See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/337832622

Sociologia proastei guvernări în România interbelică

Book · January 2019

CITATION READS
1 2,541

1 author:

Bogdan Bucur
National University of Political Studies and Public Administration
14 PUBLICATIONS   19 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Bogdan Bucur on 09 December 2019.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Bogdan Bucur

Sociologia
proastei guvernări
în România interbelică
Cuvânt‑înainte de
Ioan‑Aurel Pop

Cuvânt‑înapoi de
Hans‑Christian Maner
 Cuprins

Lista abrevierilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Lista tabelelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Lista ilustraţiilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Cuvânt‑înainte de Ioan‑Aurel Pop. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
CADRUL TEORETIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
Interdependenţa dintre sociologie şi politică în perioada interbelică. . . . . . . . 54
Interdependenţa dintre sociologie şi politică în abordarea lui
Dimitrie Gusti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Interdependenţa dintre sociologie şi politică în abordarea lui
Anton Golopenţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
Compromisurile politice şi adaptabilitatea ideologică a membrilor
Școlii Sociologice de la Bucureşti. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Studiu de caz: compromisurile politice ale profesorului Gusti. . . . . . . . . . . . . . 71
Studiu de caz: adaptabilitatea ideologică a profesorului Gusti. . . . . . . . . . . . . . 76
CADRUL METODOLOGIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
Școala Sociologică de la Bucureşti: comuniunea monografică . . . . . . . . . . . . . 86
Școala Sociologică de la Bucureşti: metodologia monografică . . . . . . . . . . . . . 89
Școala Sociologică de la Bucureşti: manifestările politico‑administrative. . . . 94
Școala Sociologică de la Bucureşti: comunităţile cercetate monografic. . . . . . 98
Școala Sociologică de la Bucureşti: structura organizaţională. . . . . . . . . . . . . 100
Școala Sociologică de la Bucureşti: publicaţiile monografice. . . . . . . . . . . . . . 108
Școala Sociologică de la Bucureşti: limitele metodologice. . . . . . . . . . . . . . . . 110
CADRUL ISTORIC. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
Disfuncţionalităţile şi vulnerabilităţile democraţiei interbelice
(1918‑1938). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
Războiul intern continuu şi recurgerea la violenţa politică extremă. . . . . 129
Guvernarea prin măsuri excepţionale şi sub starea de necesitate . . . . . . . 138
Implicarea politică a armatei şi a serviciilor secrete . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146

5
 Bogdan Bucur

Antagonismul dintre statul devenit modern şi societatea rămasă

tradiţională. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
Corupţia politică şi demagogia electorală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
Instabilitatea parlamentară şi guvernamentală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168
Instabilitatea funcţiei publice şi ineficienţa administrativă. . . . . . . . . . . . 170
Șomajul universitar şi frustrarea intelectuală într‑o societate
preponderent analfabetă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
Eşecul economic şi frustrarea materială într‑o societate preponderent
agrară. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
199
Abolirea democraţiei şi începutul dictaturilor (1938) . . . . . . . . . . . . . . . 207
Prăbuşirea statului şi dezmembrarea teritorială (1940). . . . . . . . . . . . . . 230
MANIFESTĂRILE POLITICE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
MANIFESTĂRILE ADMINISTRATIVE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 312
Administraţia tradiţională versus administraţia modernă . . . . . . . . . . . 312
Administraţia tradiţională moldovenească, muntenească,
transilvăneană şi aromânească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 324
Moldova: administraţia tradiţională vrânceană versus administraţia
modernă românească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 329
Muntenia: administraţia tradiţională argeşeană versus administraţia
modernă românească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 336
Transilvania: administraţia tradiţională făgărăşeană şi năsăudeană
versus administraţia modernă românească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 339
Peninsula Balcanică: administraţia tradiţională aromânească din
cadrul Imperiului Otoman versus administraţia modernă din
cadrul statelor naţionale succesoare Imperiului Otoman . . . . . . . 343
Administraţia modernă românească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 346
Administraţia imperială versus administraţia naţională. . . . . . . . . . . . . 353
Basarabia: administraţia rusească versus administraţia
românească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 374
Transilvania, Banat şi Bucovina: administraţia austro‑ungară
versus administraţia românească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 386
Transnistria: administraţia sovietică versus administraţia
românească. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 412
MANIFESTĂRILE JURIDICE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 468
Obiceiul pământului versus dreptul modern. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 468
CONSIDERAȚII FINALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 481
Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 489
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 678
Cuvânt‑înapoi de Hans‑Christian Maner. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 723
 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Îndată după terminarea Marelui Război, România Întregită se pre-

zenta publicului în toată splendoarea‑i contradictorie1. Pe de o parte, ţara
se confrunta cu o „scumpete nemaipomenită a preţurilor“ (Bacalbaşa,
2019, 4). În chiar primele luni ale anului 1919, criza alimentară din
Vechiul Regat a provocat o rată înspăimântător de mare a mortalităţii
infantile2. Până şi în Bucureşti, mărfurile de strictă necesitate, precum
pâinea sau carnea, lipseau cu desăvârşire sau erau raţionalizate draconic.
Un mic la colţul străzii a ajuns să coste 1 leu, iar o fleică de porc la grătar
9 lei, preţuri considerate prohibitive de către populaţia mahalalelor care
frecventa birturile obscure, dar vesele, ale capitalei, întrucât erau de până
la 10 ori mai mari decât înainte de declanşarea primei conflagraţii mon-
diale, iar cârciumarii nu‑şi mai permiteau să întreţină şi tradiţionalele
formaţii de ţigani lăutari. Pe de altă parte, într‑un restaurant elegant şi
suprasolicitat, care tocmai se deschisese de curând, nu se putea lua prân-
zul cu mai puţin de 100‑200 de lei şi fără o rezervare telefonică prealabilă
a unei mese. Într‑o Românie sleită de resurse, politicienii se acuzau de
înaltă trădare şi luptau cu înverşunare pentru putere, autoritatea se exer-
cita prin decrete‑lege, parlamentul rămânea dizolvat3, tezaurul BNR de
la Moscova părea că se află în siguranţă deplină, iar o ladă cu bancnote
româneşti, în valoare de 5‑6 milioane de lei, tipărite recent la Paris, a fost
furată din vagoanele CFR, aflate sub pază militară, în Gara de Nord
(Bacalbaşa, 2019, 4; România acum 100 de ani, 2019b, 81; România acum
100 de ani, 2019c, 90). Această ţară mică – devenită între timp mare –
avea nevoie disperată de ordine socială şi bună guvernare… Cu această
speranţă strecurată în suflete, 66% dintre românii care emigraseră în
Statele Unite se întorceau, acum, înapoi acasă4. Reveneau într‑o patrie

21
 Bogdan Bucur

despre a cărei dezorganizare administrativă – devenită anecdotică încă

din timpul Primului Război Mondial – erau conştienţi, dacă citiseră
presa vremii. Ziarele se întreceau, după Marea Unire, în a relata diferite
parabole culese de pe front, centrate pe „acel amestec periculos de abu-
zuri, ilegalităţi şi favoritisme, care reprezenta una din trăsăturile cele mai
negative ale administraţiei din Vechiul Regat“ (Basciani, 2018, 153). Se
glumea, de pildă, pe seama faptului că un ţăran vrâncean, în casa căruia
se oprise, pentru câteva momente, August von Mackensen, în timpul
luptelor eroice de la Mărăşeşti, a fost întrebat unde este latrina. La întoar-
cerea din fundul curţii, feldmareşalul german i se adresează moldovea-
nului nostru: „În ţara dumneavoastră, nu este nicio ordine. La noi în
ţară, nu ţi s‑ar fi permis să‑ţi faci o comoditate atât de mizeră“. La care,
românul nostru îi răspunde politicos, dar cu îndrăzneală: „De, domnule
general, dacă era să fim o ţară organizată, făceam noi la Berlin ceea ce
ai făcut dumneata acum aicea“ (România acum 100 de ani, 2019a, 91).
Dincolo de amprenta haioasă a acestui dialog, nu poate fi ignorată dis-
crepanţa abisală dintre civilizaţia materială românească şi cea occiden-
tală. Nu doar pentru feldmareşalul german von Mackensen, dar chiar
şi pentru patrioţii transilvăneni şi bucovineni (care luptaseră, cu toată
credinţa, pentru Marea Unire) contactul cu spaţiul rural din Vechiul
Regat – unde încă mai existau, chiar şi în perioada interbelică, „bordeie
sub pământ, adevărate adăposturi pentru troglodiţi“, din care „numai
acoperişul şi fumul ieşeau deasupra pământului“ (Buta şi Onofreiu,
2016, 158) – a fost o experienţă cu adevărat şocantă, pe care Europa
Centrală, din care făcuseră parte provinciile în care aceştia se născuseră
şi se formaseră, o abandonase cu foarte multă vreme înainte5.
România Mare – fascinantă şi perisabilă – mă preocupă de mai multă
vreme. O parte dintre dumneavoastră îşi mai amintesc, probabil, de volu-
mele mele anterioare – Jean Pangal, documente inedite: 1932‑1942: con‑
tribuţii la analiza reţelelor sociale istorice (Bucur, 2016d) şi Cartea de aur
a Centenarului Marii Uniri (Bucur, 2017c) – în care m‑aţi urmat într‑o
incursiune captivantă prin culisele politice ale perioadei interbelice, la
capătul căreia am încercat să înţelegem împreună miracolul facerii şi des‑
facerii României Mari. Într‑o continuitate ideatică oarecum firească,
mi‑am propus, în această carte6, să analizez manifestările etico‑juridice şi
politico‑administrative specifice satului şi statului românesc interbelic,
aşa cum au fost acestea cercetate, în perioada 1925‑1947, din perspectiva

22
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

metodologiei monografice, de către Școala Sociologică de la Bucureşti,

condusă de profesorul Dimitrie Gusti7. Dintru început se impune pre-
cizarea potrivit căreia o astfel de abordare retrospectivă şi recupera-
toare privind impactul instituţional şi organizaţional al manifestărilor
etico‑juridice şi politico‑administrative asupra societăţii româneşti inter-
belice, preponderent rurale, reprezintă o noutate pentru cercetarea socio-
logică românească, ce se revendică de la tradiţia intelectuală a Școlii
Monografice, exact în momentul în care, recent, s‑au împlinit 70 de ani
de la interzicerea sociologiei, în anul 1948, de către regimul totalitar
comunist8. Cu atât mai mult cu cât, deşi sociologia monografică9 dezvol-
tată de academicianul Gusti presupunea cercetarea unitară a patru cadre
(cosmologic, biologic, istoric şi psihic) şi a patru manifestări (economice,
spirituale, etico‑juridice şi politico‑administrative), un asemenea dezide-
rat nu a fost niciodată atins în cadrul campaniilor monografice desfăşu-
rate în satele interbelice (a se vedea capitolul Cadrul metodologic). Și
aceasta pentru că, în cadrul activităţilor de cercetare monografică, toc-
mai manifestările politico‑administrative, care constituie subiectul aces-
tui demers de retrospecţie ştiinţifică, au beneficiat dintotdeauna de o
atenţie extrem de scăzută. Subiectul era considerat dacă nu tabu, oricum
unul deosebit de sensibil, în condiţiile politice ale epocii, marcată de
patronajul exercitat de Carol al II‑lea asupra Fundaţiei Culturale Regale
Principele Carol (prin care monarhul asigura finanţarea pentru cele mai
multe dintre activităţile derulate, în anii 1930, de către organizaţiile gus-
tiene). Mai cu seamă după instaurarea regimului de autoritate monar-
hică, la 10 februarie 1938, exista o reticenţă faţă de maniera (delicată) în
care trebuia tratat acest subiect10. De aceea, până şi opera monumentală
Nerej, un village d’une region archaïque – primul studiu monografic con-
siderat complet – a fost publicată de Henri H. Stahl (1939a), în întâmpi-
narea celui de‑al XIV‑lea Congres Internaţional de Sociologie11, care ar fi
trebuit să se desfăşoare între 29 august şi 2 septembrie 1939, la Bucureşti,
fără capitolul privitor la viaţa politică locală. Într‑o manieră similară au
fost tratate manifestările politico‑administrative şi în cea de‑a doua
lucrare de anvergură – Clopotiva, un sat din Haţeg: monografie sociologică
întocmită de Echipa Regală Studenţească 19/935 sub conducerea lui Ion
Conea –, apreciată ca reprezentativă pentru sociologia românească inter-
belică şi publicată, la 1940, de Institutul de Ştiinţe Sociale al României.
Practic, primele şi singurele două studii monografice, publicate în

23
 Bogdan Bucur

perioada interbelică şi considerate complete de către Şcoala Sociologică

de la Bucureşti, nu au abordat, aproape deloc, dimensiunea poli-
tico‑administrativă. Ceea ce este explicabil în condiţiile în care România
carlistă alunecase spre dictatură regală exact în perioada în care Școala
Gusti – aflată sub patronajul monarhului – a decis publicarea lucrărilor
amintite anterior (a se vedea capitolul Cadrul teoretic). În ceea ce priveşte
monografiile celorlalte localităţi rurale cercetate, în perioada interbelică,
de către Şcoala Monografică, acestea nici măcar nu au mai fost redactate,
deşi publicarea lor trebuia pregătită în vederea Congresului Internaţional
de Sociologie de la Bucureşti din 1939. În ciuda faptului că Dimitrie Gusti
anunţa, pentru toamna anului 1938, eforturi susţinute de redactare şi
campanii masive de publicare, monografiile satelor Drăguş (coordona-
tor: Traian Herseni), Cornova (coordonator: Anton Golopenţia) sau Şanţ
nu au mai apărut niciodată (Golopenţia, 2010, 494 şi 501).
În aceste circumstanţe, autorul prezentei lucrări împărtăşeşte explica-
ţia oferită de Paul H. Stahl (2002, 7‑8) pentru înţelegerea acestei nefireşti
stări de fapt, în conformitate cu care, în timpul cercetărilor monografice,
dimensiunea politico‑administrativă constituia aspectul cel mai neplăcut
al spectrului public naţional, care diminua sau ştirbea aura de legendă şi de
fascinaţie pastorală a satului românesc tradiţional. Mai ales că, pentru
multe asemenea sate, investigate de Școala Gusti, vechea tradiţie moşne-
nească, răzăşească sau mazilească se pierdea departe în negura timpului,
amintind de un trecut glorios, care se situa, în percepţia localnicilor, cu
certitudine, în totală contradicţie cu degradarea politico‑administrativă
interbelică, situaţie „greu de suportat pentru cine iubeşte tradiţiile cele mai
nobile ale regiunilor româneşti“ (Stahl, 2002, 8). Toate acestea, în condi-
ţiile în care metodologia de selecţie a localităţilor cercetate de Şcoala
Sociologică de la Bucureşti şi considerate reprezentative pentru fiecare
provincie istorică în parte favoriza vechile sate libere româneşti (răzăşeşti
sau moşneneşti şi mazileşti), autonome din punct de vedere administrativ,
înstărite sub aspect economic (prin comparaţie cu celelalte sate aservite
din zona de câmpie), cu un trecut românesc imaculat, aşezate mai cu
seamă în zona de deal sau munte şi în vecinătatea unor importante lăcaşuri
ortodoxe de cult, ceea ce a permis, fără prea mari greutăţi, prezervarea
tradiţiilor locale şi a credinţei strămoşeşti12. Este evidentă opoziţia sau
contradicţia, flagrantă şi involuntară, dintre un asemenea trecut şi sta-
rea politico‑administrativă dezamăgitoare din perioada interbelică. Un

24
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

nefericit exemplu, în acest sens, este Ţara Vrancei, acolo unde adversitatea
ireconciliabilă dintre prezentul dureros marcat de „sărăcia lucie a celor de
jos, slabi, bolnavi, sifilitici, într’un grad nemai auzit“ şi trecutul demn al
unor ţărani liberi care se considerau „«os din osul lui Ştefan» şi se «luptau
până şi cu Dumnezeu, Şoimanul»“ este subliniată în mod repetat şi apăsat
de Henri H. Stahl (1939c, 21). Aceste observaţii sociologice fuseseră
cuprinse în capitolul referitor la viaţa politică locală şi îndepărtat din lucra-
rea monografică Nerej, un village d’une region archaïque (Stahl, 1939a).
În cele din urmă, acesta a fost publicat, chiar dacă parţial, de abia în anul
2002, de către Paul H. Stahl, fiul monografistului. În Amintiri şi gânduri
din vechea şcoală a „monografiilor sociologice“, Henri H. Stahl sugerează că
nepublicarea capitolului se datora criticilor politice vehemente aduse
statului român modern de către populaţia Ţării Vrancei, complet nemul-
ţumită faţă de modul (inacceptabil) în care era guvernată regiunea respec-
tivă în perioada interbelică. În acest context, Henri H. Stahl aminteşte de
abuzurile aparatului de stat şi de aplicarea arbitrară a legiuirilor sale.
Funcţionarea coruptă a statului a contribuit la sărăcirea Ţării Vrancei, în
percepţia locuitorilor. Într‑o opozabilitate aproape perfectă cu această ten-
dinţă de degenerare economică, dublată de o stare de dependenţă accentu-
ată faţă de puterea centrală, este amintită prosperitatea materială de care se
bucura, în vechime, populaţia rurală, în interdependenţă cu dreptul stră-
vechi la autonomie locală de care beneficiat Vrancea în trecutul feudal al
Moldovei. Dacă în vremurile îndepărtate regiunea avea dreptul la opoziţie
chiar faţă de hotărârile domneşti, putând refuza prin veto – Vrancea nu
vrea! – unele dintre măsurile considerate abuzive sau arbitrare ale puterii
centrale, în perioada interbelică localnicii suspinau amarnic, sub apăsarea
necazurilor provocate de modernizarea eşuată a României, după vremu-
rile când vorbeau de la egal cu domnul Moldovei, permiţându‑şi chiar să îl
insulte în scris, poreclindu‑l „Pârjol Vodă“ sau comparându‑l cu „Lăcustă
Vodă“ (Stahl, 1981, 67‑68). Într‑atât de mare era starea de revoltă faţă de
organizarea modernă a statului român – mai cu seamă faţă de Codul silvic
şi legile de organizare administrativă – şi

[într‑]atât de dure erau frazele [...] de revoltă [ale vrâncenilor] încât zadar-
nic am încercat să public câteva din ele în volumele „Nerejului“ meu.
Textul, deşi fusese tipărit şi volumul broşat, a fost socotit inoportun, cartea
desfăcându‑se şi suprimându‑se un sfârşit de capitol (Stahl, 1981, 68).

25
 Bogdan Bucur

Dar ce conţinea oare capitolul politico‑administrativ, nepublicat de

Henri H. Stahl (1939a) în monografia Nerejului? Vom încerca să răspun-
dem la această întrebare legitimă în cele ce urmează (precum şi in extenso
în capitolele Manifestările politice şi Manifestările administrative). Până
atunci, însă, ne grăbim să facem precizarea, de ordin general, că nu doar
acest capitol – care lipseşte din Nerej, un village d’une region archaïque şi
care a fost publicat, parţial, în cele din urmă, de abia în 2002, de Paul H.
Stahl, sub titlul Cum s‑a stins Ţara Vrancei – era extrem de critic faţă de
funcţionarea statului român modern, ci absolut toate lucrările ştiinţifice,
articolele şi referirile incidentale, atâtea puţine câte au fost scrise pe
această temă, sub auspiciile Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Fără nicio
excepţie, toate sursele gustiene cunoscute semnalează unanim situaţia
complet inacceptabilă în care se găsea din punct de vedere politico‑admi-
nistrativ România interbelică13. Toţi autorii citaţi – inclusiv profesorul
Gusti – fac referire la inadaptarea instituţiilor politico‑administrative ale
statului român modern la specificitatea şi nevoile locale. Admirabilul sat
românesc  – atât de puţin cunoscut până la Școala Sociologică de la
Bucureşti – nu‑şi mai dorea din partea statului decât să fie lăsat în pace
(Iorga, 1938, 37). Către sfârşitul vieţii, în Autoportret, fondatorul sociolo-
giei româneşti îşi exprimă, o dată în plus, dezacordul faţă de funcţionarea
improprie a aparatului românesc de stat – pe care nu a ezitat totuşi să îl
conducă în calitate de ministru –, pentru că, fiind „rupt de viaţa reală a
poporului şi ostil lui, n‑a înţeles, cu toată ocrotirea de sus, nesecata putere
de viaţă şi nepotolita năzuinţă pentru o civilizaţie superioară ţărănească“
a populaţiei rurale interbelice (BAR, ADG, m. IX, v. 15, f.d. 4).
Mai cu seamă în regiunile româneşti, care s‑au bucurat de statalitate
(precum Moldova şi Valahia) sau de autonomie limitată (precum Ţara
Făgăraşului sau Districtul Grăniceresc Năsăudean din Transilvania14) şi
care nu au cunoscut, cu caracter de permanenţă, impunerea directă sau
completă a unor legiuiri imperiale străine (precum restul Transilvaniei,
Bucovina sau Basarabia), este unanim exprimat regretul populaţiei locale,
investigată în timpul campaniilor monografice, faţă de legitimitatea şi
buna funcţionare a vechilor norme juridice şi instituţii publice de drept
consuetudinar românesc (a se vedea capitolul Obiceiul pământului versus
dreptul modern). Bătrâna administraţie tradiţională sau obişnuielnică
românească – care funcţionase în Moldova şi Ţara Românească, până la

26
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

1864, precum şi în câteva regiuni ardelene, în virtutea obiceiului

pământului – este elogiată în toate studiile publicate de Şcoala Gusti.
Vechea democraţie sătească (Iorga, 1938, 36) este redescoperită şi glo-
rificată în perioada interbelică15. Ceata de sat, ceata de vale sau ceata de
ocol din Ţara Vrancei sunt pozitiv invocate de Henri H. Stahl (1929).
Vecinătatea şi ceata feciorilor din Ţara Făgăraşului sunt amintite de
Traian Herseni (1936b), Henri H. Stahl (1936b) şi Dumitru Cristian
Amzăr (2013). Pomojnicul din satele moşneneşti (aflate în plasa arge-
şeană Dâmbovnic) sau celnicatul aromânesc sunt repuse în discuţie de
Tudor Alexandru Stoianovici (1942) şi Constantin Noe (1938) (a se vedea
capitolul Administraţia tradiţională versus administraţia modernă).
În provinciile Transilvania, Banat, Bucovina sau Basarabia, alipite
României după Primul Război Mondial, regretul populaţiei locale după
vechea administraţie autro‑ungară sau rusă era sincer şi puternic (a se
vedea capitolul Administraţia imperială versus administraţia naţională).
Deşi pare greu de crezut sau oricum dificil de acceptat pentru orice bun
român, după cum adeveresc studiile publicate de Dumitru Dogaru (1937),
Constantin V. Micu (1937) sau Traian Herseni (1932a), administraţia
românească interbelică era considerată mai slabă decât vechea stăpânire
imperială, în toate provinciile care s‑au alăturat Vechiului Regat la 1918.
Prin urmare, administraţia modernă românească, introdusă, la 1864,
în Principatele Unite şi, după 1918, în provinciile alipite Vechiului Regat,
era considerată mai slabă atât prin comparaţie cu vechile instituţii şi
organizaţii româneşti de drept consuetudinar, care au asigurat ordinea
juridică feudală a statelor independente Moldova şi Ţara Românească –
precum şi în districtele româneşti autonome din Transilvania (Năsăud şi
Făgăraş) –, cât şi prin comparaţie cu administraţia modernă imperială
din Rusia sau Austro‑Ungaria (care a funcţionat, până la 1918, în Basarabia,
Bucovina, Banat şi Transilvania).
Incompetenţa administrativă a României de a‑şi guverna bine provin-
ciile şi teritoriile a fost, în perioada interbelică, o realitate obiectivă, care
nu putea să nu stânjenească, mai cu seamă că ne aflam la numai câţiva ani
de la Marea Unire, pentru realizarea căreia se făcuseră atâtea sacrificii de
sânge, inclusiv de către voluntarii ardeleni şi bucovineni care luptaseră în
cadrul Armatei Regale Române în timpul Primului Război Mondial.
Tocmai de aceea, Paul H. Stahl împărtăşeşte gândurile critice ale părinte-
lui său, care se simţea obligat să avertizeze, în perioada interbelică, asupra

27
 Bogdan Bucur

faptului că demersul său de cercetare ştiinţifică nu trebuie să supere prea

tare „sufletele gingaşe ale celor cărora li se pare crimă de lèse‑maiestate
naţională orişice arătare pe faţă a adevărului care supără şi doare“ (Stahl,
2002, 16). Printre cele mai frecvente reproşuri, adresate statului român, se
numărau însuşirea de foloase necuvenite de către funcţionarii publici,
nesfârşitele abuzuri săvârşite în exerciţiul autorităţii, precum şi schimba-
rea permanentă a convingerilor politice, în funcţie de partidul care forma
Guvernul de la Bucureşti (a se vedea capitolul Manifestările politice).
Printre punctele slabe ale României Mari se numărau, potrivit lui Anton
Golopenţia (2001, 92), dependenţa completă a cabinetelor de voinţa regală
arbitrară, nemulţumirea justificată a minorităţilor naţionale, dezinteresul
oamenilor politici pentru condiţiile de viaţă ale muncitorimii şi ţărănimii
române, participarea redusă la viaţa publică, lipsa autonomiei locale, cen-
tralismul excesiv, numirile pe criterii politice în administraţia comunală,
scoaterea în afara legii a sindicatelor şi interzicerea de facto a dreptului la
grevă16. Mai cu seamă reprimarea violentă a mișcărilor sindicale și a altor
asociații profesionale independente, care încercau să lupte, pe tărâm
social, pentru drepturile legitime ale salariaților, a avut drept consecință –
alături de evidențierea slăbiciunilor teribile ale statului (incompetent în a
soluționa prin negociere pașnică asemenea evenimente) – radicalizarea
politică și infiltrarea cu elemente comuniste sau legionare.
Toate aceste deficienţe administrative determinau populaţia rurală să
perceapă viaţa politico‑administrativă din România Mare ca fiind un
fenomen absurd, care nu avea nicio legătură cu nevoile adevărate ale sta-
tului, suprapus, în mod artificial, peste o societate rurală rămasă tradiţi-
onală. Despre discursurile sforăitoare şi promisiunile demagogice din
timpul campaniilor electorale17, opera satirică a lui I.L. Caragiale rămâne
un reper pentru viaţa publică românească din acele timpuri. Deşi marele
nostru dramaturg taxează aceste comportamente aberante drept comice,
în realitate, prin consecinţele pe care le‑au avut asupra deteriorării vieţii
publice din România, ele au fost mai degrabă tragice. Deşi pot părea de
domeniul fantasticului, astfel de situaţii caricaturale deveniseră, din
păcate, fapte politice cotidiene:

Agentul electoral bătăuş şi beţiv, politicianul care profită de situaţie

pentru a‑şi creşte averea prin orice mijloace, cetăţeanul turmentat care
votează fără să ştie cu cine, cel ce votează după semne puse pe buletinele

28
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

de votare, pentru că nu ştie să citească, agentul care îl însemnează pe

spate dacă nu votează cu cine trebuie, pentru a fi apoi luat la bătaie,
toate clişeele cunoscute din literatură sunt semnalate aici ca fiind ade-
vărate (Stahl, 2002, 14).

Chiar dacă au tratat, de regulă, cu superficialitate şi discreţie capitolul

politico‑administrativ, se poate totuşi observa faptul că cercetările mono-
grafice făcute în interiorul hotarelor României Mari au concluzionat una-
nim asupra proastei administraţii româneşti exercitată în toate provinciile.
În mod general, era împărtăşită opinia că vechea administraţie tradi­
ţională (pentru spaţiul moldo‑valah) sau imperială (pentru Basarabia,
Bucovina, Banat sau Transilvania) era cu mult mai bună decât cea româ-
nească din perioada interbelică. După cum adeveresc studiile lui Anton
Golopenţia (2006a; 2006b), făcute în stânga Nistrului, în timpul celui
de‑al Doilea Război Mondial, nici în Transnistria, aflată sub temporară
ocupaţie militară românească, prestaţia administrativă a Guvernului de
la Bucureşti nu era mai bună nici măcar prin comparaţie cu cea a guver-
nelor sovietice anterioare. Din contră, în exteriorul hotarelor istorice ale
României Mari, în Transnistria, în perioada de ocupaţie militară anto-
nesciană, între 1941‑1944, capacitatea administrativă a României a fost
cu mult mai slabă decât cea a URSS (a se vedea capitolul Administraţia
imperială versus administraţia naţională).
Dacă sub raportul proastei guvernări nu a existat nicio diferenţă
notabilă în percepţia populaţiei, măsurată de Școala Sociologică de la
Bucureşti, între provinciile mai noi (Basarabia, Transilvania, Banat,
Bucovina, Transnistria) sau mai vechi (Moldova, Valahia) care au intrat
în componenţa României Mari, cercetarea sociologică efectuată în
stânga Nistrului, în vremea regimului Ion Antonescu, a adus o inovaţie
importantă pentru monografia gustiană. Dimensiunea politico‑admi-
nistrativă a fost studiată pentru prima dată, în mod riguros ştiinţific, de
Şcoala Sociologică de la Bucureşti, în Transnistria, în perioada decem-
brie 1941 – februarie 1944, din dispoziţia guvernului Antonescu, când o
echipă din cadrul Institutului Central de Statistică, condusă de Anton
Golopenţia, a fost însărcinată cu operaţiunea de Identificare a Românilor
de la Est de Bug, în vederea repatrierii acestora de pe teritoriul ex‑sovie-
tic al Ucrainei ocupate de Germania nazistă. Acţiunea – recunoscută
prin acronimul IREB  – a însemnat să „explorăm românii cu şi fără

29
 Bogdan Bucur

conştiinţa moldoveniei lor, judeţ de judeţ, plasă de plasă şi până în cătu-

nele pierdute“ (Golopenţia, 2010, 537). Într‑o asemenea împrejurare, în
buna tradiţie gustiană, a fost făcută şi o cercetare monografică în locali-
tatea transnistreană Valea‑Hoţului (judeţul Ananiev), în perioada ianua­
rie‑martie 1942. În această conjunctură istorică, în unele dintre satele
investigate, Schiţa monografică sau Monografia sumară cuprindea, la
capitolul Manifestări politice, o notă informativă privitoare atât la starea
de spirit generală a populaţiei locale, aflată sub regim de ocupaţie militară
antonesciană, cât şi la percepţia politică a moldovenilor transnistreni
despre guvernarea românească în comparaţie cu anterioara stăpânire
sovietică18. Pentru a nu expune populaţia locală riscului unor potenţiale
persecuţii politice din partea guvernului Antonescu, în condiţiile în care
nemulţumirea faţă de administraţia românească din Transnistria era
aproape generalizată, dar perfect justificată de modul defectuos în care
era guvernată această fostă provincie sovietică, notele informative pri-
vind situaţia politică şi starea de spirit a locuitorilor conţineau în mod
sistematic informaţii intenţionat trunchiate de către monografişti19. Cu
toate acestea, datele sociale erau corect culese din teren, din punct de
vedere metodologic20. În realitate, situaţia politică reală din Transnistria –
cunoscută de toată lumea prezentă la faţa locului, inclusiv de Anton
Golopenţia, care nu putea fi indus în eroare de aceste rapoarte minci-
noase ale subordonaţilor săi, fără să accepte şi să aprobe el însuşi faptul
că este corectă, din punct de vedere deontologic, această stratagemă
de dezinformare deliberată a cabinetului militar de la Bucureşti, pen-
tru protejarea populaţiei locale – era contrară informaţiilor cuprinse în
rapoartele oficiale. În notiţele personale pe care şi le făceau monografiş-
tii, nepublicate şi necomunicate oficial în timpul guvernării antonesci-
ene, însemnările cu privire la starea de spirit a populaţiei conţineau
informaţiile adevărate, care atestau regretul românilor transnistreni
după vechea guvernare bolşevică şi dezaprobarea în masă a administra-
ţiei româneşti ofensatoare faţă de populaţia locală21. În acest context,
este sugestiv îndemnul, plin de subînţelesuri politice, pe care directorul
general al Institutului Central de Statistică, Sabin Manuilă, îl transmite
directorului Golopenţia, în Transnistria, la 5 noiembrie 1943, cu puţină
vreme înainte de evacuarea acestei provincii de către ocupaţia militară
românească, în care este sugerată preocuparea pentru protejarea popu-
laţiei civile:

30
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

Fă tot ce omeneşte poţi face pentru a ajuta. Este unul din principalele
rosturi în viaţă ale oamenilor superiori. Să rezolvăm probleme? Este o
şansă rară, pentru care trebuie mult noroc. Cred că evenimentele ne
împiedică de a realiza idealul nostru. Dar asta nu însemnează că nu
puteţi salva nenumărate suflete (Golopenţia, 2012c, 627‑628).

Prin urmare, pretutindeni pe unde monografiştii din Şcoala Sociologică

de la Bucureşti au făcut studii de teren – în Valahia, în Moldova, în Ţara
Făgăraşului, în restul Transilvaniei, în Banat, în Bucovina, în Basarabia şi
în Transnistria –, în perioada interbelică sau în timpul celui de‑al Doilea
Război Mondial, se confirmă abuzurile funcţionarilor publici şi proasta
capacitate a României Mari de a‑şi guverna bine populaţia şi de a‑şi
administra corect teritoriile. Pretutindeni, administraţia publică a
statului român modern era repudiată şi contestată. În fostele teritorii
moldo‑valahe sau făgărăşene domnea regretul nedisimulat după vechea
administraţie românească obişnuielnică sau cutumiară (aflată în
vigoare până la 1864). În Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia sau
Transnistria regretul faţă de fosta guvernare imperială austro‑ungară,
ţaristă sau sovietică era exprimat cu toată sinceritatea22. În general, statul
român interbelic se confrunta pretutindeni cu o reacţie de respingere
din partea propriului popor. României Mari i se reproşa deschis faptul că
este excesiv de autoritară şi mai ales abuzivă sau arbitrară23. A existat
sentimentul, împărtăşit pe scară largă, la nivel naţional, cum că, la sfârşi-
tul perioadei interbelice, realitatea socială românească se prezenta con-
temporanilor deteriorată de promisiunile electorale demagogice,
întotdeauna neonorate24.
În concluzie, în cadrul acestei lucrări, ne propunem să enunţăm şi să
testăm validitatea ştiinţifică a următoarelor ipoteze empirice, de factură
politico‑administrativă, elaborate în baza datelor sociale, culese din toate
provinciile istorice româneşti, prin cercetarea monografică a spaţiului
social preponderent rural, cu respectarea condiţiilor de reprezentativitate
sociologică, de către Şcoala Gusti, în perioada 1925‑1947:
1. Proasta guvernare interbelică trebuie interpretată în accepţiunea
că administraţia românească, exercitată asupra provinciilor Ţara
Românească şi Moldova sau asupra districtelor transilvănene
Făgăraş şi Năsăud, a fost percepută, de către populaţia autohtonă,
mai degrabă negativ – ca abuzivă, ineficientă şi coruptă – prin

31
 Bogdan Bucur

comparaţie cu tradiţionala organizare consuetudinară de sorginte

moldo‑valaho‑transilvăneană (a se vedea capitolul Administraţia
tradiţională versus administraţia modernă).
2. Proasta guvernare interbelică trebuie interpretată în accepţiunea că
administraţia românească, exercitată asupra provinciilor Basarabia,
Transilvania, Banat, Bucovina şi Transnistria25, a fost percepută, de
către populaţia autohtonă, mai degrabă negativ – ca abuzivă, ine-
ficientă şi coruptă  – prin comparaţie cu organizarea imperială
modernă de sorginte ţaristă, austro‑ungară sau sovietică (a se vedea
capitolul Administraţia imperială versus administraţia naţională).
3. Proasta guvernare interbelică – percepută ca abuzivă, ineficientă şi
coruptă în toate provinciile – trebuie înţeleasă în accepţiunea că
reprezentanţii autorizaţi ai statului au dezvoltat, într‑o formă con‑
tinuată26, comportamente deviante (săvârşite în exerciţiul unei
funcţiuni publice) de la cadrul normativ aflat în vigoare la nivel
naţional, într‑o proporţie semnificativ mai ridicată decât în epo-
cile istorice şi cadrele statale precedente. Infracţiunile flagrante şi
violente, cu conotaţie electorală sau politico‑administrativă, săvâr-
şite permanent, în vădită contradicţie cu starea de legalitate regle-
mentată oficial, din dispoziţia şi în interesul guvernului central, de
către reprezentanţii autorizaţi ai statului (ofiţeri şi subofiţeri de
armată şi jandarmerie, prefecţi de judeţ, pretori de plasă, secretari
comunali, învăţători şi preoţi), aflaţi în exerciţiul unor funcţiuni
publice la nivel local, au reprezentat, mai cu seamă pentru românii
din provinciile alipite la 1918, o experienţă cu adevărat şocantă, cu
care nu se confruntaseră niciodată – în ponderea şi manifestarea
aceasta – în Austro‑Ungaria sau Rusia ţaristă. În mod obişnuit,
toate structurile administrative şi instituţiile publice din România
Mare încălcau legea şi drepturile cetăţenilor, în beneficiul partidu-
lui de guvernământ. Imaginea clasică cu jandarmii şi bâtcarii, care
manipulau procesul electoral, prin ameninţare şi violenţă, în
favoarea formaţiunilor de guvernământ, nu poate fi desprinsă de
pe frontispiciul României Mari. Astfel, trebuie luată în conside-
rare  – după parcurgerea capitolelor Manifestările politice şi
Manifestările administrative, care validează ipoteza dependenţelor
în istoria României27 – perspectiva statului eşuat şi capturat asoci-
ată perioadei interbelice.

32
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

4. Proasta guvernare interbelică este responsabilă pentru abrogarea

regimului formal democratic (1938) şi pentru instaurarea suc-
cesivă a sistemelor politice de extremă dreapta şi de inspiraţie
fascistă (1938‑1944) sau de extremă stânga şi de inspiraţie comu-
nistă (1945‑1989), în accepţiunea că autoritarismul monarhic
(1938‑1940), dictatura legionară (1940‑1941) şi militară antones-
ciană (1941‑1944) sau totalitarismul comunist (1945‑1989) au fost
acceptate de segmente largi de populaţie românească drept instru-
mente considerate necesare pentru corectarea ineficienţei admi-
nistrative şi corupţiei politice (a se vedea capitolul Manifestările
politice). În ceea ce priveşte faptul că regimul formal democratic din
perioada 1866‑1938 conţinea toate ingredientele tranziţiei uşoare
către autoritarism şi dictatură, este suficientă parcurgerea capito-
lului Cadrul istoric28. De altfel, „România Mare cu greu îndeplinea
criteriile impuse unui stat constituţional democratic funcţional:
majoritatea alegerilor erau manipulate, alegătorii erau intimidaţi,
mituiţi, împiedicaţi să voteze; în regiuni întregi se declara frecvent
sau aproape permanent – cum este cazul Basarabiei – starea de
asediu, iar cenzura presei şi autocenzura erau foarte răspândite“
(Schmitt, 2018, 25). Către sfârşitul perioadei interbelice, „foarte
puţine şi mereu izolate au fost vocile care s‑au ridicat în apăra-
rea democraţiei româneşti“ (Basciani, 2018, 362). Cu alte cuvinte,
aproape nimeni nu credea, cu convingere, în România Mare, în
virtuţile sistemului democratic: până şi Iuliu Maniu a preferat să
demisioneze din funcţia de prim‑ministru – şi să permită accesul
principelui Carol la tronul României – decât să lupte cu abuzurile
camarilei regale. La drept vorbind, nimeni nu îşi închipuia că
instituţiile statului de drept (slăbiciunea parlamentului şi justiţia
ineficientă) aveau vreo însemnătate, într‑o dispută constituţio-
nală, cu puterea executivă şi militară (autoritatea regală şi influ-
enţa serviciilor secrete). Aşadar, după cum rezultă şi din Tabelul 1
şi 2, momentul 1938 nu a însemnat o modificare semnificativă a
regimului din România Mare: scorul politic mediu s‑a deteriorat
uşor, de la ‑4,22 (anocraţie închisă) la ‑6,33 (autocraţie). În această
perioadă, „tipul dominant al regimului politic în România a fost
autoritarismul29“ (Schmitt, 2018, 26). Mai mult decât atât, între
1866‑1989, indiferent de încadrarea constituţională formală a

33
 Bogdan Bucur

sistemului politic – democraţie parlamentară (1866‑1938), autori-

tarism monarhic (1938‑1940), dictatură legionară şi militară
(1940‑1944), totalitarism comunist (1947‑1989)  – România a
avut, în mod constant, unul dintre cele mai puternic instituţiona-
lizate regimuri autocratice din Europa (de pildă, a fost pe locul 6,
în perioada interbelică, din 28 de state evaluate). Toate schimbă-
rile de regim politic, de majoritate parlamentară sau de compo-
nenţă guvernamentală, petrecute în perioada 1866‑1989, au
însemnat transmiterea practicilor cu caracter extractiv între gru-
pări sau personalităţi politice rivale, fără ca raportarea autocrată –
de facto (1866‑1938) sau de jure (1938‑1989) – la societate să se
schimbe în mod fundamental (a se vedea Tabelul 1 şi 2). În toată
această perioadă istorică, fiecare partid, pe perioada în care a exer-
citat guvernarea, a dispus discreţionar – în accepţiunea juridică a
excesului de putere manifestat în grade diferite – de toate resursele
publice. Singurele perioade din istoria modernă şi contemporană
a României în care practica politică efectivă este inclusivă sunt
prima parte din domnia lui Alexandru Ioan Cuza (între 1859‑1864,
în Principatele Unite, a existat un regim de anocraţie deschisă care
a presupus un echilibru extrem de sensibil între autocraţie şi
democraţie) şi perioada postdecembristă [după Revoluţia din
1989 – chiar dacă, adesea, „nici elitele politice şi nici cetăţenii nu
aplică în mod consecvent practici politice care corespund unei
veritabile democraţii politice“ (Vlăsceanu şi Hâncean, 2014, 38) –,
totuşi, România are, pentru prima dată în istorie, un regim
democratic]30. În rest, regimul formal democratic, din perioada
1866‑1938, nu a avut decât cel mult semnificaţia unor inocente
focuri bengale în istoria României: sub aspectul practicii politice
efective, a oscilat, permanent, între anocraţie închisă (‑4,30 în
România Mare şi ‑2 sub regimul de autoritate domnească instau-
rat, între 1864‑1866, de Alexandru Ioan Cuza) şi autocraţie (‑6,44
în Vechiul Regat, ‑6,33 sub regimul de autoritate monarhică insta-
urat, între 1938‑1940, de regele Carol al II‑lea şi ‑7 între 1940‑1965
în perioada de dictatură legionară şi militară sau sub regimul tota-
litar comunist) (a se vedea Tabelul 1 şi 2). Aşadar, România Mare
nu doar că a mimat democraţia (după Mattei Dogan), dar a
mimat‑o caricatural (după I.L. Caragiale).

34
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

5. Proasta guvernare interbelică a afectat prosperitatea materială a

locuitorilor şi dezvoltarea economică a regatului31. Stagnarea sau
chiar regresul economic sunt evidente din comparaţia ritmurilor
româneşti de creştere cu media europeană: între cele două războaie
mondiale se constată o degradare accelerată a nivelului de trai pen-
tru majoritatea românilor. Astfel, dacă la 1913, înaintea Primului
Război Mondial, România depăşea media Europei Orientale şi avea
un raport de 1:1,9 faţă de Europa Occidentală, după cel de‑al Doilea
Război Mondial, la 1950, decalajul faţă de Europa Răsăriteană
aproape că s‑a dublat (1:1,8), iar faţă de Europa Occidentală s‑a
cvadruplat (1:4). România a fost singura ţară est‑europeană al cărei
PIB pe cap de locuitor s‑a deteriorat masiv între 1913 (1 741 dolari) şi
1950 (1 182 dolari) (Kochanowicz şi Murgescu, 2017, 100). O parte
importantă din insuccesul economic trebuie identificat în succe-
sivele reforme agrare promise ţăranilor, din raţiuni politice, care au
fărâmiţat excesiv proprietăţile rurale – majoritatea covârşitoare
a acestora devenind nerentabile economic – şi au contribuit la
scăderea dramatică a randamentului producţiei agricole (a se
vedea capitolul Eşecul economic şi frustrarea materială într‑o soci‑
etate preponderent agrară). Polarizarea socială a fost excesivă, nive-
lul de trai scăzut, iar coeziunea socială slabă. Indiscutabil, „România
Mare a lăsat moştenire o ţărănime sfâşiată de criza economică mon-
dială, având o productivitate redusă, şomaj mascat, cea mai mare
mortalitate infantilă din Europa şi malnutriţie generalizată“ (Schmitt,
2018, 67). Către sfârşitul perioadei interbelice, 75% din populaţie
trăia în beznă la modul propriu32.
6. Proasta guvernare interbelică este responsabilă pentru destrămarea
teritorială a României Mari, în accepţiunea că exercitarea abuzivă şi
coruptă a puterii politice a zdruncinat încrederea populaţiei în insti-
tuţiile statului şi au provocat daune ireparabile unităţii şi capacităţii
de rezistenţă a poporului român (a se vedea capitolul Cadrul istoric).
Chiar dacă, în contextul internaţional al anului 1940, este neîndoiel-
nic faptul că România nu ar fi putut, în nicio circumstanţă raţional
imaginabilă, să menţină integritatea teritoriului dobândit la 1918,
întrucât a fost în imposibilitatea efectivă de a lupta concomitent pe
toate fronturile – cu URSS pentru Basarabia şi Bucovina, cu Ungaria
pentru Transilvania, cu Bulgaria pentru Cadrilater –, totuşi, spre

35
 Bogdan Bucur

deosebire de Polonia şi Ungaria, societatea românească, abuzată

instituţional în mod continuu şi încremenită în pasivitate politică,
nu a opus nicio rezistenţă semnificativă tentativelor repetate de
schimbare a ordinii constituţionale sau de modificare a configura-
ţiei teritoriului naţional (Schmitt, 2018, 40). Înainte ca proiectul
României Mari să fie destrămat, în mod oficial, de pretenţiile revi-
zioniste ale ţărilor vecine, către sfârşitul perioadei interbelice, în
aproape toate provinciile istorice dispăruse încrederea în capacita-
tea statului român de a‑şi administra bine teritoriile cu care fusese
recompensat – probabil, cu prea multă generozitate – la 191833.
Auto­rităţile erau pe deplin conştiente de caracterul opresiv al regi-
mului şi de lipsa de susţinere a populaţiei faţă de administraţia româ-
nească abuzivă, coruptă şi ineficientă, motiv pentru care cedarea,
cu cinism şi fără luptă, a unei părţi din teritoriul naţional (Basarabia,
ţinutul Herţa, Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Transilvania de
Nord) a fost o măsură convenabilă politic şi adecvată realităţilor34.
7. Proasta guvernare interbelică a însemnat o incapacitate cronică a
sistemului judiciar de a controla fenomenul infracţional şi mai ales
corupţia. Justiţia interbelică a fost profund ineficientă, atât în ceea
ce priveşte crimele de drept comun, cât şi în legătură cu delictele
politice. În această privinţă, sistemul judiciar a fost incapabil de apă-
rarea statului de drept, pe de o parte, împotriva actelor de corupţie
şi fraudelor electorale săvârşite, în mod generalizat, în perioada
regimului formal democratic (1918‑1938), iar pe de altă parte,
împotriva extremismului politic anticonstituţional, reprezentat, în
special, dar nu exclusiv, de înstăpânirea carlismului şi de ascensiu-
nea legionarismului (1938‑1940). Aşadar, magistraţii din perioada
interbelică n‑au investigat numeroasele delicte penale ale elitei poli-
tice – în general, acte de corupţie şi fraudă electorală, pentru parti‑
dele mainstream, iar pentru mişcările extremiste, acte de violenţă şi
asasinate35 – şi n‑au pronunţat sentinţe de condamnare împotriva
liderilor vinovaţi decât arareori. Manifestările antisemite și xeno-
fobe din spațiul public – inclusiv din presă (unde se exprima inte-
lectualitatea) sau din rândul clerului ortodox (extrem de activ
politic, în cadrul tuturor partidelor, democratice sau autocratice) –
au fost tolerate în mod inacceptabil. Întregul eşafodaj al justiţiei
moderne a fost inaccesibil omului obişnuit (mai ales de la ţară) şi nu

36
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

a răspuns nevoilor acestuia de facere a dreptăţii (a se vedea capitolul

Manifestările juridice). Încălcările frecvente şi evidente ale normelor
legale de către elita politico‑administrativă au fragilizat statul.
Impresia generală lăsată opiniei publice a fost că legea românească
este slabă. Pofta de putere a oamenilor politici părea că prevalează
în faţa constituţiei. În cele din urmă, elitele politice, care au dezvol-
tat comportamente deviante, au rămas nepedepsite în cadrele pro-
cedurale ale statului de drept, regimurile autoritare şi dictatoriale de
extremă dreapta defilau biruitoare, iar justiţia română părea
înfrântă în faţa fenomenului infracţional. În perioada interbelică,
populaţia nu s‑a simţit protejată în cadrul statului de drept (forţa
dreptului părea că se înclină în faţa dreptului forţei).
8. Proasta guvernare interbelică a însemnat, totodată, un eşec lamen-
tabil al elitei intelectuale româneşti de a contribui, cu profesiona-
lism şi eficienţă, la guvernarea democratică a statului şi la
modernizarea profundă a societăţii36. Cu excepţia tinerilor univer-
sitari agregaţi în jurul profesorului Dimitrie Gusti, care şi‑au pro-
pus mai întâi să cerceteze şi doar mai apoi să încerce să inducă
schimbarea în cadrul societăţii româneşti – mişcare cunoscută sub
numele de Școala Sociologică de la Bucureşti (a se vedea capitolul
Cadrul teoretic), singura aglutinare de intelectuali care a fost conşti-
entă de faptul că „cercetarea ţării este premisa bunei guvernări37“
(Golopenţia, 2012c, 424) –, toate celelalte personalităţi culturale şi
curente intelectuale, aproape fără excepţie, au fost într‑o stare de
absolută incongruenţă cu realitatea socială preponderent rurală38.
Se poate admite, cred, faptul că intelectualitatea – de formaţie pre-
ponderent umanistă, în sistemul educaţional românesc interbelic,
spre deosebire de cea europeană, cu precădere tehnică – a fost, în
toată această perioadă, într‑un raport de dependenţă faţă de stat şi
de paralelism cu societatea (a se vedea capitolul Şomajul universitar
şi frustrarea intelectuală într‑o societate preponderent analfabetă). În
ciuda faptului că, în general, elita politică şi culturală a fost bine
educată în universităţi occidentale, majoritatea oamenilor politici şi
a intelectualilor publici nu cunoşteau societatea peste care erau che-
maţi să guverneze sau în legătură cu care conferenţiau de la diferite
tribune publice. Pentru intelectualul de cabinet cu educaţie teoretică
şi umanistă, adesea, funcţia publică a fost doar o sinecură oferită

37
 Bogdan Bucur

pentru a răsplăti o loialitate politică efemeră39. În marea majoritate

a cazurilor, persoanele care au accesat funcţiile de demnitate
publică din România Mare erau profund incompetente în adminis-
trarea afacerilor publice, în ciuda titlurilor universitare de care
făceau paradă40. În momentul în care angajările în aparatul de stat
au fost suspendate, de‑a lungul anilor 1930, pentru a limita efectele
crizei economice şi financiare globale (1929‑1933), elita intelectu-
ală şi universitară – dependentă de stipendiile şi funcţiile publice –
a cântat în struna autoritarismului regal sau în siajul partidelor
extremiste41. Mai întotdeauna, a practicat politicianismul, în dife-
rite dozaje, pentru a oferi opiniei publice, într‑o naraţiune convena-
bilă – marcată de ultranaţionalismul xenofob42 şi antisemitismul
grotesc43 –, explicaţiile necesare pentru toate neîmplinirile şi frus-
trările românilor sau pentru a legitima propria ascensiune. În reali-
tate, responsabilitatea proastei guvernări aparţine elitei politice şi
intelectuale româneşti interbelice, care a mimat democraţia (după
Mattei Dogan) într‑o manieră caricaturală (după I.L. Caragiale).
9. Proasta guvernare interbelică a însemnat, în cele din urmă, eşecul
absolut al centralismului administrativ (de factură liberală şi de
influenţă franceză). Conducerea afacerilor publice de la Bucureşti,
într‑o manieră ultracentralizată, a provocat eşuarea statului şi înstră-
inarea populaţiei locale de instituţiile publice (percepute ca sălaşuri
ale pungăşiei şi parazitismului social). Măcinată de corupţie politică
şi ineficienţă administrativă, România Mare a prestat servicii publice
de o calitate atât de precară, încât a nemulţumit pe toată lumea. Atât
în Basarabia, dar mai ales în Transilvania, a fost larg răspândită per-
cepţia socială potrivit căreia Guvernul de la Bucureşti a transformat
provinciile unite în satrapii, pe care le administra ca pe nişte colonii44.
Pretutindeni au fost recrutate, pentru administraţia provincială,
cele mai slabe şi mai corupte elemente locale, dornice de îmbogă-
ţire uşoară şi obediente faţă de partidul de guvernământ (Buta şi
Onofreiu, 2016, 154). Din cauza sistemului centralizat, comunităţile
locale nu aveau nicio putere reală asupra proceselor administrative:
priveau neputincioase cum corupţia înflorea – în forme şi manifes-
tări necunoscute în Austro‑Ungaria sau Rusia ţaristă –, iar bruma
lor de prosperitate se diminua în ritmuri tot mai accelerate. Princi­
pala explicaţie a acestui fenomen generalizat a constat în faptul că

38
 Sociologia proastei guvernări în România interbelică

administraţia publică locală din Regatul României – subordonată

complet organismelor tutelare centrale – a fost, mai curând, un
instrument politic al guvernului naţional utilizat pentru a institui
o ordine socială extractivă (Vlăsceanu şi Hâncean, 2014, 48). În
această circumstanţă, trebuie făcută observaţia că toate cercetările
realizate de Școala Sociologică de la Bucureşti au reliefat ataşamen-
tul populaţiei faţă de vechile autonomii locale şi regionale, în care
autoritatea publică era exercitată direct de către comunitate sau dele-
gată unor mădulari aleşi din sânul acesteia45. În România Mare,
administraţia publică nu se găsea sub controlul sau influenţa comu-
nităţilor locale. Organele statului de la toate nivelurile erau depen-
dente, exclusiv, de centrul politic, reprezentat de Guvernul de la
Bucureşti. Astfel se explică comportamentul ofensator şi inaccepta-
bil – generalizat pentru întreaga cuprindere a teritoriului naţional –
al funcţionarilor publici în raport cu comunitatea rurală (a se vedea
capitolul Manifestările politice). Practic, aparatul de stat funcţiona
în contradicţie cu nevoile şi interesele locale. Peste timp, paradoxal
a rămas faptul că idealul democratic al administraţiei publice româ-
neşti interbelice – clamat în Anteproiectul de lege generală pentru
independenţa comunelor, judeţelor şi pentru descentralizarea admi‑
nistrativă, întocmit, la 1919, de Cercul de Studii al Partidului
Naţional Liberal (PNL) şi publicat în prestigioasa revistă Arhiva pen‑
tru Ştiinţa şi Reforma Socială, editată de Institutul Social Român, sub
conducerea profesorului Dimitrie Gusti – a fost repede abandonat,
după Marea Unire, chiar de formaţiunea politică emitentă, mai cu
seamă în ceea ce priveşte principiul fundamental referitor la „liber-
tatea de administrare a periferiei, prin organe cari să exprime voinţa
populaţiunei şi interesele ei“ (Ioan, 1919, 515). Între timp, concepţia
administrativă referitoare la autonomia locală şi provincială – prin-
cipiul privind „libertatea de conducere a periferiilor“ (Ioan, 1919,
515) – a ajuns să fie doar o vorbă calpă în discursurile demagogice
ale politicienilor din România Mare. Pe de altă parte, din toate cer-
cetările monografice efectuate de Școala Sociologică de la Bucureşti,
se confirmă faptul că, pretutindeni, la nivel rural, populaţia locală
avea o percepţie rafinată asupra conceptului de bună guvernare şi o
capacitate matură de a alege în mod responsabil (a se vedea capito-
lele Manifestările politice şi Manifestările administrative).

39

View publication stats