Supervizarea în asistenţӑ socialӑ

Termenul supervizare este o combinaţie a doi termeni latini ( super înseamnă

deasupra, peste şi videre inseamnă a vedea, a privi). El a fost conceput pentru a denumi o
activitate de supraveghere, de organizare a muncii oamenilor mai puţini pregătiţi, cum erau
voluntarii.

După cum menţionează aproape toate studiile, scopul primar al supervizări este de a
asigura responsabilitatea agenţiei în oferirea de servicii de calitate clienţilor. Muntean
consideră că supervizarea este ,,o întâlnire profesonală, desfăşurată într-un cadru organizat şi
negociat de părţi, având ca scop imediat creşterea capacităţii spervizatului de a intervene cu
clienţii în suferinţă, păstrându-şi profesionalismul, iar, ca obiectiv de durată, dezvoltarea
profesională a supervizatului în procesul supervizării’ (Muntean, 2007, p. 76).

În domeniul sociouman,supervizarea poate fi un tip de formare continuă a

profesioniştilor. Supervizatul este acompaniat şi ghidat de către supervizor într-un process
deconştientizare a propriilor reacţii şi limite profesionale, ce pot impiedica calitatea
intervenţiei pe care o desfăşoară. ,, supervizatul este sprijinit pentru a prelua controlul
proprilor reactii şi a de delimita de clientul cu care intervine’’(Killen, apud Muntean, 2007, p.
76). Supervizarea reprezintă şi o împărtăşire a responsabilităţii pentru cazul cu care intervine
supervizatul. Supervizorul are o triplă responsabilitate, faţă de calitatea serviciilor primate de
clientul supervizatului, faţă de supervizat şi faţă de instituţia în care este angajat supervizatul.

Supervizarea în asistenţa social este esenţială ca modalitate practică de asigurarea a

serviciilor de calitate. Eficienţa muncii în supervizare este dată de caliatea înregistrării
documentelor şi de continuitate în urmărirea şi transcriere cazurilor. ,,Supervizarea ca metodă
de lucru este folosită pentru coordonarea, sprijinirea şi formarea asistenţilor sociali şi
direcţionează managementul de caz precum şi rezultatele acestuia ’’(Sălăjeanu, p. 23). În
urma supervizării, documentele care demonstrează intervenţia asistentului social arată şi
modificări în ceea ce priveste abordarea cazului.prin supervizare are loc o îmbunătăţire a
serviciilor oferite iar lipsa unei suăervizări saa o supervizare care se confruntă cu dominarea şi
controlul duce la o practică greşită în munca asistenţială.

În fazele următoare, programele formale de pregătire includeau domeniul supervizării

ca parte a procesului de învăţare în care şedinţele individuale au devenit forma dominantă de
supervizare Supervizarea studenţilor a influenţat formasupervizării personalului din asistenţă
socială. Mai târziu, supervizarea studenţilor şi supervizarea personalului au luat drumuri
diferite.

Dezvoltarea supervizării în asistenţa socială poate fi percepută ca rezultat al

influenţelor externe şi forţelor de profesionalizare timp de o sută douăzeci şi cinci de ani,
influenţele mai noi, incluzând şi viziunile social politice şi ideologice despre bunăstare.
Forţele interne din asistenţa socială reflectă căutările asistenţilor sociali de obţinere a
respectului şi recunoaşterii statutului profesional prin înfiinţarea de instituţii de formare
profesională şi asociaţii profesionale, utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice în practică şi apariţia
codurilor de etică, de sprijin şi monitorizare.Datorită cererilor tot mai mari pentru
responsabilitate, în ultimeledouă decenii, supervizarea a devenit din nou orientată spre
administraţie, în scopul de a garanta şi asigura calitatea serviciilor pentru clienţi. În prezent,
există preocupare pentru dezvoltarea practicii supervizării private.

În România, apar în 2004, standardele minime obligatorii privind managementul de

caz în serviciile pentru protecţia copilului.În acelaşi anapar o suită de ordine guvernamentale
care stipulează standardele minime obligatorii pentru diverse tipuri de servicii sociale. Toate
aceste standarde fac câteva referiri asupra supervizării. Potrivit acestora, coordonatorii şi
furnizorii de servicii sociale au obligaţia de a asigura supervizarea internă şi externă a
managerilor de caz, de către specialişti cu studii superioare socioumane cu experienţă decel
puţin 5 ani în servicii pentru copil şi familie, pregătire în supervizare şi experienţă în plus faţă
de  persoanele cărora li se asigură supervizarea respectivă.

Este nevoie de supervizare atâta vreme cât calitatea serviciilor permite o ameliorare a
acestora. Ştefan Cojocaru, precizează faptul că în serviciile de asistenţă socială din România
există unele confuzii, în multe instituţii activând doar laturasa administrativă. În serviciile
sociale din ţara noastră, precizează autorul,există încă nevoia îmbunătăţirii metodelor de
intervenţie, coordonării activităţilor, evaluăriiintervenţiei ( Cojocaru, 2005, p. 100).

Serviciile sociale din România sunt afectate de procese specifice, cum ar fi:
globalizarea, schimbările demografice şi sociale, migraţia populaţiei. Impactul globalizării
economice, politice şi sociale asupra serviciilor sociale, deşi încă insuficient studiat, este
considerat a fi, probabil, destul de semnificativ. Are loc o creştere a competitivităţii serviciilor
dindomeniul social.

Schimbările demografice şi sociale au implicaţii majore asupra serviciilor sociale şi a

angajaţilor lor, puşi în situaţia de a se adapta  permanent nevoilor actuale. Cele mai mari
provocări sunt datorate reducerii ratei natalităţii şi fenomenului accentuat de îmbătrânire a
populaţiei. Prin urmare, provocările cărora trebuie să le facă faţă sistemul de servicii sociale,
se referă la capacitatea de a asigura servicii de îngrijire, suficiente şi de calitate, apte să
răspundă nevoilor în continuă schimbare, ceea ce generează de multe ori asistenţilor sociali
sentimente de neliniste şi confuzie. De asemenea, trebuie luat în considerare şi aspectul legat
de schimbările de atitudine în cadrul familiei, de exemplu, disponibilitatea adulţilor de a avea
grijă de generaţiile mai vârstnice reducându-se continuu.

 Nivelul competenţelor profesionale ale personalului angajat în serviciile sociale

determină direct calitatea serviciilor prestate. În scopul îmbunătăţirii competenţelor, angajaţii
trebuie să beneficieze de supervizare profesională, de un program ajustat formare
profesională continuă, precum şi de posibilitatea de promovare în baza
competenţelor profesionale. Există diferenţe în modalitatea de implementare a supervizării
între serviciile guvernamentale şi cele neguvernamentale.În ceea ce priveşte supervizarea în
serviciile socialeguvernamentale din România, de cele mai multe ori se
confundă managementul cu supervizarea. Din acest motiv, în momentul de faţăasistenţii
sociali se consideră supervizaţi de către şefii de serviciu. Din punctul unora de vedere,
supervizarea ar putea fi realizată de către şefii de servicii, în condiţiile în care fişele lor de
post ar cuprinde referiri la toate rolurile supervizarii, şi având o expertiză şi pregătire în acest
sens.

Există patru domenii de competenţă esenţiale pentru supervizor :

 1.Competenţe de relaţionare.Pentru a fi eficienţi în rolul lor, supervizorii trebuie să

posede competenţe de relaţionare manifestate în interacţiunea lor cotidiană cu angajaţii. Iată
câteva abilităţi din această categorie: capacitatea empatică, grija, flexibilitatea şi manifestarea
unui stil suportiv de supervizare. Dacă supervizorul demonstrează asemenea abilităţi,
personalul  poate astfel percepe latura “mai umană” a personalitaţii acestuia precum şi
sprijinul şi  preocuparea lui faţă de eforturile angajaţilor. Când personalului i se permite să
realizeze aceasta latură, supervizorul facilitează şi construieşte echipe în cadrul
departamentului/biroului respectiv. Supervizorul constituie un model de rol pentru angajaţi.
Când eşti flexibil, poţi răspunde cerinţelor impuse atât de rolul în continuă schimbare al
supervizorului cât şi de rolurile în schimbare ale programului şi ale organizaţiei ca întreg.
  2. Competenţe de coordonare.Alte competenţe necesare realizării unei supervizări
eficiente sunt cele de coordonare. Printre acestea se regăsesc: să fii un om pe care ceilalţi să se
poată bizui, de încredere, să acorzi atenţie amănuntelor şi să te concentrezi pe rezultate. Eşti
un om de încredere atunci când atât personalul, cât şi organizaţia în sine pot avea încredere şi
se pot baza pe tine. Aici pot apare anumite probleme legate de rolul supervizorului:
nevoile personalului şi cele ale organizaţiei pot să nu coincidă. Eşti răspunzător atât în faţa
unuia cât şi a celuilalt şi există momente în care cele două par în conflict. Personalul depinde
de tine în ceea ce priveşte informaţia, organizarea şi conducerea. În acelaşi timp, nivelul
superior de management depinde de tine pentru furnizarea de informaţie către personal şi
pentru menţinerea responsabilităţii în departament/birou.

3. Competenţe de conducere.Printre acestea se numără caracterul hotărât şi orientat

spre realizarea sarcinii, la care se adaugă un stil directiv de supervizare iar obiectivul este
iniţierea acţiunii. A avea un stil directiv înseamnă să acţionezi spre realizarea unuiobiectiv, a
unui rezultat dorit. Competenţele de conducere asigură organizarea personalului şi a
departamentului/biroului în cadrul organizaţiei. Conducerea poate implica evaluarea
programelor, aprecierea performanţelor, supervizarea personalului şi elaborarea de proiecte.

4. Competenţe de dezvoltare.Ultima categorie de competenţe necesare supervizării

eficiente o constituie competenţele de dezvoltare. Acestea implică creativitate,

asumarea de riscuri, caracter novator, spirit de colaborare şi îndrăzneală politică. Utilizarea
acestora în supervizare înseamnă orientarea spre schimbare – în cadrul
propriuluidepartament/birou şi/sau în cadrul organizaţiei pentru care lucrezi. Acesta este
nivelul în care ai de a face cu imaginea de ansamblu: colaborarea inter-organizaţii, elaborarea
de acorduri şi planificarea comunitară. Ai o “viziune unitară” şi posezi abilitatea de a ţi-o
exprima atât faţă de personal şi superiori cât şi faţă de comunitate. În concluzie, pentru a fi un
supervizor eficient, trebuie să fii capabil să-ţi exprimi propria viziune despre echipă dar şi să
prezenţi personalului perspectiva organizaţiei. Trebuie să fii capabil de interacţiune cu alte
servicii şi să colaborezi cu acestea. Toate abilităţile menţionate mai sus sunt esenţiale în
supervizare şi, dacă sunt combinate, pot sprijini la desfăşurarea activitatii de supervizare în cel
mai eficient mod posibil. Motivul pentru care este dificil să devii un supervizor eficient rezidă
în faptul că eficienţa obligă la dezvoltarea competenţelor din aceste patru domenii. Sunt mulţi
supervizori ale căror competenţe sunt dezvoltate în doar unul sau două din aceste domenii. Ar
fi bine ca supervizorul să aibă o agendă în care să-şi noteze indiciile verbale şi nonverbale.
Lucrătorii sunt deseori ambivalenţi în împărtăşirea problemelor ca să nu fie consideraţi
incompetenţi.

 Pentru realizarea unei tipologii a supervizarii sunt luaţi în considerare trei sisteme de
referinţă (Cojocaru, 2005, p. 133)

1.Dacă privim supervizarea din punctul de vedere al relaţiei supervizorului cu

organizaţia, putem întalni:

1.1.Supervizarea internă, dacă supervizorul este din interiorul organizaţiei

  1.2.Supervizare externă, atunci când supervizorul nu face parte din structura
organizaţiei, ci este o  persoană din afara acesteia

 2.După forma de organizare a supervizarii întîlnim:

 2.1.Supervizare individuală

 2.2.Supervizare de grup

 3.Din perspective de abordare a realitaţii, putem identifica

 3.1.Supervizare clasică, centrată pe problemă

 3.2.Supervizare apreciativă, centrată pe apreciere

Supervizarea internă –  se referăla situaţia în care activitatea de supervizare este

realizată de o persoană specializată din tuctura internă a organizaţiei. Supervizarea internă,
este o  practică specific organizaţiilor nonguvernamentale.

 Supervizarea externă- se referă la situaţia în care organizaţia apelează la o persoană

din afară pentru procesul de supervizare. În aceste condiţii ea poate fi
periodică permanentăsau temporară.

 Supervizarea individuală- Supervizarea individuală se realizează prin intermediul

unor şedinţe de supervizare la care participă un singur asistent social şi supervizorul.
Eareprezintă o oportunitate pentru supervizat de a beneficia de consultanţă individuală
centrată pe nevoile profesionale personale. În general este apreciată de către asistenţii sociali
pentru că aceştia sesizează atenţia specială acordată activităţii lor, le oferă  posibilitatea de a fi
iniţiatorii unui proces de învăţare pe anumite arii specifice. Nevoile de formare şi cele de
sprijin pot fi identificate mai uşor la nivelul acetei analize individuale. Au loc discuţii
individuale despre diverse aspecte ale muncii, despre probleme legate de oferirea serviciilor.

Şedinţele de supervizare individuală au loc conform unei planificări ce trebuie stabilite

de comun acord.Ele ar trebui să constituie analiza lucrului pe caz (Cojocaru, 2005, p. 137) , cu
alte cuvinte, supervizarea de caz.

Supervizarea de grup- Supervizarea de grup este o formă a supervizării utilizată şi în

asistenţă socială care se bazează pe interacţiunile din cadrul grupului de asistenţi sociali
supervizaţi. Şedinţa de supervizare de grup este o întalnire profesională planificată şi
organizată având ca obiective evaluarea unor situaţii specifice, învăţarea din experienţa
celorlalţi, rezolvarea conflictelor, identificarea celor mai potrivite soluţii la problemele cu care
se confruntă.

 Grupul poate fi format din persoane care fac parte din acelaşi serviciu social sau
persoane cu aceeaşi profesie, dar funcţionând în cadrul unor organizaţii/instituţii, servicii
sociale diferite.
 Supervizarea centrată pe problemă-Supervizarea centrată pe problemă urmăreşte
indentificarea problemelor cu care se confruntă asistentul social în rezolvarea cazului,
diagnoza  problemelor clienţilor, analiza cauzelor şi găsirea soluţiilor pentru eliminarea
acestora. Acest model focalizează în prima fază, atenţia supervizatului pe trecut, pe cauzele
care au generat  problema. Discuţiile se centrează întrebări şi răspunsuri privind cauzele,
motivele care au generat o anumită problemă care se cere rezolvată.

 Adeseori, aceste cauze nu mai pot fi modificate şi supervizarea are rolul de a sprijini
asistentul social în identificarea soluţiilor la situaţiile prezente. Prin urmare, supervizarea
trebuie direcţionatăspre soluţii la respectivele  probleme.

 Supervizarea apreciativă- A fost lansat de Ştefan Cojocaru în 2005 în urma unor

studii  practice, este inspirat de principiile anchetei apreciative şi adaptate procesului
supervizării. Caracteristicile acestui model sunt: viziunea pozitivă, centrarea pe punctele tari
şi succesele asumate şi conştientizate de profesionişti.

Obiectivele supervizarii  în asistenţa socială sunt:

–ameliorarea transparenţei şi a capacităţii supervizatului de înţelegere a sarcinilor şi

acţiunilor proprii, atât în afara organizaţiei de lucru, cât şi în paralel cu sarcinile din cadrul
organizaţiei;

– creşterea capacităţilor de acţiune a supervizatului în domeniul asistenţei sociale;

-creşterea potenţialului de conduită profesională autonomã şi de colaborare a

supervizatului;

-încurajarea unei comunicări constructive între persoane implicate în sarcini comune;

-ameliorarea calităţii muncii şi în acelaşi timp a gradului de satisfacţie în muncă;

-analizarea limitelor personale şi structurale (ale competenţelor, ale sarcinilor care

trebuie îndeplinite, ale abilităţilor personale);

– identificarea şi reprezentarea propriei poziţii şi a capacitãţilor de intervenţie în cadrul

unor probleme sau conflicte;

– prevenirea efectelor de epuizare profesională; contrar unor opinii, supervizarea nu se

oferă doar atunci când apar problemele