CURSUL 3

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezinta “norme juridice de aplicatie
universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si
protejeaza o valoare fundamentala în raporturile dintre subiectele de drept internaţional.”
Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate si în Declaratia Adunarii
Generale O.N.U. din 1976 asupra principiilor dreptului internaţional, fiind considerate norme
imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin conventii contrare.
Enumerarea principiilor
- Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta în relaţiile dintre state sau
principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o
“crima împotriva umanitatii”.
- Principiul soluţionarii pasnice a diferendelor.
- Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul contemporan, nu mai
constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul
internaţional tradițional ca aparținând competentei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul
cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale
omului).
- Principiul cooperării internaţionale.
- Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca “autorizând sau
încurajând o acțiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea teritoriala sau
unitatea politica a unui stat suveran si independent(…)” ;
- Principiul egalitatii suverane a statelor.
- Principiul îndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internaţionale - principiul pacta sunt
servanda.
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare în
Europa (în prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei:
- principiul inviolabilitatii frontierelor;
 - principiul integritatii teritoriale;
- principiul respecţării drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

4. Încheierea tratatelor internaţionale – principala modalitate de apariţie a

normelor dreptului internaţional

Noţiuni generale privind tratatul internaţional

Dreptul tratatelor, instituţie de bază a dreptului internaţional, joacă un rol esenţial în existenţa
ca atare a acestuia.
Tratatul internaţional reprezintă principalul mijloc prin care statele îşi manifestă astăzi voinţa
de a crea raporturi juridice.
Rezultat al acordurilor dintre state, tratatul internaţional reprezintă temelia însăşi a dreptului
internaţional, scheletul pe care se clădeşte întregul sistem de relaţii din cadrul comunităţii
internaţionale. Mai ales în perioada actuală, el constituie principala cale de apariţie şi dezvoltare
a dreptului, sursa şi forma sub care apar normele şi regulile pentru toate ramurile dreptului
internaţional.
Practica tratatelor internaţionale este la fel de veche ca şi existenţa însăşi a comunităţilor statale.
Extinderea şi diversificarea societăţii internaţionale, aprofundarea şi amplificarea relaţiilor
economice şi politice dintre state au determinat creşterea importanţei şi rolului tratatelor,
acestea ajungând să reglementeze toate domeniile colaborării dintre state.
Sub imperiul acestei dezvoltări a tratatului internaţional, atât din punctul de vedere al tehnicii
de încheiere, care s-a perfecţionat continuu, cât şi din punctul de vedere al problematicii din ce
în ce mai diversificată ce formează obiectul tratatelor internaţionale, a avut loc codificarea
dreptului tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor

Este reglementat în două documente internaţionale de referinta – Convenţia privind dreptul
tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) si Convenţia privind dreptul tratatelor
încheiate de către state si organizaţii internaţionale (Viena, 1986).
Prima dintre acestea, calificată sugestiv drept un „Tratat al tratatelor, este considerată a fi cea
mai importantă Convenţie de codificare adoptată în cadrul ONU. Convenţia reprezintă un
instrument de codificare a regulilor cutumiare existente, conţinând însă şi prevederi noi,
expresie a dezvoltării progresive a dreptului internaţional în materie, constituind principalul
izvor al dreptului tratatelor. Ea a intrat în vigoare în 1980, când s-a întrunit numărul de ratificări
necesare. Pentru ţările care au ratificat Convenţia, dispoziţiile acesteia sunt obligatorii, dar ea
reprezintă şi pentru statele care nu sunt încă părţi un ghid de urmat, fiind o sinteză a unor
practici îndelungate, un drept comun al tratatelor. În preambulul acesteia se afirmă că regulile
dreptului internaţional cutumiar vor continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de
dispoziţiile sale.
Prevederile acestei convenţii se aplică numai tratatelor încheiate între state şi numai celor
încheiate în formă scrisă.
Convenţia se aplică exclusiv tratatelor încheiate de state după intrarea sa în vigoare.
Potrivit art. 5, dispoziţiile Convenţiei se aplică oricărui tratat care este actul constitutiv al unei
organizaţii internaţionale, precum şi oricărui tratat adoptat în cadrul unei organizaţii
internaţionale, sub rezerva unor reguli pertinente ale acesteia.
Pentru reglementarea tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între
organizaţii internaţionale, se aplică Convenţia de la la Viena din 1986.

Definiţia tratatului
Un tratat internaţional este un act juridic care se încheie între subiecte de drept internaţional în
scopul de a crea efecte juridice într-un domeniu al relaţiilor dintre ele şi care este supus
dreptului internaţional.
Potrivit Convenţiei din 1969 privind dreptul tratatelor, tratatul este definit ca „un acord încheiat
în formă scrisă între state şi guvernat de dreptul internaţional, care este consemnat fie într-un
singur instrument, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lui
particulară”.
Pentru ca un document internaţional să poată fi denumit tratat, el trebuie să întrunească anumite
elemente definitorii pentru un tratat internaţional:
fiind un act juridic - încheierea lui se face, ca în cazul oricărui act juridic, în scopul de a
produce efecte juridice;
efectele vizează un raport internaţional;
se încheie între state şi / sau celelalte subiecte ale dreptului internaţional, în această calitate;
este guvernat de dreptul internaţional.
În Convenţia de codificare a dreptului tratatelor, mai este menţionată şi cerinţa de a fi fost
încheiată în scris.
Aceste elemente definitorii trebuie să fie întrunite în mod cumulativ pentru a ne afla în prezenţa
unui tratat internaţional, lipsa uneia singure fiind de natură să compromită această calitate,
indiferent de ceea ce părţile ar conveni sau cum l-ar califica.

Elementele esenţiale ale tratatului

Elementele esentiale ale tratatului sunt:
- subiectele sau părţile tratatului, care trebuie să fie subiecte de drept internaţional ;
- vointa partilor, trebuie să fie liber exprimata pentru ca tratatul să fie valabil, în caz contrar
ridicându-se problema nulităţii sau a anulării tratatului.
- obiectul tratatului, care trebuie să fie posibil şi licit.

Potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor, sunt vicii de consimţământ care pot afecta voinţa
părţilor:
- încălcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a încheia tratate.
Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o încalcăre a unor dispozitii
interne ale statului, de regulă constitutionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor
( organele competente, procedura de urmat, “deplinele puteri”). Pentru a evita invocarea
abuziva a acestei cauze de nulitate a tratatului, Convenţia o restrânge la cazurile în care
“violarea a fost vădită şi priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern”
(art.46).
- eroarea. Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului dacă este vorba de o eroare de
fapt si nu de drept, care a afectat în mod esential consimtamântului statului, iar statul care o
invoca nu a contribuit prin comportamentul sau la producerea sa (art.48). În practica, eroarea a
fost invocata în special în probleme de delimitare a frontierelor.
- dolul. Un stat poate invoca nulitatea tratatului dacă consimtamântul sau a fost obtinut “în
urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri”(art. 49).;
- coruperea reprezentantului unui stat. Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca
viciu de consimtamânt atunci când actele de corupere au fost evidente si în masura sa exercite o
influenta considerabila asupra acestui reprezentant. (art. 50).;
- constrângerea unui stat sau a reprezentantului său. Constrângerea exercitata asupra
reprezentantului statului, în cazul în care este constatata, lipseste tratatul de orice efect juridic
(art.51). Constrângerea se refera la “acte sau amenintari” îndreptate împotriva reperezentantului
statului, ca individ si nu în calitatea sa de organ al statului.
Convenţia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea exercitata asupra unui stat
prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei (art.52). În dreptul internaţional clasic,
razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor între state. Pactul Societatii
Natiunilor a instituit pentru prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar
Pactul Briand –Kellogg din 1928 a scos razboiul în afara legii. Carta O.N.U. consacra principiul
neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului internaţional..

Denumirea şi clasificarea tratatelor internaţionale

Denumirea generală care se refera la orice tip de acord încheiat între state este cea de “tratat”.
Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura
juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.
Clasificarea tratatelor internaţionale se poate face dupa mai multe criterii:
- dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;
- dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice
etc.;
- dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen şi tratate pe durată nedeterminaăa (de
exemplu, tratatele de pace);
- dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate închise;
- dupa calitatea partilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între
alte subiecte de drept internaţional;
- dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice,
cum sunt tratatele de comert) şi tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum
este Carta O.N.U.).

Încheierea tratatelor internaţionale

Consideraţii introductive
Încheierea unui tratat internaţional reprezintă o operaţiune complexă, cuprinzând toate fazele şi
momentele de desfăşurare şi finalizare a negocierilor, concretizate într-un text convenit între
statele participante.
În cadrul mecanismului general de apariţie a tratatelor, procedura de încheiere constituie un
aspect esenţial, ea reprezentând calea prin care un tratat se formează şi capătă valoare juridică.
Tratatele internaţionale se încheie pe baza unei proceduri complexe, cu aplicarea a două
categorii de reguli - de drept internaţional şi de drept intern.
Una dintre trăsăturile definitorii ale tratatului internaţional este tocmai faptul că acesta este
guvernat de regulile dreptului internaţional, şi aceasta apare logic pentru că este încheiat de
subiecte de drept internaţional şi susceptibil de aplicare în ordinea juridică internaţională.
Sunt însă anumite momente în încheierea unui tratat cînd dreptul internaţional trimite la dreptul
intern al statelor.
Probleme precum modul de exprimare a consimţământului unui stat de a se lega printr-un tratat,
organele competente şi limitele în care acestea pot acţiona, nu pot fi reglementate de dreptul
internaţional ci de dreptul intern al statului respectiv.

Fazele încheierii tratatelor

Elaborarea şi perfectarea tratatelor internaţionale reprezintă un proces complex, ce se
desfăşoară pe parcursul mai multor faze, în cadrul cărora intervin diferite autorităţi ale statului.
Aceste faze se referă la activităţi succesive care au loc, de negociere a tratatului, de exprimare a
consimţământului statelor negociatoare de a fi legate prin tratat şi de intrare în vigoare a
tratatului. Sunt deci faze ale încheierii unui tratat internaţional: negocierile pentru convenirea
textului tratatului; autentificarea textului convenit; exprimarea consimţământului statului de a
deveni parte la tratat; schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare,
aprobare, acceptare sau aderare
A. Negocierea - este prima fază în procesul de elaborare a oricărui tratat internaţional.
Negocierea reprezintă procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul căreia organele
împuternicite de către state poartă un dialog în urma căruia rezultă înţelegerea care ia forma
unui tratat internaţional.
Negocierile trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiilor dreptului internaţional, în special
egalităţii tuturor statelor participante şi dreptului de a participa la discutarea problemelor şi
adoptarea soluţiilor.
Ele se poartă de regulă la nivelul diplomaţilor, fiind rare cazurile în care sunt implicaţi direct
miniştrii afacerilor externe sau şefii de stat. De obicei, alături de agenţii diplomatici participă şi
delegaţi tehnici. Pentru a putea negocia textul unui tratat internaţional, persoanele sau
delegaţiile respective trebuie să fie abilitate în acest sens, abilitare ce rezultă din documente ce
emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat. Aceste documente, denumite „depline
puteri”, reprezintă, potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor, „documentul emanând de la
autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să
reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a
exprima consimţământul statului de a fi legat prin tratat sau pentru a îndeplini orice alt act cu
privire la tratat”.
Nu au nevoie să prezinte depline puteri şeful statului, şeful guvernului şi ministrul afacerilor
externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat; şefii misiunilor diplomatice,
pentru adoptarea textului unui tratat care se încheie între statul acreditant şi statul acreditar;
reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o organizaţie
internaţională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în această
conferinţă, organizaţie sau organ (art. 7 din Convenţie).
Cadrul negocierilor diferă în raport de caracterul tratatelor. Astfel, în timp ce la tratatele
bilaterale iniţiativa negocierilor revine unuia sau ambelor state, în cazul tratatelor multilaterale,
pe baza unui acord preliminar al statelor interesate se convoacă conferinţa reprezentanţilor.
Elaborarea tratatelor bilaterale are loc prin punerea de acord a proiectelor prezentate de fiecare
parte, prin adoptarea unanimă a textului tratatului.
Pentru tratatele multilaterale textul se elaborează în cadrul unei conferinţe sau organizaţii
internaţionale, fără a avea la bază un proiect de tratat şi se adoptă de regulă cu o majoritate de
două treimi.
B. Odată adoptat textul final al tratatului, el trebuie să fie autentificat.
Autentificarea are rolul de a dovedi că textul stabilit este autentic şi definitiv şi poate avea loc
prin diferite metode: semnarea sau parafarea textului, semnarea actului final al Conferinţei,
includerea textului într-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU sau a altei organizaţii
internaţionale, ori într-o anexă a acesteia.
Participarea la negocieri creează dreptul statelor participante de a deveni părţi la tratat, drept
exclusiv în cadrul tratatelor bilaterale; care poate aparţine, în cazul tratatelor multilaterale
restrânse, şi altor state prin voinţa părţilor; drept care aparţine tuturor statelor în cazul tratatelor
multilaterale generale, care au o vocaţie de universalitate.
Statele care au participat la negocieri au numai dreptul, nu şi obligaţia de a deveni părţi,
exercitarea acestui drept ţinând de voinţa lor suverană.
C. Această voinţă se materializează în exprimarea consimţământului statului de a deveni
parte la tratat.
Pentru a deveni parte la un tratat, statul poate recurge la unul sau altul dintre următoarele
mijloace juridice: semnare, ratificare, aderare, aprobare sau acceptare.
Plasată în cadrul procesului de încheiere a tratatelor internaţionale, exprimarea
consimţământului de a deveni parte la tratate constă în operaţiunea diplomatico-procesuală de a
deveni participant la un tratat, reprezintă definitivarea acordului de voinţă al părţilor, stabilirea
deci a momentului în care tratatul dobândeşte forţă juridică.
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor cuprinde, în partea a II-a,
intitulată „Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor”, o enumerare a acestor moduri sau căi de
exprimare a consimţământului de a fi legat prin tratate: semnarea, schimbul de instrumente care
constituie un tratat, ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea sau oricare alt mod care va fi
fost convenit (art. 11).
Enumerarea pe care o face Convenţia de codificare, plecând de la opiniile exprimate în
literatura de specialitate şi de la practica statelor în domeniul modurilor de exprimare a
consimţământului, demonstrează evoluţia care s-a produs în această materie.
Astfel, Convenţia stabileşte mai multe momente ale evoluţiei acestei instituţii, începând cu
ratificarea şi aderarea - procedee tradiţionale, continuând cu aprobarea şi acceptarea - mijloace
destul de recent folosite în practica statelor pentru a exprima consimţământul de a se lega
printr-un tratat, cu schimbul instrumentelor constituind tratate - procedeu cât se poate de nou şi
de lipsit de formalism, cu posibilitatea ca un tratat să poată intra în vigoare pe baza simplei
semnări şi culminând cu prevederea că acest consimţământ poate fi exprimat şi pe alte căi pe
care părţile le stabilesc.
Reglementarea pe articole a fiecăruia dintre aceste mijloace se face, însă, începând cu cele mai
noi şi mai puţin formaliste (semnarea, schimbul instrumentelor constituind tratatul) şi abia apoi
sunt tratate mijloacele tradiţionale, (ratificarea şi aderarea) aceasta poate şi pentru a evoca
faptul că aceste mijloace tradiţionale au început să-şi piardă din importanţă.
Reţine atenţia expresia „orice alt mijloc convenit” folosită în convenţie, nu numai pentru a
preciza că enumerarea pe care o face nu este exhaustivă, ci mai ales pentru a înţelege că în acest
domeniu libertatea părţilor este deplină, acestea putând să se lege printr-un tratat, fie prin unul
dintre mijloacele enumerate, fie în oricare alt mod asupra căruia se vor pune de acord.
Principala caracteristică a exprimării consimţământului de a se lega printr-un tratat este larga
libertate a statelor în alegerea mijloacelor juridice.
Folosirea unuia sau altuia dintre mijloacele de exprimare a consimţământului de a deveni parte
la un tratat, depinde de hotărârea statelor respective, cele mai multe tratate prevăzând expres în
textul lor mijloacele ce vor fi folosite pentru ca statele să devină părţi.
În practică, statele recurg când la un procedeu, când la altul, în raport şi de prevederile
legislaţiei lor interne, dar luând în considerare şi o serie de factori precum obiectul tratatului,
nivelul la care se încheie, împrejurările concrete de fapt etc.
Aşadar, această libertate de a alege un mod de exprimare a consimţământului sau altul pentru
încheierea unui tratat, nu este nelimitată, statele trebuind uneori să ţină cont de anumite cerinţe
care nu pot fi ignorate.
Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate au un caracter complex, de drept
intern şi de drept internaţional.Manifestarea de voinţă prin care un stat devine parte la un tratat
constă în acte dintre care, unele se desfăşoară pe planul dreptului intern, altele pe plan
internaţional, iar altele au valoare atât de drept intern cât şi de drept internaţional. Actele interne
constituie temeiul şi punctul de plecare în formarea actului internaţional, iar în cadrul acesteia
din urmă, se finalizează decizia din actul intern, conferindu-i statului calitatea de parte la tratat.
Decizia statului de a deveni parte la tratat se ia în cadrul ordinii sale juridice interne şi în
conformitate cu dreptul intern, de către organele statului investite cu astfel de atribuţii.
Această decizie nu duce la dobândirea calităţii de parte la tratatul respectiv decât după ce
intervine un act de drept internaţional, adică organele statului competente să reprezinte statul în
relaţiile internaţionale procedează la schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de
ratificare, deci la comunicarea pe plan internaţional a exprimării consimţământului statului de a
se lega prin tratatul respectiv.
Manifestarea de voinţă a statului de a deveni parte la un tratat constituie un act unilateral de
voinţă, indiferent de modalitatea în care se exprimă această voinţă.
În raport de hotărârea statelor părţi, exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat se
va face prin semnare, semnare urmată de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare.
a) Semnarea tratatelor.
Semnarea reprezintă actul prin care reprezentantul unui stat, împuternicit în acest sens
semnează tratatul din partea acelui stat.
Semnarea are o funcţie dublă - mijloc de autentificare a textului tratatului sau mijloc de
exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la tratat.
Autentificarea textului convenit ca rezultat al negocierilor poate avea loc, pe lângă semnare,
prin semnare ad referendum (provizorie, până la confirmare), prin parafarea textului, sau în alt
mod pe care părţile l-au convenit. Pentru tratatele multilaterale, autentificarea poate avea loc
prin semnarea actului final al conferinţei sau adoptarea unei rezoluţii a organizaţiei care
consemnează în anexă textul tratatului adoptat.
Funcţia semnăturii ca mod de exprimare a consimţământului de a se lega printr-un tratat trebuie
să rezulte în mod expres din tratat, din deplinele puteri sau alte manifestări ale statelor în cursul
negocierilor.
Atunci când nu stabileşte consimţământul de a fi legat printr-un tratat, fiind supusă ratificării,
acceptării sau aprobării, semnarea creează obligaţia, pentru statul semnatar de a nu comite acte
care ar priva tratatul de obiectul şi scopul său, până când statul îşi anunţă intenţia de a nu-l
ratifica. Semnarea nu creează obligaţia de ratificare a tratatului.
Ratificarea tratatului.
Ratificarea reprezintă acceptarea formală a tratatului de către organul de stat care, din punct
de vedere constituţional, are în mod exclusiv competenţa de a încheia tratate.
Ratificarea este fie prevăzută în mod expres de tratat, fie statele participante au convenit la
negocieri ca tratatul să fie supus ratificării sau semnarea să se facă sub rezerva ratificării,
rezervă exprimată la negocieri sau în deplinele puteri.
Ratificarea este un act intern care se efectuează, diferit de la stat la stat, de către Parlament, de
către şeful statului sau de către şeful statului cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. Ea
presupune existenţa unei semnături a reprezentantului respectiv, dar ratificarea nu confirmă
semnătura ci este un act de sine stătător.
Ratificarea se acordă faţă de întregul text al tratatului (cu excepţia tratatelor multilaterale la care
se pot formula rezerve) şi în mod necondiţionat.
Multă vreme ratificarea a constituit regulă, vorbindu-se chiar de existenţa unui „principiu” al
ratificării tratatelor. Actualmente a încetat să mai fie un principiu general, regulă ratificării
trebuind confirmată, ea nu se poate deduce.
Fiind un act de drept intern, Constituţia şi legile interne stabilesc domeniile pentru care este
necesară ratificarea, având în vedere criteriul importanţei domeniului de relaţii ce constituie
obiectul tratatului.
În multe sisteme de drept, ratificarea reprezintă principalul mijloc prin care organul legislativ
controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia tratate, numai prin ratificare
tratatele devenind perfecte şi obligatorii.
Art. 14 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, stabileşte cazurile în care
exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat are loc prin ratificare:
„a) când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;
b) când este stabilit pe altă cale, că statele participante la negociere conveniseră asupra
cerinţei ratificării;
c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării, sau
d) când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri
ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.”
Ratificarea este un act liber, neexistând o obligaţie juridică pentru un stat de a ratifica tratatul
semnat de reprezentantul său, afară dacă s-a angajat prin tratat să semneze ori să ratifice un
anumit tratat sau categorie de tratate.
c) Aprobarea tratatelor.
Procedura aprobării tratatelor s-a dezvoltat în ultimele decenii, vizând tratatele încheiate în
domeniile economice şi tehnice. Creşterea ritmului şi cerinţele colaborării internaţionale au
determinat înlocuirea pentru aceste domenii a procedurii formaliste a ratificării, cu una mai
flexibilă - aprobarea de către guvern a tratatelor respective. Se realizează prin aprobare o
examinare mai expeditivă a dispoziţiilor unor tratate. În raport de legislaţia fiecărui stat se
supun aprobării tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la
domenii esenţiale ale exercitării suveranităţii.
d) Acceptarea tratatelor.
Această procedură este prevăzută în unele tratate, în raport de conţinutul tratatului fiind
echivalentă fie cu ratificarea fie cu aprobarea.
Adoptarea denumirii de acceptare are aceeaşi finalitate - asigurarea unui instrument cu un
caracter mai puţin formal decât ratificarea.
e) Aderarea la un tratat internaţional.
Aderarea este acea procedură prin care un stat, care nu a participat la negocierile pentru
încheierea unui tratat, îşi exprimă consimţământul de a se angaja prin aceasta. Este o procedură
ce permite extinderea tratatului la state care nu au participat la negociere şi care devin astfel
părţi la tratat, susceptibilă de aplicare numai la tratatele multilaterale.
În general, tratatele multilaterale generale sunt deschise tuturor statelor, cele ce nu le semnează
în termenul prevăzut, putând să adere la ele. La tratatele multilaterale restrânse, aderarea altor
state este permisă, de regulă, numai cu acordul tuturor părţilor contractante.
Aderarea, ca mijloc de exprimare a consimţământului de a se lega printr-un tratat are aceeaşi
valoare juridică ca şi ratificarea.
Potrivit art. 15 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, aderarea are loc:
când tratatul prevede expres că anumite state sau categorii de state pot să adere la el; când un
stat care nu avea dreptul de a deveni parte la tratat, potrivit dispoziţiilor sale, este ulterior invitat
să devină parte; când toate părţile au convenit ulterior că acest consimţământ va putea fi
exprimat de către acest stat pe calea aderării.
Statele care participă la negocieri şi încheie tratatul sunt cele care, în mod firesc, au şi dreptul
de a fixa condiţiile în care este posibilă aderarea la acest tratat, inserând în acest scop, o clauză
specială, fie în chiar textul tratatului, fie într-un instrument separat. Acest drept decurge din
principiul potrivit căruia statele, în virtutea suveranităţii lor, sunt libere să determine statele cu
care înţeleg să stabilească legături convenţionale. Deşi acest principiu nu este la adăpost de
orice critici, statele mai puţin dezvoltate considerând că nu ar cădea sub incidenţa sa tratatele
multilaterale generale, practica urmată nu este uniformă, multă vreme ea având un caracter
discriminatoriu şi excluzând unele ţări de la participarea la astfel de tratate.

D. Schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, aprobare, acceptare

sau aderare.
Decizia luată de către organul de stat competent de a angaja statul respectiv trebuie să fie adusă
la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.
În lipsa acestei comunicări, decizia respectivă nu produce efecte pe plan internaţional.
Conţinutul acestor instrumente şi organele competente să le semneze sunt stabilite de dreptul
intern al fiecărui stat.
După ce a avut loc întocmirea instrumentelor de ratificare (aprobare, acceptare, aderare) acestea
se schimbă în cazul tratatelor bilaterale, instrumentele de ratificare aprobare, acceptare sau
aderare la tratatele internaţionale multilaterale se depun la depozitar, care poate fi unul sau mai
multe state sau o organizaţie internaţională, desemnat de către statele negociatoare prin tratat
sau pe altă cale.
În cazul acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor încheiate la nivel guvernamental, aprobarea lor
se notifică pe cale diplomatică celeilalte părţi sau depozitarului.
Efectul juridic al schimbului, depunerii sau notificării instrumentelor de ratificare, aprobare,
acceptare sau aderare constă în stabilirea momentului în care a fost exprimat consimţământul
statului de a fi legat prin tratat, a momentului în care statul devine parte la respectivul tratat.

Încheierea tratatelor în România

Potrivit dispozitiilor constitutionale şi ale Legii nr.590 din 2003, încheierea tratatelor
internaţionale în numele României este de competenta Presedintelui statului. Presedintele poate
sa împuterniceasca în acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alti
membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai României. Pe baza acestei împuterniciri
guvernul poate sa ia masuri în vederea initierii si negocierii tratatelor internaţionale în numele
statului.
La rândul său, guvernul poate negocia şi semna tratatele încheiate la nivel guvernamental şi
aprobă încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri la nivel departamental. Pentru aceste
acorduri, împuternicirile se dau de către guvern, prin ministerul afacerilor externe, care
eliberează în acest scop deplinele puteri.
Tratatele semnate în numele României se supun ratificarii prin lege, de către Parlament. De
asemenea, se supun ratificării tratatele semnate la nivelul guvernului, care se referă la:
colaborarea politica si militara; cele care fac necesara adoptarea unor legi noi sau revizuirea
legilor în vigoare; cele care implica un angajament politic sau financiar; cele care se refera la
probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile
si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la organizaţii internaţionale ;
tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de către Parlament.
Aceeaşi procedură se aplică în cazul aderării, pentru aceleaşi cxategorii de tratate. Denunţarea
tratatelor respective urmează aceeaşi procedură.
Tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate mai sus, sunt supuse aprobarii
prin hotarâre guvernamentala. Guvernul îl informeaza pe Presedintele ţării si Parlamentul
despre orice acord, conventie sau alte întelegeri internaţionale pe care le aproba.
Acordurile si întelegerile cunoscute sub denumirea de “acorduri în forma simplificata” se
încheie de către ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot
încheia si de către alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale în acest domeniu, în
colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe. Acordurile în forma simplificata nu impun – prin
continutul lor – ratificarea de către Parlament sau aprobarea de către Guvern.

Rezervele la tratate
Conform normelor dreptului internaţional, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la
mecanismul traditional în dreptul internaţional al tratatelor privind delimitarea apriorica a
câmpului obligatiilor internaţionale asumate, prin intermediul rezervei. Instituţia rezervei
permite o aderare larga a statelor la un tratat internaţional multilateral. În cadrul unui tratat
bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si
deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la
tratate bilaterale.
Rezerva este definita în Convenţia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie
unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si având un caracter facultativ - emisa
cu ocazia semnarii, ratificarii, accepţării, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul
urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, în ceea ce
priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d).
Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa îndeplineasca
anumite condiţii (art.19 din Conventie):
a) rezervele sa fie exprimate în forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state – parti la tratat,
care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte în mod expres sau tacit;
b) formularea rezervelor sa nu fie în mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se
refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Convenţia
Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile
care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii,
legalitatea incriminarii si a pedepsei);
c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.
Mecanismul rezervelor a înregistrat o evolutie fata de dreptul internaţional clasic în care
rezervele nu erau admise dacă afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa
fie acceptate de toate celelalte state-parti. În dreptul internaţional modern condiţia unanimitatii
pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta.
În practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regulă, de existenta unei legi
interne, în vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa
adere. Convenţia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea
unei rezerve la tratat trebuie sa fie însoţita de o scurta expunere a legii neconforme cu
dispozitiile conventionale.
O altă regulă prevazuta de o serie de tratate internaţionale este ca rezerva sa nu aiba un caracter
general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.
Tipuri de rezerve
Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care
delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a
tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste într-o
maniera proprie, conform legilor interne.
Efectele rezervelor
Formularea de rezerve de către un stat determina raporturi diferentiate între statul rezervatar si
celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).
Între statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica în forma modificata
prin continutul rezervelor.
Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au două posibilitati:
fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice între ele si
statul rezervatar;
fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea între ele si statul rezervatar a întregului
tratat.
În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntând la acestea pe
masura ce îsi acordeaza legislatia naţionala la normele internaţionale.

Efectele tratatelor
Efectele în spaţiu
În principiu, tratatele se aplică ansamblului teritoriului naţional al statelor (art.26 din Convenţia
privind dreptul tratatelor). În anumite situaţii statele pot sa deroge de la aceasta regulă, stabilind
anumite parti din teritoriul naţional unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate
sa excluda, prin “clauza federala”, teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea
unui tratat, dacă dispozitiile constitutionale permit aceasta. În mod similar, puterile coloniale,
aveau posibilitatea sa recurga la “clauza coloniala” în care stabileau dacă prevederile unor
tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

Efectele în timp
Convenţia de la Viena (1969) prevede regulă generală a neretroactivitatii tratatelor. (art.28) .
Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar în ceea ce priveste actele sau faptele petrecute
dupa momentul intrarii în vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regulă
neretroactivitatii, cu condiţia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta în textul tratatului.
Tratatele se aplica din momentul intrarii lor în vigoare, care este stabilit în dispozitiile
tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui
numar de instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat
poate fi prevazuta în textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate
sa fie suspendata sau poate sa înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la
pct.10.

Efectele tratatelor asupra părţilor

Conform principiului fundamental din dreptul internaţional - pacta sunt servanda - un tratat
creeaza obligatii juridice numai pentru părţile sale, care trebuie sa îndeplineasca cu bună-
credinta si întocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea
efecte directe fata de terti, întrucât doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza
legala a unei obligatii sau a unui drept internaţional.
Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza nici drepturi, nici
obligatii pentru un stat tert, fara consimtamântul sau.
Conform dispoziţiilor Conventiei, statele pot dobândi drepturi în baza unor tratate la care nu
sunt parti în urmatoarele condiţii (art.36):
- dacă părţile unui tratat înteleg să confere un drept unui stat tert sau unui grup de state, sau
tuturor statelor;
- dacă statul tert consimte, fie în mod expres, fie tacit.
Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre:
dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în legatura cu un diferend la
care sunt parti, cu condiţia sa accepte obligatiile de soluţionare pasnică a diferendelor,
prevazute în Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curţii Internaţionale de Justitie.
În anumite condiţii pot rezulta obligatii, în sarcina statelor, în baza unor tratate la care nu sunt
parti. Convenţia de la Viena prevede două asemenea condiţii (art.35):
- dacă părţile unui tratat înteleg sa creeze o obligatie în sarcina unui stat tert;
- dacă statul tert consimte, în mod expres si în scris la aceasta obligatie.
Prin îndeplinirea acestor condiţii se realizeaza de fapt un acord distinct între statele- parti la
tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentând unicul fundament juridic al fortei
obligatorii a unui tratat.
În practica internaţionala exista o categorie de tratate (denumite tratate obiective) care stabilesc
regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internaţionale. Asemenea tratate,
întrucât reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile
tuturor statelor (erga omnes), chiar si în lipsa consimtamântului lor. Din aceasta categorie fac
parte:
- tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la statutul de
neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);
- tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internaţionala (regimul de
navigatie pe fluvii sau pe canale internaţionale );
- tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internaţionala, ca subiect nou de
drept internaţional, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor
comunitatii internaţionale.

Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a statelor

Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului dintre
dreptul internaţional si dreptul intern al statelor.

Teoria monista
Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern - din
momentul intrarii în vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fara interventia
organelor legislative, chiar dacă s-ar afla în contradictie cu o lege interna, situaţie în care, actul
normativ intern ar înceta sa mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimalizând
rolul statului ca subiect de drept internaţional. În cazul teoriei moniste – cu primatul dreptului
intern asupra dreptului internaţional, tratatul dobândeste forta juridica în masura în care aceasta
ar fi prevazuta de legea interna, iar în caz de conflict între norma interna si cea internaţionala,
se da prioritate actului normativ intern.

Teoria dualista
Teoria dualista, care susţine distinctia neta între cele două sisteme de drept - intern si
internaţional - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se face transferul
tratatului din ordinea internaţionala în ordinea interna, acesta dobândind caracterul actului în
care a fost transpus (lege interna). În prezent tendinta este de a da prioritate normelor
internaţionale fata de normele interne, însa cele două teorii subzista. Prin urmare, aplicarea
dispozitiilor unui tratat în ordinea interna a statelor-parti nu se realizeaza uniform, fiind
determinata de modalitatea de receptare de către fiecare stat a normelor dreptului internaţional.

Teoriile monistă si dualistă în practica statelor

În unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile scandinave, pentru ca
normele dreptului internaţional sa aiba efect în ordinea juridica interna se procedeaza la
“transformarea” normelor internaţionale – cuprinse în tratate – în norme interne, printr-un act
normativ intern. Tratatele internaţionale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o
lege speciala de aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist).
Majoritatea statelor europene au prevazut în Constitutiile lor, recunoaşterea normelor
internaţionale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se
regaseste în Austria, în Italia, Franta si Germania. Constitutia Olandei prevede în plus, ca
tratatele internaţionale la care statul este parte prevaleaza asupra legilor interne care contin
dispozitii contrare (sistem monist cu primatul dreptului internaţional).
Cadrul constitutional român privind raportul dintre dreptul internaţional si dreptul intern este
oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11, tratatele ratificate de către
Parlamentul României devin parte a dreptului intern.Textul art.11 nu face nici o mentiune în
legatura cu prioritatea normelor internaţionale fata de cele interne, precizând doar, ca statul
român “se obliga sa îndeplineasca întocmai si cu buna – credinta obligatiile ce-i revin din
tratatele la care este parte.” În Convenţia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza faptul
ca “un stat nu poate invoca prevederile dreptului sau intern pentru a justifica esecul sau în
executarea unui tratat”, eliminând astfel posibilitatea ca statele sa se prevaleze de legislatia lor
interna pentru a nu respecta obligatiile internaţionale.
Art.20 din Constitutia României se refera la incidenta tratatelor în domeniul drepturilor omului
asupra legislatiei naţionale. În articolului mentionat se afirma obligatia autoritatilor competente
de a interpreta dispozitiile constitutionale ce reglementeaza drepturile si libertatile cetăţenilor în
concordanta cu documentele internaţionale adoptate în acest domeniu: Declaratia Universala a
Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate în domeniul drepturilor omului la care
România este parte.
Singurul domeniu în care se prevede, în mod expres, prioritatea reglementarilor internaţionale
fata de cele interne este cel al drepturilor omului. Art.20 stabileste preeminenta tratatelor
referitoare la drepturile omului, la care tara noastra este parte, fata de legile interne care contin
dispozitii contrare. În practica Curţii Constitutionale s-a susţinut, în mod repetat, ca
“respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului în România nu este condiţionata de
revizuirea legislatiei naţionale, fiind direct aplicabila, (n.n.“self-executing”) conf.art.11 din
Constitutie, privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin care a fost înlaturata solutia
necesitatii emiterii unei legi de modificare a legislatiei interne în vederea acordarii acesteia cu
obligatiile internaţionale asumate.”

Suspendarea si încetarea tratatelor

Convenţia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si condiţiile în care un tratat poate sa fie
suspendat sau în care înceteaza aplicarea lui.
Suspendarea are caracter temporar si poate sa se refere numai la anumite clauze ale tratatului,
în timp ce încetarea aplicarii unui tratat este definitiva si vizeaza întregul tratat. Ambele
modalitati pot sa implice, fie toate părţile la tratat sau numai una (unele) dintre ele.
Suspendarea sau încetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor sau poate sa
intervina independent de vointa acestora.

Suspendarea sau încetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei partilor

Încetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:
- dacă a fost încheiat pe durata determinata;
- ca urmare a manifesţării unilaterale de vointa a uneia din parti, prin denuntare sau retragere,
dacă aceste modalitati sunt expres prevazute în textul tratatului sau sunt acceptate de către toate
celelalte state-parti;
- în mod tacit, ca urmare a încheierii între acelasi parti a unui nou tratat având acelasi obiect si
care este incompatibil cu tratatul anterior.
Încetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:
- ca urmare a încalcării substantiale a tratatului de către una din parti;
- ca urmare a imposibilitatii de a îndeplini obligatiile asumate de către un stat datorita
intervenirii unor condiţii exceptionale.

Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa partilor

Intervine în situaţii care fac imposibila executarea lor:
- ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor tratatului, ca subiecte de
drept internaţional ( caducitatea tratatului);
- ca efect al schimbarii fundamentale a împrejurarilor, care au determinat încheierea tratatului,
dacă aceasta afecteaza în mod esential baza consimtamântului statului exprimat la data
încheierii tratatului (încetarea tratatului);
- ruperea relaţiilor diplomatice si consulare si razboiul (încetare sau suspendare);
- constatarea nulitatii unui tratat (încetarea tratatelor).
Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de încetare a efectelor unui tratat. Nulitatea
tratatelor intervine:
- în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflata în vigoare în
momentul încheierii sale, sau aparuta ulterior;
- în cazul în care se constata un viciu de consimtamânt care a afectat acordul de vointa al
partilor în momentul încheierii tratatului.
Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – aboluta si relativa – având regimuri
juridice distincte.
a) Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui consimtamânt a fost viciat si
poate fi acoperita ulterior prin confirmare de către acelasi stat. (art.45) Se sancţioneza cu
nulitate relativa viciile de consimtamânt rezultând din: încalcărea dispozitiilor dreptului intern
al statului privind competenta de a încheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea
reprezentantului statului.
b) Nulitatea absoluta sancţioneaza viciile de consimtamânt rezultând din constrângerea
exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele contrare unei norme imperative.
Nulitatea absoluta poate fi invocata de către orice stat parte la tratat si chiar din oficiu, de către
o instanţa internaţionala. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare.

Interpretarea tratatelor
Prin interpretarea tratatului internaţional se întelege operatiunea prin care se urmareste
stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat în cursul aplicarii
acestuia. Obiectul interpretării îl reprezinta textul tratatului Scopul interpretării este clarificarea
clauzelor ambigue si determinarea intentiei reale a partilor în vederea unei aplicari corecte a
tratatului.

Tipuri de interpretare
Entitatile competente sa interpreteze un tratat internaţional sunt :
- pe plan internaţional - statele parti la tratat, instanţele jurisdictionale sau arbitrare si
organizaţiile internaţionale ;
- pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele afacerilor externe.
Interpretarea realizata de părţile unui tratat are o forta superioara fata de alte interpretari, si
poarta numele de interpretare autentica. Părţile pot sa includa în textul tratatului clauze
interpretative prin care se definesc continutul unor termeni cu scopul de a evita interpretarea si
aplicarea diferita a tratatului. Dacă în cursul aplicarii tratatului interpretarile devin divergente,
părţile pot sa încheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurând
uniformitatea aplicarii dispozitiilor acestuia. Organizaţiile internaţionale sunt competente sa
interpreteze dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte.
Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul internaţional si de Curtea Internaţionala de
Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta obligatorie numai pentru părţile care au
supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instanţei internaţionale.

Reguli de interpretare
Convenţia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului,
stabilind o regulă generală de interpretare (art.31), mijloace complementare de interpretare
(art.32), precum si regulile aplicabile tratatelor autentificate în mai multe limbi (art.33).
Regulă generală consta în obligativitatea interpretării unui tratat cu buna-credinta, potrivit
sensului obisnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul lor si în lumina
obiectului si a scopului tratatului.
a) Regulă interpretării tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul general al aplicarii cu
buna-credinta a tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda).
b) Interpretarea termenilor tratatului în contextul lor, presupune analiza acestora în contextul
întregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale si anexele, precum si
luarea în considerare a oricaror acorduri, instrumente sau practici în legatura cu tratatul,
intervenite între parti cu prilejul încheierii acestuia sau ulterior.
c) Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ; un termen va fi înteles
într-un sens special numai dacă se stabileste ca aceasta a fost intentia partilor.
Alaturi de aceste reguli generale, în interpretarea unui tratat se poate recurge - dacă este necesar
- si la mijloace complementare, îndeosebi la lucrarile pregatitoare si la împrejurarile în care a
fost încheiat tratatul.
Dacă un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeasi valoare în
fiecare dintre aceste limbi, în afara de cazul în care părţile au convenit sa acorde prioritate unuia
dintre texte, în caz de divergenta. În situaţia în care din comparatia textelor autentice rezulta o
deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare masura
obiectului si scopului tratatului.
-