Sub III

Izvoarele dreptului internațional public

Prin izvoare ale dreptului internațional public înțelegem acele instrumente juridice de
exprimare a normelor rezultate din acordul de voință al statelor.
La nivel internațional nu există încă o codificare a izvoarelor de drept internațional. Se are ca
punct de plecare Statutul Curții Internaționale de Justiție care precizează în art. 38 câteva repere, unii
acceptându-le, alții respingându-le. Acest text prevede că în rezolvarea diferendelor internaționale, Curtea
va aplica convențiile internaționale, generale sau speciale, care stabilesc reguli recunoscute de statele în
litigiu, cutuma internațională, ca expresie a unei practici generale acceptată ca normă de drept, principii
generale, recunoscute de națiunile civilizate și (conform art. 59) hotărârile judecătorești și doctrina unor
specialiști calificați în drept public aparținând diferitelor națiuni.
Textul articolului 38 constă în stabilirea normelor juridice pe care le aplică Curtea în soluționarea
spețelor, însă nu prezintă o anumită ierarhie a izvoarelor de drept internațional, după principiul egalității
între principalele izvoare.
Dacă se aplică criteriul importanței în apariția și consacrarea normelor juridice internaționale,
putem distinge două tipuri de izvoare: cele principale și cele subsidiare. În prima categorie intră tratatele
internaționale și cutuma internațională, iar în cea de-a doua categorie, hotărârile instanțelor judiciare și
arbitrale internaționale, doctrina dreptului internațional, legislația internă și hotărârile instanțelor
naționale, hotărârile organizațiilor internaționale, actele unilaterale ale unui stat etc.

Tratatul

Definiții

Potrivit art. 2 pct. l lit. a) al Convenţiei privind dreptul tratatelor din 1969, „prin expresia tratat
se înțelege un acord internațional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internațional, fie că
este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai mult instrumente conexe şi oricare ar fi
denumirea sa particulară”.

În Legea nr. 590 din 2003 privind tratatele se prevede că prin ,,tratat se înțelege actul juridic,
indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel
guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi
şi obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internațional public şi consemnat într-un
instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe”.

Clasificarea tratatelor

După numărul părților, tratatele se clasifică în:

a) tratate bilaterale, încheiate între două state sau alte subiecte de drept internaţional şi
b) tratate multilaterale, încheiate între mai multe state sau alte subiecte de drept internaţional.

După statutul juridic al părților, tratatele se împart în:

a) tratate încheiate de către state;

b) tratate încheiate între state şi organizații internaționale interguvernamentale;
c) tratate încheiate între organizații internaționale interguvernamentale.
 După obiectul de reglementare, tratatele pot fi:

a) politice;
b) economice;
c) comerciale;
d) cultural-ştiințifice;
e) militare etc.

După criteriul posibilității de aderare, tratatele se clasifică în:

a) tratate deschise, la care pot adera în mod liber orice state;

b) tratate închise, la care alte state nu pot adera decât cu consimțământul statelor participante.

Încheierea tratatelor internaționale

Încheierea tratatelor reprezintă ansamblul procedurilor juridico-procedurale care trebuie parcurse

şi îndeplinite pentru ca tratatul să ia naştere, să devină obligatoriu pentru părți, să intre în vigoare şi să
producă efecte juridice. Tratatele încheiate de state, subiecte principale ale dreptului internaţional, sunt
guvernate din punct de vedere al procedurilor de încheiere, executare, încetare etc, de prevederile
„Convenţiei privind dreptul tratatelor” de la Viena, din 1969. Tratatele care se încheie de către stat cu
organizaţiile internaţionale sau între două sau mai multe organizaţii internaţionale sunt guvernate de
prevederile Convenţiei de la Viena din 1986.

Cutuma internațională

Definiție

Cutuma internaţională reprezintă o practică generală, constantă relativ îndelungată şi

repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie. Este considerată ca fiind
sursa dreptului, fiind cel mai vechi izvor de drept internaţional şi o perioadă îndelungată, a constiuit
izvorul prioritar al acestuia.

Într-un tratat trebuie să ceri socoteală unui stat care a semnat un tratat important și nu celui care
nu l-a semnat. Regula cutumiară este o regulă universală ce trebuie aplicată de state. De asemenea, dacă
un stat se opune regulii cutumiare,(deoarece are dreptul de a o face) atunci aceasta nu i se va aplica
statului respectiv. Nu orice practici ale statelor devin automat cutume intenaţionale. Numai acele practici
(comportamente) generale, constante şi relativ îndelungate, însoţite şi de acceptarea lor de către stat ca
fiind expresia unei reguli juridice, au această valoare. Regula dintr-un tratat se extinde devenind o regulă
cutumiară.

Pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie întrunite două elemente esenţiale:

- elementul material, respectiv conduita statelor concretizată într-o practică generală, constantă şi relativ
îndelungată;

- elementul psihologic(subiectiv), exprimat prin atitudine a statelor de a accepta acea regulă ca având
caracter juridic. Cu cât sunt mai multe state într-un tratat cu atât sunt mai multe norme cutumiare.

Curtea Internațională de Justiție consideră că cutumele pot exista cu condiția ca toate statele să
accepte normele impuse. De altfel, art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie precizează la par 1,
lit.b „cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca drept”.

Caracteristici ale cutumei international în raport cu comportamentul statelor

  practica trebuie să fie generală, adică să se găsească în comportamentul tuturor statelor cărora
cutuma le-ar fi opozabilă;
 practica să fie constantă, prin repetabilitatea comportamentelor în cadrul aceloraşi parametri
substanţiali;
 practica să fie relativ îndelungată, durata în timp a manifestării aceloraşi conduite a statelor
implicate în procesul de formare a cutumei trebuie să fie apreciată prin raportarea la domeniul
concret de relaţii internaţionale pe care le reglementează.

Sunt reguli cutumiare care se nasc în urma unor lungi perioade de exerciţiu, caracteristică unei
mari perioade a dreptului internaţional. În ultimele decenii procesul cutumiar s-a accelerat datorită
creşterii exponenţiale a complexităţii relaţiilor internaţionale. Aşadar, condiţia ca practica să fie
îndelungată nu mai reprezintă o condiţie atât de esenţială pentru formarea cutumei internaţionale.

Clasificarea cutumelor internaționale

1. cutume universale (generale), care sunt reguli aplicabile tuturor subiectelor de drept
internaţional ca urmare a acceptării lor de către cvasitotalitatea acestora;
2. cutume regionale(locale), constituite pe o arie geografică mai restrânsă, de regulă continental;
3. cutume bilaterale, stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine.

Concluzii

Condiţiile de aplicare a cutumelor generale, pot fi formulate sub două aspecte principale. În
primul rând, se consideră că nu este necesar pentru ca un stat să fie legat de cutumă, ca acesta să fi
participat prin comportarea sa, la formarea acesteia. De asemenea, nu se impune ca statul să accepte
cutuma în mod expres (teoria acordului tacit) . În ceea ce priveşte cutumele regionale sau care leagă un
grup de state sau chiar de două state, participarea statelor la formarea acestor tipuri de cutumă este mai
strictă decât în cazul cutumelor generale. În cadrul practicii statelor, un rol important pentru formarea
normelor cutumiare, le revine tratatelor şi în mod special tratatelor de codificare a dreptului internațional.
Unele tratate multilaterale „cristalizează” norme cutumiare, în sensul că procesul de formare duce la o
definire precisă a normei, care până atunci nu era clară.
Există încă o relaţie reciprocă între tratate şi cutumă. Adesea tratatele se insereaza în domenii
reglementate prin norme cutumiare generale. Ele fie modifică aceste norme, fie precizează conţinutul lor .
Alteori, dacă un tratat nu este clar în unele din prevederile sale, o practică a statelor părţi asigură
interpretarea comună a acestora. Această practică poate fi conformă cutumei anterioare sau diferită de
aceasta. Astfel, practici ulterioare se pot dezvolta în norme cutumiare complementare tratatului, ceea ce
ne conduce la o succesiune de tipul: cutumă-tratat-cutumă. Cele două izvoare de drept îşi păstreză însă
autonomia şi semnificaţia distinctă. Astfel, chiar dacă normele cutumiare sunt preluate integral în tratate,
aceasta nu înseamnă că ele au încetat să existe ca norme juridice.
În general, normelor convenţionale şi normelor cutumiare, li se recunoaşte o valoare juridică
egală.
Alte izvoare ale Dreptului Internațional

Acestea sunt: Hotărârile judecătoreşti, Doctrina, Actele organizaţiilor internaţionale, Actele

unilaterale ale statelor și respectiv Echitatea.

Hotărârile judecătoreşti

Nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corectă a unei norme de drept
internaţional. Pot fi incluse în această categorie:
 - Jurisprudența Curţii Internaţionale de Justitie, cu precizarea că hotarârile acestei instanţe internaţionale au
forța juridică obligatorie doar pentru părţile aflate în litigiu și pentru cauza în care se pronunță;

- Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;

- Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronunțate în litigii care ridică probleme de drept internaţional.

Doctrina

Din doctrină fac parte, atât lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu, cât şi operele unor foruri
ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional, Comisia de
Drept Internaţional a O.N.U., precum şi opiniile separate ale judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiție anexate
deciziilor Curţii. În jurisprudența instanţelor internaţionale, doctrina s-a invocat adesea ca dovadă a existenței
unei norme și nu ca sursă a dreptului internaţional.

Actele organizaţiilor internaţionale

Cei mai mulţi autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor secundar, derivat al dreptului
internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept,
fiind creaţia statelor. Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilesc forța
juridică a actelor pe care le adoptă organizația.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii
Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu, Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei adopta recomandări. Chiar dacă recomandările, prin natura lor, nu constrâng, din
punct de vedere juridic, statele destinatare ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri, întrucât acestea şi-au asumat,
în momentul aderării la organizaţie, angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.

Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale:
declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.

Echitatea

Statutul Curţii Internaţionale de Justitie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un litigiu în conformitate
cu principiul echităţii (“ex aequo et bono”), dacă părţile la acea cauză sunt de acord. Aceasta prevedere semnifică faptul
că, atunci când părţile unui litigiu încredinţează “judecătorului internaţional” soluţionarea cauzei conform principiului
echității, ele conferă instanţei puteri excepționale. Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o soluție bazată pe fapte
și nu pe dreptul pozitiv, pe care o consideră justă și conformă intereselor părților în cauză. Recurgerea la echitate nu
înseamnă nerespectarea normelor imperative ale dreptului internaţional public. Totuși, o hotărâre judecătorească
pronunțată în baza principiilor echității poartă un grad de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o soluție dreaptă,
întrucât nu se fondează pe normele dreptului internaţional. Practic, judecătorul internaţional are posibilitatea, fie să
completeze un vid normativ, fie să atenueze rigorile unei norme internaţionale dacă situaţia concretă o impune. Pentru a
evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de aplicare (conflicte politice sau
teritoriale), fiind necesar consimțământul expres al părtilor în cauză.

Privită ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice și un principiu de
drept, alături de cel al bunei credințe.
 Sub VII

Organizaţiile internaţionale şi rolul acestora: noţiuni introductive

Elemente generale

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, menită - în principal - să contribuie la menţinerea păcii în lume,
este foarte veche, începuturile sunt legate de „marea uniune" a lui Confucius şi au înregistrat ulterior proiecte ca
Organizarea federativă a lumii întregi, a lui Dante, De jure belii ac pacis, de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de
Kant. În secolul XIX, însă, asemenea planuri devin atât de insistente încât este clar că se născuse o etapă de pregătire a
terenului pentru transpunerea ideii în practică. Istoria politicii internaţionale în ultimele trei secole şi jumătate a fost în
mod evident o adevărată cronică a modului în care statele au interacţionat unele cu altele. Acestea au fost şi încă continuă
să fie organizaţiile politice, dominate ca putere şi influenţă. Politica internaţională este influenţată din ce în ce mai mult
de organizaţii care depăşesc graniţele naţionale (organizaţii mondiale, aşa cum este, de exemplu, Organizaţia Naţiunilor
Unite sau organizaţii regionale, aşa cum este, de exemplu, Uniunea Europeană).

Poate apărea o întrebare logică: de ce prima organizaţie internaţională s-a constituit în 1919 şi nu în secolul XIX
sau în altă etapă a istoriei omenirii? Răspunsul este în aparenţă simplu: pentru că abia la terminarea Primului Război
Mondial se crease conjunctura generală şi în special un raport de forţe care a favorizat naşterea unei asociaţii de state. In
ce a constat acea conjunctură favorabilă? Mai întâi, se constituise o coaliţie victorioasă care manifesta dorinţa de a
impune păcii soluţiile dorite de ea. În acest context, Marile Puteri din Antanta, după ce au înfrânt Germania, au dobândit o
putere şi un prestigiu care le-a permis a determina esenţa noilor relaţii internaţionale. De fapt, în prima etapă a elaborării
statutului organizaţiei internaţionale, hegemonia Marilor Puteri a fost puţin simţită. Abia la Paris, în 1919 Marile Puteri
și-au impus poziţia privilegiată şi deci punctul de vedere.

Crearea Societăţii Naţiunilor a fost, neîndoielnic, rezultatul evoluţiei de până atunci al ideii organizării
internaţionale. În termeni ideologici, schema adoptată la Paris a fost expresia doctrinei liberale privind organizarea
internaţională, doctrină formulată încă din secolul XIX. De subliniat mai ales credinţa că a sosit era democraţiei, fiind
create condiţii pentru ca un număr de mici state democratice să se alăture celor mari în cadrul unei organizaţii
internaţionale, având drept obiectiv menţinerea păcii. În acest cadru, problemele şi neînţelegerile ivite urmau a se
soluţiona prin negocieri şi nu prin mijloace coercitive.

Definiții

Unul din raportorii Comisiei de Drept Internaţional a ONU, G. Fitzmaurice, a propus următoarea definiţie a
organizaţiilor internaţionale: "O asociere de state, constituite prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi
posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre'’. O definiţie apropiată de cea avansată de G.
Fitzmaurice aparţine profesorului Bindschedler, care socoteşte organizaţia internaţională ca "o asociaţie de state, stabilită
prin şi bazată pe un tratat, care urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii, îndeplinind funcţii
particulare înăuntrul organizaţiei" . Organizaţiile internaţionale sunt subiecte ale dreptului internaţional, fiind titulare de
drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele internaţionale. Spre deosebire de state, subiecte originare ale dreptului
internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, instituite de state prin acorduri încheiate între ele. În afara
organizaţiilor internaţionale guvernamentale, au fost înfiinţate şi numeroase organizaţii neguvernamentale, care se
constituie în conformitate cu dreptul intern al statului pe teritoriul căruia vor funcţiona.

Definiţia organizaţiei internaţionale (interguvernamentale), propusă de Comisia de Drept Internaţional este

următoarea: „o asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun". Trebuie precizat că, atât în Convenţia din 1969
privind dreptul tratatelor cât şi în Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor au organizaţiile
internaţionale cu caracter universal, art.2 defineşte organizaţia internaţională ca fiind o „organizaţie interguvernamentală".
 Elementele constitutive ale Organizației Internaționale

În primul rând, Organizaţiile internaţionale, în înţelesul dat sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa
acestora. Calitatea de a reprezenta statele în aceste organizaţii şi de a acţiona în numele lor o au, de regulă, reprezentanţii
guvernelor statelor respective. Excepţiile, de altfel foarte limitate, în favoarea reprezentării parlamentare (Consiliul
Europei, NATO, Uniunea Europeană) sau a unor segmente sociale (patronat sau sindicate în cazul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii) nu fac decât să confirme regula de mai sus.

În al doilea rând asocierea unor state într-o organizaţie internaţională se realizează în baza acordului de voinţă a
statelor care îmbracă, de regulă, forma unui tratat. Vasta majoritate a organizaţiilor internaţionale au luat naştere în baza
unor tratate multilaterale ce reprezintă actele constitutive ale organizaţiilor respective purtând denumirea de Cartă, Statut,
Constituţie, Pact, etc. Cele două elemente constitutive - asociere de state şi realizarea asocierii printr-un tratat 4
internaţional - permit distincţia dintre organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, constituite pe baza asocierii unor persoane fizice sau juridice înscrise în ordinea juridică internă a
unuia sau mai multor state.

În al treilea rând, asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective sau scopuri
comune: menţinerea păcii şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea economică; cooperarea financiară; dezvoltarea
comerţului; transfer de tehnologie etc. De asemenea, pentru a fi calificată ca organizaţiei internaţională, asocierea între
două sau mai multe sate, trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional. Supunerea
diferitelor forme de cooperare interstatală normelor de drept internaţional şi calificarea numai a acestor instituţii astfel
create ca organizaţii internaţionale ridică problema încadrării sau nu, în această categorie a societăţilor transnaţionale, în
multe cazuri, capitalul acestora provine din mai multe state, ele au sucursale în afara ţării de origine, personalul de
conducere poate avea naţionalităţi diferite, iar influenţa economică a unor asemenea societăţi limitează sau excede
capacitatea de control a guvernelor naţionale.

Clasificarea organizațiilor internaționale.

O clasificare a organizaţiilor internaţionale după criterii strict delimitate întâmpină mari greutăţi, înainte de toate,
în privinţa stabilirii criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, modalităţilor
particulare de adeziune a statelor în calitate de membre, funcţiilor atribuite prin statute, care conduc, în multe cazuri, la
suprapuneri de atribuţii ori de responsabilităţi juridice cu care sunt investite aceste organizaţii. În cele ce urmează vom
încerca totuşi să degajăm unele criterii de ordin general, în temeiul cărora să se poată contura o anumită tipologie a
organizaţiilor internaţionale. Aceste criterii ar fi: componența organizaţiilor internaţionale, funcţiile acestora şi structura
lor instituţională. Potrivit componenței se disting organizaţii cu caracter sau vocaţie universală şi organizaţii cu caracter
regional. Prima categorie priveşte organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii – cum ar fi ONU şi instituţiile
specializate din sistemul ONU — iar cea de- a doua, o reprezintă organizaţiile care reunesc un număr determinat de state,
în baza principiului contiguităţii geografice.

Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal, dintre care ONU şi instituţiile sale
specializate sunt cele mai reprezentative, sunt următoarele:

- Universalitatea. Multă vreme organizaţiile cu caracter universal n-au reuşit să devină într-adevăr universale.
Considerente de ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă, chiar şi ONU, să acorde calitatea de
membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter universal este
faptul dacă ea este sau nu conform statutului său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre. Cu
cât membrii efectivi ai unei asemenea organizaţii se apropie de universalitatea statelor membre ale societăţii
internaţionale, cu atât regulile unei asemenea organizaţii se vor impune întregii comunităţi internaţionale.
 Cea mai importantă organizaţie internaţională, atât prin caracterul său universal - cuprinzând aproape toate statele
lumii, cât şi prin scopurile ce i-au fost conferite, prin vastitatea şi multitudinea activităţilor sale, este Organizaţia
Naţiunilor Unite, instituită în 1945, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial;

- Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea organizaţiilor universale, prin întărirea cooperării dintre
state, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-ştiinţifice, interdependenţilor economice şi existenţei unor
provocări cărora comunitatea internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări globale şi eforturi coordonate la scara
întregii comunităţi;

- Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi
economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Ca o consecinţă firească, se înregistrează tendinţa statelor
favorizate de factorii enunţaţi de a se bucura, înăuntrul organizaţiei, de o influenţă politică proporţională acţiunii acestor
factori.

Organizaţiile regionale, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, în general, formate din state
făcând parte din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al înfiinţării, funcţionării şi consolidării acestui tip de organizării 1-
au constituit interesele comune sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori grăbită
sub presiunea unor influenţe exterioare. În Europa au fost înfiinţate importante organizaţii regionale având vânate şi
întinse sfere de activitate. Cea mai veche este NATO, înfiinţată în 1948, pentru combaterea unor eventuale pericole din
Est, având ca membri şi Statele Unite şi Canada, alături de un grup de state europene, pentru protecţia îndeosebi a
Europei de Vest (deşi au fost incluse şi Grecia şi Turcia).

În general, organizaţiile regionale se caracterizează printr-un grad mai înalt de omogenitate. Ele cuprind state
având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi culturală asemănătoare.
Proximitatea geografică şi sistemele economice caracterizate prin aceleaşi trăsături sunt elemente de bază ale forţei
organizaţiilor regionale şi cooperării strânse, mai ales pe plan economic, pe care funcţionarea acestora o generează.

Organizaţiile politice - exceptând pe cele privind apărarea militară, ale căror atribuţii sunt mai strict delimitate se
pot implica în aproape orice probleme legate de interesele vitale ale statelor. Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este
Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei sferă de activitate se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, a protecţiei drepturilor omului şi dezvoltării economice şi sociale, până la înlesnirea contactelor directe
dintre state prin diplomaţia multilaterală. Competenţe similare, deşi în grade diferite, întâlnim şi la unele organizaţii
politice cu caracter regional, cum ar fi Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane sau Liga Arabă.
Categoria largă a organizaţiilor tehnico-economice, în cadrul căreia cele mai reprezentative sunt instituţiile specializate
din sistemul ONU, cuprinde organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale (Uniunea Poştală, Uniunea
Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Meteorologică Mondiala,
Organizaţia Maritimă Internaţională), instituţii exercitând acţiuni sociale (Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii), instituţii financiar bancare (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare, Societatea Financiară Internaţională, Agenţia
Multilaterală de Garantare a Investiţiilor, Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă), organizaţii exercitând
activităţi culturale şi ştiinţifice (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Agenţia Internaţională
pentru Energie Atomică, Organizaţia Internaţională privind Proprietatea Intelectuală) ori organizaţii internaţionale în
domeniul industriei, agriculturii şi comerţului (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ, respectiv Organizaţia Mondială a Comerţului).

Sub XII

Organizaţii internaţionale europene şi euroatlantice;

 Organizațiile sunt expresii ale Dreptului Internațional Public. Apariţia organizaţiilor internaţionale (O.I.) este
plasată, de majoritatea specialiştilor, în secolul XIX, acestea cunoscând însă o extraordinară dezvoltare în secolul XX.
Urmărind evoluţia istorică a organizaţiilor internaţionale, putem identifica trei generaţii ale acestora. Primele organizaţii
internaţionale au fost comisiile internaţionale, constituite pentru a reglementa problemele de navigaţie pe fluviile
internaţionale; aşa au apărut Comisia Centrală de Navigaţie pe Rin (creată de Congresul de la Viena, din 1915) sau
Comisia Europeană de Navigaţie pe Dunăre (a cărei creare a fost decisă de Congresul de la Paris, din 1856). Era dreptul
fiecărui stat de a impune taxe vamale în funcție de interesele fiecărui stat în ceea ce privește comerțul. Interesele unui stat
riveran este acela de a mări taxele și de a face posibilă navigația,(spre exemplu cea de pe Dunăre). Tot din această primă
generaţie fac parte şi „Uniunile Administrative”: Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea Generală a Poştelor
(1874) transformată, în 1878, în Uniunea Poştală Universală,(sistemul poștal fiind principalul mijloc de comunicare în
secolul XIX), Uniunea Căilor Ferate (1890), Uniunea Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (1883).

După încheierea Primului Război Mondial, o nouă generaţie de organizaţii internaționale ia naştere, în
centrul acesteia plasându-se Societatea Naţiunilor. Exprimând idealul de pace al preşedintelui american W.
Wilson, Societatea Naţiunilor a fost creată la 28 aprilie 1919, prin adoptarea, de către Conferinţa de pace de
la Paris, a Pactului SocietăţiiNaţiunilor. Alte organizaţii internaționale apărute în aceeaşi epocă au fost:
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (CPJI), Comisia
Internaţională de Navigaţie Aeriană. Cea de-a treia generaţie de organizaţii internaţionale corespunde
perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Actul de naştere”al noii generaţii apare o dată cu
semnarea, la San Francisco, pe 26 iunie1945, a Cartei Naţiunilor Unite, acesteia succedându-i numeroase
alteorganizaţii (NATO, Consiliul Europei, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane, Comunităţile
Europene etc). Multitudinea organizaţiilor internaţionale a antrenat, inevitabil, diferite tipologii ale acestora;
astfel, mai multe distincţii au fost propuse.Mai întâi, între organizaţii cu caracter universal şi organizaţii cu
caracter regional. Organizaţiile cu vocaţie universală sunt cele din care toate statele pot face parte (de
exemplu, ONU), în timp ce organizaţiile cu caracter regional se adresează unei participări limitate a statelor,
privilegiind, în general, criteriul proximităţii geografice (Consiliul Europei, Uniunea Europei Occidentale,
Acordul de liber schimb nord-american etc). O altă distincţie a fost făcută între organizaţiile de cooperare
şicele de integrare.

Dincolo de aceste distincţii, există însă câteva trăsături comune tuturor organizaţiilor internaţionale, care
le permit acestora să fie calificate ca atare.

Sub XIII

Rolul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale;

Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale,(care sunt forme de asociere între state, în baza
unui tratat), organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri
private formate din persoane fizice şi morale aparţinand unor ţări diferite şi care se grupează pentru a
urmări anumite obiective”.28 ONG-urile sunt considerate organizaţii non-profit. O organizaţie, pentru a fi
considerată ca aparţinand sectorului nonprofit, trebuie să indeplinească, in principal,
următoarele caracteristici:

-să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi organizaţional -
instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze regulat intalniri, să
elaboreze şi să respecte anumite proceduri in activitatea pe care o desfăşoară ; inscrierea organizaţiei ca
persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;
- să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică; aceasta nu
exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi organizaţiile in ale căror
structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei publice;

- să fie autonomă; organizaţia trebuie să işi stabilească obiective, proceduri interne proprii de control
asupra activităţii desfăşurate; in acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie să se subordoneze nici
unei alte instituţii publice sau private;

- să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe acţiuni voluntare in

activitatea pe care o desfăşoară.

O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela guvernului

(serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea ONG-urilor se
desfăşoară, in primul rand, in cadrul statelor, dar imbracă, totodată, şi o dimensiune transnaţională, atat
prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale analoage, cat şi prin interferenţa lor cu alte
societăţi/organizaţii statale. Totodată, ONG-urile se înscriu intr-un cadru internaţional mai clasic şi prin
dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute,
activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau
Medicins du monde), iar altele sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile
ştiinţific sau sportiv. În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe
scena dezvoltării. ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică
sfera în care mişcările sociale se auto-organizează in jurul unor obiective, criterii şi interese tematice.
ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare in cadrul proceselor de luare a deciziilor, au
adus in discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus şi soluţii viabile in zonele
ce constituiau principalii actori sociali. Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare
intre Sistemul Naţiunilor Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl constituie, crearea, în anul 1975, a
unui Serviciu de legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin publicaţiile
sale, a ajutat la corelarea activităţilor celor doi parteneri. Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al
importanţei caştigate de sectorul neguvernamental in domenii de interes global, este rolul
conferit organizaţiilor neguvernamentale care şi-au pus activitatea in slujba luptei impotriva maladiei
SIDA, in cadrul Programului Naţiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS
(UNAIDS).

Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează in lume o mulţime de organizaţii
private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care lucrează la scară mai
mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială, satisfacerea necesităţilor vitale ale unor
categorii defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor omului, accesul unor populaţii şi minorităţi la
circuitul mondial de valori. Ele exprimă increderea in grup şi voinţa de a acţiona impreună pentru a-l face
eficient.

Sub XIV

Organizaţiile internaţionale şi drepturile omului

FRA cooperează cu o serie amplă de organisme ale ONU. De exemplu, aceasta compilează
rezultatele specifice ale statelor membre și le prezintă organismelor ONU de monitorizare a tratatelor și în
cadrul procedurilor speciale. De asemenea, alimentează procesul de evaluare periodică universală a ONU.
FRA stabilește reuniuni regulate cu Oficiul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile
Omului (OHCHR), Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), Biroul Națiunilor
Unite pentru Droguri și Criminalitate (UNODC), precum și în cadrul Programului Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare (UNDP), al Fondului Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), cu Organizația Internațională
pentru Migrație (OIM) și cu Biroul Internațional al Muncii (ILO). Obiectivele de dezvoltare
durabilă (ODD) stabilesc ținte de dezvoltare globală pentru perioada 2015–2030. Acestea
înlocuiesc obiectivele milenare de dezvoltare, care au vizat perioada 2000–2015. Coordonate de ONU,
cele 17 ODD-uri stabilesc cadrul pentru multe dintre acțiunile de cooperare pentru dezvoltare și
multilaterală din lume. Tabelul de mai jos oferă o prezentare generală a ODD-urilor, cu legături către cele
mai relevante articole din Carta drepturilor fundamentale a UE. De asemenea, oferă exemple de proiecte
conexe ale FRA.

ONU a comemorat a 70-a aniversare a Declarației universale a drepturilor omului la 10

decembrie 2018 prin campania Stand up for human rights (Apărați drepturile omului), desfășurată pe tot
parcursul anului. FRA cooperează strâns cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE), în special cu Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR). Aceasta
presupune activități comune în statele membre. Exemplele de colaborare în acest sens sunt următoarele:

 Combaterea infracțiunilor motivate de ură-FRA și ODIHR conlucrează pentru a ajuta statele

să înregistreze și să culeagă date privind infracțiunile motivate de ură. Acestea organizează
ateliere comune la nivel național, care oferă asistență tehnică autorităților de aplicare a legii și de
justiție penală de la nivel național. De asemenea, ODIHR face parte din Subgrupul privind
metodologiile de înregistrare a datelor privind infracțiunile motivate de ură coordonat de FRA;

 Dezvăluirea gradului de violență împotriva femeilor-Studiul privind violența împotriva

femeilor realizat de FRA a devenit o sursă de date sigure și comparabile privind gradul, natura și
consecințele violenței împotriva femeilor în statele membre. Secția privind genul din cadrul
Secretariatului OSCE a lansat un studiu similar privind bunăstarea și siguranța femeilor pe baza
studiului FRA. FRA a oferit consiliere tehnică pe parcursul realizării studiului OSCE - primele
rezultate sunt preconizate să apară în 2019;

 Promovarea participării politice a persoanelor cu handicap-FRA face parte din grupul de

experți al ODIHR privind participarea persoanelor cu handicap în viața politică și publică. Acest
grup consiliază ODIHR pe teme legate de handicap și cu privire la evoluțiile relevante din diferite
state participante în cadrul OSCE. Grupul s-a reunit pentru prima dată la Skopje la 22 iunie 2017.

Granturile SEE și Norvegiene Agenția cooperează cu Granturile SEE și Norvegiene în calitate de

partener strategic în protejarea, promovarea și exercitarea drepturilor fundamentale. De asemenea, aceasta
are drept scop sensibilizarea cu privire la drepturile fundamentale, combaterea excluziunii sociale și a
discriminării, precum și susținerea inițiativelor legate de societatea civilă.

Sub X

Sistemul internaţional postbelic: Organizaţia Naţiunilor Unite;

O organizaţie a statelor lumii care să vegheze la pacea mondială nu este o idee specifică celei de-
a doua jumătăţi a secolului XX. Conceptul de securitate colectivă, unul concurent celui de “război rece”
şi care stă la baza instituţiei, ţine de începutul modernităţii. La negocierile de pace de la Utrecht (1711 –
1713) s-a luat în discuţie problema limitării suveranităţii statelor, ca o premisă a înlăturării războaielor, şi
alcătuirea unei “alianţe universale” care să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare în caz de
agresiune. Deşi pentru următoarele secole, “independenţa” statelor a fost mult prea importantă pentru a
accepta un asemenea organism suprastatal (acesta fiind motivul pentru eşecul Societăţii Naţiunilor,
instituţia creată după Primul Război Mondial pentru a face imposibil un viitor conflict, în perioada
interbelică), cele două principii esenţiale ale securităţii colective (alianţa tuturor statelor şi principiul
solidarităţii generale împotriva agresorului) s-au impus factorilor de decizie în plan internaţional.

1. Crearea ONU

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939 – 1945), preşedintele american F. D.
Roosevelt a propus, pentru a perpetua solidaritatea Naţiunilor unite în războiul contra Germaniei şi pentru
a regla problemele inerente lumii postbelice, crearea unui nou mecanism de securitate colectivă care să
înlocuiască Societatea Naţiunilor (din care SUA nu au făcut parte). Primul pas formal către înființarea
Organizației Națiunilor Unite a fost constituit de Declarația de la Londra din anul 1941, care a condus
la elaborarea Cartei Atlanticului de către Președintele Statelor Unite, Franklin Roosevelt, precum și de
către Premierul Regatului Unit,Winston Churchill. Hotărârea de a înfiinţa ONU, ca o organizaţie generală
fondată pe principiul unei egale suveranităţi a tuturor statelor paşnice, deschisă tuturor statelor mari şi
mici, a fost luată la Conferinţa miniştrilor de externe ai Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi
Chinei de la Moscova (octombrie 1943). Punerea la punct a principiilor a revenit drept sarcină experţilor
jurişti, principiile ONU fiind discutate la Dumbarton Oaks (SUA), în toamna anului 1944. Momentul final
al creării Organizaţiei este semnarea, de către 51 de state fondatoare, Cartei ONU (San Francisco, 26
iunie 1945). Naţiunile Unite îşi propuneau, obiectivul fundamental, să realizeze o nouă ordine
internaţională de cooperare și colaborare în scopul consolidării păcii și democrației care să ferească
generaţiile viitoare de flagelul războiului.

La Conferința de la Teheran din anul 1944 a fost decisă înfăptuirea unei noi organizații mai eficiente din
punct de vedere organizațional, fapt ce a condus la desființarea Ligii Națiunilor în urma unei moțiuni
votate unanim în anul 1946.

2. Structurile ONU

Instituţiile ONU îşi au sediul, majoritatea, la New-York (acest fapt semnificând noul raport de
forţe internaţional şi decăderea Europei din poziţia de spaţiu principal al lumii). Sunt trei instituţii
centrale:
1 Adunarea Generală – care cuprinde pe delegaţii tuturor statelor membre, care se întrunesc în sesiuni
ordinare şi extraordinare. Este întruchiparea democraţiei în relaţiile internaţionale, fiecare stat având
dreptul la un vot. Teoretic are competenţă asupra tuturor domeniilor (alegeri, buget, asigurarea păcii,
admisia de noi membri). Orice hotărâre este adoptată cu o majoritate de 2/3 din membri; Prima întrunire a
Adunării Generale, unde au fost prezenți reprezentanții a 51 de state, a avut loc la începutul lunii ianuarie
a anului 1946.

2.Consiliul de Securitate ONU – este organul executiv al forului internaţional, responsabil cu

menţinerea păcii. Cuprinde 5 membri permanenţi (Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie,
Franţa şi China), cu drept de veto asupra oricărei de hotărâri a ONU, ştirbind astfel egalitatea statelor
membre, şi un număr de membri nepermanenţi (iniţial 6 state, din 1966 – 10), aleşi pentru o perioadă de
2 ani de către Adunarea Generală. Consiliul de Securitate adoptă recomandările şi deciziile fundamentale
ale ONU cu minim 9 voturi (dar cu unanimitatea celor 5 mari puteri);
3. Secretariatul ONU – reprezintă vasta maşinărie administrativă a Organizaţiei (5000 de funcţionari
internaţionali): organizează şedinţele, stabileşte ordinea de zi, pune în aplicare rezoluţiile Adunării
Generale şi, mai ales, cele ale Consiliului de Securitate. Un rol important îl deţine secretarul general al
ONU, ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de 5 ani.

Alte mecanisme centrale ale ONU:

Consiliul de tutelă: a administra teritoriul fostelor colonii care nu dispun încă de suveranitate.
Curtea internaţională de Justiţie – cu sediul la Haga, alcătuită din 15 membri aleşi pe 9 ani, decide prin
sentinţe obligatorii asupra conflictelor juridice dintre state.
Consiliul Economic şi Social. Este un organism esenţial pentru ONU (format din 36 de membri, 1/3 din
ei shimbându-se anual), deoarece elaborează planuri de redresare economică, supraveghează respectarea
drepturilor omului etc. În general, abordează alte chestiuni decât cele conflictuale.
3.
Marile succese ale ONU, marile câştiguri pentru această instituţie, au venit în domeniile
secundare: muncă, sănătate, refugiaţi etc. şi mai puţin din reglementarea păcii. Pentru că, în pofida
marilor principii, ONU reflectă raportul internaţional de forţe: învinşii au fost excluşi (cel puţin
provizoriu), iar învingătorii au alcătuit un directorat dotat cu puteri executorii de a menţine pacea şi
ordinea internaţională. În zona geopolitică centrală (de interes a superputerilor), ONU a jucat un rol minor
în raport cu Carta (exp. Războiul din Malvine – insulele Falkland din 1982, dintre Anglia şi Argentina).
Influenţa ONU nu s-a manifestat în timpul crizelor, ci în situaţiile post-criză, în situaţiile de dezangajare,
de menţinere a păcii (căştile albastre). Un succes relativ, dar care a menţinut ONU în proximitatea
deciziilor.
Deşi au existat critici (instituţia a fost acuzată de o excesivă birocratizare, de cheltuirea
necugetată a fondurilor, de portavoce a intereselor marilor puteri etc.), valorizarea ei s-a făcut prin
implicarea în problemele Lumii a treia (sărăcie, foamete). ONU s-a impus ca o prezenţă constantă în
relaţiile internaţionale, în pofida funcţiunilor reduse pe care le îndeplineşte în plan politic. De-a lungul
istoriei sale, Organizația Națiunilor Unite a contribuit substanțial la promovarea drepturilor
omului și la evitarea conflictelor armate prin politicile si acțiunile sale bazate pe conceptul de pace și
securitate comună.

Dreptul internațional se află într-un continuu proces de adaptare și perfecționare,

Organizația Națiunilor Unite reprezentând un veritabil pilon al relațiilor internaționale. De asemenea,
Organizația Națiunilor Unite reprezintă prima organizație interguvernamentală globală postbelică,
fapt ce a fundamentat o nouă dimensiune dinamică a dreptului internațional.

Concluzii
 Sistemul Organizației Națiunilor Unite reprezintă un veritabil pilon al păcii, dezvoltării,
progresului și echitații la nivel global. Instituțiile Organizației Națiunilor Unite sunt angrenateintr-un efort
comun de a crește calitatea vieții și de a sprijini țările marginalizate din punct de vedere socio-economic,
prin implementarea unor programe specifice și prin colaborarea cu statele membre. Principiul
securității colective a fost implementat cu succes de către ONU în societatea contemporană , fapt care a
contribuit la medierea și detensionarea unor situații cu un sporit potențial de a deveni conflicte armate.
Securizarea regiunilor instabile din punct de vedere politicși marginalizate din punct de vedere socio-
economic este esențială pentru consolidarea unor democrații puternice și pentru creșterea calității vieții
cetățenilor.

Putem concluziona afirmând faptul că Sistemul Organizației Națiunilor Unite este unul extrem de
complex și dinamic, ce evoluează constant și ce se adaptează la nevoile mediului politic internațional.
Mediul politic internațional și relațiile interstatale au fost armonizate prin acțiunile ONU de consolidare
a parteneriatelor externe și prin eforturile sale de mediere și soluționarea a divergențelor
internaționale de ordin politic, economic și social.

Sub IV

Sistemul principiilor fundamentale şi normele de jus cogens în dreptul. Internaţional

Definiții și caracteristici ale Sistemului principiilor fundamentale

Evoluţia dreptului internaţional general a dus, îndeosebi în secolul al XX-lea, la formarea unor
principii fundamentale care domină întreaga sa materie. În prezent, în cadrul comunităţii internaţionale
statele întreţin între ele o gamă variată de relaţii economice, politice, militare, culturale, ştiinţifice etc.,
raporturi în cadrul cărora ele participă în calitate de entităţi independente, subiecte principale ale dreptului
internaţional. Principiile dreptului internaţional public reprezintă construcţii juridice în jurul unor valori
considerate importante pentru relaţiile internaţionale, pentru evidenţierea acestora, promovarea lor în
sistemul normelor şi instituţiilor juridice ce guvernează conduita internaţională a statelor şi, mai ales,
protecţia acestora. Reflectând un anume set de nevoi sociale la un moment dat, conştiinţa juridică a
societăţii internaţionale reprezintă un element important care asigură trecerea de la nivelul structural al
nivelului normativ.

Principiile sunt, de regulă, definite în teoria dreptului ca idei conducătoare ale întregului sistem
de drept. Principiile dreptului internaţional nu sunt idei călăuzitoare şi nu sunt nici norme. Caracterul lor
normativ este determinat nu de faptul că sunt norme, ci de faptul că ele conţin norme. Astfel, principiile
dreptului internaţional conţin reguli de conduită generale, a căror respectare este indispensabilă pentru
dezvoltarea relaţiilor prieteneşti, cooperării între state, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie partea esenţială a sistemului de norme de
drept internaţional. Ele sunt nişte reguli de conduită de maximă generalitate, universal valabile, juridic
obligatorii pentru subiectele de drept internaţional, care au fost create în baza acordului de voinţă al
statelor. Având în vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept internaţional ca fiind o
prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori
internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional.

Compoziția/Clasificarea sistemului principiilor fundamentale

Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat, conceptual vorbind, ca fiind

format din principiile generale de drept (la care face referire  art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie), principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile specifice ale dreptului
internaţional.

Principiile generale de drept, menţionate de art. 38 ca mijloc pe care Curtea Internaţională de

Justiţie îl poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu comun al
experienţei şi conştiinţei juridice a statelor, care sintetizează, în formule ce vin uneori chiar din dreptul
roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a
tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora;

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept conţinut norme
de aplicaţie universală, ca nivel maxim de generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi
protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului internaţional. Ele
determină conţinutul celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional,
conţinând norme juridice ale căror trăsături le caracterizează ca principii fundamentale;

Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau expresie unei valori
internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului internaţional,
reprezentând nucleele de bază ale ramurilor respective.

Concluzii

Până în prezent, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au fost codificate
parţial. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie puntea esenţială a sistemului de
norme ale acestui drept, precum şi criteriul legalităţii celorlalte principii şi norme ale dreptului
internaţional, deoarece fac parte din categoria normelor de jus cogens şi apără valorile fundamentale
pentru ordinea juridică internaţională . Un moment crucial în vederea dezvoltării mai ample a dreptului
internaţional, l-au constituit Carta ONU şi Declaraţia Adunării Generale a ONU privind principiile de
drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu Carta ONU din
1970. Carta ONU enunţă şapte principii fundamentale ale dreptului internaţional: principiul egalităţii
suverane a statelor; principiul egalităţii popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele; principiul
neamestecului în treburile interne ale altui stat sau principiul neingerinţei; principiul nerecurgerii la forţă
sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale sau principiul neagresiunii; principiul reglementării
pe cale paşnică a diferendelor internaţionale; obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele în
conformitate cu Carta ONU; principiul îndeplinirii cu bună credinţă de către state a obligaţiunilor asumate
în conformitate cu Carta ONU. Dintre documentele elaborate şi adoptate în cadrul ONU în legătură cu
principiile dreptului internaţional, pentru identificarea şi precizarea conţinutului acestor principii un loc
important îl ocupă Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970, referitoare la principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Curtea O.N.U.

În ultimii ani, în cadrul ONU se examinează dezvoltarea şi codificarea unor principii importante
ale dreptului internaţional. Datorită importanţei lor covârşitoare în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, procesul de afirmare şi dezvoltare a principiilor de drept internaţional nu este unul
desăvârşit. În prezent, are loc consacrarea şi formarea unor noi principii fundamentale ale dreptului
internaţional precum principiul dezarmării, principiul securităţii colective, principiul solidarităţii
internaționale, principiul bunei vecinătăţi şi principiul primatului dreptului internaţional în ordinea
juridică actuală.

Normele de jus cogens în Dreptul Internaţional

Caracteristici
 Trăsătura caracteristică a procesului normativ internaţional se bazează pe faptul că norma juridică
internaţională este creată exclusiv prin acordul de voinţă a statelor. Doar subiecţii dreptului internaţional
acordă anumitor reguli caracterul obligatoriu, cu alte cuvinte, subiecţii îşi exprimă acordul cu privire la
obligativitatea juridică a acestor reguli de conduită. Acordul poate fi exprimat în mod expres (tratatul) sau
tacit (cutuma). Corespunzător, normele aflate în tratat poartă denumirea de norme convenţionale, iar cele
exprimate în cutumă se numesc norme cutumiare. Crearea normei convenţionale de drept internaţional
este un proces care are loc în sistemul interstatal, este o parte componentă a funcţionării sale. Acest
proces are loc în conformitate cu normele dreptului internaţional, care reglementează modul de formare al
normelor de drept. Subiecţii acestui proces sunt statele şi organizaţiile internaţionale, totodată, este
necesar să notăm că rolul principal în crearea normelor de drept internaţional aparţine statelor, deoarece
ele elaborează şi adoptă cel mai mare număr de norme de drept internaţional.

Etapizarea normelor de drept internațional

Majoritatea normelor de drept internaţional sunt create în două etape:

 realizarea acordului de voinţă a subiecţilor de drept internaţional cu referire la regula de conduită;

 exprimarea consimţământului subiecţilor de drept internaţional cu privire la obligativitatea
juridică a regulii de conduită. Uneori aceste două etape pot să coincidă în timp, de exemplu,
atunci când tratatul internaţional intră în vigoare din momentul semnării sale. În acest caz,
semnarea tratatului semnifică acordarea deinitivă a textului tratatului şi atribuirea acestuia forţei
juridice de normă internaţională convenţională.
De asemenea, există norme internaţionale, create în trei etape. Acesta este cazul normelor
imperative (normele jus cogens). Normele imperative au o forţă juridică superioară faţă de celelalte
norme de drept international. Procesul de creare al normei imperative poate fi prezentat în felul următor:

 realizarea acordului de voinţă a subiecţilor de drept internaţional cu referire la regula de conduită;

 realizarea acordului de voinţă a acestor subiecţi privind atribuirea acestei reguli a forţei juridice
supreme în sistemul de drept internaţional;
 exprimarea consimţământului subiecţilor de drept cu privire la obligativitatea regulii de conduită.

Norma de drept internaţional este respectată de către subiecţii de drept în baza principiului pacta
sunt servanda. Un şir de norme de drept internaţional public poartă denumirea de principii, reieşind din
importanţa lor juridică, de exemplu, principiul neagresiunii, principiul soluţionării diferendelor pe cale
paşnică etc. Şi în dreptul internaţional, ca şi în dreptul intern, găsim norme imperative şi norme
supletive(Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie).
În Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, normele imperative sunt deinite
ca „norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său” ca
norme „de la care nu este permisă nicio derogare” şi care nu pot fi modificate decât printr-o nouă
normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter (art. 53 şi 64). Din această definiţie
rezultă că normele imperative sunt norme de drept internaţional general, cu valoare universală.
Fundamentul caracterului imperativ al normelor este recunoaşterea şi acceptarea lor de către comunitatea
internaţională ca norme de la care nu este permisă nicio derogare. Rezultă că normele imperative
reprezintă acele norme de drept internaţional general situate pe o categorie superioară, atât faţă de
normele de drept internaţional general, de la care statele pot deroga – numite norme dispozitive, cât mai
ales faţă de normele cu caracter restrâns – bilaterale – care nu pot fi în conflict cu cele imperative.
Normele imperative se definesc deci în raport de normele cu caracter restrâns, prin care unele state ar
încerca să deroge de la normele imperative deci să stabilească un alt regim juridic internaţional inter se.
Alături de normele imperative ale dreptului internaţional general există norme dispozitive – în fapt marea
majoritate au acest caracter – de la care statele se pot deroga prin tratate între ele. Faţă de normele cu
caracter dispozitiv, statele pot crea regimuri juridice diferite, derogatorii, în raporturile dintre ele.
Conceptul de normă imperativă nu are în vedere actele individuale, de încălcare a normelor, care sunt acte
ilicite. Toate normele dreptului internațional, fie ele imperative, fie ele dispozitive (norme de drept
internaţional de la care se poate deroga), fie norme cu caracter restrâns – au caracter obligatoriu, iar actele
de încălcare a lor atrag răspunderea internaţională a statului. În ceea ce priveşte normele imperative, ele
au ca efect interzicerea oricăror norme derogatorii. Tratatele care şi-ar propune să se deroge de la ele nu
îndeplinesc o condiţie esenţială de validitate, sancţiunea fiind nulitatea lor ab initio. Ele sunt lipsite, de la
început, de orice efect juridic. Desigur, pot exista acte unilaterale de încălcare a unei norme imperative.
Aceste acte sunt sancţionate, ca şi orice alte încălcări ale dreptului internaţional. Ele nu constituie însă
derogări, căci sunt acte unilaterale şi nu pot conduce la formarea de norme cutumiare restrânse. Convenţia
de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor prevede jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale
de Justiţie în cazul diferendelor cu privire la normele imperative.
Aceste principii nu au un caracter absolut; ele însele stabilesc unele limite ale acţiunii şi ale
drepturilor statelor. În cadrul cooperării dintre state, acestea îşi asumă noi obligaţii reciproce. De
asemenea, fiecare principiu trebuie înţeles şi aplicat în strânsă legătură cu celelalte principii. De exemplu,
principiul pacta sunt servanda obligă statele la respectarea angajamentelor pe care şi le-au asumat.
Respectarea acestor angajamente nu contravine principiului suveranităţii şi nu reprezintă o derogare de la
acesta.

Sub. V
Statul în dreptul internaţional: suveranitatea; raportul dintre dreptul național și dreptul
internațional;

Statul suveran

Definiție

Statul este un fenomen istoric, politic şi juridic. Statul este definit ca o colectivitate umană,
instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe ale puterii care se bucură de
suveranitate. Statul, fiind odată organizat, are un scop anume şi funcţii bine determinate. În acest sens,
avea perfectă dreptate Hegel când spunea: „dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu
este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare, atunci
statul stă pe picioare slabe”.

Statul, de regulă, este caracterizat drept:

1. o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;

2. o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;
3. o organizaţie, care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane;
4. o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga
executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de constrângere.

Crearea unui stat independent trebuie să fie bazată pe principiul egalităţii în drepturi a po-
poarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele. Noile state se bucură de calitatea de subiect de drept
internaţional din momentul apariţiei, celelalte state trebuind să respecte drepturile suverane ale acestora.
Consideraţia statului, ca subiect de drept internaţional, se exprimă prin totalitatea de drepturi şi obligaţii
care rezultă din apartenenţa la comunitatea internaţională şi obligaţia benevolă de a le respecta. Numai
statele posedă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Statele nu sunt numai subiecţi
ai dreptului internaţional, ci şi creatori ai acestui drept. Calitatea de personalitate juridică internaţională a
statului se caracterizează prin elemente intrinseci ale ei: prin suveranitatea sa asupra teritoriului său şi
persoanelor care se află pe acest teritoriu. Fiind o colectivitate organizată, suverană şi independentă
situată pe un anumit spaţiu, statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât şi
cu cea internaţională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale . În
baza acestei puteri, statul are dreptul de a guverna societatea în interior şi de a stabili raporturi cu alte
state în exterior, în condiţii de deplină egalitate. Dacă latura internă a suveranităţii statului priveşte
puterea sa de comandă în interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general şi în
urmărirea aplicării acestora în practica socială (realizarea ordinii de drept), latura externă priveşte
comportamentul statului în societatea internaţională, raporturile sale cu celelalte state. Astfel,
suveranitatea este baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional şi determină
aria de manifestare a acestei calităţi. Elementul principal al statului îl constituie teritoriul, prin care
înţelegem cadrul spaţial în care este stabilită o anumită colectivitate umană.

Astfel, teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi
marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi
exclusivă. Împreună cu populaţia şi cu sistemul organelor puterii de stat, teritoriul reprezintă una din
premisele materiale naturale care condiţionează existenţa şi stabilitatea statului ca subiect originar al
dreptului internaţional. Fără acest element, un ansamblu de fiinţe umane, oricât de numeroase ar fi, nu ar
putea constitui un stat. Cu alte cuvinte, delimitarea teritorială, stabilirea exactă a spaţiului geografic
asupra căruia se exercită puterea de stat (suveranitatea) apare ca o caracteristică esenţială a statului.
Suveranitatea teritorială a statului se caracterizează, pe de o parte, prin exclusivitate, în sensul că asupra
unui teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui singur stat. Numai statul, prin organele sale
proprii, poate exercita puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Exercitarea suveranităţii mai
multor state asupra aceluiaşi teritoriu ar contrazice însuşi conceptul de suveranitate. Pe de altă parte,
suveranitatea teritorială este caracterizată prin plenitudinea exerciţiului acesteia, în sensul că statul este
singurul în măsură să determine întinderea şi natura competenţelor pe care le exercită în limitele
teritoriului de stat. Suveranitatea este caracteristica de bază a statului, fundament în egală măsură politic
şi juridic al calităţii statului de subiect de drept internaţional.

În literatura de specialitate, suveranitatea a fost definită ca fiind „supremaţia unică, deplină şi

indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale şi independenţa acesteia în raport cu orice
altă putere”. Suveranitatea are următoarele trăsături esenţiale:

a) exclusivitate- Exclusivitatea se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât
unei singure suveranităţi;
b) caracter originar şi plenar- Caracterul originar şi plenar este determinat de faptul că  suveranitatea
aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind
totalitatea domeniilor de activitate: politic, economic, social etc.;
c) indivizibilitate- Prin caracterul indivizibil al suveranităţii se înţelege că ea nu poate fi
fragmentată, atributele ei neputând aparţine într-un stat mai multor titulari, titularul fiind poporul;
d) inalienabilitate- Inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau
cedată altor state sau organizaţii internaţionale.

Raportul dintre dreptul național și dreptul internațional

Dreptul internaţional public, pe de o parte, şi dreptul intern, pe de altă parte, sunt două sisteme de
norme şi două tipuri de drept care acţionează diferit. Pentru a se da efect dreptului internaţional,
conţinutul normelor sale trebuie pus în aplicare de către subiecţii dreptului internaţional public, în primul
rând de state, potrivit principiului pacta sunt servanda(tratatele trebuie respectate), iar o parte
semnificativă a aplicării acestui principiu este reprezentat de efectele pe care le produce dreptul
internaţional în sistemul juridic al statelor. În această privinţă, dreptul internaţional nu conţine reguli
stricte ori rigide, astfel că nu se poate afirma că problema raportului dintre normele de drept internaţional
şi cele de drept intern se rezolvă în funcţie de un cadru prestabilit.  Totuşi, în decelarea unei anumite
relaţii dintre norma internaţională şi cea naţională, pot fi avute în vedere două perspective: cea a dreptului
internaţional, pe de o parte, şi cea a dreptului intern, pe de altă parte.
Din coroborarea acestor dispoziţii, ce descriu perspectiva dreptului internaţional asupra dreptului
intern, ar rezulta o relaţie de subordonare a dreptului intern al statelor faţă de dreptul internaţional. Cu alte
cuvinte, ordinea juridică internaţională şi soluţionarea unui diferend dintre state de către o instanţă
internaţională nu este influenţată de normele juridice interne adoptate şi aplicate pe teritoriul unui stat şi
care nu constituie sursă a dreptului internaţional public. Pe de altă parte, cu privire la raportul dintre
dreptul internaţional şi cel intern, în acord cu tendinţa statelor, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat,
în Avizul consultativ din 1988, cu privire la aplicarea obligaţiei de a arbitra, "(...) principiul fundamental
în dreptul internaţional al preeminenţei acestui drept asupra dreptului intern". În privinţa acestui raport
dintre cele două sisteme, stabilit în anul 1926, nu au intervenit modificări la nivelul dreptului internaţional
public. De altfel, astfel cum am menţionat şi anterior, în general, regulile dreptului internaţional nu au ca
obiect de reglementare trasarea unei anumite relaţii între normele internaţionale şi cele interne, aceasta
fiind preocuparea sistemului juridic intern al statelor, care pot opta pentru o anumită poziţionare a
regulilor adoptate conform jurisdicţiei lor exclusive faţă de standardele internaţionale pe care şi le-au
asumat prin acceptarea unor reguli internaţionale, indiferent dacă acestea sunt scrise, inserate în textul
unui tratat internaţional la care statul este parte sau sunt de natură cutumiară. Deşi în aparenţă s-ar putea
afirma că regulile dreptului internaţional public nu privesc deloc sistemul naţional de drept, întrucât
reglementează alte raporturi juridice, în realitate, în situaţii concrete, se poate pune problema aplicării în
mod direct a regulilor de drept internaţional de către autorităţile interne, la cererea unor particulari, în
funcţie de instituţia juridică aplicabilă ori poate fi pus în aplicare mecanismul protecţiei diplomatice sau
cea a angajării răspunderii internaţionale a statului care prin conduita autorităţilor naţionale, a încălcat o
normă a dreptului internaţional. Determinantă în privinţa aplicării normelor dreptului internaţional de
către state este problema receptării de către acestea a regulilor de drept internaţional, în cadrul ordinii lor
juridice interne şi a stabilirii raportului dintre cele două categorii de reguli, în ipoteza existenţei unui
conflict între ele. Trebuie subliniat faptul că dreptul internaţional nu conţine reguli stricte în privinţa
modalităţii de receptare sau de transpunere a normelor dreptului internaţional în cadrul sistemului juridic
intern al unui stat, alegerea mijloacelor concrete prin care un stat înţelege să dea aplicare normelor
dreptului internaţional aparţine acestuia şi depinde de modul în care se raportează dreptul intern la
tratatele internaţionale, precum şi de factori ca domeniul de reglementare al normelor respective şi natura
lor.
Sub VI
Soluţionarea diferendelor internaționale

Soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale este un principiu de bază a dreptului

internaţional public, o idee la fel de veche ca şi cea a războiului sau a recurgerii la forţă pentru rezolvarea
problemelor care pot apărea între state. Importanţa principiului soluţionării pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale rezultă din faptul că, spre deosebire de principiile care urmăresc să elimine posibilitatea
apariţiei unui diferend internaţional, acest principiu are ca obiect derularea unor anumite operaţiuni care
să rezolve diferendul deja apărut. Subiecte principale de drept internaţional public, statele, întreţin între
ele o gamă variată de relaţii a căror bună desfăşurare este condiţionată de respectarea ordinii juridice
internaţionale, ordine care este fondată pe existenţa unor principii directoare.
Prin principiu fundamental înţelegem “o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt
nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează
conduita subiectelor de drept internaţional”. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au
un caracter general, universal, o valoare juridică egală şi sunt în raport de interdependenţă. În
conformitate cu textul Declaraţiei cu privire la principiile fundamentale şi necesitatea aplicării lor
universale în relaţiile internaţionale din 1937, “omenirea va putea progresa doar atunci când libertatea
umană este asigurată; atunci când toate guvernele acceptă dreptul fiecăruia din ele de a-şi stabili şi
guverna în mod liber şi fără nici o ingerinţă exterioară problemele lor interne; când în relaţiile dintre
naţiuni se respectă cu bună credinţă cuvântul dat; atunci când există convingerea de abţinere de la
utilizarea forţei armate în promovarea politicii externe şi atunci când există dorinţa de a soluţiona toate
divergenţele exclusiv prin modalităţi paşnice; atunci când relaţiile economice se fundamentează pe
beneficiul mutual, egalitate de tratament şi corectitudine.”
“De-a lungul timpului, în relaţiile dintre state, precum şi în raporturile dintre acestea şi alte
subiecte de drept internaţional au apărut sau se pot ivi interese opuse, neînţelegeri sau probleme litigioase
sau, momente de tensiune şi de încordare, înglobând cauze dintre cele mai diverse, unele motive fiind de
dată relativ recentă sau cu străvechi rădăcini în istorie”. Aceste probleme se numesc diferende
internaţionale. “În conformitate cu dreptul internaţional contemporan, ce interzice folosirea forţei sau
ameninţarea cu forţa, statele ca şi celelalte subiecte ale acestui drept au obligaţia să rezolve diferendele
dintre ele doar pe cale paşnică”. Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie un
principiu al dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat Pactul Briand - Kellogg.
Fundamentul procesului de soluţionare paşnică îl constituie respectarea principiului egalităţii suverane şi
al celui privind cooperarea statelor”. Acest lucru demonstrează încă o dată interdependenţa dintre
principiile fundamentale ale dreptului internaţional public. Având în vedere caracterul voluntar al acestui
principiu, trebuie să subliniem faptul că obligaţiile pozitive ale statelor sunt de două categorii: obligaţia
de a îndeplini acţiuni privind alegerea şi folosirea mijloacelor convenite şi obligaţia găsirii unei soluţii
reciproc acceptabile. Soluţia trebuie să fie una în măsură de a rezolva deplin şi rapid conflictul existent,
părţile fiind libere să aleagă mijloacele pe care le consideră a fi cele mai potrivite. O altă obligaţie a
statelor este aceea de a se abţine de la orice act care ar putea agrava diferendul existent sau situaţia
internaţională.
Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor are un caracter obligatoriu pentru toate statele, în sensul
că acestea trebuie să rezolve diferendele dintre ele exclusiv prin mijloace paşnice, în conformitate cu
principiile şi normele de drept internaţional, şi un caracter universal, în sensul că trebuie să se recurgă la
această cale pentru soluţionarea oricărui diferend, indiferent de natura acestuia şi de faza în care s-ar afla.
Aşa cum am demonstrat în cuprinsul acestui articol, principiul soluţionării pe cale paşnică al diferendelor
internaţionale este un principiu fundamental al dreptului internaţional public, cu caracter universal şi aflat
în strânsă interdependenţă cu celelalte principii.

Sub IX

Codificarea dreptului internaţional şi sistemul Societăţii Naţiunilor de securitate colectivă;

Codificarea dreptului internațional

Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme de sorginte cutumiară,

existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi nevoile de reglementare în domenii noi ale
colaborării internaţionale au impus necesitatea precizării şi sistematizării normelor juridice de drept
internaţional, deci a codificării acestora în instrumente juridice clare şi fără echivoc. Realizarea operei de
codificare a ridicat o problemă de principiu în ce priveşte conţinutul şi limitele acesteia, conturându-se
două linii de gândire. Într-o primă concepţie, împărtăşită în general de jurişti americani şi englezi,
codificarea ar avea numai rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă ele
formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaţionale reale.O a doua linie de gândire,
împărtăşită de jurişti din ţările Europei Continentale, concepe codificare nu numai ca o prezentare  şi
sistematizare  a normelor, ci ca o operă în cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau abrogate şi se
pot crea norme noi, astfel încât să se realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor
şi realităţilor epocii. Experienţa Ligii Naţiunilor, dar mai ales a O.N.U., a impus concepţia potrivit căreia
codificarea  are atât scopul de a constata şi preciza normele de drept internaţional (codificare de lege lata),
cât şi pe cel de a dezvolta progresiv dreptul internaţional prin elaborarea de noi norme ( codificare de lege
ferenta).
 Codificarea are o deosebită importanţă pentru dreptul internaţional în general şi pentru
transpunerea în practică a normelor sale.Ea asigură precizia normelor de drept şi întărirea coeziunii şi
unităţii dreptului internaţional, înlăturând conflictele posibile între normele acesteia, înlesneşte adaptarea
reglementărilor juridice la evoluţia rapidă a relaţiilor internaţionale, permiţând totodată participarea
tuturor statelor la opera de legiferare, ceea ce asigură în mai mare măsură credibilitatea dreptului şi
lărgeşte bazaare a acestuia. Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme:
I. codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice
naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în mod individual;
II. codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau parţială, pe
anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
III. codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
IV. codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele lumii şi
codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone geografice.

Preocupările de codificare ale normelor dreptului internaţional au apărut încă din Antichitate
(vezi „ codul Hammurabi” şi alte culegeri de reguli cu caracter juridic şi religios din ţările orientului
antic), dar ele s-au manifestat mai cu pregnanţă odată cu societatea modernă. Conferinţele internaţionale
de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un moment important în opera de codificare a dreptului
internaţional. Ele au codificat regulile privind mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, dar sunt cunoscute îndeosebi pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile
războiului terestru şi maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise
în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte persoane protejate în timpul
conflictului armat etc. Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite codificarea dreptului internaţional a
realizat progrese deosebite. O.N.U. şi-a propus, prin art. 16 al Cartei, ca în cadrul Adunării generale să se
iniţieze studii şi să se facă recomandări în scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea
dreptului internaţional. În acest scop, în 1947, a fost creată Comisia de Drept Internaţional, ca organ
subsidiar al Adunării Generale, având drept sarcină formularea  cu precizie şi sistematizarea regulilor de
drept internaţional în domeniile in care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii
doctrinare.

Este de aşteptat ca procesul de codificare să continue, nevoile raporturilor internaţionale aducând

în atenţie noi domenii în care sunt necesare sistematizări şi dezvoltări ale dreptului internaţional.

Sistemul Societăţii Naţiunilor de securitate colectivă;

Noțiuni generale și definiții

Sistemul de securitate actual este dominat, mai mult decît alte domenii ale dreptului internaţional,
de consideraţiuni politice, deoarece în primă analiză, acesta este fundamentat pe sentimentul de
indivizibilitate şi solidaritate a statelor în chestiuni de pace, care în fond reprezintă mai degrabă o
chestiune politică decât una juridică. Astfel, toţi subiecţii societăţii internaţionale trebuie să fie preocupaţi
de securitatea fiecărui actor în parte, iar aceasta necesită existenţa unui mecanism de garanţii
internaţionale, instituit în interesul comun, pentru a menţine pacea internaţională. Acestă idee a căpătat o
tentă particulară în sec. XX, odată cu crearea organizaţiilor internaţionale cu vocaţie de universalitate:
Societatea Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, ale căror preocupare majoră a devenit menţinerea
securităţii internaţionale cu scopul de a izbăvi generaţiile viitoare de flagelul războiului. În acest sens,
statele după cele două războaie mondiale, nu sunt preocupate decât de ceea ce le pare imperios -
securitatea colectivă. Prin urmare, ele au convenit să confere organelor organizaţiei internaţionale funcţia
şi prerogativa de a asigura eficacitatea, nu a dreptului în general, dar a singurei reguli de interzicere a
utilizării forţei; dreptul şi pacea trebuiau să fie ambele supravegheate prin aceeaşi acţiune colectivă. În
faţa conflictelor de interese, preocuparea fundamentală rămâne menţinerea păcii şi nu a justiţiei.
Organizaţia Naţiunilor Unite după Societatea Naţiunilor a preferat să dea un sens îngust „interesului
comun” al statelor.

Autorii Cartei Naţiunilor Unite n-au considerat că postulatele Societăţii Naţiunilor erau
responsabile de eşecul său, ci de caracterul lor nefinisat. Ideea securităţii colective a fost păstrată, în
partea în care ea constituia un progres în raport cu sistemul tradiţional al alianţelor politice şi militare:
securitatea colectivă nu constă într-o coaliţie a priori a anumitor state adepte a unei filozofii comune
contra aliaţilor, nici în alianţe „fluide” şi pragmatice; acesta este angajamentul luat de fiecare stat de a
aduce sprijinul său la o decizie colectivă de a se opune oricărui stat vinovat, la decizia majorităţii, unei
agresiuni sau unei ameninţări a păcii. Prin definire, securitatea colectivă este defensivă, spre deosebire de
alianţele rigide de la sfârşitul secolului XIX, şi ea se pregăteşte la o reacţie universală, oricare stat
neavând posibilitatea să conteze asupra aliaţilor de încredere pentru a scăpa de ameninţarea sancţiunilor
colective. Ineficacitatea S.N. fiind atribuită respectării prea amănunţite a egalităţii statelor în materie, nu
s-a ezitat să fie consacrată juridic inegalitatea lor, prin „responsabilitatea principală a Consiliului de
Securitate” pentru menţinerea păcii. Această evoluţie juridică corespundea de asemenea unui schimb în
balanţa de puteri în societatea internaţională: această schimbare ţine mai puţin de multiplicarea numărului
de state, puţin evidentă după imediata finisare a războiului, decât la distanţa mai mare între statele cele
mai puternice şi toate celelalte (fenomen care va culmina, câţiva ani mai târziu, prin „bipolarizare”).

La nivelul cel mai teoretic, securitatea colectivă presupunea în trecut o vagă „ideologie de
solidaritate”, care este criticată de E.H. Carr drept o prezumţie falsă a „armoniei de interese”, prin care
conceptul de „bun comun” recunoscut de către statele civilizate va înlocui interesele naţionale egoiste. În
acest sens, securitatea colectivă reprezintă o întoarcere parţială la principiul medieval jus ad bellum.
Astăzi, prin securitate colectivă se subînţeleg acele măsuri întreprinse în comun de state în exercitarea
dreptului de autoapărare colectivă, pentru asigurarea păcii, înlăturarea şi combaterea agresiunii, măsuri
înfăptuite, fie prin intermediul organizaţiei internaţionale, fie în baza prevederilor unor tratate încheiate
între ele. O altă definiţie ne este propusă de doctrina rusă, în care prin securitate colectivă se are în vedere
un sistem de acţiuni comune ale statelor lumii sau a unei anumite regiuni geografice, realizate pentru a
preveni sau înlătura ameninţarea la pacea internaţională, precum şi pentru eliminarea actelor de agresiune
sau altor acte ce încalcă pacea. Totodată, este necesar să distingem securitatea colectivă de apărarea
colectivă, care este chemată să stopeze agresiunea ce parvine dintr-o sursă predeterminată, pe când
securitatea colectivă este îndreptată contra tuturor tentativelor de încălcare a păcii internaţionale.

Trăsături și caracteristici

Din definiţia expusă mai sus rezultă că securitatea colectivă este realizată prin intermediul unei
organizaţii internaţionale, care acordă fundamente pentru coordonarea discuţiei, când şi ce tip de sancţiuni
trebuie impuse. Mai mult decât atât, termenul „securitate colectivă” denotă un sistem de garanţii mutuale
creat pentru a promova securitatea şi alte scopuri comune care unesc membrii acesteia. Un sistem
operativ de securitate colectivă este în general bazat pe două cerinţe interdependente:

a. cerinţa ca statele să-şi rezolve diferendele internaţionale pe cale paşnică prin aşa mijloace cum
sunt: mijloacele judiciare, medierea, concilierea etc. ;
b. orice stat care evită să utilizeze mijloacele indicate mai sus, devine subiect al sancţionării
colective de către alţi membri prin aplicarea anumitor sancţiuni. În fapt, aceste trăsături derivă din
funcţiile securităţii colective:
-Funcţia disuasivă- care presupune că atunci când sistemul funcţionează el stopează partenerii să recurgă
la violenţa armată, deoarece aceasta va fi din start soldată cu eşec, prin urmare recurgerea la război devine
iraţională;
-Funcţia preventivă - în caz de ameninţare contra păcii, partenerii vor acţiona pentru a dezamorsa
tensiunile prin negocieri sau alte mijloace paşnice, ori problema securităţii colective reprezintă, în sens
larg, problema asigurării păcii şi prevenirii războiului;
-Funcţia coercitivă (reparatorie) – în caz de atentare la pace sau încălcarea păcii internaţionale, ce
reprezintă în sine un eşec al sistemului, securitatea colectivă este pusă în faţa sarcinii de a-şi repara
propriile lacune. Aceasta va presupune reacţionarea prin toate mijloacele, inclusiv utilizarea forţei armate.
Securitatea internaţională trebuie cercetată în primul rând prin intermediul mijloacelor de
reglementare paşnică a diferendelor internaţionale. La rândul său, interdicţia de a recurge la forţă
constituie, totodată, o incitare de a acorda prioritate mijloacelor paşnice şi o garanţie a eficacităţii lor. Însă
ea va părea o utopie dacă nu va fi însoţită, pe plan instituţional, de procedurile şi mijloacele destinate să
reprime orice recurgere la forţă şi să asigure, în locul statelor de la acel moment private de puterea lor de
constrângere unilaterală, respectarea tuturor regulilor de drept. Statele nu se pot mulţumi de ceea ce le
garantează mecanismul răspunderii internaţionale, adică de reparaţia a posteriori, aleatorie şi în orice
situaţie insuficientă pentru anumite violări de drept. Concilierea suveranităţii statale şi a securităţii
internaţionale în sens larg necesită o veritabilă putere executivă internaţională. Ori, statele nu sunt
pregătite să o accepte, ceea ce dă naştere unui dezechilibru în mecanismul securităţii internaţionale. Cu
referire la structura sistemului de securitate colectivă, în calitate de sistem organizat, nu putem să nu
consemnăm faptul că aceasta persupune un şir de probleme în ce priveşte definirea sa, precum şi
fundamentele precise. Este cert faptul că, Carta ONU permite să fie soluţionat un număr mare de
probleme, deoarece reprezintă prin sine o construcţie pozitivă contemporană, care oferă un cadru concret
pentru analiza şi evaluarea dispoziţiilor sale. După cum am enunţat mai sus, forumul principal pentru
realizarea acţiunilor concrete în vederea formării sistemului internaţional de securitate colectivă este
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)- organizaţia internaţională universală în materia cooperării statelor
pentru asigurarea securităţii internaţionale. Conform Cartei ONU, organizaţia trebuie să devină centrul
coordonării acţiunilor tuturor naţiunilor în vederea atingerii scopurilor sale.
Principalele mijloace prevăzute de Carta Naţiunilor Unite pentru asigurarea securităţii colective
sunt înfăptuirea dezarmării, măsurile de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale iar, în caz de
necesitate - adoptarea măsurilor de constrângere contra statelor ce se fac vinovate de încălcarea păcii şi
securităţii internaţionale. În final susţinem că asigurarea securităţii internaţionale indubitabil se referă la
una din problemele globale ale contemporaneităţii, de soluţionarea căreia depinde supraveţuirea
civilizaţiei umane.

Sub XI

Jurisdicţia internaţională: Curtea Internaţională de Justiţie

Curtea Internațională de Justiție- este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Ea are
sediul în Palatul Păcii de la Haga, Țările de Jos. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor
prezentate de către statele membre și de a da avizele consultative cu privire la întrebările adresate de către
organele autorizate în mod corespunzător. CIJ nu ar trebui să fie confundată cu Curtea Penală
Internațională, care are de asemenea potențial „global” de competență. A fost înființată în anul 1945 de
către Carta ONU, Curtea a început activitatea în 1946 ca succesoare a Curții Permanente Internaționale
de Justiție. Limbile sale oficiale sunt franceza și engleza .Statutul Curții Internaționale de Justiție, similară
cu cea a predecesorului său, este principalul document care constituie documentul constituant și de
reglementare a Curții. Curții se caracterizează printr-o gamă largă de activitatea judiciară. CIJ s-a
confruntat cu relativ puține cazuri în istoria sa, dar a fost sesizată în mod clar o creștere a dorinței de a
folosi Curtea începând cu anii 1980, în special în rândul țărilor în curs de dezvoltare.
CIJ este compusă din cincisprezece judecători aleși pentru nouă ani de către Adunarea Generală a
ONU și Consiliul de Securitate al ONU de pe o listă de persoane nominalizate de către grupuri naționale
în Curtea Permanentă de Arbitraj. Judecătorii servesc pentru un mandat de nouă ani și pot fi realeși pe o
perioadă de până la două mandate. Alegerile au loc o dată la trei ani, cu o treime din judecătorii
pensionați (în funcție și, eventual, pentru re-alegere) de fiecare dată, pentru a asigura continuitatea în
instanța de judecată. În cazul în care un judecător moare în funcție, practica, în general,este de a se alege
un judecător de aceeași naționalitate pentru a finaliza termenul. Nu pot fi doi judecători din aceeași țară.
În conformitate cu articolul 9, în calitate de membri ai Curții se presupune că aceștia reprezintă
"principalele forme de civilizație și principalele sisteme juridice ale lumii". Are jurisdicție universală ,
deoarece toți membrii Organizației Națiunilor Unite sunt, prin urmare, părți la statutul său. În esență,
acest lucru a însemnat dreptul comun, dreptul civil și legea socialistă (acum, legea postcomunistă). Așa
cum se menționează la articolul 93 din Carta ONU, toți cei 193 membri ONU sunt parte ai Curții de
Justiție. Statele care nu sunt membre ONU pot, de asemenea, deveni parte ai Curții de Justiție, în temeiul
articolului 93 alineatul (2).
CIJ se bucură de garanții de independență, imparțialitate și competență.

Sub VIII
Apariţia primelor forme instituţionalizate de cooperare internaţională: “uniunile administrative”

Se afirmă tot mai mult că astăzi se atestă o disonanţă crescândă între starea de fapt şi teoriile
clasice ale suficienţei dreptului intern şi a limitării dreptului internaţional public la reglementarea exclusiv
a relaţiilor intra-statale. Deşi iniţial se considera că implicaţiile globalizării în drept se vor răsfrânge
prioritar asupra dreptului privat, tot mai mulţi autori afirmă că „globalizarea înlătură progresiv vechiul
sistem Westfalian, erodând încet „jurisdicţia internă” a statelor”1 şi se discută tot mai mult de noi forme
de drept, aflat în afara suveranităţii statelor. Hisashi Owada, judecător şi preşedinte (2009—2012) al
Curţii Internaţionale de Justiţie, consideră că „apariţia globalizării în cadrul comunităţii internaţionale,
care a avut ca efect producerea unei societăţi globale unice, aduce o provocare din ce în ce mai mare
valabilităţii cadrului instituţional existent al dreptului internaţional ca sistem de guvernare al acestei
comunităţi” şi reflectează asupra unei noi concepţii a ordinii publice globale, în care domenii considerate
că aparţin în primul rând ordinii juridice interne vin în sfera reglementărilor internaţionale.
În consonanţă cu aceste idei, unii autori afirmă că dreptul administrativ nu (mai) poate fi construit
în jurul ideii de centru monolitic sau vârf într-o structură piramidală, dar sugerează că trebuie să decuplăm
dreptul administrativ de bazele sale naţionale (interne)5 , astfel că astăzi asistăm la o segregaţie treptată
între dreptul administrativ şi statul naţional, precum şi la o interacţiune tot mai profundă dintre dreptul
administrativ naţional şi internaţional, concomitent cu o disoluţie activă a separaţiei dintre domeniul
public şi privat şi o contribuţie sporită a actorilor privaţi în guvernanţa publică. Globalizarea duce la
dizolvarea celor mai fundamentale categorii folosite pentru structurarea şi definirea domeniilor dreptului
sau chiar a unor ordini juridice, şi anume dihotomia dreptului naţional şi internaţional, pe de o parte, şi a
dreptului public şi privat, pe de altă parte. Acest proces dublu reflectă dispariţia legăturii dintre dreptul
administrativ şi statul naţional şi confirmă necesitatea integrării dreptului administrativ într-un spaţiu
juridic transnaţional. Conform accepţiunilor clasice, dreptul administrativ este prin esenţă naţional, creat
şi supus statului. Astăzi însă tot mai mulţi autori vorbesc despre un drept administrativ multipolar, care
semnifică influenţa venită asupra instituţiilor dreptului administrativ din diferite surse, fără a ne limita la
stat.S-a afirmat, pe bună dreptate, că având în vedere că reglementarea administrativă a devenit globală, la
fel trebuie să devină şi dreptul administrativ, care este dreptul care legalizează reglementările
administrative. Transferul autorităţii şi puterii de reglementare de la organismele interne la cele globale a
depăşit posibilităţile mecanismelor tradiţionale de drept intern şi internaţional de a asigura că factorii de
decizie în domeniul reglementării sunt responsabili şi poartă răspundere în faţa celor afectaţi de deciziile
lor. Concepţiile vizând o administrare internaţională şi dreptul administrativ internaţional, dezvoltate
începând cu mijlocul secolului al XIX-lea şi care au devenit curente în anii 1920 şi 1930, au indus şi
promovat ideea unei guvernanţe transnaţionale, văzută ca o administraţie supusă unor principii de drept
administrativ distincte, care a cunoscut modelări specifice în perioada 1945—1989 şi a revenit în forţă
odată cu evoluţiile specifice noii mondializări în curs.
 Având în vedere că „în contextul globalizării juridice drepturile suverane ale statului se
micşorează, iar prerogativele legislative şi sfera de influenţă a actorilor non-guvernamentali cresc”21,
odată cu consolidarea ideii de guvernanţă globală, în mod logic a reieşit necesitatea conceptualizării unui
drept administrativ global, care „încearcă să rezolve deficitul democratic, inerent guvernanţei globale”.
Conceptul de „drept administrativ global” („Global Administrative Law” — GAL) a fost propus şi descris
pentru prima dată într-un articol–manifest din 2005 semnat de o echipă de cercetători de pe trei
continente, bazându-se la New York University — Benedict Kingsbury, Nico Krisch şi Richard B.
Stewart, reuniţi în cadrul proiectului de cercetare „GAL Project”. Conform autorilor studiului fondator,
proiectul de cercetare GAL de la New York University School of Law reprezintă un efort de sistematizare
a studiilor în diverse medii naţionale, transnaţionale şi internaţionale care se referă la dreptul
administrativ al guvernanţei globale (global governance). Concomitent cu eforturile doctrinarilor din New
York, pe continentul european şi juristul italian Sabino Cassese propunea ca provocările globalizării
dreptului să fie privite prin prisma dreptului administrativ. Dreptul administrativ global se bazează pe trei
elemente principale diferite: dreptul internaţional, dreptul administrativ şi dreptul instituţional
internaţional. Conceptul-cheie al DAG reprezintă în esenţă existenţa unui drept aplicabil proceselor de
natură administrativă care implică structuri juridico-politice care le depăşesc pe cele cu caracter pur intra-
statal. Dreptul administrativ global apare dintr-o reacţie la pluralizarea guvernării globale şi la
marginalizarea dreptului internaţional ca instrument de reglementare.
Sperăm că problemele aduse în discuţie vor suscita interesul comunităţii ştiinţifice naţionale şi
vor contribui la studierea şi dezvoltarea conceptului dreptului administrativ global şi a noilor paradigme
ale dreptului internaţional public în contextul globalizării, care, cu siguranţă are nevoie de o evoluţie, iar
DAG poate fi o soluţie la deficitul de reglementare generat de transparentizarea frontierelor între
sistemele de drept în ordinea juridică transnaţională.