TERAPIA CENTRATĂ PE SOLUŢII ŞI OBIECTIVE

Terapia centrată pe soluţie oferă un model coerent care permite să răspundem eficient la
întrebarea „Cum construim soluţiile?". Acest demers cuprinde, în linii mari, trei etape
importante:
1. Definirea mai degrabă a ceea ce vrea clientul, decât a ceea ce nu vrea.
2. Identificarea a ceea ce merge bine, funcţionează, şi dezvoltarea de comportamente orientate în
această direcţie.
3. Dacă ceea ce face clientul nu conduce la soluţie, atunci trebuie făcut altceva.
La prima vedere, punerea în act a acestor etape nu este întotdeauna uşoară deoarece de
cele mai multe ori, pacientul se prezintă la terapie cu plângeri şi acuze care exprimă ceea ce nu
vrea să i se mai întâmple mai degrabă decât ceea ce vrea.
Investigaţia clinică cu scop diagnostic îşi propune, în mod tradiţional, să evidenţieze
„mecanismele psihopatologice", insuficienţa şi neputinţa clientului educat în spiritul abordării
medicale, conform căreia doar o bună cunoaştere a problemei poate conduce la o soluţie
eficientă, asadar chiar pacientul avand tendinţa să-şi centreze discursul pe problemele lui,
ignorând ceea ce merge şi funcţionează bine.
În ultima vreme s-a pus o nouă întrebare: „Cum construim soluţiile ? ". Supoziţiile acestei
întrebări sunt (Walter, Peller, 2001):
- că există soluţii;
- că există mai mult decât o singură soluţie ;
- că soluţiile sunt construibile;
- că terapeutul şi clientul pot face construcţia;
- că terapeutul şi clientul construiesc şi/sau inventeaza soluţii, mai degrabă decât le descopera.
Trei dintre principalele caracteristici ale terapiei centrate pe soluţie sunt următoarele:
a) Centrarea pe aspectele pozitive, pe soluţie şi pe viitor facilitează schimbarea în direcţia dorită.
b) Excepţiile de la fiecare problemă pot fi create de terapeut şi client şi pot fi utilizate în
construirea soluţiilor.
c) Schimbarea se manifestă tot timpul.
 Centrarea pe problemă, pe lipsuri şi puncte slabe - întrucât evidenţiază doar ceea ce nu
merge şi nu funcţionează, nu spune nimic sau aproape nimic despre soluţie, în timp ce
focalizarea pe soluţie înseamnă focalizarea pe resurse. De aceea, mulţi terapeuţi care au adoptat
modelul centrării pe soluţie afirmă că informarea despre problemă nu este necesară şi că, de fapt,
ea poate fi eliminată în multe cazuri.
Practicarea terapiei şi consilierii centrate pe soluţie presupune dezvoltarea unei noi
„filosofii" despre oameni şi problemele lor şi abordarea lor în spiritul unor noi principii.

Principiile acestui demers terapeutic sunt:

1. Centrarea pozitivă, pe soluţie şi pe viitor, facilitează schimbarea în direcţia dorită.
Clientul vine la consilier (terapeut) într-un moment dificil al existenţei sale. Decizia de a
apela la un specialist pentru rezolvarea problemelor sale nu a fost una uşoară: mai întâi, persoana
a recunoscut că are o problemă, apoi, după un număr de încercări nereuşite, a recunoscut că
pentru rezolvarea problemelor sale este nevoie să apeleze la un specialist. Acest fapt trebuie
subliniat în faţa clientului: prezenţa la terapie implică curaj, sinceritate, capacitate de
autoreflecţie, refuzul de a accepta pasiv greutăţile şi dificultăţile vieţii.
Centrarea pe problemă prezintă riscul amplificării şi al perenizării problemei. Povestindu-
şi toate insuccesele, dificultăţile şi renunţările sale, pacientul îşi alimentează o imagine negativă
de sine, îşi diminuează sentimentul respectului de sine şi capacitatea de autocontrol. Fiecare
dintre noi trăieşte nevoia unei imagini pozitive de sine în tranzacţiile cu ceilalţi (C. Rogers).
Explicaţiile şi interpretările terapeutului riscă să perenizeze problema, deoarece stabilesc
o relaţie necesară între mecanismele psihopatologice evidenţiate şi problemele prezente ale
clientului, prezentul problematic fiind efectul necesar al unui trecut ce nu mai poate fi schimbat.
Dacă se adoptă modelul centrării pe soluţie, interviul terapeutic va evidenţia resursele clientului,
succesele lui, ceea ce merge bine şi funcţionează corespunzător în toată activitatea sa.
Povestindu-şi succesele, clientul dezvoltă imagini şi emoţii pozitive, iar comportamentul
lui devine din ce în ce mai evident influenţat de acest univers interior pozitiv. Când, în discursul
clientului referitor la viitorul lui, verbele trec de la conjunctiv şi condiţional la indicativ, este
evident că el vorbeşte din interiorul acestui univers pozitiv despre soluţionarea problemei (se
trece de la „intenţionez să fac", „aş face" la „voi face" !).
 De fapt, soluţia problemei nu este altceva decât extensia ariei de manifestare a strategiilor
de succes pe care clientul le-a utilizat deja. Centrarea pe aspectele pozitive face din client un
partener, favorizează dezvoltarea unei relaţii terapeutice de tip colaborativ.
2. Excepţiile sugerează soluţii.
Excepţiile de la fiecare problemă sunt expresia resurselor conştiente sau inconştiente ale
pacientului. Sarcina principală a terapeutului este aceea de a identifica sau de a crea împreună cu
clientul excepţii de la problema acestuia. încercând să-şi rezolve problemele, oamenii se
centrează asupra lor şi sunt incapabili să sesizeze momentele în care acestea nu se manifestă.
Unii pacienţi ar putea fi surprinşi de întrebarea: „Există momente când problema ta nu se
manifestă?". Clienţilor care fac afirmaţii categorice privind permanenţa problemei li se pun
întrebări surprinzătoare cu scopul de a-i orienta spre identificarea excepţiilor.
Problema este redusă în acest mod la dimensiuni care dau clientului speranţa controlului
lor şi, pe de altă parte, excepţiile de la problemă sugerează soluţii deoarece, în linii mari,
obiectivul terapiei este de a maximiza excepţiile de la problemă. Descoperirea, provocarea şi
construirea „excepţiilor" este un proces colaborativ, dezvoltat între client şi terapeut. Prin
provocarea excepţiilor de la problemă şi încurajarea manifestarii acestora din ce în ce mai
frecvent, terapeutul activează resursele clientului şi-i dezvoltă sentimentul de autocontrol în
raport cu ceea ce iniţial părea o problemă insurmontabilă.
Istoria pacientului, aşa cum o expune el terapeutului, este „povestea sa" (history = his
story). Pacientul vine la terapeut cu o „poveste" centrată pe problemă.
Prin încurajarea lui, într-un proces de supra-elaborare a poveştii centrate pe problemă,
pacientul începe să se simtă din ce în ce mai neajutorat, se identifică el însuşi cu problema şi
devine progresiv mai dependent de ceea ce terapeutul face pentru el. în terapia centrată pe
soluţie, terapeutul facilitează generarea unor „poveşti alternative", centrate pe soluţii şi resurse,
fapt ce orientează persoana spre afirmarea unei noi identităţi. Procesul este similar cu perceperea
imaginilor duble, instabile, în care figura şi fondul devin reversibile, în funcţie de felul în care le
priveşti; la fel, metaforic vorbind, povestea clientului se referă iniţial doar la o parte a imaginii.
3. Schimbarea se manifestă tot timpul.
Nimic nu este întotdeauna la fel, lucrurile şi oamenii se schimbă mereu. Dacă trecutul
problematic al pacientului nu mai poate fi schimbat, viitorul are un grad suficient de
nedeterminare, pentru a oferi multiple căi de a-l construi. De aceea, orice schimbare poate fi
utilizată pentru construirea unor noi aşteptări privind viitorul nonproblematic, aşteptări care vor
avea tendinţa să se transforme în predicţii ce se autoîmplinesc.
Dacă schimbarea este pozitivă, atunci evident clientul va avea certitudinea unei terapii de
succes; dacă schimbarea este negativă, atunci ea poate fi resemnifîcată în sens pozitiv :
„Deseori, pentru a face un salt mare înainte, trebuie să facem câţiva paşi înapoi".
Schimbările ce apar după iniţierea terapiei sunt semnul indubitabil că terapia conţine un
„principiu activ". întrucât schimbarea este inevitabilă („...terapeutul nu poate să nu influenţeze
procesul schimbării, deoarece observatorul influenţează pe cel observat...", De Shazer, 1985),
sarcina terapeutului este aceea de a modela schimbarea în direcţia dorită.
Etichetele diagnostice utilizate în psihiatrie oferă o imagine statică asupra problemelor
pacientului, afectează imaginea de sine a acestuia şi blochează valorificarea resurselor existente.
Un bolnav „depresiv" nu este întotdeauna depresiv, are momente în care comportamentul său
este normal, adecvat situaţiei, sau când depresia sa este pe deplin justificată de evenimentele
trăite. Or, eticheta diagnostică împiedică şi pe pacient, şi pe terapeut să sesizeze acest fapt şi
prescrie ambilor roluri care perpetuează simptomul.
4. Schimbarea mică duce la schimbări mai mari.
Acest principiu se află în strânsă relaţie cu principiul permanenţei schimbării. în faţa unui
pacient „multidisfuncţional", „complex" etc, mulţi terapeuţi formulează cu prudenţă un
prognostic pozitiv, gândindu-se la volumul deosebit de muncă ce trebuie investit, la dificultatea
găsirii unei soluţii la fel de complexe, pe măsura problemei etc. Nici pacienţii nu au prea multe
speranţe dacă li se comunică faptul că obiectivul terapiei este rezolvarea tuturor problemelor lor.
Afirmaţia „schimbarea mică duce la schimbări mai mari" stă la baza strategiei de
împărţire a problemelor mari în probleme mai mici şi de abordare a lor separat şi succesiv.
Schimbarea terapeutică este astfel divizată în paşi mici, controlabili. Rosenbaum, Hoyt şi
Talmon (1990) evidenţiază trei avantaje ale acestei abordări :
a) Diminuează presiunea exercitată de obiectivele prea mari asupra terapeutului şi clientului. A
încerca din greu, a face eforturi prea intense s-ar putea dovedi a fi sursa unor probleme. Există
situaţii în care este mai înţelept să faci mai puţin decât mai mult.
b) Clientul se angajează cu o mai mare probabilitate în realizarea unei schimbări mici decât în
realizarea unei schimbări mari. Există întotdeauna excepţii de la aceasta şi, de aceea, terapeutul
trebuie să fie pregătit să răspundă adecvat pacienţilor, care sunt pregătiţi pentru o schimbare
rapidă şi radicală.
c) Orice schimbare, chiar mică, poate alimenta speranţa şi credinţa în capacitatea de autocontrol.
Stimularea speranţei şi a încrederii este un element important al terapiei scurte. Clienţii ce se
simt depăşiţi de problemele lor şi indecişi în legătură cu schimbarea trăiesc deseori începutul
terapiei într-o manieră descurajantă. Terapia centrată pe soluţie îşi propune să găsească aspecte
mici, dar semnificative, pentru iniţierea schimbării terapeutice.
5. Cooperarea este inevitabilă - nu există eşec, există feedback.
Terapia centrată pe soluţie subliniază caracterul colaborativ al relaţiei terapeutice în care
„clientul este expertul" (De Shazer, 1985; Walter şi Peller, 1992 etc).
6. Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor.
Terapia ericksoniană subliniază ideea că fiecare persoană are resursele şi aptitudinile
necesare rezolvării problemelor sale. Adoptând o perspectivă paradoxală, M. Erickson spunea
deseori pacienţilor săi în timpul transei: „Există lucruri pe care le ştiţi, dar nu ştiţi că le ştiţi.
Când veţi şti ceea ce nu ştiţi că ştiţi, atunci vă veţi schimba". Acest tip de formulare provoacă
pacientul să caute în el însuşi resursele necesare schimbării aşteptate. Schimbarea terapeutică
este, din această perspectivă, o extensie a ceea ce pacientul ştia deja. „Terapeutul porneşte de la
principiul că pacientul, în istoria sa, a făcut dovada unei funcţionări adecvate şi eficiente. Prin
urmare, terapeutul nu trebuie să-şi propună să înveţe pacientul cum să se comporte adecvat. Mai
degrabă, munca terapeutului este aceea de a ajuta pacientul să-şi deblocheze istoria constructivă
adormită. Terapia devine procesul de stimulare a resurselor existente - resurse care au rămas
mult timp închise" (Zeig, 2000).
Adepţii terapiei centrate pe soluţie se consideră „avocaţi ai apărării", întrebările lor
evidenţiază punctele tari, aptitudinile şi resursele clienţilor. Formularea problemelor clientului se
face în funcţie de procesul de evaluare a acestuia. Centrarea pe aspectele slabe, pe lipsuri şi
insuccese va conduce la o anumită formulare a problemei, după cum centrarea pe resurse şi pe
puncte tari se va finaliza cu o altă formulare.
Consecinţele acestor observaţii sunt interesante şi utile. Pornind de la datele brute
referitoare la plângerile şi acuzele clienţilor, formularea problemei este „negociată" între terapeut
şi client. Dacă problema este negociată, atunci, evident, terapeutul va negocia o problemă care să
poată fi rezolvată, iar soluţiile acceptate în cursul acestei negocieri vor fi cele care pot să
înglobeze cel mai bine schimbările pentru care clientul are resurse. Sarcina principală a
terapeutului este aceea de a provoca clientul la descoperirea de alternative la formulările
anterioare ale problemelor sau, după caz, a soluţiilor.
Terapia creează un context specific, ce poate schimba imaginea persoanei despre situaţia
sa şi, în consecinţă, comportamentul său.