poezia,,Șesuri natale” de Nichifor Crainic

,,Voi, sesuri nesfarsite sub ceruri largi de vara,

Ca ele linistite si luminand ca ele,
Pe-aici imi inflorira si-aici se scuturara
In mersul vremii, macii copilariei mele.

Si-n pacea dogorita de-a verii-nvalvorare

Ea zace-n infinitul nelamuririi sale.

Purtand poveri de roade, trec carele greoaie

Cu boi blajini de- a lungul prafoaselor sosele
Si doina, care-n focul vazduhului se moaie,

 imi cade-n gand cu vremea copilariei mele.

Voi, sesuri dulci ca lenea si largi ca nesfarsirea,

Cu departari pe unde mirajele tresalta,
Si sufletu-mi in care vi se rasfrange firea
L-ati leganat cu rauri si-amieze laolalta.

Eu nu cunosc revolta cu zbateri de furtuna,

Simtirea-mi curge fara involburari de valuri
Cum ale voastre ape se-mpaca si se-mbuna
Cu lunga-mbratisare a celor doua maluri.

Si-n sufletu-mi cu doruri invapaiate, care

Cuprind nemarginirea intinderilor voastre,
Sunt visuri fara nume ce chiama-n departare
Ispititor ca
                     Fata-Morgana-n zări albastre”.

   Titlul poeziei,,Șesuri natale”exprimă  întinderea vastă  de baştină, de origine, spațiul câmpenesc al

vieții, pământul din care s-a plămădit viața, edenul pământesc  mirajul,începutul și sfârșitul,tărâmul
universului,peisajul se naște în poezie într-o relație de suprapunere a imaginilor copilăriei cu cele ale
maturitații;șesul natal înseamnă întinderea,spațiul nașterii,viața.
   Este poezia solidarităţii cu pământul, cu ,,şesurile natale”, cu străbunii şi cu miturile naţionale.
Nichifor Crainic îmbină, într-o manieră specifică  sacralitatea plaiului străbun cu sfinţenia şi gravitatea
sufletului românesc. El nu e atât poetul peisajelor exterioare sau lăuntrice, cât e poetul solidarităţii cu
ele.Șesurile,câmpiile sunt simbolul spațiului,al nesfârșitului terestru,pământ al veșniciei.Adresarea
directă prin pronumele,,voi”este impresionantă,accentuează lirismul discursului,imaginea desăvârșită
a căutării în lumina și strălucirea verii.Sunt locurile amintirilor,ale trecerii timpului,ale trăirilor pline de
gingășie,puritate,speranță,dar și ale regretelor:înflorirea și plecarea ,,copilăriei”,timp al
inocenței;metafora,,macii copilăriei”exprimă  timpul amintirii anilor plini de trăiri fericite,timpul arderii,al
căldurii,dar și al existenței confuze,nelămurite.
,,Vremea copilăriei”, vremea inocenței, a visării, a apropierii de lume devine vremea imaginilor
neșterse și prin fumul amintirilor apar vedeniile ,,carelor  greoaie cu boi blajini”,se aud sunetele doinei
liniștite în,,focul văzduhului”-metaforă a arderii violente a înaltului;epitetele:,,greoaie,blajini”sunt
sinonime, arătând încetineala mișcărilor într-o atmosferă de vară.
   În strofa a treia,poetul continuă adresare directă admirând întinderea,,dulce”,domoală,,ca
lenea”calmă,vastă ca infinitul—cele două comparații descriu nemărginirea,nesfârșitul terestru,loc al
veșniciei,al mirajelor,vedenii ce înfioară. Omul își ia din aceste locuri calmul,liniștea,trăirea fără
frământări ale vieții,chiar dacă sufletul îi este cuprins de ,,doruri învăpăiate”,înflăcărate,de dorințe
arzătoare,,visuri fără nume”,fermecătoare ,fantezii,amăgiri,totul este asemenea unei goane după
fericire.
Poetul a pus impulsul creator al omului pe seama unei «nostalgii după paradis», o încercare de
recuperare a inocenței Edenului.

                     ,,Nu există aur pe lume să echivaleze prețul țărânii strămoșești”-Nichifor Crainic

,,Printre luciri de cornuri şi junghiere,

vâna şi el cu prinţul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apele, pe buze, giuvaere.

Era-ntr-a patra zi de vânătoare...

Isteţe slugi stârneau vânaturi noi
şi cerbii-ngenuncheau pe frunze moi
şi vulturii se prăvăleau din soare.

Iar el, dibaci şi sprinten în săgeată,

tânăr curtean cu chip strălucitor,
când culegea văzduhul frânt din zbor,
când străpungea pădurea-n beregată.

Dar cum fugea după sălbăticiune,

încremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgăre de foc,
sclipea şi nu o pasăre-minune.

Safire şi mărgeane şi rubine

se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
şi liniştea sfinţeniei senine.

Iar pasărea-l chema să n-o ajungă

şi-l tot momea, aici şi nicăieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars pîn-la os de pofta s-o străpungă.

Din ieri în azi, din zori în amurgire

şi din amiezi în nopţi cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi şi cioburi de potire.

Şi, deodată, pasărea zglobie

pe nici o creangă n-a mai tresărit
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie.

Şi cum pornea mai gârbov spre cetate,

tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub paşii lui trozneau ba întrebări,
ba cioburi mari de gânduri răşchiate.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,

sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie. 

Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,

îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.

Zburdând şi îmbrâncindu-se cu ghionţii,

se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cârlionţii.

Închidea ochii şi-o vedea cum vine.

Nici n-o chema şi singură ţâşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umăr, grea,
safire şi mărgeane şi rubine.

Se ruşina acuma că plânsese

cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nţelese.

Călca încet, grăind minunii sale,

iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziş, pe la răscruci
şi cu ocări îl vânturau din cale.

Şi tot mai des l-întâmpinau sudalme

şi pietre se-nălţau în pumni duşamni...
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
când pasărea îi ciugulea din palme?

Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia păunii

pe turnuri vechi de purpură şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţăros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii...

Dar nu-i păsa de-avea să-şi mai găsească

pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.

El surâdea şi şchiopăta-nainte...
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gâlgâia peste veşminte.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,

sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.”

În peisajul misterios prin care abia se pătrunde,unde gorunul cheamă spre cunoașterea vieții și a
morții și apele poartă străluciri,, un tânăr curtean...dibaci și sprinten” era la o vânătoare princiară
urmărind ,,cerbii”și,,vulturii”căzuți--vânătoarea ar fi un ritual de inițiere. Este oprit de un,,bulgăre de
foc”,lumina ce-l cheamă spre cunoaștere,adevăr și speranță,este „o pasăre-minune” și este captivat
de frumusețea ei.Vedenia este încântătoare,culorile pietrelor prețioase:,, safire şi mărgeane şi rubine”-
albastru și roșu îi descoperă setea de cunoaştere, de căldură, foc, pasiune, entuziasm. Urmează o
adevărată goană încordată, pentru a o atinge, alergarea după o nălucă care îl atrăgea mereu prin forţa
viziunii ei,asemenea lui Făt Frumos aleargă spre,,aici și nicăieri”,este un adevărat traseu interior care
începe cu o experienţă tulburătoare. Cu elan tineresc, plin de energie şi nobleţe, cu arme lucii,
zăngănitoare ,,călca pe timp, fugea pe clipe mici”,uita de timpul ce trecea,mergând pe calea lepădării
de lume.Pasărea măiastră ce-l ademenise prin frumusețea ei a fost doar o nălucă ce-i aducea,,
liniştea sfinţeniei senine”. Precum eroul basmului ,,Tinerețe fără bătrânețe”… tânărul se întoarce după
lungă vreme în cetatea sa de odinioară, dar găsește aici alte generații de oameni,care nu sunt
interesați de poveștile lui cu,, tainice păduri și năluci cu aripi de rubine”. Smerenia căutătorului atinge o
asemenea adâncime, încât se lasă batjocorit,  semn că cele doua lumi, cea a lui si cea a omului
comun, nu pot comunica şi este  lovit de toţi locuitorii cetăţii, care îl consideră un simplu nebun, un
netrebnic, stăpânit de halucinaţii,dar el este un vizionar, curajos până la sacrificiu.
 Dar pentru el toate acestea nu mai contau,pentru că este fericit , fiindcă pasărea harului se coboară
singură, nechemată, asemenea unui dar ceresc, pe umărul celui care a urmărit-o o viaţă întreagă.  La
capătul unui pelerinaj care i-a marcat întreaga viaţă, moşneagul, alungat de către o lume care nu-l
înţelege, plecă cu paşi grei şi stinşi către tărâmul veşniciei. Cu pasărea mereu pe umărul său, nu-i mai
păsa de grijile acestei lumi... ,,el surâdea”..... 
 Curteanul ajunge la plenitudinea forţei interioare în momentul când trupeşte nu mai era decât o umbră
a celui care fusese odinioară. 
Chiar dacă nu ne dăm seama, pasărea măiastră a harului este prezentă în permanenţă pe umărul
oricăruia dintre noi. Ne trebuie doar ochii deschişi ai spiritului, pentru a-i admira strălucirea culorilor şi
pentru a-i vedea fâlfâirea sfântă de aripi. Poemul vorbește în mod alegoric
despre uitarea și nepăsarea de sine în alergarea după împlinirea spirituală, întruchipată de pasărea
măiastră. Omul superior se pierde,urmărind himera Absolutului. Este pasărea măiastră o realitate sau
o iluzie ,este uitarea de sine,este vânarea idealului,ce și-a creat realitatea pe măsură? Nimeni nu
poate răspunde.

,,Inocenții”de Ioana Pârvulescu--fragment,,societatea de

îndreptat lumea”
 ,,Mama-mare […] a scos din poșetă cinci carneţele cu coperte ale căror desene imitau pielea de
crocodil. Eram foarte atenţi la ce urmează. Și ne-a spus că de azi vom face parte din SIL. E o
societate secretă. Că a fost la librărie să cumpere pentru fiecare un carneţel care nu trebuie pierdut,
nici arătat. […] Nu oricine are calităţi suficiente ca să devină membru SIL, asta e limpede. În casa
noastră am fost doar cinci din cei 12 locuitori […]. Cei cinci sunt, în ordinea vârstei: mama-mare, pe
numele ei Ana-Dora-Sara, care a fost iniţiatoarea și președinta de onoare a selectei și exclusivistei
societăţi. Dina, care a intrat la 11 ani, Doru, care a intrat la 9, Matei, la 6, iar eu, Ana, sunt membră SIL
de la 4 ani. […] Cu un pix roșu, și el abia cumpărat, mama-mare a scris pe toate carnetele Societatea
SIL 5. […].

 Pe ceea ce aș numi azi forzaţ  sunt trecute scopurile societăţii în general (pentru că erau și scopuri
particulare). 1. sănătate, 2. bună purtare, 3. bună învăţătură, 4. îndreptarea lumii. Toate scopurile sunt
pe viaţă. Scopurile particulare erau cu apropo: să nu ne certăm unii cu alţii, să vorbim politicos cu
oamenii mari, să fim foarte ordonaţi. Aici mama-mare ne-a detaliat: când venim acasă să nu ne
„aruncăm paltonul, sweaterul, fularul, mănușile peste tot“, să avem un loc unde să le punem, mereu
același.
 În privinţa sănătăţii erau expuse regulile de igienă și un fel de reguli sportive și medicale pentru a
obţine un trup sănătos. Mama-mare era nevastă de medic și, în plus, făcuse studii pedagogice. La
pagina I mai erau înșirate patru lucruri, pe-atunci de neînţeles, numite „Virtuţile mele“: cumpătare,
curaj, prudenţă, dreptate. […] Scopul ultim, îndreptarea lumii, era grozav pentru toţi. Ne-am hotărât s-o
facem de îndată. Zile întregi am tot căutat pe cine sau ce am putea îndrepta. Curios, deși lumea e
mare și strâmbă, și oamenii la fel, mari și strâmbi, multă vreme n-am găsit nimic și pe nimeni demn de
a fi îndreptat. Noi nu intram în discuţie, firește. […] Până la urmă s-a ivit un prilej. La una din porţile
mari, din lemn, de pe Strada Castelului, […] aveam un prieten: un câine-lup sau, în orice caz, o
corcitură de ceva cu câine-lup. După ce ne-am contrazis o zi întreagă în legătură cu numele cel mai
potrivit, am convenit să-l botezăm Mitică sau Miticuţu (adică Miti-cuţu). […] Cel mai liber câine pe care
l-am văzut vreodată, și foarte inteligent. […] De câte ori treceam pe acolo, ca să urcăm pe Tâmpa,
aveam grijă să-i aducem ceva de mâncare, și uneori Miticuţu venea cu noi. Într-una din zile nu l-am
mai găsit la poartă. […] Din vecini a ieșit o femeie care ni s-a părut de la început rea și ne cam
intimida. Am întrebat-o totuși de Miticuţu, ea a spus că nu-l cheamă așa, ci Wolf, și că l-au luat
hingherii. Ne-a mai spus, fără milă, că l-au dus să-l omoare și că din pielea lui vor face mănuși. Cred
că nu iubea câinii și pe copii nici atât, poate chemase chiar ea hingherii? Am mai văzut-o, de câteva
ori, și mereu cu groază. Ca membru SIL, te simţeai obligat s-o îndrepţi pe scorpie, dar, vorba e, cum?
Nu ne dădea nimic prin gând.
 [După ce unchiul copiilor îl salvează pe Miticuţu și îl aduce acasă, unde copiii au mare grijă de el,
membrii SIL își amintesc de scopul lor final, acela de a îndrepta lumea. Ei își îndreaptă atenţia către
femeia cea rea, bănuită a fi chemat hingherii, și încep s-o urmărească. După câteva zile în care
răutatea femeii se confirmă prin felul cum se purta cu toată lumea, femeia moare în somn.]
Ni s-a părut o moarte prea ușoară pentru un om atât de rău, dar președinta societăţii a spus că nu
trebuie să judecăm așa, că e rău și nu e demn de un membru SIL, nu știm ce viaţă a avut femeia și de
ce ajunsese în halul ăla și că în niciun caz nu trebuie să faci rău cuiva. „Păi atunci, pe cine și cum să
mai îndrepţi?“, am întrebat, pe bună dreptate, zic eu. „Cu voi trebuie să începeţi!“, a spus mama-mare,
ca și cum era un lucru evident.”

Ana, mezina familiei, este cea care relatează un episod din viața ei. Văzută prin ochii ei, lucrurile sunt
relatate într-un fel extrem de personal, această existență pare una idealizată, este o lume mică,
aparent statornică și armonioasă.
 Miraculosul își face loc în povestea Anei, aflată la vârsta la care lumea mare nu are limitări, iar
supranaturalul face parte firesc din viața de zi cu zi. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm
cui, poate fiecărui cititor în parte), căruia îi istorisește o întâmplare, subliniind, din loc în loc, lucrurile
pe care le-a învățat de-a lungul timpului. Naratoarea stă undeva pe muchia dintre copilărie și
maturitate, privind spre trecut prin ochii fetiței de odinioară. Micșorată, precum Alice, pentru a încăpea
în casa ce aparține tărâmului copilăriei, Ana recuperează mirarea, fiorul și încântarea proprii felului
naiv de a privi lumea.
Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria afectivă și nu de o
cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm fermecat, o
buclă a timpului în care naratoarea se poate întoarce oricând, pentru a-i retrăi magia și a desluși
tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată.
Ana se implică în jocul propus de mama-mare cu o curiozitate și naivitate copilărească,deși nu
înțelege scopurile,,societății”,are dorința de a cunoaște mai mult, de a ști, de a ajuta.Primește astfel
adevărate lecții de viață, pe care, desigur,ea și ceilalți, nu le va înțelege pe moment, dar de care,
poate, își va aminti în timp.Prin joc,copiilor le sunt arătate valorile pe care, respectându-le,vor învăța
să privească lumea cu respect.și bun simț.Făcând parte din „Societatea [de] Îndreptat Lumea“prin
eforturile perseverente,copiilor li se impun reguli de: sănătate, bună purtare, bună
învăţătură,îndreptarea lumii. Sunt atrași de,,îndreptarea lumii”,nu știu cum poate fi îndreptată,reparată
sau corectată o lume,oamenii,iar dispariția câinelui Miticuțu,de care știa o femeie ce li s-a părut
copiilor,,rea”și care le povestește că hingherii îl vor omorî și pielea va deveni mănuși,este socotit un
prilej prin care un om poate fi îndreptat.Femeia este văzută de copii cu groază,iar finalul ei este
moartea în somn.Este un prilej bun pentru mama-mare,pentru a le da o lecție de viață:un om nu poate
fi judecat,dacă nu i se cunoaște viața,clipele prin care a trecut,nu e demn să dorești răul cuiva,dacă-l
privești cu superficialitate,cu ușurință.Astfel au înțeles că,,îndreptarea lumii”poate începe cu felul în
care ei înțeleg că scopurile vieții,cele pe care le are ,,societatea”vin ca o reacție inocentă la
strâmbătatea,fragilitatea,răutatea vieții;corectând felul lor de a înțelege lumea,vor putea îndrepta pe
ceilalți,vor ști să înțeleagă oamenii. Îndreptarea lumii sau „scopuri pe viață” reprezintă un model de
exercițiu absolut modern în simplitatea și tradiționalismul său: dacă fiecare s-ar îndrepta pe sine,
lumea ar fi mult mai frumoasă.,, Societatea de Îndreptat Lumea”este o întoarcere spre sine,o
descoperire a sinelui în felul în care fiinţa este privită diferit față de ea însăşi.

 Ce înseamnă să fii inocent? Unii ar spune că a fi neştiutor sau simpatic. Eu cred că asta înseamnă să
fii copil, să nu te preocupe prea mult problemele adulţilor, metaforele care îți trec pe la urechi cu
sensuri care mai de care încifrate,pentru că viața este un dar de care ar trebui să ne bucurăm la orice
vârstă ca un copil.
Ioana Pârvulescu a reușit să adune vârstele într-o carte. Excepțional, la ,,Inocenții" (Editura
Humanitas, 2016), este că se dăruiește cu aceeași voluptate tuturor vârstelor. Pentru că ea, cartea,
reconstituie nu doar un timp, ci redă sufletului puritatea dintâi