică specifică un sistem de
măsurare a unei variabile psihologice. Orice scală necesită un număr de calităţi: printre
acestea validitatea semnifică faptul că instrumentul măsoară corect obiectul studiat,
într-o modalitate specifică. validitatea se poate obţine şi comparând cu o altă scală.
Validitatea externă se obţine prin compararea cu un criteriu extern. Fidelitatea implică
de exemplu, omogenitatea itemilor scalei, posibilitatea de a replica rezultatele în timp
sau cu o formă paralelă. Principalele erori metodologice decurg din lipsa de adecvare a
instrumentelor alese în raport cu prezumţia teoretică a unui studiu sau din inferarea
unor concluzii abuzive plecând de la rezultatele codate. Standardizarea scalelor
psihologice a introdus un progres metodologic important pentru evaluarea
personalităţii. (DP 85)
taxonomie, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată
de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la
personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un
indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi
denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor (de exemplu, factorul J,
denumit zepia vs. coasthenia).Date mai ample în lucrarea Personality and Motivation.
Structure and measurement, World Book, New York, 1957.
temperamentul apolonian, NF -intuitiv şi afectiv
temperamentul dionisiac, SP - senzorial şi perceptiv
temperamentul epimetean, SJ - senzorial şi raţional
temperamentul prometean, NT - intuitiv şi logic
tendinţă accentuată, invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu
numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie.
tendinţe sau trăsături bazale, faimoşii superfactori ai personalităţii – nevrotism,
extraversie, deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate – apar aici ca dispoziţii psihice
fundamentale. Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate
şi biografia obiectivă a persoanei, care include comportamentele specifice, nu există o
legătură directă. Trăsăturile de personalitate apar ca subdviziune majoră a tendinţelor
de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale
psihismului.
timie, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai
multe dimensiuni emoţionale.
trăsătură accentuată, caracteristicile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi
operaţionali; vor genera manifestări pregnante - în termeni normativi - nu numai în
raport de "media" dar şi de "abaterile de la medie". Limitele dintre normal, în termeni
cantitativi, tendinţa spre "mediu", accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările
specifice se realizează în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al
manifestării care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.
trăsătură de personalitate, reprezintă o dispoziţie sau caracteristică subiacentă
presupusă care poate fi folosită ca o explicaţie pentru regularităţile sau aspectele
consistente dale comportamentului acesteia. În sens mai larg, o descriere a modurilor
de comportament, percepere, gândire caracteristice pentru o persoană; acest sens este
folosit strict descriptiv, fără existenţa unei intenţii explicative. (DP 85)
trăsătură, în genere o caracteristică rezistentă care poate servi ca explicaţie pentru
regularităţile comportamentale observate la acea persoană, pentru ceea ce este
consistent în comportamentul ei. Trăsătura este o entitate teoretică care este folosită
pentru a explica consistenţele comportamentale ale persoanei sau diferenţele dintre
consistenţele comportamentale a mai multor persoane; în acest sens, este incorect să
utilizăm termenul pentru a desemna aceste aspecte comportamentele în sine. (DP 85)
trăsături de temperament, trăsături ce descriu stilul general al de comportament al
unui individ ca răspuns la mediu