STEPHEN BAXTER

PIERDUT ÎN TIMP
THE TIMESHIPS, 1995

CUPRINS:
PROLOG 5
CARTEA ÎNTÂI NOAPTEA CEA NEAGRĂ 21
1. Călătoria în timp 21
2. O nouă viziune 29
3. În întuneric 36
4. Noaptea cea Neagră 40
5. Puţul 49
6. Întâlnirea mea cu Morlocii 56
7. Cuşca de Lumină 59
8. Un vizitator 67
9. Revelaţii şi mustrări 74
10. Convorbire cu un Morloc 79
11. Eliberat din Cuşcă 87
12. Morlocii Sferei 91
13. Cum trăiau Morlocii 98
14. Construcţii şi divergenţe 107
15. Viaţa şi moartea la Morloci 113
16. Decizie şi plecare 119
17. Interiorul 126
18. Noii Eloi 136
19. Cum am traversat spaţiul interplanetar 144
20. Relatarea mea despre viitorul îndepărtat 152
21. Pe Dealul Richmond 163
22. Rotaţii şi decepţii 169
CARTEA A DOUA PARADOX 174
1. Argonauţii temporali 174
2. Acasă 183
3. Moses 188
4. Experimentul 196
5. Sinceritate şi îndoială 204
6. Convingere şi scepticism 213
 7. Leviathanul Lord Raglan 221
8. Reîntâlnire cu vechi cunoştinţe 231
9. În timp 239
CARTEA A TREIA RĂZBOIUL CU GERMANII 243
1. O nouă viziune a Richmondului 243
2. Un drum cu trenul 251
3. Londra la război 257
4. Casa din Queen's Gate Terrace 266
5. Interpretarea Lumilor Multiple 274
6. Hyde Park 282
7. Trăncănitoarea 287
8. Culmile Viitorului 297
9. Colegiul Imperial 305
10. Profesorul Gödel 313
11. Noua ordine mondială 320
12. Asaltul german asupra Londrei 326
13. Bombardamentul 333
14. Rota-mina 337
15. Cronomobilul 345
16. Cădere în timp 353

PROLOG.
Vineri dimineaţa, de-abia reîntors din viitor, m-am trezit mult
după ivirea zorilor, din cel mai profund somn fără vise.
M-am sculat din pat şi am tras draperiile. Soarele străbătea leneş
drumul său obişnuit pe bolta cerească, iar eu mi-am amintit cum, din
perspectiva accelerată a unui Explorator al Timpului, astrul sălta
sprinten prin văzduh! Acum însă, se părea, eram din nou captiv în
scurgerea mâloasă a timpului, precum o insectă într-un chihlimbar
vâscos.
Zgomotele dimineţii, în Richmond, se învălmăşeau dincolo de
fereastra mea: tropăitul cailor, troncănitul roţilor pe caldarâm şi
pocnetele uşilor. Un tramvai cu abur, scuipând fum şi scântei, înainta
greoi pe Petersham Road, iar prin aer pluteau strigătele ca de pescăruşi
ale negustorilor ambulanţi. Mi-am dat seama că gândurile mele se
îndepărtau de coloratele peripeţii în timp, revenind într-un plan lumesc:
mă gândeam la conţinutul ultimului număr din Pall Mall Gazette1 şi la
mişcările de la bursă, şi îmi cultivam nădejdea că era posibil ca, în poşta
din dimineaţa aceasta, să-mi parvină cel mai recent American Journal of
Science2, ce avea să cuprindă câteva dintre speculaţiile mele asupra
descoperirilor savanţilor A. Michelson şi E. Morley3 privind anumite
manifestări ciudate ale luminii, relatate în urmă cu patru ani în această
revistă, în 1887…
Şi aşa mai departe! Amănuntele de zi cu zi îmi năvăleau în minte
iar, prin contrast, amintirea aventurii mele în viitor ajunse să pară
fantastică – absurdă, chiar. Acum, reflectând din nou la ea, trăiam
impresia că întreaga experienţă avea o consistenţă halucinantă, aproape
onirică: senzaţia căderii precipitate, înceţoşarea tuturor aspectelor legate
de călătoria în timp şi, în sfârşit, prăbuşirea în lumea de coşmar a anului
de graţie 802701. Forţa pe care o exercită cotidianul asupra imaginaţiilor
noastre se dovedi impresionantă. Stând acolo, în pijama, o parte din
îndoiala care, în cele din urmă, mă copleşise în noaptea precedentă
reveni şi am început să pun sub semnul întrebării însăşi existenţa
Maşinii Timpului. În ciuda faptului că ţineam minte foarte limpede cei
doi ani din viaţă pe care mi-i petrecusem, la realizarea ei, printre
şuruburi şi piuliţe, ca să nu mai pun la socoteală cele două decenii
dinainte, pe parcursul cărora desprinsesem teoria călătoriei în timp din
anomaliile pe care le observasem pe măsura cercetărilor mele de fizică
optică.
Am rememorat conversaţia cu tovarăşii mei, de la cina din seara
trecută – într-un fel, acele câteva ceasuri erau de departe mai animate,
acum, decât toate zilele pe care le petrecusem în viitorime – şi mi-am
amintit de amestecul de reacţii la istorisirea mea: destinderea generală
provocată de o poveste bună, însoţită de urme de simpatie sau luare în
derâdere aproape făţişă. În funcţie de temperamentul fiecăruia, şi,
ţineam eu minte, scepticismul cvasi universal. Numai un prieten
apropiat, căruia, în paginile ce au să urmeze, îi voi spune Scriitorul,
păruse să-şi aplece urechea la vorbele mele incoerente cu oarece
înţelegere şi încredere.
Stând la fereastră, m-am întins, iar îndoielile asupra amintirilor
mele mi s-au zdruncinat. Durerea de spate era suficient de reală, acută
şi insistentă, la fel şi senzaţiile arzătoare din muşchii braţelor şi ai
picioarelor: proteste ale musculaturii unui bărbat care nu se mai se
găsea la prima tinereţe şi care fusese silit, contrar obişnuinţelor sale, să
se istovească. „Ei bine, atunci”, m-am certat cu mine însumi, „dacă
expediţia ta în viitor a fost cu adevărat un vis – pe de-a întregul, inclusiv
noaptea aceea sumbră, când te-ai luptat în pădure cu Morlocii4 – de
unde provin durerile şi junghiurile acestea? Poate oi fi făcut tumbe prin
grădină, într-un delir de somnambul?”
Iar apoi, aruncat în neorânduială într-un colţ al camerei mele, am
văzut un mic maldăr de haine: erau veşmintele pe care le purtasem până
la uzarea completă în timpul zborului meu în viitor şi care acum nu mai
aveau altă menire decât aceea de a fi distruse. Puteam să văd petele de
iarbă şi urmele de foc; buzunarele erau rupte, şi mi-am adus aminte de
modul în care Weena folosise acele bucăţi de material pe post de glastre
ad-hoc, pentru a le umple cu florile etiolate5 ale viitorului. Încălţările îmi
lipseau – am simţit un bizar fior de regret gândindu-mă la acei papuci de
casă vechi şi comozi, pe care îi luasem fără să mă gândesc într-un viitor
ostil, înainte de a-i abandona unei sorţi de neimaginat, iar acolo, pe
covor, se găseau rămăşiţele mizerabile şi pătate cu sânge ale şosetelor
mele.
Cumva, acele şosete – vechi, comice şi zdrenţuite – cu existenţa lor
prozaică, m-au încredinţat, mai presus de orice, că încă nu îmi
pierdusem minţile, că zborul meu în viitor nu fusese în întregime un vis.
Am priceput că trebuia să mă întorc în acel timp; trebuia să strâng
dovezi că viitorul era la fel de real precum Richmondul anului 1891,
pentru a-mi convinge cercul de prieteni şi confraţii în truda ştiinţifică, şi
pentru a alunga ultimele rămăşiţe ale propriei mele îndoieli.
În vreme ce îmi conturam în minte această decizie, îmi apăru din
senin chipul dulce şi frivol al Weenei, la fel de însufleţit ca şi cum ea ar fi
stat în faţa mea. Tristeţea şi un sentiment nestăvilit de vinovăţie datorat
propriei mele impetuozităţi îmi sfâşiară inima. Weena, femeia-copil din
rasa Eloilor, mă însoţise către Palatul de Porţelan Verde, prin adâncurile
codrilor renăscuţi din acea vale îndepărtată a Tamisei, şi se pierduse în
confuzia incendiului ce a urmat şi a asalturilor sumbre ale Morlocilor.
Întotdeauna am fost o persoană care mai întâi acţionează şi abia după
aceea permite părţii raţionale a minţii sale să se adapteze. În viaţa mea
de burlac, această tendinţă nu împinsese pe nimeni, cu excepţia propriei
persoane, spre vreo primejdie serioasă, însă acum, în nesocotinţa şi în
graba mea nestăvilită, o lăsasem pradă pe biata şi încrezătoarea Weena
unei morţi oribile în umbrele acelei Nopţi Negre a Morlocilor.
Mâinile îmi erau pătate cu sânge, şi nu doar cu puroiul acelor
suboameni degeneraţi şi respingători – Morlocii. Am stabilit că trebuia să
mă revanşez – în orice mod posibil – pentru felul abominabil în care o
tratasem pe sărmana şi încrezătoarea Weena.
Eram plin de hotărâre lăuntrică. Aventurile mele, fizice şi
intelectuale, încă nu luaseră sfârşit!
Am pus-o pe doamna Watchets să-mi pregătească o baie şi am
intrat cu greu în ea. În ciuda sentimentului de urgenţă, mi-am acordat
un răgaz pentru a-mi desfată bietele oase istovite; am remarcat cu
interes băşicile şi zgârieturile de pe picioare, precum şi arsurile
superficiale pe care le suferisem pe mâini.
M-am îmbrăcat repede. Doamna Watchets îmi pregătise micul-
dejun. M-am năpustit la ouă, ciuperci şi roşii cu avânt, însă am găsit că
şunca şi carnaţii mă apăsau pe limbă; când am muşcat din carnea
cleioasă, sucurile ei, saturate de sare şi untură, îmi treziră o vagă
repulsie.
Nu am putut să nu îmi amintesc de Morloci şi de carnea pe care
văzusem că o consumau la ospeţele lor dezgustătoare! Peripeţiile mele nu
îmi diminuaseră apetitul pentru friptura de berbec la cina din seara
precedentă, mi-am adus eu aminte, dar atunci foamea îmi fusese mult
mai chinuitoare. Oare o anumită stare de şoc şi de nelinişte, decurgând
din nefericitele mele aventuri, îşi croia chiar şi acum drum printre
straturile minţii mele?
Însă îmi stă în obicei să iau un mic-dejun sănătos, căci sunt de
părere că o doză bună de peptone6 în artere, la începutul zilei, este
esenţială pentru funcţionarea eficientă a vigurosului mecanism uman.
Iar astăzi era posibil să fie cea mai solicitantă zi din viaţă pe care o
avusesem de înfruntat. Aşadar, am lăsat deoparte rezervele şi am
terminat ce aveam în farfurie, mestecând cu hotărâre şunca.
O dată isprăvit micul-dejun, am îmbrăcat un costum de vară
subţire, însă trainic. După cum cred că le povestisem tovarăşilor mei de
la cina din seara precedentă, devenise evident pentru mine, pe măsură
ce mă prăbuşeam prin timp, că iarna fusese alungată din lumea anului
de graţie 802701 – n-aş putea spune dacă prin evoluţie naturală, prin
proiectare geogonică ori prin remodelarea Soarelui însuşi – aşa că, în
vremurile ce aveau să vină, nu era nevoie de paltoane călduroase sau de
fulare. Mi-am pus o pălărie, pentru a ţine la distanţă Soarele viitorului
de tenul meu palid, tipic englezesc, şi am scotocit după cea mai durabilă
pereche de ghete pe care o aveam.
Am luat o mică raniţă şi am început să mă învârtesc prin casă,
răscolind prin dulapuri şi sertare după obiectele de echipament pe care
le socoteam trebuincioase pentru cea de-a doua călătorie – spre
neliniştea sărmanei şi răbdătoarei doamne Watchets care, sunt sigur,
acceptase de mult că sănătatea mea mentală se afla pe tărâmurile
neguroase ale mitologiei! Aşa cum îmi este felul, mă cuprinsese febra
plecării, cu toate că eram decis să nu mai fiu chiar atât de repezit ca
întâia oară, când străbătusem opt mii de secole protejat fiind numai de o
pereche de papuci şi o singură cutie de chibrituri.
Am îndesat în raniţă toate chibriturile pe care le-am putut găsi
prin casă – de fapt, l-am trimis pe Hillyer la tutungerie pentru a mai
cumpăra nişte cutii. Am băgat înăuntru camfor, lumânări şi, dintr-un
imbold de moment, o măsură de feştilă rezistentă, în caz că, silit de
situaţie, trebuia să-mi fac singur lumânări noi. (N-aveam decât o idee
vagă despre modul în care se exercita acest meşteşug, în paranteză fie
spus, dar, în lumina strălucitoare a acelei dimineţi optimiste, nu mă
îndoiam de capacitatea mea de a improviza.)
Am luat spirt alb, alifii, nişte tablete de chinină şi un sul de
bandaj. Nu aveam nici o armă de foc – mă îndoiesc că aş fi luat aşa ceva,
chiar dacă aş fi deţinut una, căci la ce bun este o armă de foc când
muniţia s-a epuizat – însă mi-am băgat în buzunar cuţitul cu plasele.
Am împachetat un set de unelte – o şurubelniţă, câteva chei inelare de
diferite mărimi, un mic bomfaier cu pânze de rezervă – precum şi un
număr de şuruburi şi de bare de nichel, alamă şi cuarţ. Eram hotărât ca
nici un accident trivial ce s-ar putea abate asupra Maşinii Timpului să
nu mă imobilizeze în vreun viitor dezarticulat, din pricina lipsei unei
bucăţele de alamă: în ciuda proiectului meu trecător de a construi o
nouă Maşină a Timpului când cea originală îmi fusese furată de Morloci
în 802701, în lumea decăzută a viitorimii nu dădusem peste nici o
dovadă cum că aş putea să găsesc materiale pentru a repara măcar un
şurub căruia i se stricase filetul. De bună seamă că Morlocii păstraseră
unele aptitudini tehnice, însă nu-mi surâdea ideea de a fi obligat să mă
tocmesc cu acei viermi albinoşi de dragul câtorva buloane.
Am descoperit aparatul meu Kodak şi am scotocit după bliţ.
Camera fusese recent încărcată cu un film de o sută de negative, pe rolă
de hârtie. Mi-am adus aminte cât de-al naibii de costisitor îmi păruse
aparatul atunci când îl achiziţionasem – nu mai puţin de douăzeci şi
cinci de dolari, cumpărat într-o excursie la New York – însă, dacă mă
întorceam cu fotografii ale viitorului, fiecare dintre acele poze de doi inci7
avea să fie mai preţioasă decât cele mai bune dintre picturi.
Acum, mă întrebam eu, oare eram gata? I-am cerut sfatul bietei
doamne Watchets, deşi nu aveam să-i spun, fireşte, încotro intenţionam
să călătoresc. Această femeie destoinică – flegmatică, cinstită şi
remarcabil de directă, şi totuşi cu un suflet devotat şi imperturbabil –
aruncă o privire în raniţă, aşa burduşită cum era, şi ridică întrebător din
sprânceană. Apoi porni spre camera mea şi se întoarse cu şosete de
rezervă, cu rufărie de corp şi – aici mai că mi-a venit să o sărut – cu pipa
mea, un set de curăţătoare şi cutia de tutun de pe policioara căminului.
Astfel, cu amestecul meu obişnuit de nerăbdare zorită şi
inteligenţă superficială – şi cu o neţărmurită încredere în bunăvoinţa şi
bun-simţul celorlalţi – eram gata să revin în timp.
Cărându-mi raniţa sub un braţ şi Kodakul sub celălalt, m-am
îndreptat către laborator, unde mă aştepta Maşina Timpului. Când am
ajuns în fumoar, am fost uimit să descopăr că aveam un musafir: unul
dintre oaspeţii din seara precedentă şi poate cel mai apropiat prieten al
meu – era Scriitorul despre care am vorbit. Stătea în mijlocul încăperii,
într-un costum care îi venea prost, cu nodul de cravată cât de grosolan
se putea imagina, iar mâinile legănându-i-se stângaci pe lângă trup. Mi-
am amintit din nou cum, din cercul de prieteni şi cunoştinţe pe care îi
adunasem pentru a-mi servi ca primi martori la faptele mele de vitejie,
acest tânăr serios ascultase cu cea mai mare atenţie, tăcerea sa vibrând
de simpatie şi fascinaţie.
Mă simţeam neobişnuit de bucuros să-l văd şi recunoscător pentru
că venise – că nu mă ocolise, luându-mă drept un excentric, precum ar fi
făcut unii, după spectacolul pe care îl dădusem în seara dinainte. Am râs
şi, împovărat cu sacul şi aparatul de fotografiat, i-am întins un cot; el mă
apucă de încheietură şi o scutură solemn.
 — Sunt grozav de ocupat, am spus eu, cu maşina aceea8.
El mă cercetă; am avut impresia că în ochii săi, de un albastru
spălăcit, se putea citi nevoia disperată de a crede.
— Dar nu e oare o glumă? Călătoreşti într-adevăr prin Timp?
— Călătoresc cu adevărat, am rostit eu, susţinându-i privirea cât
de mult am putut, căci voiam să fie convins.
Era un bărbat scund şi îndesat, cu buza inferioară proeminentă,
fruntea lată, pomeţii delicaţi şi urechile mai degrabă urâte. Era tânăr –
de vreo douăzeci şi cinci de ani, pesemne, având cu două decenii mai
puţin decât mine însumi – însă părul său lins deja începea să se
rărească. Mergea oarecum săltăreţ şi emana o anumită energie – nervos,
precum o pasăre greoaie – dar întotdeauna părea bolnăvicios: suferea de
hemoragii, din vreme în vreme, ca urmare a unei lovituri de picior în
rinichi, la un joc de fotbal, pe timpul când lucra ca profesor într-o şcoală
particulară uitată de Dumnezeu, din Ţara Galilor. Iar astăzi, în ochii săi
albaştri, deşi obosiţi, se citeau, ca de obicei, inteligenţa şi preocuparea
pentru mine.
Prietenul meu îşi câştiga existenţa ca profesor – în momentul
acela, ţinând nişte cursuri prin corespondenţă – însă era un visător. La
plăcutele noastre banchete de joi seara, din Richmond, îşi înşira cu
nemiluita teoriile despre viitor şi despre trecut, şi ne împărtăşea ultimele
sale gânduri cu privire la semnificaţia analizei dezolante şi atee a lui
Darwin ori alte asemenea lucruri. Visa la perfectibilitatea rasei umane –
era exact genul de persoană, ştiam sigur, care şi-ar fi dorit din toată
inima ca povestea mea despre călătoria în timp să fie adevărată!
Îi spun „Scriitorul” dintr-o veche amabilitate, presupun, căci, din
câte ştiam, nu publicase decât diverse speculaţii timide prin reviste de
colegiu; însă eu nu aveam nici o îndoială că mintea lui vie urma să-i
croiască o nişă de un anume fel în lumea literelor – şi, lucru mai
important, nici el nu avea vreo îndoială.
Deşi eram nerăbdător să pornesc la drum, m-am oprit o clipă.
Poate că Scriitorul îmi putea servi ca martor pentru acest nou voiaj – de
fapt, m-am întrebat acum, poate că deja intenţiona să transpună
aventurile mele anterioare într-o formă colorată, adecvată pentru
publicare.
Ei bine, urma să aibă binecuvântarea mea!
— Am nevoie doar de o jumătate de oră, am spus eu, considerând
că mă puteam întoarce exact în acest loc şi în acest timp cu o simplă
apăsare a manetelor maşinii mele, indiferent ce perioadă aveam să petrec
în viitor ori în trecut. Ştiu de ce-ai venit şi este foarte amabil din partea
dumitale. Iată câteva reviste. Dacă rămâi la prânz la mine, îţi voi arăta de
data aceasta amănunţit cum se călătoreşte în timp, cu exemple, cu tot ce
trebuie. Mă ierţi dacă acum te părăsesc?
 El consimţi. Eu am încuviinţat din cap în direcţia sa şi, fără alte
preparative, am pornit de-a lungul coridorului, spre laboratorul meu.
Aşa mi-am luat rămas-bun de la lumea lui 1891. N-am fost
niciodată un bărbat care să se ataşeze profund, şi nu sunt genul căruia
îi plac despărţirile înflorite; dacă aş fi ştiut însă că nu aveam să-l mai
văd niciodată pe scriitor – cel puţin, nu în carne şi oase – îmi închipui că
aş fi fost ceva mai ceremonios!
Am pătruns în laboratorul meu. Era aranjat oarecum ca un atelier
de sculărie. De tavan era agăţată o turbină de abur, care acţiona
diferitele maşinării de prelucrare a metalului prin intermediul unor
curele de piele, iar amplasate pe bancurile de pe podea se găseau un
utilaj de ştanţat tabla, prese, aparate de sudură cu acetilenă, menghine
şi alte asemenea unelte. Pe banc se aflau bucăţi de metal şi schiţe, în
vreme ce roadele abandonate ale muncii mele zăceau în praful de pe
duşumea, căci eu nu sunt de la natură o persoană ordonată; la
picioarele mele, bunăoară, am dat peste bara de nichel care îmi
întârziase primul meu sejur în timp – acea bară care se dovedise a fi
exact cu un inci mai scurtă, aşa că trebuise să o refac.
Am reflectat la faptul că îmi petrecusem mai mult de două decenii
din viaţă în această încăpere. Locul era o seră modificată, care dădea
spre grădină. Fusese construită pe un cadru subţire de fier forjat, vopsit
în alb, iar pe vremuri oferise o privelişte decentă înspre râu, dar trecuse
mult timp de când acoperisem geamurile, pentru a asigura o anumită
consistenţă a luminii şi a mă feri de privirile curioase ale vecinilor mei. În
întunericul uleios se zăreau diversele mele unelte şi dispozitive,
ducându-mă acum cu gândul la enormele maşinării din cavernele
Morlocilor, pe care le văzusem în treacăt. M-am întrebat dacă nu cumva
eu însumi aveam în sânge o tendinţă morbidă de Morloc!
După ce urma să mă întorc, am stabilit, aveam să dau jos pereţii
de şipcă şi să iluminez din nou încăperea, să o prefac într-un loc al
strălucirii Eloilor, şi nu a clarobscurului Morlocilor.
M-am îndreptat către Maşina Timpului.
Acea structură voluminoasă şi asimetrică stătea lipită de peretele
dinspre Nord-Vest al atelierului – unde o trăseseră Morlocii – la depărtare
de opt sute de milenii, în intenţia lor de a mă prinde în interiorul
piedestalului Sfinxului-cel-Alb. Am cărat maşina înapoi în colţul de Sud-
Est al laboratorului, acolo unde o construisem. O dată terminată această
operaţiune, m-am aplecat în faţă şi, în semiîntuneric, am desluşit cele
patru cadrane cronometrice care numărau trecerea maşinii prin matricea
statică de zile a Istoriei; acum, bineînţeles, indicatoarele erau toate la
zero, căci maşina revenise în propriul ei timp. Lângă şirul de cadrane, se
găseau cele două manete care struneau dihania – una pentru viitor, iar
alta pentru trecut.
 Am întins mâna şi, într-o pornire de moment, am mângâiat
maneta pentru viitor. Masa butucănoasă şi încâlcită de metal şi fildeş
zvâcni precum o făptură animată. Am zâmbit. Maşina îmi reamintea că
nu mai aparţinea acestui Pământ, acestui Spaţiu şi Timp! Dintre toate
obiectele materiale ale universului, cu excepţia acelora pe care le
purtasem asupra mea, doar această maşină era cu opt zile mai bătrână
decât lumea ei, căci petrecusem o săptămână în epoca Morlocilor, dar
mă întorsesem în ziua plecării mele.
Mi-am lăsat bagajul şi aparatul de fotografiat pe duşumeaua
laboratorului şi mi-am atârnat pălăria de spatele uşii. Amintindu-mi de
modul în care îşi făcuseră de cap Morlocii cu maşina, m-am apucat să o
verific. Nu mi-a fost greu să curăţ diferitele pete maronii şi bucăţelele de
iarbă ori de muşchi care încă atârnau de şinele aparatului; niciodată nu
fusesem adeptul aspectului neîngrijit. Însă una dintre şine era
strâmbată, iar eu am îndreptat-o. Apoi am testat şuruburile şi am gresat
barele de cuarţ.
În timp ce munceam, mi-am adus aminte de panica ruşinoasă care
mă covârşise atunci când descoperisem că pierdusem maşina în favoarea
Morlocilor şi am simţit un fior de afecţiune pentru hardughia aceasta
urâtă. Maşina era o cuşcă deschisă de nichel, alamă şi cuarţ, abanos şi
fildeş, destul de cizelată – precum lucrătura unui orologiu de biserică –
având o şa de bicicletă dispusă nepotrivit în mijlocul întregului
ansamblu. Cuarţul şi cristalele minerale, saturate cu Plattnerită, luceau
pe cadru, conferind întregului ansamblu un aspect de irealitate şi
asimetrie.
Fireşte, nimic nu ar fi fost posibil fără proprietăţile ciudatei
substanţe pe care o denumisem „Plattnerită”. Mi-am adus aminte cum,
din întâmplare, ajunsesem în posesia unui eşantion din acel material –
în acea noapte, cu două decenii în urmă, când un necunoscut urcase
până la uşa mea şi îmi dăduse un pachet cu această substanţă.
„Plattner”, aşa cum se prezentase, era un ins masiv, cu un cap ciudat,
mare şi grizonat, cu câţiva ani buni mai în vârstă decât mine, şi îmbrăcat
în nişte culori bizare, de junglă. M-a îndemnat să studiez acea materie
puternică pe care mi-o înmânase, într-un flacon de medicamente. Ei
bine, substanţa a rămas necercetată, pe un raft din laboratorul meu, mai
mult de un an, în vreme ce eu făceam progrese cu o lucrare mai
concretă. Dar, în cele din urmă, într-o după-amiază plictisitoare de
duminică, am dat jos flaconul de pe raftul său…
Iar ceea ce am descoperit, în final, a condus la – asta!
Plattnerita, care satura barele de cuarţ, era substanţa ce alimenta
Maşina Timpului şi făcea posibile isprăvile sale. Însă îmi place să mă
măgulesc singur, zicându-mi că fusese nevoie de propria mea combinaţie
de spirit analitic şi imaginaţie pentru a descoperi şi utiliza proprietăţile
acelei substanţe remarcabile, acolo unde cineva mai puţin capabil n-ar fi
înţeles.
Ezitasem să-mi fac publică descoperirea, oricât de bizar ar fi fost
domeniul, fără o verificare experimentală. Mi-am promis că, imediat
după ce mă întorceam, cu specimene şi fotografii, aveam să întocmesc
studiul pentru Philosophical Transactions9; urma să fie o adăugire
celebră la cele şaptesprezece articole pe care deja le publicasem acolo, pe
teme de fizică a luminii. Ar fi fost amuzant, mă gândeam eu, să-mi
intitulez articolul într-un fel sec, cum ar fi, de pildă, „O serie de reflecţii
asupra anormalelor proprietăţi cronologice ale mineralului
„Plattnerită„ „şi să îngrop în interiorul său zguduitoarea revelaţie a
existenţei călătoriei în timp.
În cele din urmă, am terminat. Mi-am potrivit pălăria pe ochi încă
o dată, după care mi-am ridicat bagajul şi camera fotografică şi le-am
pus sub şa. Apoi, dintr-o pornire, m-am dus la şemineul laboratorului şi
am luat vătraiul care se afla acolo. Am cântărit cu mâna greutatea sa
substanţială, socotind că s-ar putea să-mi fie de folos, şi l-am legat de
cadrul maşinii.
După aceea m-am aşezat în şa şi mi-am pus mâna pe manetele
albe de pornire. Maşina tremură, precum un animal al timpului ce
devenise.
Am aruncat o privire prin laborator, la realitatea lui pământească,
şi m-a frapat cât de nepotriviţi arătam amândoi în el acum – eu, în
veşmântul meu de explorator amator, iar maşina, cu aspectul ei din altă
lume şi cu petele şi zgârieturile din viitor – deşi eram deopotrivă, într-un
anume sens, odrasle ale acestui loc. Am simţit tentaţia să mai zăbovesc
câtva timp. Ce rău se putea întâmpla dacă mai aşteptam încă o zi, încă o
săptămână, ori încă un an aici, cuprins în propriul meu secol
confortabil? Aş fi putut să-mi adun energiile şi să-mi vindec rănile. Oare
nu mă repezeam încă o dată în această nouă aventură?
Am auzit sunetul unor paşi pe coridorul casei şi rotirea unui
mâner de uşă. Trebuie că era Scriitorul, intrând în laborator.
Într-o clipă, am decis. N-aş fi căpătat mai mult curaj o dată cu
trecerea altei părţi din acest secol al XIX-lea, plicticos şi osificat; iar în
plus îmi luasem rămas-bun de la toate persoanele de la care dorisem să-
mi iau.
Am împins maneta până la capăt. Am avut acea senzaţie ciudată
de învârtire care se iveşte în prima clipă a călătoriei în timp, urmată de
acel sentiment covârşitor şi zăpăcitor de cădere. Cred că am rostit o
exclamaţie în momentul revenirii acelui simţământ neplăcut. Îmi
închipui că am auzit un pocnet de sticlă: o fereastră de luminator,
aspirată de mişcarea aerului. Iar în restul minuscul al unei secunde, l-
am văzut stând acolo, în cadrul uşii: Scriitorul, o siluetă nedesluşită, de
nălucă, cu o mână ridicată către mine – captiv în timp!
 Apoi a dispărut, făcut invizibil de zbor. În jurul meu, pereţii
laboratorului deveniră ceţoşi şi, din nou, enormele aripi ale nopţii şi ale
zilei fâlfâiră în jurul capului meu.
CARTEA ÎNTÂI.
NOAPTEA CEA NEAGRĂ
1. Călătoria în timp.
Există Trei Dimensiuni ale Spaţiului, prin care omul se poate
deplasa după bunul său plac. Iar Timpul este pur şi simplu A Patra
Dimensiune: identică în fiecare caracteristică importantă cu celelalte, cu
excepţia faptului că propria noastră conştiinţă este silită să călătorească
prin ea cu un ritm constant, precum peniţa condeiului meu pe pagina
asta.
Dacă – speculasem eu pe parcursul studiilor mele referitoare la
proprietăţile bizare ale luminii – am putea să răsucim cele Patru
Dimensiuni ale Spaţiului şi Timpului – să schimbăm Lungimea cu
Durata, bunăoară – s-ar putea hoinări pe culoarele Istoriei la fel de uşor
ca atunci când iei o cabrioletă până la West End!
Plattnerita înglobată în substanţa Maşinii Timpului reprezenta
cheia acestei operaţiuni, permiţând maşinii să se rotească, într-un mod
neobişnuit, într-o nouă configuraţie din structura Spaţiului şi Timpului.
Astfel, spectatorii care au urmărit plecarea Maşinii Timpului – ca şi
Scriitorul meu – au raportat că văzuseră dispozitivul răsucindu-se foarte
repede, înainte să dispară din Istorie; şi tot astfel, conductorul – eu
însumi – suferea invariabil de ameţeală, stare indusă de forţele
centrifuge şi Coriolis, care îl făceau să se simtă ca şi cum ar fi fost
proiectat afară din maşină.
Dar, în pofida tuturor acestor efecte, rotirea indusă de Plattnerită
era fundamental diferită de răsucirea unui titirez sau de revoluţia lentă a
Pământului. Senzaţia de vertij era contrazisă flagrant, în ceea ce îl
priveşte pe conductor, de iluzia că stă nemişcat în şa, iar timpul licăreşte
pe lângă maşină – căci era rotaţie în afara Spaţiului şi Timpului.
În vreme ce noaptea gonea după zi, conturul înnegurat al
laboratorului dispăru din jurul meu, aşa că ajunsesem să stau în aer
liber. Străbăteam din nou acea perioadă din viitor, socoteam eu, în care
laboratorul fusese demolat. Soarele zbura precum o ghiulea prin văzduh,
cu multe zile comprimate într-un minut, iluminând în preajma mea
sugestia vagă şi costelivă a unor schele. În curând, schelele se prăbuşiră,
lăsându-mă pe panta dealului, sub cerul deschis.
Viteza mea prin timp spori. Licărul nopţilor şi al zilelor se contopi
într-un albastru-închis, de crepuscul, şi am izbutit să văd luna rotindu-
se prin fazele sale ca sfârleaza unui copil. Călătorind cu o viteză şi mai
mare, ghiuleaua Soarelui se transformă într-un arc de lumină,
întinzându-se pe boltă, un arc care se legăna în sus şi în jos pe cer. În
jurul meu, vremea alterna în rafale succesive de zăpadă albă şi verde
primăvăratic. Indicând anotimpurile. În sfârşit, din pricina acceleraţiei,
m-am cufundat – din nou într-o linişte desăvârşită, în care numai
ritmurile anuale ale Pământului însuşi – trecerea centurii solare între
extremele de la solstiţii – pulsau precum bătăile inimii pe deasupra
peisajului ce evolua.
Nu sunt sigur dacă am istorisit, în prima mea relatare, despre
tăcerea în care este suspendat cel ce întreprinde călătoria în timp.
Trilurile păsărilor, troncănitul îndepărtat al vehiculelor pe caldarâm,
ticăitul ceasurilor – până şi respiraţia slabă a materialului unei case –
toate acestea alcătuiesc un fundal complex şi neobservat al vieţilor
noastre. Acum însă, scos din timp, eram însoţit numai de sunetul
propriei mele răsuflări şi de trosnetul uşor, ca de bicicletă, al Maşinii
Timpului sub greutatea mea. Nutream o covârşitoare senzaţie de izolare –
ca şi cum m-aş fi prăvălit într-un univers nou şi pustiu, deşi zidurile
propriei noastre lumi erau vizibile parcă prin nişte geamuri afumate –
însă înăuntrul acestui nou univers eu eram singura făptură însufleţită.
Un adânc sentiment de confuzie coborî asupra mea, acţionând împreună
cu senzaţia de prăbuşire vertiginoasă care îmi însoţea căderea în viitor,
provocându-mi stări de greaţă profundă şi de depresie.
Acum însă liniştea a fost spartă de un murmur gros, fără sursă, ce
părea să-mi umple urechile; era un susurat domol, precum cel al unui
imens fluviu. Îl remarcasem din timpul primului zbor; nu puteam fi sigur
de cauza sa, însă mi se părea că trebuie să reprezinte un efect al
scandaloasei mele treceri prin curgerea lentă a timpului.
Cât de mult mă înşelam – ca de-atâtea ori în graba mea de a-mi da
cu presupusul!
Am studiat cele patru cadrane cronometrice, ciocănind încet cu
unghia sticla fiecăruia pentru a fi sigur că funcţionau. Deja acul celui de-
al doilea, care măsura miile de zile, începuse să se depărteze de la poziţia
sa de repaus.
Aceste cadrane – servitori muţi şi credincioşi – fuseseră adaptate
din nişte manometre de presiune a aburului. Funcţionau prin calcularea
unor anumite tensiuni de deformare din bara de cuarţ dopată cu
Plattnerită, o tensiune cauzată de efectele de contorsionare ale călătoriei
în timp. Cadranele numărau zilele – nu anii, lunile, anii bisecţi sau
sărbătorile mobile – iar asta se datora unei proiectări intenţionate.
De îndată ce am demarat cercetările privitoare la aspectele practice
ale călătoriei în timp, şi îndeosebi la necesitatea de a determina
amplasarea maşinii mele în el, mi-am petrecut o perioadă considerabilă
străduindu-mă să confecţionez un cronometru practic care să poată afişa
timpul în unităţi obişnuite: secole, ani, luni şi zile. Curând am descoperit
probabilitatea de a-mi petrece o perioadă mai lungă cu acest proiect
decât cu restul asamblării Maşinii Timpului.
 Am fost cuprins de o iritare imensă din pricina ciudăţeniilor
străvechiului nostru calendar, care trecuse printr-o succesiune de
ajustări inadecvate: Încercări de a statornici vremea semănatului şi
mijlocul iernii care merg până la începuturile societăţii organizate.
Calendarul nostru constituie o aberaţie istorică, fără măcar să aibă
salvatoarea calitate a preciziei – cel puţin la scara cosmologică la care
intenţionam să-l pun la încercare.
Am trimis scrisori furibunde la The Times, propunând reforme care
aveau să ne permită să ne descurcăm cu acurateţe şi fără ambiguităţi la
scări cronologice de o veritabilă însemnătate pentru savantul modem.
Pentru început, am spus eu, hai să scăpăm de toată această ameţeală
fără noimă a anilor bisecţi. Anul se apropie de trei sute şaizeci şi cinci de
zile şi un sfert, iar acest sfert accidental este pricina întregii şarade
ridicole despre ajustarea cu anul bisect. Am oferit două planuri
alternative, ambele garantate să înlăture această absurditate. Am putea
să luăm ca unitate fundamentală ziua şi să construim luni şi ani
regulaţi, bazaţi pe multipli de zile: imaginaţi-vă un an de trei sute de zile
alcătuit din zece luni. Fiecare de câte treizeci de zile. Fireşte că ciclul
anotimpurilor şi-ar pierde curând sincronizarea cu structura anului,
însă – într-o civilizaţie atât de avansată ca a noastră – în mod sigur acest
fapt n-ar provoca decât un deranj minimal. Observatorul Regal de la
Greenwich, bunăoară, ar putea publica buletine anuale pentru a indica
datele diferitelor poziţii ale Soarelui – echinocţiile şi aşa mai departe –
exact aşa cum, în 1891, toate almanahurile cuprindeau sărbătorile
mobile ale bisericilor creştine.
Pe de altă parte, dacă succesiunea anotimpurilor urma a fi privită
ca unitate fundamentală, atunci ar trebui să proiectăm o zi nouă ca o
fracţiune exactă – să spunem a suta parte – a anului. Desigur, asta ar
însemna că ciclul diurn – perioadele noastre de lumină şi de întuneric,
de somn şi de trezie – avea să cadă la diferite ore în fiecare Zi Nouă. Însă
care ar fi problema? Deja, am argumentat eu, multe dintre oraşele
moderne funcţionează după un program continuu. Iar cât priveşte
aspectele umane, o simplă ţinere a calendarului nu reprezintă o
aptitudine dificil de dobândit; cu ajutorul unor înregistrări
corespunzătoare. Cineva n-ar trebui să planifice perioadele de somn şi de
trezie cu mai mult de câteva zile în avans.
În sfârşit, am propus că ar trebui să anticipăm ziua în care
conştiinţa omenească va trece dincolo de grijile mundane ale secolului al
XIX-lea, şi să ne gândim cum ar putea sta lucrurile în vremea când
gândirea noastră se va întinde pe zeci de milenii. Am preconizat un nou
Calendar Cosmologic, bazat pe precesiunea echinocţiilor – adică oscilaţia
lentă a axei planetei noastre, sub influenta gravitaţională neuniformă a
Soarelui şi a Lunii – un ciclu care durează douăzeci de milenii. Cu un
astfel de An Mare, ne-am putea măsura destinul în termeni precişi şi
lipsiţi de ambiguitate, acum şi pentru toată vremea ce avea să vină.
Asemenea rectificări, am argumentat eu, urmau să aibă o valoare
simbolică ce depăşea cu mult aspectele sale practice – urmau să
constituie un mijloc potrivit de a marca zorii unui nou secol – căci aveau
să servească drept veste pentru toţi oamenii că noua Eră a Gândirii
Ştiinţifice începuse.
Inutil să spun, dar contribuţiile mele n-au fost luate în seamă, cu
excepţia unor reacţii licenţioase, pe care am decis să le ignor, în anumite
părţi ale presei populare.
În orice caz, după toate acestea, am abandonat încercările de a
confecţiona un cronometru bazat pe calendar şi m-am întors la simpla
numărare a zilelor. Am avut dintotdeauna mintea deprinsă cu cifrele, aşa
că nu mi s-a părut dificil să transform, mental, evidenţa pe zile a
cadranelor mele în ani. În prima călătorie ajunsesem până în ziua
292495934, care – după transformările pentru ani bisecţi – se dovedise a
fi o dată în anul 802701. Acum, ştiam eu, trebuia să călătoresc până ce
cadranele aveau să indice ziua 292495940 – ziua exactă în care o
pierdusem pe Weena şi o mare parte din respectul de sine, în văpăile
acelui codru!
Locuinţa mea se aflase într-o zonă rezidenţială înălţată, amplasată
pe Petersham Road – acea parte care se întindea sub Hill Rise, un pic
mai sus de râu. Acum, după ce casa îmi fusese de mult demolată, mă
găseam pe panta dealului, sub cerul liber. Costişa Dealului Richmond se
ridica în spatele meu, ca o masă învăluită în timpul geologic. Copacii
înfrunzeau şi se transformau în cioturi, vieţile lor lungi de secole fiind
cuprinse în numai câteva bătăi ale inimii mele. Tamisa era un brâu de
lumină argintie, netezit de parcursul meu prin timp, şi îşi croia o nouă
albie: parcă se frământa prin peisaj ca un enorm vierme leneş. Noile
clădiri apăreau ca palele de fum: unele dintre ele chiar explodară în jurul
meu, pe locul fostei mele case. Aceste construcţii mă uimeau prin
dimensiunile şi eleganţa lor. Podul Richmond din zilele mele dispăruse
de mult, însă am observat o nouă punte arcuită, având poate o milă10
lungime, ce se avânta dantelată, fără piloni de susţinere, prin văzduh, pe
deasupra Tamisei; apoi mai erau turnurile ce străpungeau cerul
pâlpâitor, susţinând enorme greutăţi pe gâturile lor zvelte. M-a bătut
gândul să-mi iau Kodakul şi să încerc să fotografiez aceste fantasme,
însă ştiam că nălucile aveau să fie prea puţin expuse pentru a fi posibil
ca vreo imagine să fie înregistrată – aşa diluate cum erau din pricina
călătoriei în timp. Tehnologiile arhitecturale ce se vedeau acolo îmi
păreau la fel de mult dincolo de posibilităţile secolului al XIX-lea, precum
fuseseră marile catedrale gotice pentru romani ori elini. De bună seamă,
mi-am zis eu. În această epocă a viitorului, omul a dobândit ceva
libertate din strânsoarea neobosită a gravitaţiei; altminteri, cum ar fi
putut aceste semeţe edificii să fie înălţate pe cer?
Însă nu trecu mult timp până ce marele arc peste Tamisa să
devină pătat cu maro şi verde, culorile vieţii distructive şi obraznice, şi –
într-o clipită, mi se păru mine – să se surpe de la mijloc, rămânând
numai două cioturi goale pe ţărmuri. Asemenea tuturor creaţiilor umane,
am înţeles eu, până şi aceste măreţe structuri erau himere sortite
trecerii. În comparaţie cu răbdarea htoniană a pământului.
Mă cuprinse o extraordinară senzaţie de desprindere faţă de lume,
o înstrăinare pricinuită de călătoria mea prin timp. Mi-am amintit de
curiozitatea şi entuziasmul pe care le nutrisem atunci când rătăcisem
pentru întâia oară prin aceste visuri ale arhitecturii viitoare; mi-am
amintit de scurtele mele speculaţii înflăcărate cu privire la realizările
seminţiilor umane ce aveau să vie. Acum, gândeam diferit; acum ştiam
că, în ciuda acestor glorioase izbânzi, umanitatea urma să se
prăbuşească inevitabil, sub inexorabila presiune a evoluţiei, în decadenţa
şi degradarea Eloilor şi a Morlocilor.
Am fost frapat de măsura în care noi, oamenii, ignorăm, sau
alegem să ignorăm, curgerea timpului însuşi. Cât de scurte ne sunt
vieţile şi cât de deşarte evenimentele care ne măgulesc egourile mărunte,
dacă sunt suprapuse pe perspectiva marii acţiuni plastice a Istoriei!
Suntem mai puţin decât efemeridele, nevolnici în faţa forţelor de
nestăvilit ale geologiei şi evoluţiei – forţe care acţionează implacabil, şi
totuşi atât de lent încât, zi după zi, nici măcar nu ne dăm seama de
existenţa lor!
2. O nouă viziune.
Am trecut repede de Era Construcţiilor Măreţe. Noi case şi palate,
mai puţin ambiţioase, dar totuşi imense, licăriră la existenţă în jurul
meu, toate pe lângă valea Tamisei, şi căpătară o anumită opacitate în
ochii călătorului temporar, ce vine o dată cu longevitatea. Arcul soarelui,
legănându-se pe bolta de un albastru-închis între cele două extreme de
solstiţiu, părea să fi devenit mai strălucitor, iar o undă verde se răspândi
pe Dealul Richmond, punând stăpânire pe sol şi trimiţând în surghiun
nuanţele cafenii şi albe ale iernii. Încă o dată, am pătruns în acea epocă
în care climatul Pământului fusese modificat în beneficiul Umanităţii.
Priveam spre un peisaj redus de viteza mea la un tablou static;
numai fenomenele cu durata de viaţă cea mai mare se agăţau de timp
suficient pentru a fi înregistrate de privirea mea fugară. Nu vedeam nici
un om, nici un animal, nici măcar trecerea unui nor. Eram suspendat
într-o stranie nemişcare. De n-ar fi fost fâşia solară ce oscila şi albastrul
adânc şi nefiresc al zilei-noapte din văzduh, aş fi putut foarte bine să
consider că stau singur într-un parc de la sfârşitul verii.
Dacă dădeam crezare cadranelor mele, străbătusem mai puţin de o
treime din marea mea călătorie – deşi trecuse un sfert de milion de ani
de la propriul meu secol familiar – şi totuşi, mi se părea mie, epoca în
care omul zidea pe Pământ deja luase sfârşit. Planeta fusese
transformată în acea grădină în care cei ce aveau să devină Eloi îi trăiau
vieţile lor deşarte şi meschine; şi deja, ştiam eu, proto-Morlocii fuseseră
pesemne întemniţaţi sub scoarţa terestră şi chiar în acele momente
trebuie că îşi săpau enormele lor hrube, înţesate de maşini. Puţine aveau
să se schimbe pe parcursul intervalului de o jumătate de milion de ani
pe care încă îl aveam de traversat, cu excepţia degradării tot mai mari a
Umanităţii şi a identităţii victimelor a milioane de tragedii minuscule şi
groaznice care defineau de-acum condiţia umană…
Însă – am observat eu, alungându-mi din minte aceste reflecţii
sumbre – exista totuşi o schimbare, care încetul cu încetul deveni
evidentă în peisaj. Mă cuprinse tulburarea, dincolo de cea pricinuită de
legănarea obişnuită a Maşinii Timpului. Ceva era diferit – poate ceva în
legătură cu lumina.
Stând în şa, m-am uitat atent la arborii-năluci, la pajiştile plate de
lângă Petersham, la cotul răbdătoarei Tamise.
Apoi mi-am ridicat chipul către văzduhurile netezite de timp şi, în
cele din urmă, mi-am dat seama că banda solară staţiona pe boltă.
Pământul se învârtea încă pe axa sa suficient de rapid încât să împrăştie
pe cer mişcarea astrului nostru şi să facă invizibile stelele ce îl
înconjurau, dar panglica de lumină a Soarelui nu mai oscila între
solstiţii: era constantă şi nemişcată, de parcă ar fi fost o construcţie din
beton.
Greaţa şi senzaţia de vertij îmi reveniră în grabă. Am fost nevoit să
mă agăţ de şinele maşinii şi am înghiţit un nod care mă sufoca,
luptându-mă să redobândesc controlul asupra propriului meu trup.
Îmi este greu să comunic impactul acestei simple modificări a
împrejurimilor asupra mea! Mai întâi, am fost izbit de temeritatea
desăvârşită a ingineriei presupuse de eliminarea ciclului sezonal.
Anotimpurile Pământului se datorau înclinaţiei axului de rotaţie al
planetei faţă de planul orbitei sale în jurul soarelui. Pe Pământ, se părea,
nu aveau să mai existe anotimpuri. Iar asta nu putea însemna decât că
înclinaţia axială a planetei fusese corectată.
Am încercat să-mi dau seama cum s-ar fi putut realiza acest lucru.
Oare ce maşini giganteşti fuseseră pesemne instalate la poli? Oare ce
măsuri fuseseră luate pentru a exista siguranţa că scoarţa terestră nu
avea să se cutremure şi să se sfărâme în decursul procesului? Poate
fusese utilizat un grandios dispozitiv magnetic, care manipulase miezul
topit şi magnetic al planetei.
Însă nu doar amploarea acestei modificări planetare mă tulbura; şi
mai terifiant era faptul că nu observasem această regularizare a
anotimpurilor în decursul primei mele călătorii în timp. Cum de era
posibil să fi trecut cu vederea o asemenea prefacere imensă şi profundă?
Am o pregătire ştiinţifică, la urma urmei; menirea mea este să observ.
Mi-am frecat faţa şi am privit fix înspre panglica solară ce atârna
în văzduh, sfidându-mă şi făcându-mă să cred în lipsa ei de mişcare.
Strălucirea sa îmi înţepă ochii şi am avut impresia că banda devenea şi
mai luminoasă. La început, m-am întrebat dacă asta era numai în
închipuirea mea ori vreo tulburare a vederii. Mi-am plecat capul, ameţit,
ştergându-mi lacrimile cu mâneca hainei şi clipind pentru a scăpa de
şirurile de puncte arzătoare din ochi.
Nu sunt nici primitiv, nici laş – dar, cu toate acestea, stând acolo
în şa, în faţa dovezilor de netăgăduit ale măreţelor înfăptuiri ale
oamenilor din viitor, mă simţeam ca un sălbatic cu goliciunea vopsită şi
oase în păr, făcându-se mic înaintea zeilor din cerul ţipător. Mă cuprinse
o teamă profundă pentru propria mea sănătate mentală ce se zguduia
din străfundurile conştiinţei, dar m-am agăţat de credinţa că – cine ştie
cum – pur şi simplu nu observasem acest incredibil fenomen astronomic,
în timpul primei mele treceri prin aceşti ani. Căci singura ipoteză
alternativă mă îngrozea până în adâncurile sufletului: nu eu fusesem cel
care se înşelase în vremea primei mele călătorii, deoarece pe-atunci
regularizarea axei Pământului nu avusese loc – cursul Istoriei înseşi se
schimbase.
Forma cvasieternă a pantei dealului rămase nealterată –
morfologia străvechiului ţinut fiind neafectată de aceste lumini ce
evoluau pe bolta cerească – însă puteam să observ că, acum, mareea de
verdeaţă ce acoperise pământul se retrăsese, sub constanta lumină
orbitoare a soarelui mai arzător.
Am devenit conştient acum de licărul îndepărtat de deasupra
capului meu şi m-am uitat în sus, ţinând mâna streaşină la ochi.
Pâlpâirea pro venea, de la banda solară de pe cer – sau de la ceea ce
fusese banda solară – deoarece mi-am dat seama că, într-un fel
necunoscut, eram iarăşi capabil să disting mişcarea de ghiulea a
Soarelui care zbura prin ceruri în periplul său diurn; mişcarea încetase
să mai fie atât de rapidă încât să n-o pot urmări, iar succesiunea
nopţilor şi zilelor producea licărirea pe care o vedeam.
La început, am socotit că, pesemne, maşina mea încetinea, însă în
clipa în care am aruncat o privire la cadrane, am observat că
indicatoarele se roteau pe discuri cu tot atâta râvnă ca şi înainte.
Uniformitatea gri-sidefie a luminii se dizolvă, iar alternanţa
fâlfâitoare a zilei cu noaptea deveni evidentă. Soarele luneca pe boltă,
încetinind tot mai mult cu fiecare traiectorie arcuită – fierbinte,
strălucitor şi galben – iar în curând am înţeles că arzătorul astru avea
nevoie de mai multe secole pentru a realiza o revoluţie pe bolta
Pământului.
 În cele din urmă, Soarele se opri complet; se odihnea deasupra
orizontului vestic, fierbinte, necruţător şi neschimbat. Rotaţia
Pământului fusese încetinită: acum, planeta se învârtea cu aceeaşi faţă
întoarsă perpetuu către Soare!
Savanţii secolului al XIX-lea preziseseră că, într-o bună zi,
influenţele de maree ale Soarelui şi ale Lunii vor face ca Pământul să
rămână cu o emisferă îndreptată către Soare, exact aşa cum Luna era
silită să rămână cu o faţă orientată spre Pământ. Asistasem personal la
acest fenomen, în timpul primei mele explorări a viitorului, însă era o
posibilitate ce nu avea să survină de-a lungul multor milioane de ani. Şi
totuşi mă găseam acolo, cu puţin peste jumătate de milion de ani în
viitor, descoperind un Pământ imobil!
Încă o data, mi-am dat eu seama, vedeam mâna umană la lucru –
degetele coborâtorilor din maimuţă, întinzându-se peste veacuri cu forţa
zeilor. Nemulţumit de modificarea înclinaţiei lumii acesteia, omul
încetinise rotaţia Pământului, alungând, în cele din urmă, străvechiul
ciclu al zilei şi nopţii.
M-am uitat în jur, către noul deşert al Angliei. Pământul fusese
curăţat de iarbă, rămânând la vedere un lut crăpat. Din loc în loc,
puteam să observ licărirea vreunui arbust îndrăzneţ – semănând puţin la
formă cu un măslin – ce se lupta să supravieţuiască sub Soarele
nemilos. Puternica Tamisă, care migrase poate o milă prin câmpie, se
subţie între ţărmurile sale, până ce nu i-am mai putut zări sclipirea
undelor. N-am avut deloc impresia că aceste schimbări izbutiseră să
amelioreze regiunea: măcar lumea Morlocilor şi Eloilor păstrase
trăsăturile esenţiale ale ţinuturilor rurale engleze, cu verdeaţă şi apă din
belşug; privind retrospectiv, efectul fusese mai degrabă ca şi când
Insulele Britanice ar fi fost remorcate până la Tropice.
Mi-am imaginat sărmana planetă, cu o faţă orientată perpetuu
spre Soare, iar cealaltă ascunsă. În zona mediană a regiunii iluminate
permanent, la Ecuator, trebuie că era suficient de dogoritor, încât să
fiarbă carnea pe oasele unui om, iar aerul, pesemne, evada din partea
supraîncălzită în viteză, dând naştere unor vânturi teribile, spre emisfera
mai rece, pentru ca acolo să îngheţe într-o zăpadă de oxigen şi azot,
deasupra oceanelor ferecate sub gheaţă. Dacă aş fi oprit maşina acum,
probabil că aş fi fost dat peste cap într-o clipită de acele vijelii
năprasnice, ultimele răsuflări ale plămânilor planetei! Procesul se putea
opri numai atunci când jumătatea luminată avea să fie pârjolită, lipsită
de aer şi pustiită de viaţă, iar partea întunecată avea să fie îngropată sub
o carapace subţire de aer îngheţat.
Cu oroare crescândă, mi-am dat seama că nu puteam să mai revin
acasă! Deoarece, pentru a mă întoarce, mai întâi trebuia să opresc
maşina, iar dacă aş fi făcut acest lucru, aş fi fost aruncat precipitat pe
un tărâm al vidului şi al căldurii mistuitoare, la fel de sterp ca suprafaţa
Lunii. Însă oare să îndrăznesc că continui către viitorul necunoscut şi să
sper că undeva în adâncurile timpului aveam să dau peste o lume unde
puteam trăi?
Acum eram sigur că se petrecuse ceva foarte greşit cu percepţiile
sau cu amintirile mele asupra călătoriei în timp. Căci, dacă de-abia era
de conceput pentru mine ca în primul meu periplu temporal să fi pierdut
alungarea anotimpurilor – deşi îmi venea anevoie să cred – nu puteam
accepta că eşuasem în a remarca încetinirea rotaţiei Pământului.
Nu putea exista nici o îndoială: călătoream prin nişte evenimente
care difereau masiv de acelea la care asistasem în primul meu voiaj.
De la natură sunt o persoană cu înclinaţii către reflecţie, iar în
genere nu duc niciodată lipsă de o ipoteză inventivă sau chiar de două;
însă, în acel moment, şocul meu era atât de mare încât nu mai eram în
stare să raţionez – ca şi cum trupul încă mi se prăbuşea prin timp, iar
creierul fusese lăsat în urmă, undeva în trecutul cleios. Cred că mai
devreme avusesem o pojghiţă de curaj, o faţadă generată de judecata
complezentă că, deşi mă aruncam în pericol, cel puţin era un pericol cu
care mă confruntasem înainte. Acum însă nu aveam nici cea mai vagă
idee despre ceea ce mă pândea pe aceste coridoare ale timpului!
În vreme ce mă chinuiau aceste gânduri sinistre, am conştientizat
schimbările continue de pe firmament – de parcă dezmembrarea ordinii
fireşti a lucrurilor n-ar fi mers suficient de departe! Soarele devenea din
ce în ce mai arzător. Şi – mi-a venit greu să fiu sigur, fiindcă strălucirea
era atât de puternică – acum aveam impresia că însăşi forma astrului se
modifica. Se lăţea pe cer, transformându-se într-un crâmpei eliptic de
lumină. M-am întrebat dacă nu cumva Soarele fusese făcut să se
învârtească mai repede, astfel că începuse să se aplatizeze din pricina
rotaţiei…
Iar apoi – a fost ceva extrem de brusc – Soarele explodă.
3. În întuneric.
Fuioare de lumină erupseră din polii astrului, ca nişte imense
artificii. Pe parcursul câtorva dintre bătăile inimii mele. Soarele se
înconjură într-o manta arzătoare. Căldura şi lumina căzură cu forţe
înnoite pe Pământul pustiit.
Am ţipat şi mi-am îngropat faţa în palme, dar încă puteam să
desluşesc strălucirea înteţită a Soarelui, pătrunzând chiar şi prin carnea
degetelor mele şi reflectându-se pe nichelul şi alama Maşinii Timpului.
Apoi, la fel de brusc cum începuse, furtuna de foc încetă – în jurul
Soarelui se închise un fel de carapace, ca şi cum o gigantică Gură ar fi
înghiţit astrul – iar eu am fost cufundat în beznă!
Mi-am dat palmele la o parte şi m-am trezit într-o întunecime
deplină, incapabil să disting ceva, deşi petele pricinuite de lumina
orbitoare încă îmi jucau prin faţa ochilor. Puteam să simt şaua tare a
Maşinii Timpului dedesubt, şi, când m-am întins în faţă, am dat de
sticlele micilor mele cadrane; iar maşina încă trepida pe măsură ce
continua să străpungă timpul. Am început să mă întreb – să mă tem –
dacă nu cumva îmi pierdusem vederea!
Disperarea se acumula în mine, mai neagră decât întunericul
exterior. Oare era hărăzit ca a doua mea măreaţă aventură în timp să ia
sfârşit atât de curând, atât de înjositor? Am întins mâna, bâjbâind, după
manetele de comandă, în timp ce creierul meu înfierbântat începu să
ticluiască planuri cum să sparg geamurile cronometrelor şi, pe pipăite,
poate, să-mi croiesc drumul către casă.
Iar apoi am descoperit că nu eram orb: zăream, totuşi, ceva.
Din anumite puncte de vedere, acesta era cel mai bizar aspect al
călătoriei de până acum – atât de bizar, încât la început am fost mult
dincolo de frică.
Mai întâi, am remarcat o luminiţă în beznă. Era o strălucire
nedesluşită, difuză, aducând cu un răsărit de soare, însă atât de firavă,
încât nu eram sigur dacă nu cumva ochii mei vătămaţi îmi jucau vreo
festă. Aveam impresia că puteam să zăresc stelele, peste tot în jurul
meu, dar erau atât de slabe, cu lumina diminuată, de parcă ar fi fost
văzute printr-un vitraliu neguros.
Iar acum, în lucoarea stinsă, am izbutit să observ că nu eram
singur.
Creatura stătea la câţiva iarzi11 în faţa Maşinii Timpului – ori, mai
degrabă, plutea în aer, fără vreun punct de susţinere. Era o minge de
carne: ceva aducând cu un cap care levita, măsurând patru picioare12 în
diametru, cu două fascicule de tentacule care se bălăbăneau către
pământ ca nişte degete groteşti. Gura îi era un plisc cărnos şi, din câte
puteam distinge eu, arătarea nu avea nări. Am observat acum că ochii
făpturii – doi la număr, mari şi întunecaţi – erau omeneşti. Se părea că
scotea un soi de zgomot – un murmur adânc, precum un râu – şi mi-am
dat seama, cu un fior de teamă, că acesta era exact sunetul pe care îl
auzisem ceva mai devreme în cursul expediţiei, ba chiar şi în prima mea
aventură în viitor.
Oare această făptură – acest Observator, cum l-am denumit – mă
însoţise, nevăzută, în ambele mele expediţii prin timp?
Pe neaşteptate, se năpusti spre mine. Se ridică ameninţătoare, la
nu mai mult de un iard de chipul meu!
Am fost descumpănit, în cele din urmă. Am izbucnit în ţipete şi,
fără a ţine seama de consecinţe, am apăsat pe manetă.
Maşina Timpului se dădu peste cap – Observatorul dispăru – iar eu
am zburat prin aer!
Am rămas fără simţire: pentru câtă vreme, nu ştiu. Mi-am revenit
încetul cu încetul, pomenindu-mă cu faţa lipită de o suprafaţă aspră şi
nisipoasă. Mi-am închipuit că simt o răsuflare fierbinte în ceafă – o
şoaptă, o atingere de păr moale pe obraz – însă, când am gemut şi am
dat să mă ridic în picioare, aceste senzaţii dispărură.
Eram cufundat într-un întuneric de smoală. Nu-mi era nici cald,
nici frig. Stăteam jos, pe o suprafaţă dură şi nisipoasă. În aerul liniştit se
simţea un iz de stătut. Capul mă durea din pricina căzăturii de care
avusesem parte şi îmi pierdusem pălăria.
Mi-am întins braţele şi am început să pipăi în jurul meu. Spre
marea mea uşurare, am fost răsplătit aproape instantaneu de o ciocnire
uşoară cu un maldăr de fildeş şi de alamă: era Maşina Timpului,
azvârlită ca şi mine în pustiul întunecat. Am apucat-o cu ambele braţe şi
i-am cercetat şinele şi ştifturile. Era răsturnată, iar în beznă nu puteam
să-mi dau seama dacă suferise stricăciuni.
Aveam nevoie de lumină. Am început să bâjbâi după nişte
chibrituri din buzunarul meu – doar ca să aflu că acolo nu era niciunul;
ca un nătâng afurisit, băgasem întreaga rezervă în raniţă! O clipă m-a
copleşit panica, însă am izbutit să o reprim. Apoi m-am ridicat în
picioare, tremurând din tot corpul, şi m-am îndreptat către Maşina
Timpului. Am umblat pe orbecăite, căutând între şinele îndoite până ce
am descoperit raniţa, încă pusă bine sub şa. Nerăbdător, am deschis
bagajul şi am scotocit prin el. Am dat peste două cutii de chibrituri şi le-
am îndesat în buzunarele hainei; apoi am scos un băţ şi l-am aprins de
cutie.
Se vedea un chip, exact în faţa mea, la nici două picioare
depărtare, lucind în aura de lumină a chibritului: am zărit o piele
albicioasă, părul bălai, care curgea de pe o ţeastă, şi nişte ochi mari, de
un cenuşiu-roşcat.
Creatura scoase un urlet bizar, bolborosit, după care dispăru în
bezna de dincolo de strălucirea luminii mele.
Era un Morloc!
Chibritul arse până ce îmi fripse degetele, aşa că l-am aruncat; am
scotocit după altul, în spaima mea aproape scăpând pe jos preţioasa
cutie.
4. Noaptea cea Neagră.
Mirosul tăios de sulf al chibriturilor îmi umplu nările şi m-am
retras cu spatele pe suprafaţa nisipoasă până ce coloana mi se lipi de
barele de alamă ale Maşinii Timpului. După câteva minute în care m-am
lăsat pradă terorii, am avut prezenţa de spirit să recuperez o lumânare
din raniţă. Am ţinut-o în apropierea chipului meu şi am privit fix în
flacăra gălbuie, neluând seama la ceara fierbinte care mi se scurgea pe
degete.
Treptat, am început să desluşesc o anume alcătuire a lumii
înconjurătoare. Puteam să văd alama răsucită şi cuarţul Maşinii
Timpului, ce fusese răsturnată, şi o formă – precum o statuie mare, sau
o clădire – care se distingea, vagă şi enormă, nu departe de locul în care
mă găseam. Peisajul nu era complet lipsit de surse de lumină. Poate că
Soarele dispăruse, însă în anumite zone de deasupra mea stelele încă
străluceau, deşi timpul le scosese din constelaţiile copilăriei mele. Nu se
vedea nici urmă din prietenoasa noastră Lună.
Într-o parte-a văzduhului, totuşi, nu licărea nici un astru: la est,
înălţându-se deasupra orizontului negru, se afla o elipsă aplatizată,
neîntreruptă de stele, care se întindea pe un sfert din cer. Acesta era
Soarele, ferecat în uimitoarea sa cochilie!
Când mi-am revenit din spaimă, am hotărât că prima mea acţiune
avea să fie aceea de a-mi asigura întoarcerea acasă: trebuia să îndrept
Maşina Timpului – însă nu puteam face asta pe întuneric. Am
îngenuncheat şi am cercetat solul. Nisipul era aspru, cu grăunţe fine. Am
săpat în el cu degetul mare şi am obţinut o gaură nu prea adâncă; am
introdus lumânarea în sfeşnicul improvizat, încrezător că, în câteva
minute, se va topi suficientă ceară pentru a o ţine mai ferm Acum aveam
o sursă constantă de lumină care să-mi călăuzească operaţiile, iar
mâinile îmi erau libere.
Am strâns din dinţi, mi-am tras răsuflarea şi am pornit la luptă cu
greutatea maşinii. Mi-am băgat mâinile şi genunchii sub cadru,
încercând să ridic dispozitivul de la pământ – la construcţia sa ţinusem
seama de rezistenţă, nu de uşurinţa în manipulare – până când a cedat
sub strădaniile mele şi s-a răsturnat pe dos. O bară de nichel îmi lovi
umărul, destul de dureros.
Mi-am odihnit mâna pe şa şi am simţit locul în care suprafaţa din
piele fusese zgâriată de nisipul acestui nou viitor. M-am întins în
întunericul propriei mele umbre şi am pipăit cu degete ezitante
cronometrele – un geam fusese spart, însă cadranul în sine părea în
stare de funcţionare – şi cele două manete albe care mă puteau duce
acasă. Când am atins cadranele, maşina prinse să zvâcnească precum o
fantomă, aducându-mi aminte că ea – la fel ca şi mine – nu aparţinea
acestui timp: că în orice clipă, după cum alegeam, trebuia doar să mă
sui în dispozitivul meu pentru a mă întoarce la adăpostul anului 1891,
fără alt risc decât acela de a-mi şifona un pic orgoliul.
Am ridicat lumânarea din suportul ei de nisip şi am ţinut-o
deasupra cadranelor. Era, am descoperit eu, ziua 239354634: aşadar –
am estimat – mă găseam în anul de graţie 657208. Pesemne că
închipuirile mele nebuneşti despre mutabilitatea trecutului şi a viitorului
erau corecte; căci întunecata coastă de deal pe care mă găseam era
amplasată în timp la o sută cincizeci de milenii înainte de naşterea
Weenei, şi nu îmi puteam imagina vreo modalitate în care acea lume-
grădină luminată de Soare s-ar putea dezvolta din această obscuritate
desăvârşită!
În îndepărtata mea copilărie, îmi amintesc că tatăl meu mă amuza
cu o jucărie magică primitivă ce se numea „Imaginea dizolvată”. Nişte
picturi colorate grosolan erau proiectate pe un ecran prin intermediul
unui montaj binocular de lentile. Mai întâi, era proiectată o imagine de
lentila dreaptă a drăcoveniei; apoi, lumina se schimba înspre partea
stângă, aşa că imaginea proiectată din dreapta se estompa, în vreme ce
cealaltă creştea în strălucire. Copil fiind, eram tare mirat de modul în
care o realitate limpede se transforma într-o nălucă, pentru a fi înlocuită
de acea formă care, la început, se văzuse doar ca un contur. Existau
acele momente surprinzătoare în care cele două imagini se aflau în
echilibru deplin, şi era greu să determini care detalii se intensificau şi
care se estompau din realitate, sau dacă vreo parte a ansamblului de
imagini era cu adevărat „reală”.
Astfel, în vreme ce stăteam în acel ţinut întunecat, am simţit că
descrierea temeinică a lumii, pe care mi-o construisem pentru mine
însumi, devenea înceţoşată şi vagă, pentru a ceda locul numai
scheletului gol al unui succesor, cu mai multă confuzie decât claritate!
Divergenţa celor două istorii gemene la care fusesem martor – în
primul caz, realizarea lumii paradisiace a Eloilor; în cel de-al doilea,
dispariţia Soarelui şi formarea acestui deşert planetar – era de neînţeles
pentru mine. Oare era posibil ca mai întâi evenimentele să se petreacă,
iar apoi să nu se petreacă”?
Mi-am amintit cuvintele lui Toma d'Aquino13, potrivit căruia
„Dumnezeu nu poate desface nimic din ceea ce a trecut şi care n-ar fi
trebuit să fie. Este mai imposibil decât trezirea morţilor…” Aşa crezusem
şi eu! Nu-s chiar o persoană care să se omoare după speculaţiile
filosofice, însă considerasem că viitorul reprezintă o extensie a
trecutului: stabil şi imuabil, până şi pentru Dumnezeu – şi cu siguranţă
pentru mâna omului. Viitorul, în mintea mea, aducea cu o enormă
încăpere, fixă şi statică. Iar printre mobilele viitorului, Maşina Timpului
mă putea purta. Pentru a explora.
Acum însă, se părea, descoperisem că exista posibilitatea ca
viitorul să nu fie un lucru de neclintit, ci ceva schimbător! Dar, dacă aşa
era, am cugetat eu, atunci oare ce sens putea fi atribuit vieţii oamenilor?
Chiar şi înainte îmi venea destul de greu să îndur gândul că toate
realizările unei persoane urmau să devină insignifiante, mâncate de timp
– iar eu, dintre toţi oamenii, ştiam asta prea bine – însă măcar o
persoană avea întotdeauna sentimentul că momentele sale, lucrurile pe
care le iubise existaseră cândva. Dar, dacă Istoria era capabilă de
această alterare şi ştergere deplină, atunci oare ce valoare posibilă putea
fi conferită oricăreia dintre activităţile umane?
Reflectând asupra acestor posibilităţi uluitoare, m-am simţit de
parcă consistenţa gândurilor şi soliditatea concepţiei mele asupra lumii
s-ar fi topit. Priveam fix spre flacăra lumânării, căutând să disting forma
unei noi înţelegeri.
 Încă nu eram înfrânt, am hotărât eu; teama mea se domoli, iar
mintea îmi rămase energică şi viguroasă. Aveam să explorez această
lume bizară şi să fac ce fotografii puteam cu Kodakul meu, după care
urma să mă întorc în 1891. Acolo, filosofii mai buni decât mine puteau
să-şi frământe creierii cu enigma celor două viitoruri care se excludeau
reciproc.
M-am aplecat peste barele Maşinii Timpului, am deşurubat micile
manete care aveau să mă lanseze prin timp şi le-am pus la adăpost în
buzunar. Apoi am început să bâjbâi, până ce am dat peste forma solidă a
vătraiului meu, aflat în acelaşi loc în care îl lăsasem în structura maşinii.
L-am apucat de mânerul gros şi l-am cântărit în mână. Încrederea mea
crescu atunci când m-am imaginat sfărâmând câteva ţeste moi de
Morloci cu acest produs al meşteşugurilor primitive. Am introdus
vătraiul într-un inel de la curea. Atârna acolo un pic incomod. Însă
extrem de liniştitor, amintind – cu greutatea şi robusteţea sa – de casă şi
de propriul meu şemineu.
Mi-am ridicat lumânarea în aer. Statuia, sau clădirea fantomatică,
pe care o observasem în apropierea maşinii, intră într-o lumină
tremurătoare. Într-adevăr, reprezenta un soi de monument – o colosală
figură tăiată în piatră albă. Greu de distins în flacăra pâlpâitoare a
lumânării.
Am pornit către monument. În timp ce făceam acest lucru, am
avut senzaţia că zăresc o pereche de ochi cenuşii-roşietici lărgindu-se şi
o spinare albă care se îndepărtă tremurândă pe suprafaţa nisipoasă, cu
un lipăit de picioare goale. Mi-am odihnit mâna pe vătraiul de alamă,
care îmi atârna la curea, şi mi-am continuat drumul.
Statuia stătea pe un piedestal ce părea a fi din bronz, decorat cu
plăci filigranate, în relief. Piedestalul era murdărit, ca şi cum ar fi fost
atacat de o cocleală de mult uscată. Statuia însăşi era din marmură
albă, iar dintr-un trup leonin porneau nişte aripi enorme, ce păreau a
pluti deasupra mea M-am întrebat dacă acele lespezi mari de piatră erau
susţinute, căci nu puteam să remarc nici o structură de sprijin. Poate că
exista vreun schelet de metal, mi-am zis eu – sau poate că unele
elemente ale acelei îmblânziri a gravitaţiei, pe care o teoretizasem ca
ipoteză în ultimul meu periplu prin Era Construcţiilor Măreţe, subzistau
în această epocă dezolantă. Chipul namilei de marmură era uman şi
îndreptat către mine; am avut impresia că acei ochi goi de piatră mă
urmăreau şi că pe buzele deteriorate de vreme se citea un zâmbet,
sardonic şi crud…
Cu un fior, am recunoscut această construcţie; dacă n-ar fi fost
teama de Morloci, aş fi izbucnit în strigăte provocate de fericirea întâlnirii
cu ceva familiar! Acesta era monumentul căruia ajunsesem să-i spun
Sfinxul-cel-Alb – o construcţie pe care o cunoscusem, în fiecare aspect,
în timpul primului meu zbor în viitor. Era ca şi cum salutam un vechi
prieten!
Am dat un ocol pantei nisipoase, învârtindu-mă pe lângă maşină şi
aducându-mi aminte ce se întâmplase.
Această zonă constituise o pajişte, înconjurată de rododendroni
liliachii şi purpurii – acei arbuşti care îşi ninseseră inflorescenţele peste
mine într-o grindină care mă întâmpinase la prima mea sosire. Iar
profilându-se deasupra tuturor lucrurilor, la început nedesluşită în acea
călătorie, se găsise impozanta formă a acestui Sfinx.
Ei bine, iată-mă din nou acolo, cu o sută cincizeci de mii de ani
înaintea acelei date. Arbuştii şi pajiştea dispăruseră – şi nu aveau să mai
apară niciodată, bănuiam eu. Grădina însorită cedase locul acestui
deşert sinistru şi întunecat, iar acum fiinţa numai în tainiţele minţii
mele. Însă Sfinxul era aici, rezistent precum însăşi viaţa şi aproape
indestructibil, se părea.
Am pipăit plăcile de bronz de pe piedestalul statuii, nutrind un
sentiment ce aducea cu afecţiunea. Cumva, existenţa Sfinxului, dăinuind
din precedenta mea vizită, mă asigură că nu îmi închipuiam toate
întâmplările, că nu fusesem lovit de nebunie în vreun cotlon întunecos al
căminului meu din 1891! Toate acestea erau reale din punct de vedere
obiectiv şi – fără îndoială, ca şi restul Creaţiei – totul se supunea unui
anumit tipar logic. Sfinxul-cel-Alb făcea parte din acest tipar, şi numai
ignoranţa şi mărginirea mea mă împiedicau să văd şi restul său. Eram
copleşit şi mă simţeam plin de hotărârea de a-mi continua explorarea.
Dintr-un imbold de moment, am făcut un ocol până în partea
laterală a piedestalului situată mai aproape de Maşina Timpului şi, la
lumina lumânării, am cercetat placa de bronz cu decoraţiuni de-acolo. În
locul acela, mi-am adus eu aminte. Morlocii – în cealaltă istorie –
deschiseseră baza goală a Sfinxului şi trăseseră Maşina Timpului în
interior, intenţionând să mă prindă în capcană. Venisem la Sfinx cu o
piatră şi lovisem în această placă – exact aici; mi-am trecut degetele
peste decoraţiuni şi am apăsat pe unele dintre modelele tăbliei, deşi fără
rost. Ei bine, acum am găsit acele reliefuri tari şi rotunde sub degetele
mele, de parcă ar fi fost noi. Era straniu să te gândeşti că relieful acelui
ornament nu avea să întâlnească furia pietrei mele de-a lungul câtorva
milenii… ori, poate, niciodată.
Am hotărât să mă îndepărtez de maşină şi să-mi reiau explorarea,
însă prezenţa Sfinxului îmi retrezise sentimentul de groază din vremea în
care pierdusem Maşina Timpului în faţa hoardelor de Morloci. Mi-am
pipăit buzunarul; cel puţin, fără manetele mele, maşina nu putea fi pusă
în funcţiune – însă aceasta nu reprezenta nici o piedică pentru ca acele
făpturi dezgustătoare să se bulucească peste maşină de îndată ce eu
plecam de lângă ea, poate ca să o dezmembreze ori să o fure din nou.
 Iar pe lângă asta, în acest peisaj întunecos, cum puteam evita să
mă rătăcesc? Cum puteam să fiu sigur că aveam să găsesc iarăşi
maşina, o dată ce urma să mă depărtez la ceva mai mult de câţiva iarzi?
Mi-am frământat mintea cu această problemă vreo câteva minute,
dorinţa de a cerceta mai mult luptându-se cu temerile mele Apoi mă
fulgeră o idee. Mi-am deschis raniţa şi am scos lumânările şi batoanele
de camfor. Într-un zor nebun, am introdus aceste obiecte în crevasele din
structura complexă a Maşinii Timpului, am dat un înconjur maşinii şi
am scăpărat chibrituri, până ce fiecare lumânare sau baton era aprins.
M-am îndepărtat de lângă opera mea strălucitoare cu oarece
mândrie. Flăcările lumânărilor scânteiau pe alama şi pe nichelul lustruit,
aşa că Maşina Timpului era luminată precum un ornament de Crăciun.
În acest peisaj întunecat, cu maşina înălţată pe coasta stearpă, urma să
pot vedea farul meu la o distanţă apreciabilă. Cu puţin noroc, flăcările
aveau să-i alunge pe Morloci – sau dacă nu, urma să observ de îndată
slăbirea lor şi să dau fuga înapoi, pentru a mă arunca în luptă.
Am apucat cu degetele mânerul greu al vătraiului. Cred că o parte
din mine nădăjduia să se întâmple aşa ceva; mă furnicară mâinile când
mi-am adus aminte de senzaţia bizară şi moale a pumnilor mei izbind în
chipurile Morlocilor!
În orice caz, acum eram gata de expediţie. Mi-am luat Kodakul, am
aprins o mică lampă cu petrol şi mi-am croit drum pe deal, oprindu-mă
la fiecare câţiva paşi pentru a mă asigura că Maşina Timpului stătea
netulburată.
5. Puţul.
Mi-am ridicat lampa, însă lumina ei răzbătea doar pe câteva
picioare. Totul era tăcut – nu se auzeau nici suflul vântului, nici susurul
apei, şi m-am întrebat dacă Tamisa mai curgea.
Lipsit de o destinaţie precisă, am decis să mă îndrept către
amplasamentul măreţului palat alimentar pe care mi-l aminteam în
vremurile Weenei. Palatul se găsea la mică depărtare înspre Nord-Vest,
de-a lungul coastei dealului, dincolo de Sfinxul-cel-Alb, iar acesta a fost
drumul pe care l-am străbătut iarăşi – oglindind în Spaţiu, dacă nu în
Timp, primii mei paşi în lumea Weenei.
Când făcusem ultima oară această scurtă călătorie, mi-am adus eu
aminte, sub picioarele mele fusese iarbă – neîngrijită şi netunsă, însă
crescând ordonată, scurtă şi fără buruieni. Acum, nisipul moale şi
grăunţos îmi râcâia ghetele în vreme ce urcam greoi dealul.
Văzul mi se adaptase la această noapte luminată numai de
crâmpeiele de stele, dar, deşi se observau clădiri ce îşi profilau siluetele
pe fundalul cerului, n-am zărit nici o urmă a sălii pe care o căutam. Îmi
aminteam foarte limpede: fusese un edificiu cenuşiu, dărăpănat şi vast,
din piatră roasă de vremuri, cu o intrare ornamentată şi sculptată: iar
când trecusem prin acea arcadă cioplită, micii Eloi, gingaşi şi drăguţi, să
strânseseră în jurul meu cu membrele lor palide şi robele catifelate.
Nu după mult timp am străbătut o distanţă suficientă pentru a-mi
da seama că pesemne depăşisem locul de amplasare al sălii. Evident –
spre deosebire de Sfinx şi de Morloci – palatul de alimentaţie nu
supravieţuise în această Istorie: ori poate că nu fusese niciodată
construit, m-am gândit înfiorat. Poate că umblasem – dormisem şi chiar
mâncasem într-un edificiu fără existenţă!
Drumul mă duse până la un puţ, un detaliu de care îmi aminteam
din cea dintâi plimbare a mea. Exact aşa cum îmi rămăsese în memorie,
structura avea ghizduri din bronz şi era protejată de intemperii de o mică
cupolă delicată, lucrată într-un mod bizar. Se vedea ceva vegetaţie –
neagră precum tuşul la lumina stelelor – adunată în jurul cupolei. Am
studiat toate astea cu oarece spaimă, căci enormele fântâni constituiseră
mijlocul prin care Morlocii se ridicau din hrubele lor infernale în lumea
însorită a Eloilor.
Dinspre gura puţului nu venea nici un sunet. Acest aspect mi se
păru ciudat, căci îmi aduceam aminte că auzisem de la celelalte fântâni
duduitul imenselor motoare ale Morlocilor, din adâncurile cavernelor lor
subterane.
M-am aşezat jos, lângă fântână. Vegetaţia pe care o observasem
părea a fi un soi de licheni; era moale şi uscată la pipăit, dar n-am
cercetat-o mai amănunţit şi nici n-am încercat să-i determin structura.
Mi-am ridicat lampa, intenţionând să trec peste ghizd pentru a vedea
dacă oglindea reflecţia apei; însă flacăra pâlpâi, de parcă s-ar fi găsit
într-un curent puternic, iar eu îngrozit o clipă de perspectiva beznei, am
tras-o înapoi.
Mi-am băgat capul sub cupolă şi m-am aplecat peste buza puţului,
unde am fost întâmpinat de un şuvoi de aer cald şi umed pe chip – ca şi
cum aş fi deschis uşa unei băi turceşti – fapt total neaşteptat în noaptea
aceea zăpuşitoare, dar aridă a viitorului. Am avut impresia că era foarte
adânc, iar la baza îndepărtată a puţului mi se păru că ochii mei obişnuiţi
cu întunericul disting o strălucire roşie. În ciuda aparenţelor, acesta era
total diferit de puţurile primilor Morloci. Nu se vedea nici o urmă a
cârligelor de metal ce ieşeau din perete, menite a-i ajuta pe cei care se
căţărau şi încă nu detectam vreunul dintre zgomotele mecanice pe care
le auzisem înainte. Aveam impresia ciudată, însă de neverificat, că acest
puţ era mult mai adânc decât cele ale Morlocilor scurmători de caverne.
Dintr-o toană, mi-am ridicat Kodakul şi am scos bliţul. Am umplut
jgheabul lămpii cu blitzlichtpulver14, am înălţat aparatul şi am inundat
puţul cu lumina de magneziu. Reflexiile mă orbiră, producând o
strălucire atât de puternică, cum nu mai fusese pe Pământ de când
Soarele fusese acoperit, cu cel puţin o sută de mii de ani mai înainte.
Asta trebuia să-i alunge pe Morloci, dacă nu altceva! Şi am început să
născocesc planuri de apărare în care să conectez bliţul la Maşina
Timpului nesupravegheată, astfel încât pulberea să se aprindă în caz că
vehiculul avea să fie atins.
M-am îndreptat de spate şi mi-am petrecut mai multe minute
încărcând lampa şi declanşând-o la întâmplare înspre coasta dealului
din preajma puţului. Curând, în jurul meu se adună un nor dens de fum
alb şi acru provocat de pulbere. Poate că urma sa am noroc, am reflectat
eu, şi izbuteam să fotografiez pentru uimirea Umanităţii spinarea
vreunui Morloc care o rupea la fugă îngrozit!
Am auzit un hârşâit, încet şi stăruitor, puţin dincolo de ghizdul
fântânii, la nici trei picioare de locul în care mă găseam.
Scoţând un ţipăt, am bâjbâit după vătraiul meu de la curea. Oare
Morlocii se năpustiseră asupra mea, în timp ce visam cu ochii deschişi?
Cu vătraiul în mână, m-am dat înapoi cu precauţie. Hârşâitul
venea dinspre stratul de licheni, mi-am dat seama; era o creatură care se
deplasa agale printre acele plante firave şi întunecate. Nu exista nici un
Morloc acolo, aşa că mi-am lăsat jos vătraiul, şi m-am aplecat asupra
stratului de licheni. Am remarcat o făptură mică, ce aducea cu un crab,
nu mai mare decât palma mea; zgomotul pe care îl auzisem era
scrâşnetul singurului său cleşte supradimensionat pe licheni. Carapacea
crabului îmi părea neagră ca smoala, iar creatura era lipsită de ochi,
aidoma fiinţelor oarbe din abisurile oceanelor.
Aşadar, am reflectat eu în vreme ce urmăream neînsemnata
dramă, lupta pentru supravieţuire continua, chiar şi în această beznă
nocturnă. Mi-am dat seama că nu zărisem nici un semn de viaţă – cu
excepţia formelor Morlocilor – la depărtare de acest puţ, în decursul
întregii mele şederi. Nu sunt biolog, însă îmi părea limpede că prezenţa
acestei arteziene de aer cald şi jilav era sortita să atragă viaţa, aici într-o
lume transformată în deşert, exact aşa cum era atras acest crab
culegător orb de recolta lui de licheni. Am speculat că, pesemne, căldura
venea din străfundurile comprimate ale Pământului, a cărui dogoare
vulcanică, manifestă şi în vremea noastră, nu se diminuase semnificativ
pe parcursul a celor şase sute de mii de ani, iar poate că umezeala
provenea de la pânzele freatice, care încă existau în subsol.
Poate că, am cugetat eu, scoarţa planetei era împânzită cu astfel
de puţuri şi cupole. Însă rostul lor nu era acela de a permite accesul în
lumea din adâncuri a Morlocilor – ca în cealaltă Istorie – ci de a elibera
energiile interne ale Pământului, pentru a încălzi şi umezi atmosfera
acestei planete văduvite de Soarele său; astfel, formele de viaţă care
supravieţuiseră acelei monstruoase prefaceri la care asistasem eu se
adunau acum în jurul acestor arteziene de căldură şi umezeală.
Încrederea îmi spori – faptul că puteam să pricep sensul lucrurilor
reprezenta un tonifiant puternic pentru curajul meu – iar după acea
alarmă falsă provocată de crab, scăpasem de sentimentul de ameninţare
– şi m-am aşezat din nou pe ghizdul fântânii. În buzunar, aveam pipa şi
nişte tutun, aşa că am umplut-o complet şi am aprins-o. Am început să
fac speculaţii despre modul în care această Istorie se diferenţiase de
prima, al cărei martor fusesem. Evident că existaseră o serie de paralele
– şi aici existaseră Morloci şi Eloi – însă dihotomia lor oribilă fusese
soluţionată, în vremurile trecute.
M-am întrebat de ce trebuise să se producă un astfel de conflict pe
viaţă şi pe moarte între rase – căci Morlocii, în felul lor respingător, erau
la fel de dependenţi de Eloi precum Eloii de Morloci, iar întreaga
rânduială avea un soi de stabilitate.
Am întrezărit o cale prin care se putuse întâmpla aşa ceva Morlocii
erau plămădiţi dintr-un aluat uman degenerat, la urma urmei, şi nu stă
în firea omului să fie logic cu astfel de lucruri. Morlocii ştiau, pesemne,
că erau dependenţi de Eloi pentru a supravieţui; trebuie că nutreau milă
şi dispreţ pentru rudele lor îndepărtate, reduse însă la statutul de
cireada. Şi totuşi…
Şi totuşi, ce dimineaţă splendidă constituia scurta viaţă a Eloilor!
Aceste făpturi firave râdeau, cântau şi se drăgosteau pe suprafaţa
planetei prefăcută într-o grădină, în vreme ce Morlocii erau siliţi să
trudească în străfundurile fetide ale Pământului pentru a le oferi Eloilor
cele trebuincioase vieţii lor somptuoase. În mod neîndoios, Morlocii erau
condiţionaţi pentru locul lor în lanţul Creaţiei şi fără îndoială că ar fi
întors spatele cu dezgust luminii solare, apei limpezi şi fructelor Eloilor,
chiar dacă acestea le-ar fi fost oferite… sau poate că nu; în felul lor
mohorât şi viclean, oare nu pizmuiau huzurul Eloilor?
Poate că acea carne a Eloilor devenea amară în gurile putrede ale
Morlocilor, chiar când aceştia muşcau din ea în cavernele lor mizerabile.
Mi i-am închipuit, atunci, pe Morloci – sau o parte dintre ei –
ridicându-se într-o noapte din tunelurile lor de sub pământ şi
năpustindu-se asupra Eloilor cu armele şi braţele lor musculoase. Se
produsese un uriaş Măcel – dar, de data aceasta, nu o vânătoare
disciplinată de carne, ci un asalt crâncen având un unic ţel iraţional:
completa pieire a Eloilor.
Cum trebuie că fuseseră pajiştile şi Palatele alimentare scăldate în
sânge, acele pietre străvechi care răsunau de behăiturile copilăroase ale
Eloilor!
Într-o asemenea confruntare, nu putea exista decât un singur
învingător, de bună seamă. Fragila seminţie a viitorului, cu frumuseţea
ei hectică, de tuberculos, n-ar fi izbutit niciodată să respingă atacurile
organizate ale ticăloşilor Morloci.
Am văzut totul – ori aşa mi-am imaginat! Morlocii, triumfători în
cele din urmă, moşteniseră Pământul. Nemaiavând vreo folosinţă pentru
terenurile-grădini ale Eloilor, le lăsaseră să cadă în paragină; ieşiseră din
subsoluri şi – cine ştie cum – aduseseră cu ei propria lor beznă stigiană
pentru a acoperi Soarele! Mi-am adus aminte cum neamul Weenei se
temea de nopţile cu lună plină – ea le numea „Nopţile Negre” – iar acum,
aveam eu impresia, Morlocii aduseseră suprema Noapte Neagră pentru a
fereca Pământul pe vecie. În cele din urmă. Morlocii îi omorâseră pe
ultimii copii adevăraţi ai Pământului, iar apoi omorâseră Pământul
însuşi.
Aceasta era prima mea presupunere, pe atunci: fantezistă şi
colorată – şi falsă, de la un capăt la altul!
Şi mi-am dat seama, aproape cu un şoc fizic, că, în mijlocul
tuturor acestor speculaţii istorice, uitasem cu desăvârşire să mai arunc
la răstimpuri câte o privire în direcţia Maşinii Timpului abandonate.
M-am sculat în picioare şi am privit peste panta dealului Am
observat de îndată strălucirea aparatului luminat de lumânări – însă
flăcările pe care le aprinsesem licăreau şi se unduiau, ca şi cum în jurul
maşinii s-ar fi mişcat nişte forme opace.
Nu puteau fi decât Morloci!
6. Întâlnirea mea cu Morlocii.
Cu un fior de spaimă – şi. Trebuie să mărturisesc, cu o sete de
sânge care îmi pulsa în ţeastă – Am scos un răcnet, am ridicat vătraiul şi
am pornit apăsat pe drumul de întoarcere. Fără să-mi pese, am aruncat
Kodakul: În spate, am auzit pocnetul slab al sticlei spărgându-se. Din
câte ştiam eu, aparatul acela încă zăcea acolo – dacă mi se permite să
folosesc această frază – abandonat în beznă.
Apropiindu-mă de maşină, am observat că erau într-adevăr
Morloci – poate o duzină – bulucindu-se în jurul vehiculului. Erau când
atraşi, când respinşi de luminile mele, exact ca moliile în jurul
felinarelor. Rămăseseră aceleaşi creaturi asemănătoare maimuţelor, de
care îmi aduceam aminte – poate ceva mai mici – cu părul acela lung şi
bălai pe ţeste şi spinări, cu pielea de un alb bolnăvicios, cu braţe lungi ca
ale cimpanzeilor şi acei obsedanţi ochi cenuşii-roşietici. Urlau şi
sporovăiau unii cu ceilalţi în limbajul lor ciudat. Încă nu se atinseseră de
Maşina Timpului, am observat eu cu oarece uşurare, dar ştiam că era o
chestiune de secunde până ce acele degete nefireşti – ca de maimuţă,
însă la fel de abile precum cele ale omului – să se întindă către alama şi
nichelul sclipitor.
Însă nu ar fi avut timp pentru aşa ceva, căci m-am prăbuşit
asupra acelor Morloci aidoma unui înger răzbunător.
Am împărţit lovituri în stânga şi în dreapta cu vătraiul şi cu
pumnul. Morlocii sporovăiră şi schelălăiră, încercând să scape cu fuga.
Am apucat una dintre creaturile care alergau pe lângă mine şi am simţit
din nou răceala de vierme albinos a cărnii Morloce. Părul precum pânza
de păianjen îmi atinse dosul palmei, iar animalul se repezi la degetele
mele cu dinţii săi mici. Însă eu nu am ţipat. Am mânuit vătraiul şi am
simţit colapsul moale şi umed al cărnii şi osului.
 Ochii aceia cenuşii-roşietici se lărgiră, apoi se închiseră.
Am avut impresia că priveam toate acestea dintr-un cotlon detaşat
al creierului. Uitasem cu desăvârşire de intenţiile mele de a reveni cu
dovezi ale funcţionării călătoriei în timp, sau măcar de a o găsi pe
Weena: În acel moment, am bănuit că din pricina asta mă întorsesem în
fluxul timpului – pentru această clipă a răzbunării: pentru Weena şi
pentru uciderea Pământului Şi pentru propria mea josnicie de mai
înainte. Am lăsat Morlocul să cadă – inconştient ori mort, nefiind mai
mult decât un morman de păr şi oase – şi am întins mâna după tovarăşii
săi, agitând vătraiul.
Apoi am auzit un glas – în mod clar de Morloc, însă foarte diferit de
glasurile celorlalţi ca tonalitate şi profunzime – care rosti o singură
silabă, imperativ. M-am întors, cu braţele năclăite de sânge până la
coatele hainei, şi m-am pregătit pentru o altă confruntare.
Acum, în faţa mea, se afla un Morloc care nu fugise de mine. Deşi
era gol, ca şi ceilalţi, acoperământul său de păr părea să fi fost periat şi
aranjat, aşa că avea ceva din aspectul unui câine ţesălat, pus să stea în
două picioare, precum un om. Am făcut un pas mare înainte, cu vătraiul
ţinut strâns cu ambele mâini.
Calm, Morlocul îşi ridică mâna dreaptă – acolo scânteie ceva –
după care se produse o străfulgerare verde. Am avut impresia că lumea
îmi fuge de sub picioare, trântindu-mă la pământ lângă aparatul meu
strălucitor; apoi n-am mai ştiut nimic!
7. Cuşca de Lumină.
Mi-am revenit încetul cu încetul, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un
somn adânc şi netulburat. Zăceam întins pe spate, cu ochii închişi. Mă
simţeam atât de comod, încât o clipă mi-am închipuit că mă găseam în
propriul meu pat, în casa din Richmond, iar acea aură trandafirie care
îmi străbătea pleoapele era, probabil, soarele dimineţii strecurându-se pe
lângă draperii…
Apoi însă mi-am dat seama că suprafaţa de sub mine – deşi
flexibilă şi foarte caldă – nu avea moliciunea unei saltele. Nu simţeam
aşternuturile dedesubt şi nici pătura deasupra mea.
După care, într-o clipită, mi-am adus aminte de toate – de cel de-al
doilea zbor prin timp, de întunecarea Soarelui şi de întâlnirea mea cu
Morlocii.
Frica mă copleşi, înţepenindu-mi muşchii şi strângându-mi
stomacul. Fusesem capturat de Morloci! Am deschis brusc ochii…
Şi am fost pe dată orbit de strălucirea intensă. Provenea de la un
disc îndepărtat de lumină intensă, de culoare albă, situat exact deasupra
mea. Am ţipat şi mi-am trecut un braţ peste ochii vătămaţi; m-am
răsucit pe burtă, apăsându-mi faţa de podea.
M-am împins într-o poziţie de-a buşelea. Duşumeaua era caldă şi
elastică, precum pielea. La început, prin faţa ochilor îmi jucară numai
imaginile discului arzător, dar, în cele din urmă, am izbutit să-mi disting
propria mea umbră sub mine. Apoi, stând încă în patru labe, am
observat cel mai bizar lucru de până atunci: suprafaţa de sub mine era
transparentă, de parcă ar fi fost făcută dintr-o sticlă maleabilă, iar în
zonele în care umerii mei blocau lumina de sus, puteam să disting
stelele, vizibile foarte limpede prin podeaua de dedesubt. Fusesem lăsat
pe o platformă transparentă, având dedesubt această dioramă înstelată:
era ca şi cum aş fi fost adus într-un planetariu răsturnat.
Am simţit nişte greţuri de la stomac, însă am izbutit să mă ridic în
picioare. A trebuit să-mi acopăr ochii cu palma, pentru a mă proteja de
strălucirea persistentă de deasupra; îmi doream să nu fi pierdut pălăria
pe care o adusesem din 1891! Încă purtam costumul meu uşor, cu toate
că acum acesta era murdărit de nisip şi sânge, mai ales pe mâneci – deşi
se făcuseră ceva eforturi de a mă curăţa, am observat, spre surprinderea
mea, iar palmele şi braţele îmi erau spălate de sângele, mucusul şi serul
Morloc. Vătraiul dispăruse şi nu puteam să văd nici urmă de raniţă. Îmi
fusese lăsat ceasul, care atârna la vestă de un lănţişor, însă buzunarele
îmi fuseseră golite de chibrituri şi lumânări. Pipa şi tutunul nu mai erau
nici ele, şi am avut o izbucnire nepotrivită de regret din pricina asta – în
mijlocul întregii suferinţe şi primejdii!
Un gând mă izbi, iar mâinile îmi zburară către buzunarul vestei;
cele două manete ale Maşinii Timpului se aflau încă acolo. Am răsuflat
uşurat.
M-am uitat împrejur. Mă găseam pe o Podea netedă, fără
denivelări, alcătuită din acea substanţă transparentă, ca pielea, pe care
am descris-o. Mă aflam în centrul unei pete de lumină având poate un
diametru de treizeci de iarzi, generată pe acea Podea enigmatică de sursa
de deasupra mea. Aerul era plin de pulbere, aşa că îmi venea uşor să
remarc razele de lumină care se năpusteau înspre mine. Trebuie să vă
imaginaţi că stăteam acolo, ca şi cum m-aş fi aflat în fundul unui puţ de
mină prăfos, clipind în sus, către Soarele amiezei. Şi, într-adevăr,
semăna cu lumina solară – însă nu puteam să înţeleg cum Soarele
fusese descoperit şi nici cum acesta rămânea imobil deasupra mea.
Singura ipoteză era că fusesem transportat, în timp ce zăcusem,
inconştient, într-o zonă de la Ecuator.
Luptându-mă cu panica crescândă, am dat un ocol cercului meu
de lumină. Eram absolut singur, iar podeaua era goală – cu excepţia
tăvilor, în număr de două, pe care se găseau nişte recipiente şi cutii,
aşezate pe podea, poate la zece picioare distanţă de locul în care
stătusem culcat. M-am uitat în obscuritatea ce mă împresura, însă nu
am izbutit să disting nimic, nici măcar cu ochii adumbriţi. Nu puteam să
văd nici un perete care să delimiteze acest spaţiu. Am bătut din palme,
făcând ca firele de praf să danseze în aerul luminos. Sunetul se estompă
şi nici un ecou nu se întoarse. Ori pereţii erau imposibil de departe, ori
erau capitonaţi cu o substanţă absorbantă; în orice caz, nu aveam nici o
posibilitate să-mi dau seama de distanţa la care se aflau.
Nu vedeam nici o urmă a Maşinii Timpului.
Cum stăteam acolo pe câmpia de sticlă moale, mă cuprinse o
teamă profundă, stranie; mă simţeam dezbrăcat şi expus, fără nimic pe
care să-mi odihnesc spinarea, fără vreun colţ care să-l transform într-o
fortăreaţă.
M-am apropiat de tăvi. M-am uitat la cutii şi le-am deschis
capacele; înăuntru, am găsit o găleată mare, goală, şi un vas cu ceea ce
părea apă curată, iar pe cealaltă tavă se găseau nişte calupuri de
mărimea pumnului care bănuiam că erau hrană – însă alimentele
fuseseră prelucrate în bucăţi plate, de culoare galbenă, verde sau roşie,
aşa că nu se putea stabili originea lor. Am apăsat în ele cu vârful
degetului, şovăielnic: erau reci şi netede, aducând întrucâtva cu brânza
Nu mai mâncasem nimic de la micul-dejun al doamnei Watchets. În
urmă cu multe ceasuri din viaţa mea încâlcită, şi eram conştient de
presiunea crescândă din vezica mea: o apăsare, pentru a cărei uşurare,
bănuiam eu, era destinată găleata goală. Nu vedeam nici un motiv
pentru care, dacă Morlocii mă cruţaseră atâta timp, ar fi ales să mă
otrăvească, dar, cu toate acestea, aveam reţineri în a le accepta
ospitalitatea – şi chiar mai multe de a renunţa la demnitatea mea,
folosindu-mă de găleată!
Aşa că am dat tiptil ocol tăvilor, apoi am făcut înconjurul cercului
de lumină, adulmecând precum un animal ce se teme de o capcană. Ba
chiar am ridicat cutiile şi tăvile, ca să văd dacă nu cumva puteam să
obţin vreun soi de armă din ele – poate izbuteam să meşteresc un fel de
lamă – însă tăvile erau confecţionate dintr-un metal argintiu, aducând
un pic cu aluminiul, atât de subţire şi de moale, încât îl puteam face
ghemotoc în pumn. Aş fi putut la fel de bine să înjunghii un Morloc cu o
coală de hârtie.
Îmi trecu prin minte că aceşti Morloci se purtaseră cu o politeţe
remarcabilă. Ar fi fost o chestiune de o clipă să-mi ia viaţa în vreme ce
zăceam inconştient,. Însă ei îşi ţinuseră la depărtare mâinile lor de brute
– ba chiar, cu o îndemânare surprinzătoare, se străduiseră să-mi cureţe
hainele.
Numaidecât mă cuprinseră bănuielile, fireşte. Oare în ce scop îmi
cruţaseră viaţa? Oare intenţionau să mă ţină viu, pentru a scoate de la
mine – prin cine ştie ce mijloace mârşave – secretul Maşinii Timpului?
Dinadins m-am depărtat de mâncare şi am ieşit în exteriorul
inelului de lumină, în bezna de dincolo. Inima îmi bubuia; nu exista
nimic tangibil care să mă oprească să părăsesc acest puţ iluminat, dar
temerile şi setea mea de lumină mă întemniţau aproape la fel de eficace.
În cele din urmă, am ales o direcţie la întâmplare şi am început să
străbat întunecimea, cu braţele relaxate pe lângă trup, cu pumnii
încleştaţi şi gata de luptă. Am numărat paşii – opt, nouă, zece… Acum că
mă îndepărtasem de lumină, observându-se mai clar, puteam să disting
stelele sub picioarele mele, o întreagă emisferă răsturnată; m-am simţit
din nou ca şi cum aş fi stat pe acoperişul unui planetariu. M-am întors
şi am privit înapoi; acolo se afla coloana prăfoasă de lumină, urcând
către infinit, cu tăvile şi mâncarea răspândite la bază, pe Podeaua goală.
Era de-a dreptul de neînţeles pentru mine!
În scurt timp, pe măsură ce neschimbătoarea Podea se ducea sub
picioarele mele, am renunţat să-mi mai număr paşii. Singurele surse de
lumină erau strălucirea acelui puţ central luminos, aidoma unui ac, şi
lucoarea slabă a stelelor de sub mine, în care îmi puteam desluşi forma
propriilor picioare; singurele sunete erau hâşâitul propriei mele răsuflări
şi pocnetele stinse ale ghetelor pe suprafaţa sticloasă.
După vreo sută de iarzi, m-am întors şi am pornit să ocolesc acul
meu de lumină. Încă nu descoperisem altceva decât întunericul şi stelele
de sub picioarele mele. M-am întrebat dacă în toată această beznă urma
să-i întâlnesc pe acei stranii Observatori care pluteau şi care mă
însoţiseră în cea de-a doua mea călătorie prin timp.
Cum mergeam pe bâjbâite, disperarea prinse să-mi scurme adânc
în suflet, iar în curând am început să-mi doresc să fiu transportat din
acest loc în lumea-grădină a Weenei, sau chiar în acel peisaj nocturn
unde fusesem capturat – orice tărâm cu stânci, plante, animale şi un cer
recognoscibil, cu care să mă pot descurca! Ce fel de loc era şi ăsta? Oare
mă aflam într-o încăpere îngropată în străfundurile Pământului găunos?
Oare ce cazne cumplite îmi pregăteau Morlocii? Oare îmi eram sortit să-
mi petrec tot restul vieţii în această pustietate nepământeană?
O vreme, am fost de-a dreptul descumpănit, din pricina izolării şi a
cumplitului sentiment că mă aflam la strâmtoare. Nu ştiam unde eram,
nici unde se găsea Maşina Timpului, şi nici nu mai speram să-mi revăd
casa. Am strigat în beznă, când proferând ameninţări, când adresând
stăruitoare rugăminţi de îndurare sau de eliberare; am lovit cu pumnii în
Podeaua elastică şi banală, dar fără vreun rezultat. Am plâns în hohote,
am alergat şi m-am blestemat pentru nerozia mea fără seamăn – când
scăpasem o dată din gheara Morlocilor – de a mă întoarce imediat la
aceeaşi capcană!
Într-un sfârşit, pesemne că am zbierat precum un copil frustrat,
mi-am secătuit puterile şi m-am prăbuşit în beznă la pământ, pe deplin
istovit.
Am impresia că am aţipit o vreme. Când mi-am revenit în fire, în
situaţia mea nu se modificase nimic. M-am sculat în picioare. Furia şi
frenezia mi se epuizaseră şi, cu toate că mă simţeam mai nenorocit decât
oricând în viaţă, am găsit tărie pentru simplele nevoi omeneşti ale
trupului meu. Dintre care foamea şi setea erau prioritare.
 M-am întors, epuizat, la puţul meu de lumină. Presiunea aceea din
vezică continuase să sporească. Cu un sentiment de resemnare, am luat
găleata care îmi fusese pusă la dispoziţie, am dus-o puţin mai la
întuneric – de dragul decenţei, căci ştiam că Morlocii mă urmăreau – iar
apoi. După ce am isprăvit, am lăsat-o acolo, unde nu o puteam vedea.
Am cercetat alimentele Morlocilor. Era o privelişte dezolantă: nu
păreau mai apetisante decât înainte, dar eram lihnit de foame. Am
ridicat vasul cu apă – avea mărimea unui castron de supă – şi l-am dus
la buze. Nu era o băutură plăcută – călduţă şi fără gust. Ca şi cum toate
mineralele ar fi fost îndepărtate prin distilare – însă era curată şi îmi
răcorea gura Am ţinut lichidul pe limbă preţ de câteva secunde, evitând
să trec peste acest ultim hop; apoi, cu un efort de voinţă, am înghiţit.
După câteva minute, nu-mi apăruse nici un simptom de boală pe
care să-l pot aprecia şi am mai băut puţin. De asemenea, am înmuiat un
colţ al batistei mele în vas şi mi-am şters cu apă mâinile şi fruntea.
După aceea, m-am întors către hrană. Am luat un calup verzui şi
am rupt un colţ; acesta s-a desprins cu uşurinţă – era verde şi în
interior, şi se fărâmiţa un pic precum Cheddarul15. Dinţii mei
pătrunseră uşor în această substanţă. Cât priveşte gustul ei, dacă aţi
mâncat vreodată legume verzi, să spunem conopidă sau varză de
Bruxelles, fierte până aproape de dezintegrare, atunci vă daţi seama,
într-o oarecare măsură, de savoarea sa; membrii cluburilor londoneze
mai puţin apreciate vor recunoaşte simptomele! Eu însă am muşcat din
bucata mea până ce am dat-o gata pe jumătate. Apoi am încercat şi
celelalte calupuri: deşi culorile variau, consistenţa şi gustul nu erau
câtuşi de puţin diferite.
N-am avut nevoie să muşc de prea multe ori din substanţa aceea
ca să mă satur, şi am lăsat fragmentele pe tava lor, apoi le-am dat la o
parte.
M-am aşezat pe Podea, uitându-mă cu atenţie în întuneric.
Nutream un profund sentiment de recunoştinţă pentru că Morlocii măcar
îmi puseseră la dispoziţie această sursă de lumină, deoarece îmi
închipuiam că, dacă aş fi fost lăsat pe această suprafaţă goală şi fără
relief, într-o beznă întreruptă numai de imaginile stelelor de dedesubtul
meu, mi-aş fi pierdut complet minţile. În acelaşi timp, ştiam că Morlocii
îmi oferiseră acest inel de lumină pentru propriile lor scopuri, ca mijloc
eficient de a mă ţine pe loc. Eram cu desăvârşire neajutorat, prizonier al
unei banale raze de lumină!
Mă copleşi o imensă îngrijorare. Nu aveam chef să-mi pierd din
nou cunoştinţa – să rămân fără apărare – însă nu vedeam vreo
posibilitate de a rămâne treaz pe vecie. Am ieşit din inelul de lumină şi
am făcut câţiva paşi prin întuneric, astfel că mă simţeam, cel puţin, mai
în siguranţă la adăpostul nopţii. Mi-am scos haina şi am încropit din ea
o pernă pe care să-mi sprijin capul. Aerul era de-a dreptul zăpuşitor, iar
Podeaua cea moale părea şi ea încălzită, aşadar, nu aveam să sufăr de
frig.
Astfel, cu trupul masiv întins deasupra stelelor, am adormit.
8. Un vizitator.
M-am trezit după o perioadă pe care nu am putut-o aprecia. Am
ridicat capul şi am aruncat o privire împrejur. Eram singur în întuneric
şi totul parca neschimbat. Mi-am pipăit buzunarul de la vestă. Manetele
Maşinii Timpului se găseau încă acolo, la adăpost.
Când am încercat să mă mişc, amorţeala îmi produse dureri de-a
lungul picioarelor şi spinării. M-am sculat stângaci în capul oaselor, apoi
m-am ridicat în picioare, ajungând să-mi simt fiecare an al vârstei; eram
nefiresc de recunoscător că nu trebuia să intru în acţiune pentru a pune
pe fugă o hoardă de Morloci prădători! Am făcut câteva exerciţii fizice
învechite pentru a-mi destinde muşchii; apoi mi-am luat haina, i-am
netezit cutele şi am îmbrăcat-o.
Am păşit în inelul de lumină.
Tăvile, cu cutiile de alimente şi găleata pe post de latrină, fuseseră
înlocuite, am descoperit eu. Aşadar mă observau, într-adevăr! Ei bine,
nu era ceva care să mă mire. Am dat la o parte capacele cutiilor, doar
pentru a descoperi aceleaşi deprimante calupuri de nutreţ anonim. Mi-
am încropit un mic-dejun din apă şi o parte din materia verde. Teama
îmi dispăruse şi îi luase locul un amorţitor sentiment de lehamite: este
impresionant cât de rapid se putea obişnui mintea umană cu cele mai
remarcabile schimbări de situaţie. Oare aceasta avea să-mi fie soarta de-
acum înainte? Plictiseală, un culcuş tare, apă călâie şi o dietă alcătuită
din calupuri de varză fiartă? Era ca şi cum m-aş fi aflat din nou la
şcoală, am reflectat, posomorât.
— Pau.
Această unică silabă, rostită încet, mi se păru, în liniştea deplină,
la fel de zgomotoasă precum un foc de armă.
Am ţipat, m-am ridicat, împleticindu-mă, şi am întins în faţă
calupurile de hrană – era absurd, dar nu dispuneam de altă armă.
Sunetul venise din spatele meu, aşa că m-am răsucit iute, cu ghetele
scârţâind pe Podea.
Exact dincolo de marginea cercului meu de lumină, în penumbră,
se găsea un Morloc. Stătea drept – nu avea poziţia gheboşată, ca de
maimuţă, a acelor creaturi pe care le întâlnisem mai înainte – şi purta
nişte ochelari ce constituiau o pavăză de sticlă albastră care îi acoperea
ochii, făcând să pară negri pentru mine.
— Tik. Pau, pronunţă această arătare, vocea sa fiind un gâlgâit
bizar.
M-am retras pe dibuite, călcând pe o tavă care scoase un zăngănit.
Mi-am ridicat pumnii.
— Să nu te apropii de mine!
 Morlocul făcu un singur pas în faţă, ajungând mai aproape de
puţul de lumină; în ciuda ochelarilor săi, tresări un pic din pricina
strălucirii puternice. Era unul din acea specie de Morloci cu aspect
evoluat, unul dintre aceia care mă paralizase, mi-am dat eu seama;
părea că nu purta nici o haină, însă părul spălăcit care îi acoperea capul
şi spinarea era tuns şi aranjat – în mod deliberat – într-un stil relativ
sever, tăiat drept la nivelul sternului şi al umerilor, ce producea
întrucâtva efectul unei uniforme. Avea o faţă mică, lipsită de bărbie,
aducând cu cea a unui copil slut.
Îmi reînvie în gând amintirea eterică a senzaţiei dulci provocate de
un craniu Morloc ce trosnea sub bâta mea. M-am gândit să mă
năpustesc asupra acestei făpturi şi să o trântesc la podea. Însă ce aş fi
avut de câştigat? Existau mulţi alţii, fără îndoială, acolo în întuneric. Nu
aveam nici o armă, nici măcar vătraiul, şi mi-am adus aminte cum
seamănul acestui individ ridicase pistolul acela bizar împotriva mea şi
mă pusese la pământ fără efort.
Am hotărât să aştept o ocazie favorabilă.
Iar în plus – asta poate părea straniu – am descoperit că furia mea
se risipea într-un incontrolabil sentiment de veselie! Morlocul acesta, în
ciuda obişnuitei palori de vierme a pielii sale, nu avea nimic comic:
Închipuiţi-vă un urangutan, cu părul tuns scurt şi vopsit într-un alb-
gălbui deschis, apoi încurajat să stea în două labe şi să poarte o pereche
de ochelari coloraţi, şi vă veţi putea face o idee despre efectul pe care îl
producea.
— Tik. Pau, repetă făptura Am făcut un pas înspre ea.
— Ce vrei să-mi spui, brută?
Morlocul tresări – mi-am imaginat că reacţiona la tonul meu, şi nu
la cuvinte – iar apoi arătă, una câte una, spre cele două bucăţi de hrană
din mâinile mele.
— Tik, rosti el. Pau. Am înţeles.
— Doamne sfinte, am zis, chiar încerci să vorbeşti cu mine. Nu-i
aşa?
Mi-am ridicat pe rând bucăţile de hrană.
— Tik. Pau. Unu. Doi. Vorbeşti engleza? Unu. Doi… Morlocul îşi
aplecă ţeasta într-o parte – aşa cum fac uneori câinii – iar apoi spuse,
aproape la fel de clar ca şi mine:
— Unu. Doi.
— Aşa! Iar acolo de unde vin eu mai sunt şi altele – unu, doi, trei,
patru,.
Morlocul pătrunse în cercul meu de lumină, însă am observat că
rămase în afara razei braţelor mele. Arătă către vasul cu apă.
— Agua.
— Agua?
 Asta părea a fi în latină – deşi limbile clasice nu fuseseră niciodată
punctul meu forte.
— Apă, am răspuns eu.
Morlocul ascultă iarăşi fără să spună nimic, cu capul înclinat într-
o parte.
Aşa că am continuat. Morlocul indica spre lucruri obişnuite _
articole de vestimentaţie sau părţi ale corpului, precum capul sau
piciorul – şi venea cu nişte cuvinte candidate. Unele dintre tentativele lui
îmi păreau de-a dreptul irecognoscibile, altele păreau a fi în germană ori
poate în engleza veche. Iar eu răspundeam cu termenul modern. O dată
sau de două ori, m-am străduit să-l atrag într-o conversaţie mai lungă –
căci nu vedeam cum acest simplu catalog de substantive avea să ne ducă
prea departe – dar el rămase acolo nemişcat până ce am isprăvit, apoi îşi
reluă perseverentul său joc de asociere. L-am încercat cu nişte cuvinte
care îmi aminteau de limba Weenei, acel grai simplificat şi melodic,
alcătuit din propoziţii de două cuvinte, însă din nou Morlocul aşteptă
răbdător până când m-am lăsat păgubaş.
Activitatea aceasta continuă preţ de câteva ore. La sfârşit, fără vreo
formalitate, Morlocul plecă – se îndepărtă în întuneric – iar eu nu l-am
urmat (nu încă!
— Mi-am zis din nou). Am mâncat şi am dormit, iar când m-am
trezit, Morlocul se întoarse şi ne-am reluat lecţiile.
În timp ce se plimba prin cuşca mea de lumină, arătând spre
diferite lucruri şi numindu-le, mişcările Morlocului erau destul de fluide
şi de graţioase, iar trupul său părea expresiv; însă am ajuns să-mi dau
seama cât de mult se bazează oamenii, în viaţa de zi cu zi, pe
interpretarea mişcărilor celorlalţi. Eu nu puteam să-l citesc absolut deloc
pe Morloc în felul acela. Era imposibil sa ştiu ce gândea sau simţea –
oare îi era teamă de mine? Oare era plictisit?
— Şi, prin urmare, m-am simţit foarte dezavantajat.
La sfârşitul celei de-a doua şedinţe, Morlocul se dădu înapoi din
faţa mea.
— Asta ar trebui să fie suficient, zise el. Mă înţelegi?
L-am privit fix, uluit de această subită uşurinţă cu limba mea!
Pronunţia sa era neclară – acel glas lichid de Morloc nu era adecvat, se
pare, pentru consoanele mai aspre şi cele oclusive ale englezei – dar
cuvintele erau absolut inteligibile. Cum nu i-am răspuns, el repetă:
— Mă înţelegi?
— Aă… da Adică da, te înţeleg! Dar cum ai făcut asta – cum de-ai
învăţat limba mea – din aşa de puţine cuvinte?
Căci eu socoteam că parcursesem de-abia cinci sute de cuvinte,
cele mai multe dintre acestea fiind substantive concrete şi verbe simple.
— Am acces la toate înregistrările limbilor străvechi ale Umanităţii
– aşa cum au fost refăcute – de la nostratică16. Trecând prin grupul
indo-european şi prototipurile lor. Este suficient un set restrâns de
cuvinte-cheie pentru a recupera varianta corespunzătoare. Trebuie să-mi
comunici dacă ceva din ceea ce spun nu este inteligibil.
Am făcut precaut un pas înainte.
— Străvechi? Şi de unde ştii că eu sunt străvechi? Enormele
pleoape se lăsară peste acei ochi acoperiţi de ochelari.
— Psihicul tău este arhaic. La fel şi conţinutul stomacului, când a
fost analizat.
Sunt sigur că îl trecu un fior, în mod evident, la gândul rămăşiţelor
micului-dejun al doamnei Watchets. Eram uimit: aveam de-a face cu un
Morloc delicat!
— Eşti anacronic, continuă el. Încă nu înţelegem cum ai sosit pe
Pământ. Dar e neîndoielnic că vom afla.
— Şi între timp, am rostit eu cu oarece dârzenie, mă ţineţi în… în
această Cuşca de Lumină. De parcă aş fi fiară, nu om! Îmi daţi o podea
pe care să dorm şi o găleată pe post de toaletă…
Morlocul nu zise nimic; mă cercetă, impasibil.
Frustrarea şi jena care mă asaltaseră de când sosisem în acest loc
răbufniră acum când eram în stare să le exprim, şi am decis că
schimbasem suficiente amabilităţi.
Acum că putem să vorbim unul cu celălalt, poţi să-mi spui în ce
loc al Pământului mă aflu. Şi de ce mi-aţi ascuns maşina. Înţelegi asta,
amice, sau trebuie să traduc pentru tine?
Am întins braţul spre Morloc, intenţionând să-l apuc de şuviţele de
păr de pe piept.
Când mai aveam doi paşi până la el, acesta ridică mâna. Asta a
fost tot. Îmi amintesc o ciudată străfulgerare verzuie – n-am văzut deloc
dispozitivul pe care, pesemne, îl ţinuse în palmă, în răstimpul cât stătuse
cu mine – iar apoi m-am prăbuşit pe podea, fără cunoştinţă.
9. Revelaţii şi mustrări.
Mi-am revenit în simţiri, răşchirat încă o dată pe Podea, şi
holbându-mă în lumina aceea blestemată.
M-am ridicat pe coate şi mi-am frecat ochii obosiţi. Prietenul meu
Morloc se afla încă acolo, stând în picioare, exact la marginea cercului
strălucitor. M-am sculat, jalnic. Aceşti Noi Morloci aveau să mă dea gata
până la urmă, am priceput eu.
Morlocul păşi în lumină, cu ochelarii săi albaştri licărind. Ca şi
cum nimic nu ne-ar fi întrerupt discuţia, el rosti:
— Mă numesc – pronunţia sa reveni la obişnuitele structuri difuze
Morloce – Nebogipfel.
— Nebogipfel. Foarte bine.
La rândul meu, i-am spus care îmi era numele; după câteva
minute, putea să-l repete limpede şi precis.
 Acesta, mi-am dat eu seama, era primul Morloc al cărui nume îl
aflam – primul care ieşise din gloatele pe care le întâlnisem şi cu care mă
luptasem; primul care avea atributele unei Persoane distincte.
— Aşadar, Nebogipfel, am zis eu. M-am aşezat jos, cu picioarele
încrucişate, lângă tăvile mele, şi mi-am frecat vânătăiele care îmi
apăruseră pe braţ din pricina ultimei căderi. Ai fost desemnat să fi
paznicul meu, în această grădină zoologică.
— Zoologică. La acest cuvânt se poticni. Nu. Nu am fost desemnat.
M-am oferit voluntar să lucrez cu tine.
— Să lucrezi cu mine?
— Vreau… vrem să înţelegem cum ai ajuns aici.
— Nu zău? M-am sculat în picioare şi am dat înconjur cuştii mele
de lumină. Ce-ar fi dacă ţi-aş-spune că am ajuns aici cu o maşină care
poate transporta un om prin timp. Mi-am ridicat braţele. Că eu am
construit o asemenea maşină, cu mâinile astea? Ce-ai spune atunci, ei?
El păru să reflecteze îndelung.
— Epoca ta, aşa cum am determinat-o după limbajul şi psihicul
tău, este foarte îndepărtată de epoca noastră. Eşti capabil de înalte
realizări tehnologice – dovadă fiind maşina ta, indiferent dacă te
transportă sau nu prin timp, aşa cum pretinzi. Iar veşmintele pe care le
porţi, starea mâinilor şi tiparele de tocire ale dinţilor tăi – toate acestea
indică un stadiu avansat de civilizaţie.
— Sunt flatat, am zis eu cu năduf. Dacă însă consideraţi că sunt
în stare de asemenea lucruri – că sunt om, şi nu maimuţă – Atunci de ce
mă ţineţi închis în felul acesta?
— Deoarece, răspunse el pe un ton neutru, ai încercat deja să mă
ataci, cu intenţia clară de a-mi face rău. Iar pe Pământ ai pricinuit mari
pagube la…
Am simţit cum furia mi se aprinde iarăşi. Am făcut un pas către el.
— Voi, cimpanzeilor, vă făceaţi de cap cu maşina mea, am strigat.
La ce vă aşteptaţi? Mă apăram. Eu…
— Erau copii, rosti el.
Vorbele sale străpunseră dincolo de turbarea mea Am încercat să
mă agăţ de rămăşiţele înverşunării mele justificatoare, însă acestea deja
se risipeau.
— Ce-ai spus?
— Copii. Erau copii. De la finalizarea Sferei, Pământul a devenit
o… creşa, un loc în care copiii pot hoinări în voie. Erau curioşi în
legătură cu maşina ta. Atâta tot. Nu i-ar fi pricinuit – şi nici ţie – vreun
rău intenţionat. Şi totuşi, tu i-ai atacat, cu o sălbăticie uluitoare.
M-am retras din faţa lui. Mi-am amintit – acum că îmi permiteam
să mă gândesc la asta – că Morlocii se buluciseră zadarnic în jurul
maşinii mele şi că mă frapase faptul că erau mai mici decât aceia pe care
îi întâlnisem înainte. Şi nu schiţaseră nici o tentativă de a mă răni… cu
excepţia acelei sărmane fiinţe pe care o capturasem şi care apoi îmi
muşcase mâna – înainte să-i zdrobesc faţa!
— Cel pe care l-am lovit… Băiatul – copilul – a supravieţuit?
— Vătămările fizice au fost reparabile. Însă…
— Da?
— Cicatricele lăuntrice, cicatricele minţii sale – acestea poate nu se
vor vindeca niciodată.
Am plecat capul. Oare putea fi adevărat? Oare fusesem atât de
orbit în scârba mea de Morloci, încât nu reuşisem să văd în făpturile din
jurul maşinii ceea ce erau de fapt: nu creaturile corupte şi asemănătoare
cu şobolanii din lumea Weenei, ci nişte ţânci inofensivi?
— Nu-mi fac speranţe că ştii despre ce anume vorbesc – însă mă
simt ca şi cum aş fi prins în interiorul unei alte „imagini dizolvate”…
— Îţi exprimi ruşinea, rosti Nebogipfel.
Ruşinea… Nu-mi închipuisem vreodată că aveam să aud, şi să
accept, astfel de mustrări de la un Morloc! M-am uitat înspre el, insolent.
— Da Foarte-bine! Şi asta mă face mai ticălos, în ochii voştri, ori
mai puţin ticălos?
El nu zise nimic.
Chiar şi în momentele în care mă confruntam cu această oroare
personală, o parte raţională a minţii mele analiza ceva din ceea ce
spusese Nebogipfel. De la finalizarea Sferei, Pământul a devenit o creşă…
— Ce Sferă?
— Ai multe de învăţat despre noi.
— Vorbeşte-mi despre Sferă!
— Este o Sferă în jurul Soarelui.
Aceste şase cuvinte simple – surprinzătoare! Şi totuşi… neînţeles!
Evoluţia solară pe care o urmărisem pe bolta accelerată temporal,
alungarea luminii Soarelui de pe Pământ…
— Pricep, i-am zis lui Nebogipfel. Am asistat la construirea Sferei.
Ochii Morlocului părură să se lărgească, într-o manieră foarte
umană, în vreme ce lua în considerare această noutate neaşteptată.
Iar acum, pentru mine, alte aspecte ale situaţiei de veniră limpezi.
— Ai spus, m-am adresat lui Nebogipfel, că „pe Pământ ai pricinuit
mari pagube…” Cam aşa ceva.
Ar fi fost o formulare bizară, m-am gândit în acel moment – dacă
m-aş fi găsit încă pe Pământ. Mi-am înălţat chipul şi am lăsat ca şuvoiul
de lumină să se prăvălească asupra mea.
— Nebogipfel… sub picioarele mele… ce se vede prin Podeaua
aceasta transparentă?
— Stelele.
— Nu reprezentări, nu un fel de planetariu…
— Stelele.
Am încuviinţat din cap.
 — Iar lumina de deasupra…
— E lumina solară.
Într-un fel, cred că ştiusem. Stăteam în bătaia Soarelui, care se
afla deasupra mea timp de douăzeci şi patru de ore pe zi; stăteam pe o
Podea deasupra stelelor…
Aveam impresia că lumea se învârtea cu mine; mă simţeam ameţit,
iar în urechi percepeam un târâit îndepărtat. Aventurile mele deja mă
purtaseră peste pustiurile timpului, însă acum – din cauza faptului că
fusesem capturat de aceşti extraordinari Morloci – fusesem ridicat prin
spaţiu. Nu mă mai găseam pe Pământ – fusesem transportat pe Sfera
solară a Morlocilor!
10. Convorbire cu un Morloc
— Afirmi că ai ajuns aici cu o Maşină a Timpului. Umblam prin
micul meu disc de lumină, întemniţat, fără odihnă.
— Termenul este exact. E un vehicul care poate călători în orice
direcţie a Timpului şi cu orice viteză relativă, după cum stabileşte
conductorul.
Aşadar, susţii că ai călătorit până aici, din trecutul îndepărtat, cu
această maşină – maşina pe care am găsit-o, o dată cu tine, pe Pământ.
— Exact, am făcut eu.
Morlocul părea mulţumit să stea în picioare, aproape imobil, ore în
şir, în timp ce continua interogatoriul. Eu însă sunt o persoană croită
după calapoadele moderne, iar stările noastre sufleteşti nu coincideau.
— Ce naiba, amice, am spus eu, ai observat cu ochii tăi că am o
constituţie arhaică. Altminteri, cum poţi explica prezenţa mea aici, în
anul de graţie 657208, dacă nu prin călătoria în timp?
Pleoapele sale enorme, ca nişte draperii, clipiră încet.
— Există o serie de posibilităţi: cele mai multe dintre ele, mai
plauzibile decât călătoria în timp.
— Cum ar fi, de pildă? L-am provocat eu.
— Reconstrucţia genetica
— Genetică?
Nebogipfel explică în continuare, iar eu am prins ideea generală.
— Te referi la mecanismul prin care operează ereditatea – prin care
caracteristicile sunt transmise de la o generaţie la alta
— Nu este imposibil să fie generate simulacre ale formelor arhaice
prin mutaţii subsecvenţiale regresive.
— Aşadar, tu consideri că nu sunt decât un simulacru – refăcut
precum un schelet fosilizat de Megatherium17 dintr-un muzeu? Da?
— Există precedente, chiar dacă nu pe forme umane de soiul tău:
Da. Este posibil.
M-am simţit insultat.
— Şi în vederea cărui scop aş fi fost încropit în felul acesta? Mi-am
reluat plimbarea în jurul Cuştii. Cel mai deconcertant aspect al acestui
loc sumbru îl constituia lipsa pereţilor şi necontenita mea senzaţie
atavică de a avea spatele nepăzit. Aş fi preferat să fiu înghesuit într-o
celulă de temniţă din propria mea epoca – primitivă şi sordidă, fără
îndoială, însă închisă.
— Nu voi muşca dintr-o asemenea momeală. Este un nonsens
vădit. Am proiectat şi construit o Maşină a Timpului şi am călătorit cu ea
până aici – iar cu asta am spus totul!
— Vom utiliza explicaţia ta ca pe o ipoteză de lucru, rosti
Nebogipfel. Acum, te rog să-mi descrii principiile funcţionale ale maşinii.
Mi-am continuat plimbarea, prins într-o dilemă. De îndată ce îmi
dădusem seama că Nebogipfel era lucid şi inteligent, spre deosebire de
acei Morloci cu care mă familiarizasem înainte, mă aşteptasem la un
astfel de interogatoriu; la urma urmei, dacă un Explorator al Timpului
din Egiptul antic ar fi apărut în Londra secolului al XIX-lea, m-aş fi
luptat din răsputeri să fac parte din comisia care l-ar fi examinat. Însă
oare era bine să împărtăşesc secretul maşinii mele – singurul meu
avantaj în lumea asta – acestor Noi Morloci?
După nişte căutări lăuntrice, am înţeles că nu prea aveam de ales.
Nu mă îndoiam deloc de faptul că informaţia îmi putea fi smulsă, dacă
Morlocii ar fi dorit. În plus, construcţia maşinii mele era intrinsec mai
simplă decât, să spunem, un ceas de precizie. O civilizaţie capabilă să
dureze o carapace în jurul Soarelui nu urma să aibă mari probleme cu
reproducerea rodului sărmanelor mele strunguri şi prese! Iar dacă
discutam cu Nebogipfel, poate izbuteam să-l duc cu vorba în vreme ce
căutam ceva avantaje pentru a ieşi din situaţia mea dificilă. Încă nu
aveam nici cea mai vagă idee despre locul în care era ţinută maşina, cu
atât mai puţin despre modalitatea de a ajunge la ea şi posibilitatea de a
mă întoarce acasă.
Totodată însă – iar acesta este purul adevăr – gândul cruzimii mele
manifestate printre copiii Morloci de pe Pământ încă îmi împovăra
conştiinţa! Nu doream ca Nebogipfel să mă socotească sălbatic – şi nici
acel ev al Umanităţii pe care, silit de împrejurări, îl reprezentam. Aşadar,
precum un băiat dornic să impresioneze, voiam să-i demonstrez lui
Nebogipfel cât de deştept eram, cât de dedicat mecanicii şi ştiinţei, cât de
sus faţă de maimuţe se ridicaseră oamenii de tipul meu.
Totuşi, prima dată m-am simţit îndreptăţit să emit nişte pretenţii
pentru mine însumi.
— Foarte bine, i-am spus lui Nebogipfel. Dar mai întâi…
— Da?
— Uite ce e, am zis eu, condiţiile în care mă ţineţi sunt ceva cam
primitive, aşa-i? Nu mai sunt atât de tânăr şi nu pot face asta stând în
picioare ziua întreagă. Ce-ar fi să-mi aduceţi un scaun? Este o solicitare
chiar atât de nerezonabijă? Şi ce-ar fi să-mi daţi nişte pături sub care să
dorm, dacă trebuie să rămân aici?
 — Scaun?
Avu nevoie de o secundă pentru a răspunde, ca şi cum ar fi căutat
explicaţia într-un dicţionar invizibil.
Am continuat cu celelalte cereri. Aveam nevoie de mai multă apă
proaspătă, am spus eu, şi de un echivalent al săpunului. Şi am mai
solicitat – aşteptându-mă să fiu refuzat – un brici cu care să-mi rad ţepii
din barbă.
Pentru un timp, Nebogipfel se retrase. Când reveni, îmi aduse
pături şi un scaun, iar după următoarea perioadă de somn am
descoperit că celor două tăvi li se adăugase o a treia, pe care se afla mai
multă apă.
Păturile erau confecţionate dintr-un material moale, prea fin
manufacturat pentru a putea desluşi vreun indiciu asupra felului în care
fusese ţesut. Judecând după greutatea sa, scaunul – o piesă simplă,
dreaptă – ar fi putut să fie făcut dintr-un lemn uşor, însă suprafaţa lui
roşie, era netedă şi fără urme, nu am putut să zgârii vopseaua cu
unghiile, nici să observ vreo urmă de cui, îmbucătură, şurub sau
mulură; se părea că fusese executat dintr-o singură bucată, printr-un
proces necunoscut. Cât priveşte igiena mea, cantitatea suplimentară de
apă veni fără săpun şi nici nu făcea clăbuci; însă lichidul părea foarte
uleios şi am bănuit că fusese tratat cu un fel de detergent. Printr-un
miracol minor, apa care îmi fusese furnizată se încălzea când băgăm
mâna în ea – şi rămânea astfel, indiferent cât timp lăsam vasul să stea
pe tavă.
Nu îmi aduseră nici un brici, dar asta nu mă surprinse!
Prima dată când Nebogipfel mă lăsă singur, m-am dezbrăcat pe
porţiuni şi mi-am spălat transpiraţia veche de câteva zile, precum şi
urmele persistente de sânge Morloc; de asemenea, am folosit ocazia
pentru a mă spăla superficial pe sub rufăria de corp şi cămaşă.
Aşadar, existenţa mea în Cuşca de Lumină deveni un pic mai
civilizată. Dacă vă închipuiţi lucrurile care se află în interiorul unei
camere de hotel ieftin, aruncate în mijlocul podelei unei nesfârşite săli de
bal, vă veţi putea face o idee despre modul în care trăiam. Când am
strâns laolaltă scaunul, tăvile şi păturile, am alcătuit un soi de sălaş
tihnit, în care nu mă mai simţeam chiar atât de expus; mi-am plasat
perna făcută din haină sub scaun, şi aşa dormeam cu capul şi umerii
sub protecţia oferită de această mică fortăreaţă. În cea mai mare parte a
timpului izbuteam să alung priveliştea stelelor de sub picioarele mele –
îmi spuneam că luminile din Podea reprezentau o iluzie sofisticată – dar
uneori imaginaţia mă trăda şi mă simţeam ca şi cum aş fi fost suspendat
deasupra unei genuni nesfârşite, doar cu această Podea lipsită de
consistenţă care să mă salveze.
 Negreşit, toate acestea nu aveau nici urmă de logică; însă sunt om,
iar trebuinţele imperative stârnesc temerile şi nevoile instinctuale ale
naturii mele!
Nebogipfel observă toate acestea Nu puteam să-mi dau seama dacă
reacţia lui era curiozitate ori nedumerire, sau altceva mai îndepărtat –
aşa cum, probabil, aş fi privit eu ghiduşiile unei păsări care îşi clădeşte
un cuib.
În aceste circumstanţe, următoarele câteva zile – cred că patru ori
cinci – se scurseră rapid, în vreme ce eu mă străduiam să-i descriu lui
Nebogipfel cum funcţiona Maşina Timpului – şi, în acelaşi timp, căutând
să extrag de la el, în mod subtil, unele amănunte despre această Istorie
în care nimerisem.
Am prezentat cercetările de fizică optică ce mă conduseseră la
ipotezele în legătură cu posibilitatea călătoriei temporale.
— Este binecunoscut – sau era, pe vremea mea – că propagarea
luminii prezintă proprietăţi anormale, am spus eu. Viteza luminii în vid
este extrem de mare – străbate sute de mii de mile în fiecare secundă –
dar e finită. Şi, mult mai important, după cum au demonstrat extrem de
limpede Michelson şi Morley, cu câţiva ani înainte de plecarea mea,
această viteză este izotropică…
Am avut grijă să explic această chestiune stranie. Ideea de bază
este aceea că lumina, în vreme ce călătoreşte prin spaţiu, nu se
comportă precum un obiect material, cum ar fi un tren expres.
Gândiţi-vă la o rază de lumină ce provine de la o stea îndepărtată
ajungând din urmă Pământul, să spunem, în ianuarie, pe măsură ce
planeta noastră parcurge orbita în jurul Soarelui. Viteza Pământului pe
orbita sa este de circa şaptezeci de mii de mile pe oră. Vă puteţi imagina
că – dacă ar fi să estimaţi viteza acelei raze de lumină stelară în trecere,
aşa cum se vede de pe Pământ – acest rezultat ar fi diminuat cu vreo
şaptezeci de mii de mile pe oră.
Dimpotrivă, în iulie, Pământul se va afla în partea opusă a orbitei
sale: acum se va îndrepta pe direcţia acelei credincioase raze de lumină
stelară. Măsurând din nou viteza luminii, v-aţi aştepta să descoperiţi că
rezultatul înregistrat a fost majorat cu viteza Pământului.
Ei bine, dacă de la stele ar veni trenuri cu aburi, atunci fără
îndoială că aşa ar sta lucrurile. Însă Michelson şi Morley au dovedit că,
în cazul luminii stelare, ele nu stau aşa. Viteza luminii calculată de pe
Pământ – indiferent dacă acesta a fost ajuns din urmă sau se îndreaptă
către rază – este exact aceeaşi!
Aceste observaţii fuseseră corelate cu genul de fenomene pe care le
remarcasem în legătură cu Plattnerita cu câţiva ani înainte – deşi nu
publicasem rezultatele experimentelor mele – şi formulasem o ipoteză.
— Trebuie doar să se lărgească baierele imaginaţiei – mai ales în
chestiunea Dimensiunilor – pentru a se vedea care ar putea fi elementele
unei explicaţii. Cum calculăm viteza, la urma urmei? Numai cu
dispozitive care înregistrează intervale ale diferitelor dimensiuni: o
distanţă parcursă prin spaţiu, măsurată cu un simplu etalon de un iard,
şi o perioadă de timp, care poate fi înregistrată cu un ceas. Aşadar, dacă
acceptăm dovada experimentală a lui Michelson şi Morley ca adevăr,
atunci trebuie să privim viteza luminii drept constantă, iar Dimensiunile
ca entităţi variabile. Universul se ajustează singur pentru a face ca
măsurătorile noastre asupra vitezei luminii să fie identice. Am înţeles că
aceasta se poate exprima geometric, ca o contorsionare a dimensiunilor.
Mi-am ridicat mâna în sus, cu trei degete, între care exista câte un unghi
drept. Dacă ne găsim într-un sistem cu Patru Dimensiuni – ei bine,
închipuie-ţi că toată chestia asta se roteşte aşa (mi-am răsucit
încheietura), astfel încât Lungimea să ajungă să se afle acolo unde.
Înainte era Lăţimea, iar Lăţimea acolo unde era înălţimea – şi, lucrul cel
mai important, Durata şi o Dimensiune a Spaţiului se schimbă între ele.
Pricepi? Nu este nevoie de o transpoziţie completă, de bună seamă, ci
numai de o anumită contopire a celor două pentru a explica corecţia
Michelson-Morley. Am păstrat aceste speculaţii pentru mine, am zis eu.
Nu sunt reputat ca teoretician. În plus, am şovăit să public fără o
verificare experimentală. Însă există, sau existau, alţi cercetători care
gândeau cam în aceleaşi linii – am aflat de Fitzgerald la Dublin, de
Lorentz la Leiden şi de Henri Poincaré în Franţa18 – şi nu poate trece
mult până ce va fi prezentată o teorie mai cuprinzătoare cu privire la
această relativitate a sistemelor de referinţă… Ei bine, aceasta este
chintesenţa Maşinii Timpului, am încheiat eu. Maşina contorsionează
Spaţiul şi Timpul în ele însele, transformând astfel Timpul într-o
Dimensiune Spaţială – iar apoi se poate călători, în viitor ori în trecut, la
fel de uşor ca şi cum ai merge pe o bicicletă!
M-am aşezat la loc pe scaunul meu; date fiind împrejurările
incomode ale acestei prelegeri, mi-am spus în gând, mă achitasem de
această sarcină remarcabil de bine.
Însă Morlocul meu nu constituia un public înţelegător. Rămase
nemişcat, privindu-mă prin ochelarii săi albaştri. Apoi, în cele din urmă,
zise:
— Da. Însă cum, mai exact?
11. Eliberat din Cuşcă.
Această reacţie m-a iritat profund!
M-am sculat de pe scaunul meu şi am început să mă învârtesc
prin Cuşcă. Am ajuns în apropierea lui Nebogipfel, dar am reuşit să-mi
stăpânesc impulsul de a mă deda la gesturi ameninţătoare, de maimuţă.
Am refuzat categoric să mai răspund la alte întrebări până ce nu-mi
arăta o parte din lumea lui sferică.
— Uite ce-i! Am spus eu. Nu crezi că eşti puţin nedrept? La urma
urmei, am străbătut şase sute de mii de ani pentru a vedea ceva din
lumea voastră. Iar până acum n-am avut parte decât de o coastă de deal
întunecată în Richmond şi de asta – am arătat cu mâna bezna ce ne
înconjura – iar în plus, de întrebările tale interminabile! Gândeşte în felul
acesta, Nebogipfel. Ştiu că veţi dori să vă prezint o relatare completă a
călătoriei mele prin timp şi să vă descriu ce am văzut în Istoria care s-a
desfăşurat până în prezentul vostru. Cum o să fiu în stare să vă spun o
asemenea poveste, dacă nu pricep nici o iotă din concluziile ei? Ca să nu
mai pomenim de cealaltă Istorie la care am fost martor.
Mi-am încheiat discursul aici, nădăjduind că fusese suficient
pentru a-l îndupleca.
El îşi duse mâna către faţă, iar degetele sale subţiri şi palide
potriviră ochelarii, precum un gentlemen care îşi aranjează pince-nez-ul.
— Voi avea o consultaţie în legătură cu asta, zise el, în cele din
urmă. Vom vorbi din nou.
Apoi plecă. L-am urmărit cum se depărtează, scoţând un lipăit cu
tălpile goale pe Podeaua înstelată şi moale.
După ce am mai dormit o dată, Nebogipfel se întoarse.
Îşi ridică mâna şi îmi făcu un semn; era un gest rigid, nenatural,
ca şi cum l-ar fi învăţat doar recent.
— Hai cu mine, zise.
Cu un fior de euforie – însoţită de oarecare teamă – mi-am înşfăcat
haina de pe Podea.
Am mers, lângă Nebogipfel, prin bezna care mă împresurase de
atâtea zile. Puţul de lumină se estompă îndărătul meu. Am aruncat o
privire către micul fascicul care fusese locuinţa mea neospitalieră, cu
tăvile sale răspândite în neorânduială, cu maldărul de pături şi cu
scaunul – poate unicul scaun din lume! Nu voi spune că m-am uitat cum
se îndepărtează cu nostalgie, căci mă simţisem jalnic şi înfricoşat pe
întreaga durată a şederii mele în Cuşca de Lumină, însă m-am întrebat,
totuşi, dacă mai aveam s-o revăd vreodată.
Sub picioarele mele, aştrii eterni atârnau ca un milion de lanterne
chinezeşti adăpostite la pieptul unui fluviu invizibil.
Cum mergeam, Nebogipfel îmi oferi nişte ochelari albaştri,
asemănători cu cei pe care îi purta el. I-am luat, însă am protestat:
— De ce am nevoie de ei? Eu nu am probleme cu strălucirea
puternică, ca tine…
— Nu-s pentru lumină. Sunt pentru întuneric. Puneţi-i! Am ridicat
ochelarii către faţa mea. Perechea era construită pe două inele, dintr-o
substanţă elastică, şi cuprindeau între ele lentilele albastre ale
ochelarilor; când mi le-am lăsat pe faţă. Inelele alunecară lin în jurul
capului meu şi se fixară acolo cu uşurinţă.
Mi-am întors privirea. Nu aveam impresia de albăstrime, în ciuda
nuanţei ochelarilor. Acel puţ de lumină solară părea la fel de luminos ca
oricând, iar imaginea lui Nebogipfel era la fel de clară ca înainte.
 — Nu par să funcţioneze, am spus eu.
Drept răspuns, Nebogipfel îşi lăsă capul în jos.
I-am urmărit privirea – iar paşii îmi deveniră şovăielnici căci, sub
picioarele mele şi dincolo de Podeaua moale, aştrii licăreau intens. Acele
lumini nu mai erau ascunse de luciul Podelei, sau de slaba adaptare a
ochilor mei la întuneric; era ca şi cum aş fi stat suspendat deasupra unei
nopţi înstelate din munţii Scoţiei sau ai Ţării Galilor! Mă cuprinse o
intensă criză de ameţeală, după cum poate vă imaginaţi.
Acum am detectat o urmă de nerăbdare la Nebogipfel – părea zorit
să meargă mai departe. Am mers amândoi în tăcere.
După câţiva paşi, mi se păru mie, Nebogipfel încetini, iar eu am
observat acum, graţie ochelarilor, că, la câteva picioare de noi, se găsea
un zid. M-am întins şi am pipăit suprafaţa neagră ca smoala, însă avea
aceeaşi consistenţă moale şi caldă ca a Podelei. Nu puteam să-mi dau
seama cum de ajunsesem la fruntariile acestei încăperi atât de rapid. M-
am întrebat dacă mersesem cumva pe un trotuar rulant care ne ajutase
picioarele, însă Nebogipfel nu-mi oferi voluntar vreo informaţie.
— Spune-mi ce este acest loc, înainte să-l părăsim, am zis eu.
Capul său acoperit cu păr bălai se întoarse către mine.
— O cameră goală.
— Cu ce lungime?
— Aproximativ două mii de mile.
Am încercat să-mi ascund reacţia la asta. Două mii de mile? Mă
aflasem singur, într-o celulă de închisoare suficient de mare pentru a
conţine un ocean?
— Aveţi spaţiu din belşug pe-aici, am spus eu neutru.
— Sfera este mare, rosti el. Dacă eşti obişnuit numai cu distanţele
planetare, atunci s-ar putea să-ţi fie dificil să apreciezi cât de mare. Sfera
cuprinde orbita străvechei planete pe care voi o numeaţi Venus. Are o
suprafaţă echivalentă cu aproape trei sute de milioane de întinderi
terestre…
— Trei sute de milioane?
Uimirea mea se lovi doar de privirea inexpresivă a Morlocului şi de
ceva mai mult din acea nerăbdare subtilă. Îi înţelegeam îngrijorarea, deşi
aveam resentimente – şi eram puţin deranjat. Pentru Morloci, eu
semănăm cu un individ enervant din Congo, care ajunsese la Londra şi
care trebuia să se intereseze de utilitatea şi provenienţa celor mai simple
lucruri, cum ar fi o furculiţă sau o pereche de pantaloni!
Pentru mine, gândeam eu, Sfera era o construcţie uluitoare – dar
aşa ar fi fost şi Piramidele pentru un om de Neanderthal! Pentru acest
Morloc complezent, Sfera din jurul Soarelui făcea parte din inventarul
istoric al lumii, nefiind mai remarcabilă decât un ţinut îmblânzit de
milenii de agricultură.
 În faţa noastră se deschise o uşă – nu se trase îndărăt, înţelegeţi,
ci mai degrabă păru să se desfacă în bucăţi, aducând mult cu diafragma
unui aparat de fotografiat – iar noi am păşit înainte.
Mi s-a tăiat răsuflarea şi aproape că m-am împleticit în spate.
Nebogipfel mă urmări cu obişnuitul său calm analitic.
Dintr-o încăpere de mărimea unei lumi – o încăpere în care se
întindea un covor de stele – un milion de chipuri Morloce se răsuciră
către mine.
12. Morlocii Sferei.
Trebuie să vă închipuiţi acel loc: o singură încăpere imensă, având
un covor de stele şi un Plafon artificial complex, şi totul întinzându-se la
infinit, fără ziduri. Era o zonă în care domneau negrul şi argintiul, fără
vreo altă culoare. Podeaua era delimitată prin paravane ce se ridicau
până la înălţimea pieptului, deşi nu existau pereţi despărţitori: nu
vedeam nicăieri spaţii închise, nimic care să aducă oarecum cu birourile
ori cu locuinţele noastre.
Şi existau Morloci – o mulţime albicioasă şi risipită pe întreg
cuprinsul acelei Podele transparente; chipurile lor semănau cu nişte fulgi
de zăpadă cenuşii, presăraţi pe un covor înstelat. Locul vuia de glasurile
lor: constantul lor gângurit lichid mă învăluia, aidoma unui ocean, diferit
de sunetul palatinului uman – şi diferit, de asemenea, de vocea seacă pe
care Nebogipfel se obişnuise să o folosească în prezenţa mea.
Acolo unde Plafonul întâlnea Podeaua, se vedea o linie ce se
prelungea la infinit, absolut dreaptă şi un pic înceţoşată de praf şi de
aburi. Iar acea linie nu prezenta deloc efectul de arcuire care se poate
observa uneori dacă se studiază un ocean. Este greu de descris – s-ar
părea că astfel de lucruri depăşesc puterea de înţelegere până când nu
sunt trăite pe viu – dar, în acel moment, stând acolo, ştiam sigur că nu
mă găseam pe suprafaţa unei planete. Nu exista nici un orizont
îndepărtat dincolo de care să fie ascunse şiruri de Morloci, precum
navele ce se pierd în zările mărilor; în schimb, ştiam că toate contururile
compacte ale Pământului se găseau la mare depărtare. Am avut o
strângere de inimă şi m-am simţit de-a dreptul descurajat.
Nebogipfel păşi înaintea mea. Îşi dăduse jos ochelarii, şi am avut
impresia că o făcuse cu uşurare.
— Vino, spuse el cu blândeţe. Îţi este teamă? Asta ai vrut sa vezi.
Vom merge pe jos şi ne vom continua discuţia.
Cu mare ezitare, l-am urmat – am avut nevoie de un efort veritabil
pentru a face un pas înainte, depărtându-mă de zidul imensei mele
celule de închisoare.
Am provocat o agitaţie considerabilă în rândul populaţiei. Feţele
micuţe ale Morlocilor, cu ochii imenşi şi lipsite de bărbie, mă
împresurau. M-am ferit de ei în vreme ce mergeam, reînviindu-mi groaza
faţă de carnea lor rece. Unii dintre Morloci îşi întinseră mâinile spre
mine, cu braţele lungi, păroase. Puteam să simt un miros ce emana din
corpurile lor, un iz dulceag şi mucegăit care îmi era prea familiar. Cei
mai mulţi dintre ei mergeau drepţi, precum oamenii, deşi unii preferau
să sară ca urangutanii, atingând Podeaua cu degetele. Mulţi dintre ei
aveau părul de pe creştet şi spinare coafat într-un stil sau altul, unii
într-o manieră severă şi simplă, ca Nebogipfel. Alţii, într-un mod mai
curgător şi mai decorativ. Însă existau unul sau doi al căror păr era
răvăşit şi miţos, precum cel al Morlocilor pe care îi întâlnisem în lumea
Weenei, iar la început am avut hnpresia că aceşti indivizi încă erau
sălbatici, până şi în această încăpere-oraş, însă se purtau la fel de
civilizat ca şi ceilalţi, şi am emis ipoteza că acele coame neîngrijite erau
pur şi simplu o altă formă de individualizare – aşa cum, uneori, un om
îşi lasă barba să crească din abundenţă.
Am devenit conştient că treceam pe lângă aceşti Morloci cu o viteză
remarcabilă – mult mai rapid decât mi-ar fi îngăduit-o pasul. Aproape că
m-am împiedicat când mi-am dat seama de acest lucru. M-am uitat în
jos, dar nu am remarcat nimic care să diferenţieze fâşia de Podea
transparentă pe care mergeam de alte fâşii alăturate. Însă eram sigur că
mă găseam pe un soi de trotuar rulant.
Puzderia de chipuri livide ale Morlocilor, lipsa culorii, orizontul plat
şi nefireasca mea viteză prin acest peisaj straniu şi mai presus de toate,
iluzia că pluteam deasupra unui puţ stelar fără fund – se reuneau într-o
senzaţie de vis! Dar apoi, o serie de Morloci curioşi se apropiară atât de
mult, încât am simţit o boare cu mirosul lor greţos, iar realitatea dădu
din nou năvală.
Nu visam: eram pierdut, mi-am dat seama, naufragiat în această
mare de Morloci, şi a trebuit din nou să mă lupt din greu pentru a călca
normal, pentru a mă abţine să-mi încleştez pumnii şi să lovesc în feţele
curioase care se buluceau în jurul meu.
Am văzut cum Morlocii îşi vedeau de treburile lor misterioase. Unii
mergeau, alţii discutau, unii mâncau alimente din acel soi searbăd şi
neinteresant care îmi fusese servit şi mie – cu toţii la fel de dezinhibaţi ca
nişte pisoi. Observaţia aceasta, combinată cu lipsa totală a spaţiilor
închise, mă conduse la înţelegerea faptului că Morlocii Sferei nu aveau
nevoie de intimitate. În sensul pe care îl atribuim noi conceptului.
Majoritatea Morlocilor părea să muncească, aveam eu impresia,
deşi nu puteam pricepe la ce anume. Suprafeţele unora dintre paravane
erau acoperite cu panouri de sticlă albastră, lucitoare, iar Morlocij
atingeau aceste panouri cu degetele lor subţiri, asemănătoare viermilor,
sau vorbeau cu seriozitate în faţa lor. Ca răspuns, pe bucăţile de sticlă se
derulau grafice, imagini sau fragmente de text. În unele locuri, acest
mecanism remarcabil era dus un pas mai departe, şi am observat modele
complicate – nu puteam spune ce reprezentau – luând fiinţă în aer. La
comanda unui Morloc macheta se rotea, ori se desfăcea în secţiuni,
prezentând interiorul – sau se dezintegra, în roiuri tot mai mici de cuburi
plutitoare, din lumină colorată.
Iar toată această activitate, trebuie să vă închipuiţi, era cufundată
în vacarmul constant de vorbe guturale şi lichide ale Morlocilor.
Acum am trecut printr-o zonă în care un paravan nou ieşea din
Podeaua de dedesubt. Se ridică complet şi finisat, ca un obiect apărând
dintr-o cadă de mercur; când creşterea încetă, deveni o placă subţire de
circa patru picioare înălţime, cuprinzând trei dintre acele omniprezente
ferestre albastre. Când m-am lăsat pe vine pentru a mă uita atent prin
Podeaua transparentă, n-am văzut nimic dincolo de suprafaţă, nici o
cutie sau vreun utilaj de ridicat. Era ca şi cum paravanul ar fi apărut din
nimic.
— De unde vine? L-am întrebat pe Nebogipfel.
După ce se gândi o vreme – în mod evident, pentru a-şi alege
cuvintele – el spuse:
— Sfera posedă o Memorie. Are maşini care îi permit să menţină
acea Memorie. Şi toate tipurile de blocuri de date – se referea la paravane
– sunt păstrate în Memoria Sferei, pentru a fi recuperate în formă
materială oricând se doreşte.
Pentru distracţia mea, Nebogipfel mai provocă şi alte materializări:
pe o coloană am văzut o tavă cu alimente şi apă ridicându-se din Podea,
ca şi cum ar fi fost pregătită de un majordom invizibil!
Am fost de-a dreptul impresionat de ideea acestor generări din
suprafaţa netedă şi monotonă a Podelei. Îmi amintea de teoria
platoniciană a ideilor, susţinută de unii dintre filosofi: aceea că pentru
fiecare obiect există, într-un alt tărâm, o formă ideală – o esenţă a
scaunului, un arhetip al mesei şi aşa mai departe – iar când un obiect
este produs în propria noastră lume, sunt consultate tiparele tezaurizate
în ţinutul platonician de sus.
Ei bine, iată-mă într-un univers platonician transformat în
realitate: plenitudinea acestei puternice Sfere care se rotea în jurul
Soarelui era impregnată cu o Memorie artificială, cvasidivină – o Memorie
din interiorul acestor încăperi prin care mergeam chiar în clipa în care
discutam cu Nebogipfel. Iar în această Memorie era stocată Ideea fiecărui
obiect pe care îl putea dori inima cuiva – sau cel puţin, pe care îl dorea
inima unui Morloc.
Cât de convenabilă era existenţa posibilităţii de a produce şi, de a
dizolva echipamentul şi aparatele de care avea nevoie cineva! Casa mea
din Richmond, mare şi vântoasă, ar putea fi redusă la o singură odaie,
mi-am dat eu seama. Dimineaţa, mobila dormitorului ar putea fi
comandată să se piardă la loc în covor, pentru a fi înlocuită cu camera
de baie, iar apoi cu masa din bucătărie. Ca prin magie, diferitele aparate
din laboratorul meu puteau să se materializeze din pereţi şi din plafon,
până ce eram gata de lucru. Iar în cele din urmă, când venea seara, aş fi
fost în stare să invoc masa de cină, cu tot cu împrejurimile ei
confortabile, căminul şi tapetul; şi poate chiar era posibil ca masa să fie
deja produsă cu mâncare din belşug!
Mi-am dat seama că toate profesiile noastre de constructori,
instalatori, tâmplari şi altele asemenea ar dispărea într-o clipită.
Stăpânul casei – proprietarul unei asemenea camere inteligente – n-ar fi
trebuit decât să-şi asigure serviciile unei menajere itinerante (sau poate
că încăperea ar fi fost capabilă să se îngrijească şi de asta!) şi poate, din
când în când, nişte îmbunătăţiri la memoria mecanică a încăperii,
pentru a ţine pasul cu ultimele mode…
Astfel îmi umbla hai-hui imaginaţia fecundă, scăpată cu
desăvârşire de sub control.
În curând am început să mă simt obosit. Nebogipfel mă duse într-
un spaţiu liber – deşi în depărtare se vedeau Morloci. Pretutindeni în
jurul meu – şi bătu uşor cu piciorul în Podea. Se materializa un soi de
adăpost: avea poate patru picioare înălţime şi nu era cu mult mai mult
decât un acoperiş aşezat pe patru coloane grose: ceva asemănător unei
mese solide, poate. Sub masă, apărură un maldăr de cuverturi şi un
postament cu hrană. Am pătruns recunoscător în colibă – era primul
spaţiu închis de care aveam parte de când sosisem pe Sferă – şi i-am
mulţumit lui Nebogipfel pentru atenţia de care dăduse dovadă, oferindu-
mi-o. M-am ospătat cu apă şi cu ceva din substanţa brânzoasă de
culoare verde, apoi mi-am scos ochelarii – am fost cufundat în bezna fără
de capăt a lumii Morloce – şi am izbutit să adorm, cu capul aşezat pe o
pătură făcută sul.
Acest adăpost micuţ ţi bizar a fost căminul meu în următoarele
câteva zile, cât timp mi-am continuat turul încăperii-oraş a Morlocilor,
însoţit de Nebogipfel. De fiecare dată când mă trezeam, Nebogipfel
comanda Podelei să absoarbă din nou adăpostul şi îl invoca iarăşi în
orice alt loc ne opream, aşa că nu aveam nici un calabalâc pe care să-l
cărăm după noi! Am băgat de seamă că Morlocii nu dormeau şi m-am
gândit că apucăturile bizare din coliba mea erau sursa unei fascinaţii
considerabile pentru nativii Sferei – exact aşa cum cele ale unui
urangutan ar fi captivat atenţia unui om civilizat, bănuiam eu. Sunt
sigur că s-ar fi îmbulzit în jurul meu în vreme ce încercam să dorm, cu
chipurile lor micuţe şi rotunde bulucite lângă mine, şi mi-ar fi fost cu
neputinţă să mă odihnesc, dacă Nebogipfel n-ar fi rămas cu mine şi n-ar
fi împiedicat asemenea escapade turistice.
13. Cum trăiau Morlocii.
În toate zilele cât Nebogipfel m-a condus prin acea lume a
Morlocilor, n-am dat niciodată peste vreun perete, vreo uşă sau alt
obstacol semnificativ. Din câte îmi puteam da eu seama, ne-am limitat –
tot timpul – la o unică încăpere: Însă era o încăpere de mărimi titanice.
În linii generale, era omogenă, căci peste tot descopeream acelaşi covor
de Morloci care îşi vedeau de sarcinile lor obscure. Cele mai simple
aspecte practice ale unor asemenea rânduieli erau de-a dreptul
uluitoare; m-am gândit, bunăoară, la prozaicele probleme generate de
menţinerea unei atmosfere stabile şi consistente, la temperatură,
presiune şi umiditate constantă, la astfel de dimensiuni. Şi totuşi,
Nebogipfel îmi dădu se înţeleg că aceasta nu era decât o cameră dintr-un
grandios mozaic, care pardosea Sfera de la un pol la celălalt.
Curând am ajuns să pricep că pe Sferă nu existau oraşe, în
accepţia modernă a cuvântului. Populaţia era risipită în aceste încăperi
imense şi nu existau amplasamente stabile pentru nici o activitate dată.
Dacă Morlocii doreau să asambleze o zonă de lucru – sau să o dărâme
pentru alt scop – Aparatura necesară putea fi extrasă direct din Podea
sau absorbită la loc. Astfel, în locul oraşelor, existau mai degrabă nuclee
de populaţie cu o densitate mai ridicată – nuclee care se schimbau şi
migrau, în funcţie de utilitate.
După o perioadă de somn, ieşisem din adăpost şi stăteam cu
Picioarele încrucişate pe Podea, sorbind apă. Nebogipfel rămase în
picioare, părând neobosit. Apoi am zărit apropiindu-se de noi o pereche
de Morloci, a căror vedere mă făcu să înghit o gură de apă prea grăbit;
am tuşit, iar picăturile de lichid mi se risipiră pe haină şi pe pantaloni.
Am bănuit că cei doi era într-adevăr Morloci – însă nu semănau cu
Morlocii pe care îi văzusem înainte: dacă Nebogipfel avea o înălţime de
sub cinci picioare, aceste caricaturi se înălţau, poate, la douăsprezece
picioare! Una dintre creaturile deşirate mă remarcă şi se apropie în
salturi mari, atelele de metal de pe picioarele sale zăngănind în timp ce
mergea; păşi pe deasupra paravanelor care ne despărţeau ca o gazelă
uriaşă.
Se aplecă şi se holbă la mine. Ochii săi cenuşii-roşietici aveau
mărimea unor farfurii întinse, iar eu m-am retras înspăimântat din faţa
sa. Mirosul îi era pătrunzător, precum cel de migdale coapte. Membrele îi
erau lungi şi cu aspect fragil, iar pielea părea trasă bine peste acel
impresionant schelet: puteam să observ, acoperit în muşchi şi destul de
vizibil prin epidermă, conturul unei tibii nu mai mici de patru picioare.
Nişte atele dintr-un metal moale erau ataşate de acele oase gigantice, în
mod evident pentru a le consolida ca să nu se rupă. Aceasta namilă
fusiformă nu părea să aibă un număr mai mare de foliculi decât un
Morloc obişnuit, astfel că părul îi era răspândit pe trupul alungit într-un
fel foarte dezagreabil.
Schimbă câteva silabe lichide cu Nebogipfel, apoi reveni la
tovarăşul său şi – aruncând multe căutături în urmă, către mine – îşi
continuă drumul.
M-am întors spre Nebogipfel, buimac; chiar şi el părea o oază de
normalitate după acea viziune.
Nebogipfel zise:
 — Sunt…
— Un cuvânt lichid pe care îmi este imposibil să-l repet – de la
latitudini mai mari. Aruncă o privire spre cei doi vizitatori ai noştri. Poţi
observa că nu sunt adaptaţi pentru această regiune ecuatorială. Atelele
sunt necesare pentru a-i ajuta la mers, iar…
— Nu observ deloc, i-am tăiat-o eu. Ce-i aşa diferit la latitudinile
mai mari?
— Gravitaţia, răspunse el. Vag, am început să pricep.
Sfera Morlocilor era, aşa cum am spus, o construcţie titanică, ce
umplea orbita ocupată odinioară de Venus. Nebogipfel îmi explica acum
că întreaga structură se învârtea pe o axă. Cândva, anul lui Venus
avusese două sute treizeci şi cinci de zile. Acum – spuse Nebogipfel –
enorma Sferă se rotea în doar şapte zile şi treisprezece ore.
— Prin urmare, rotaţia…, începu Nebogipfel.
—… induce efecte centrifugale, simulând gravitaţia Pământului la
Ecuator. Da, am zis eu, înţeleg!
Învârtirea Sferei ne ţinea pe toţi lipiţi de această Podea însă la
depărtare de Ecuator, cercul pe care se învârtea un punct de pe Sferă în
jurul axei de rotaţie era mai mic, şi astfel gravitaţia efectivă era
diminuată: gravitaţia scădea până la zero, de fapt, în polii de rotaţie ai
Sferei. Iar pe aceste extraordinare continente întinse vieţuiau făpturi
remarcabile, precum cei doi Morloci săltăreţi, care se adaptaseră
condiţiilor de mediu.
Mi-am plesnit fruntea cu dosul palmei.
— Uneori am impresia că sunt cel mai mare nătărău din câţi au
trăit vreodată! Am exclamat eu de faţă cu Nebogipfel, care era năucit.
Căci nici măcar nu îmi trecuse prin gând să mă interesez de
originea „greutăţii” mele aici, pe Sferă. Ce fel de cercetător ar fi omis să
se întrebe – ba chiar să observe cum se cuvine care este sursa
„gravitaţiei” care, în absenţa a ceva atât de convenabil cum e o planetă, îl
ţintuia de suprafaţa acestei Sfere? M-am gândit pe lângă câte alte
minunăţii treceam, pur şi simplu, fără să-mi vină în minte să întreb
despre ele – şi totuşi, pentru Nebogipfel, asemenea aspecte reprezentau
efectiv o parte a lumii, neavând mai multă noutate decât un amurg ori o
aripă de fluture.
Am stors de la Nebogipfel detalii despre modul în care trăiau
Morlocii. Era dificil, căci nu ştiam prea bine nici măcar cum să-mi
formulez întrebările. Asta poate părea o afirmaţie bizară – însă cum m-aş
fi putut interesa, bunăoară, despre mecanismele care susţineau această
Podea în continuă transformare? Mă îndoiam că limbajul meu cuprindea
conceptele necesare cel puţin pentru a delimita aria de interes, tot aşa
cum unui om de Neanderthal i-ar fi lipsit instrumentele lingvistice
pentru a se documenta în legătură cu construcţia unui ceas. Iar cât
priveşte structura socială sau alt gen de reguli care diriguiau invizibil,
viaţa milioanelor de Morloci din această cameră imensă, am rămas la fel
de ignorant precum un membru de trib recent sosit la Londra din Africa
Centrală în privinţa mişcărilor populare, a cablurilor de telefon şi
telegraf, a Companiei de Distribuţie a Coletelor şi altor aspecte ale
societăţii mele. Chiar şi rânduielile lor pentru canalizare rămaseră un
mister pentru mine!
L-am întrebat pe Nebogipfel cum se guvernau Morlocii.
El mi-a explicat – într-o manieră cam afectată, am socotit eu – că
Sfera era suficient de întinsă pentru a cuprinde mai multe „naţiuni” de
Morloci. Aceste „naţiuni” se deosebeau în principal prin tipul de
guvernământ pentru care optaseră. Aproape toate aveau instaurată o
formă de sistem democratic. În unele zone era aleasă o adunare
reprezentativă prin Sufragiu Universal, aducând mult cu propriul nostru
Parlament de la Westminster, în alte regiuni, sufragiul era restrâns la un
subgrup de elită, alcătuit din aceia care erau consideraţi extrem de
capabili, prin temperament şi pregătire, pentru a cârmui: cred că cele
mai apropiate modele din filosofia noastră sunt republicile clasice, sau
poate forma ideală de Republică născocită de Platon: şi recunosc că
această abordare mi-a atras propria-mi sensibilitate.
În cele mai multe zone însă, mecanismele Sferei făcuseră posibilă o
formă reală de Sufragiu Universal, în care locuitorii erau informaţi în
legătură cu dezbaterile curente prin intermediul ferestrelor albastre din
paravanele lor, iar apoi înregistrau instantaneu preferinţele privind
fiecare problemă prin mijloace similare. În acest fel, guvernământul se
făcea prin rezolvarea problemelor una câte una, iar fiecare decizie majoră
era supusă capriciului colectiv al întregii populaţii.
Am simţit neîncredere faţă de un asemenea sistem.
— Dar în mod cert există unii locuitori cărora nu li se poate conferi
o astfel de autoritate! Cum rămâne cu nebunii sau debilii?
El mă cercetă cu o anumită răceală.
— Noi nu avem astfel de slăbiciuni.
Mi s-a făcut poftă de a-l provoca pe acest Utopian – chiar aici, în
inima utopiei sale!
Şi cum asiguraţi asta? El nu-mi răspunse imediat. În schimb, îşi
continuă discursul:
— Fiecare membru al populaţiei noastre adulte este raţional şi
capabil de a lua decizii în numele altora – şi i se acordă încrederea de a
face acest lucru. În asemenea împrejurări, cea mai pură formă de
democraţie este nu numai posibilă, este chiar recomandabilă – căci
astfel, mai multe minţi sunt puse la un loc, pentru a lua decizii
superioare acelora luate de o singură minte.
— Atunci cum rămâne cu celelalte Parlamente şi Senate pe care le-
ai descris? Am pufnit eu.
 — Nu toată lumea este de părere că rânduielile din această regiune
a Sferei sunt ideale, rosti el. Nu-i ăsta fundamentul libertăţii? Nu toţi
dintre noi sunt suficient de interesaţi de mecanismele guvernării pentru
a dori să participe, iar pentru unii, delegarea puterii altora, prin
reprezentare – sau chiar fără reprezentare – e de preferat. Aceasta este o
opţiune valabilă.
— Bine, dar ce se întâmplă când astfel de opţiuni intră în
contradicţie?
— Avem spaţiu suficient, spuse el apăsat. Nu trebuie să uiţi acest
lucru. Încă eşti dominat de aşteptările generate de limitele planetare.
Orice disident este liber să plece şi să instituie un sistem concurent în
altă parte…
Aceste „naţiuni' „de Morloci erau nişte entităţi fluide, indivizii
alăturându-se şi plecând după cum le evoluau preferinţele. Nu existau
teritorii stabile sau posesiuni, nici măcar graniţe determinate, din câte
îmi puteam da eu seama; „naţiunile” erau simple asocieri de
oportunitate, grupuri risipite pe suprafaţa Sferei.
Printre Morloci nu existau războaie.
Am avut nevoie de ceva timp până să dau crezare acestui fapt, dar,
în cele din urmă, am fost convins. Nu existau cauze pentru războaie.
Datorită mecanismelor Podelei, nu survenea niciodată vreo criză de
resurse, astfel că nici o „naţiune” nu putea lupta pentru achiziţii
economice. Sfera era atât de imensă, încât spaţiul liber era aproape
nelimitat, deci războaiele teritoriale erau lipsite de rost. Iar – lucrul cel
mai de seamă – minţile Morlocilor fuseseră izbăvite de tumoarea religiei,
care provocase atâtea conflicte în decursul secolelor.
— Nu aveţi nici Dumnezeu, atunci, i-am spus lui Nebogipfel, cu
oarecare emoţie. Deşi eu însumi am ceva porniri religioase, mi-am
închipuit cum îi voi zgudui pe clericii din propria mea vreme cu relatarea
acestei conversaţii!
— Nu avem nevoie de Dumnezeu, replică Nebogipfel.
Morlocii considerau tendinţele religioase ale minţii – în opoziţie cu
starea raţională – drept o trăsătură ereditară, fără mai mult sens
intrinsec decât ochii albaştri ori părul şaten.
Pe măsură ce Nebogipfel contura mai amănunţit aceasta viziune,
lucrurile îmi păreau tot mai limpezi.
Ce concept de Dumnezeu a supravieţuit pe parcursul întregii
evoluţii mentale a Umanităţii? De ce tocmai forma care îi corespunde
vanităţii de a conjura: un Dumnezeu cu puteri imense, dar, cu toate
acestea, absorbit în meschinele treburi umane? Cine ar fi putut să
venereze un Dumnezeu îngheţat, chiar dacă omnipotent, în caz că El nu
vădea interes pentru nenumăratele lupte de nimic ale oamenilor?
Se poate crede că, în orice conflict între oamenii raţionali şi
oamenii religioşi, este dat celor dintâi să triumfe. La urma urmei,
raţionalitatea este cea care a inventat praful de puşcă! Şi totuşi, cel puţin
până în secolul al XIX-lea, tendinţa religioasă a izbândit îndeobşte, iar
selecţia naturală şi-a lăsat amprenta, dăruindu-ne o populaţie de oiţe
aplecate spre rugăciune – mi se părea mie uneori – ce puteau fi prostite
de orice predicator cu limba mieroasă.
Paradoxul se explica prin faptul că religia oferă un ţel pentru care
oamenii să lupte. Omul religios va scălda un petec de pământ „sfânt” cu
sângele lui, jertfind mult mai mult decât valoarea economică intrinsecă a
terenului ori decât o altfel de valoare.
— Dar noi am depăşit acest paradox, îmi zise Nebogipfel. Am
supus moştenirea noastră: nu mai suntem conduşi de dictatele
trecutului, nici în ceea ce priveşte trupurile, nici în ceea ce priveşte
minţile…
Eu însă nu am mers pe firul acestei concepţii contrariante –
întrebarea evidentă pe care trebuia să o pun ar fi fost: „În lipsa unui
Dumnezeu, atunci, care este scopul tuturor vieţilor voastre?” căci eram
absorbit de gândurile cu privire la modul în care domnul Darwin19.
Împreună cu toţi criticii moderni ai Bisericii, ar fi savurat să asiste la
acest triumf suprem al ideilor sale asupra bigoţilor!
În fapt – aşa cum s-a dovedit – înţelegerea mea asupra rostului
real al civilizaţiei Morlocilor nu avea să vină decât mult mai târziu.
Eram impresionat însă de tot ce văzusem în această lume
artificială a Morlocilor – nu sunt sigur dacă sentimentul covârşitor de
uimire respectuoasă transpare în relatarea mea prezentă. Această rasă
de Morloci, într-adevăr, îşi supusese slăbiciunile dobândite: se eliberase
de moştenirea brutalităţii – moştenire pe care noi i-o lăsasem – obţinând
astfel o stabilitate şi un randament aproape de neimaginat pentru cineva
din 1891: pentru un om asemenea mie, care crescuse într-o lume
sfâşiată zilnic de războaie, lăcomie şi incompetenţă.
Iar această subjugare a propriei lor naturi era cu atât mai
admirabilă, cu cât era comparată cu starea celorlalţi Morloci – Morlocii
Weenei – care, în mod evident, căzuseră în stăpânirea fiarei lăuntrice, în
ciudă aptitudinilor lor mecanice şi de alt fel.
14. Construcţii şi divergenţe.
Am discutat despre realizarea Sferei cu Nebogipfel.
— Îmi închipui măreţele soluţii tehnice prin care s-au sfărâmat
planetele gigantice – Jupiter, Saturn şi…
— Nu, rosti Nebogipfel. Nu au existat asemenea soluţii; planetele
străvechi – de dincolo de Pământ – încă orbitează în jurul miezului solar.
Toate planetele puse la un loc n-ar fi furnizat suficient material nici
măcar pentru a demara edificarea unei asemenea structuri precum Sfera
— Atunci, cum…?
Nebogipfel îmi descrise modul în care Soarele fusese împresurat de
o enormă flotă de nave spaţiale, dotate cu nişte imenşi magneţi, a căror
construcţie – implicând nişte circuite electrice cu o rezistenţă ce fusese
într-un mod necunoscut redusă până la zero – n-am putut-o pătrunde.
Navele s-au rotit împrejurul stelei cu o viteză din ce în ce mai mare, iar
în jurul Soarelui s-a strâns o centură magnetică, la o depărtare de
milioane de mile. Şi – de parcă grandiosul astru n-ar fi fost decât un
fruct moale, strâns într-un pumn zdravăn – mari arteziene de materie
solară, ea însăşi magnetizată. Au fost forţate să migreze de la Ecuator şi
să ţâşnească prin polii stelei.
Mai multe flote spaţiale au manipulat apoi acest nor gigantic de
material suspendat, alcătuind, în cele din urmă, o carapace în jurul
Soarelui; iar după aceea, carapacea a fost comprimată, utilizându-se
încă o dată câmpurile magnetice direcţionale, şi transformată în
structura solidă pe care o vedeam împrejurul meu.
Soarele captiv încă strălucea, căci până şi enormele mase
desprinse din el, ce fuseseră necesare pentru a realiza această uriaşă
construcţie, nu reprezentau decât o fracţiune invizibilă din greutatea lui
totală; iar în interiorul Sferei, lumina Soarelui lucea perpetuu deasupra
giganticelor continente – fiecare dintre ele putând înghiţi milioane de
Pământuri desfăşurate în plan.
— O planetă precum Pământul poate capta numai o fracţiune
infinitezimală din ceea ce produce Soarele, iar restul se disipează, fără
folos, în străfundurile spaţiului. Acum, toată energia solară este colectată
de Sfera care îl cuprinde. Şi aceasta este motivaţia principală pentru
realizarea ei: am îmblânzit un astru… Într-un milion de ani, îmi spuse
Nebogipfel, Sfera avea să colecteze suficientă materie solară adiţională
pentru a permite îngroşarea sa cu a douăzeci şi cincea parte dintr-un
inci – un strat invizibil de mic, însă ce urma să acopere o suprafaţă
covârşitoare! Substanţa solară, transformată, era folosită pentru
dezvoltarea neîncetată a Sferei. Între timp, o parte din energia Soarelui
era utilizată pentru a susţine interiorul Sferei şi pentru a pune în
mişcare diferitele proiecte ale Morlocilor.
Cu relativ entuziasm, am descris întâmplările la care fusesem
martor în timpul călătoriei mele prin viitor: creşterea intensităţii Soarelui
şi acele jeturi de materie de la poli, apoi modul în care astrul dispăruse
în beznă, în clipa în care Sfera fusese înălţată în jurul său.
Nebogipfel mă privi, am avut eu impresia, cu puţină un uimire.
— Aşadar, rosti el, într-adevăr ai urmărit construcţia Sferei. A
durat zece mii de ani…
— Însă pentru mine, în maşina mea, n-a ţinut mai mult decât
câteva bătăi de inimă.
— Mi-ai zis că aceasta este cea de-a doua ta călătorie în viitor, şi
că, în timpul primei tale călători, ai văzut nişte deosebiri.
 — Da Acum, mă confruntam iarăşi cu acel mister năucitor.
Deosebiri în ceea ce priveşte desfăşurarea Istoriei… Nebogipfel, când am
călătorit întâia dată în viitor, Sfera voastră n-a fost niciodată construită.
I-am descris pe scurt lui Nebogipfel cum înainte călătorisem mult
mai departe de acest an de graţie 657208. În timpul primului meu voiaj,
asistasem la colonizarea solului de o maree de verdeaţă bogată, pe
măsură ce iarna fusese alungată de pe Pământ, iar Soarele începuse să
strălucească tot mai puternic, în mod inexplicabil. Însă – spre deosebire
de cea de-a doua călătorie – nu remarcasem nici urmă de regularizare a
înclinaţiei planetei şi nici nu fusesem martor la ceva precum încetinirea
rotaţiei sale. Iar – aspectul cel mai dramatic – fără construirea Sferei care
ascundea Soarele, Pământul rămăsese viu şi nu fusese aruncat în bezna
stigiană a Morlocilor.
— Şi astfel, i-am povestit lui Nebogipfel, am sosit în anul de graţie
802701 – cu o sută cincizeci de mii de ani în viitorul vostru. Cu toate
acestea, nu pot să cred că, dacă aş călători din nou atât de departe, aş
da iar peste aceeaşi lume.
I-am relatat succint lui Nebogipfel ce văzusem în lumea Weenei, cu
Eloii şi Morlocii ei degeneraţi. Nebogipfel căzu pe gânduri.
— Nu există o asemenea stare de lucruri în evoluţia Umanităţii, în
întreaga Istorie consemnată – în Istoria mea, rosti el. Iar de vreme ce, o
dată construită, Sfera se întreţine singură, este greu de închipuit că o
astfel de cădere în barbarie este posibilă în viitorul nostru.
— Asta-i problema, am fost eu de acord Am călătorit prin două
versiuni ale Istoriei care se exclud reciproc. Oare este posibil ca Istoria să
se asemene cu lutul nears, având capacitatea de a fi remodelată?
— Poate că da, murmură Nebogipfel. Când ai revenit în propria ta
epocă – în 1891 – ai adus vreo dovadă a călătoriilor tale?
— Nu cine ştie ce, am recunoscut eu. Însă am venit cu nişte flori,
nişte plante drăguţe, de culoare albă, similare nalbelor, pe care Weena…
pe care un Eloi mi le-a băgat în buzunar. Prietenii mei le-au studiat.
Florile făceau parte dintr-un ordin pe care nu l-au putut recunoaşte, şi
îmi aduc aminte că au remarcat pe gineceu…
— Prieteni? Întrebă Nebogipfel tăios. Ai lăsat o relatare a călătoriei
tale înainte să porneşti din nou la drum?
— Nimic scris. Însă le-am istorisit totul unor tovarăşi de-ai mei, la
cină, am zâmbit eu. Iar dacă îl cunosc cu adevărat pe unul din acel cerc,
întreaga poveste a fost scrisă, în cele din urmă. Fără îndoială, într-o
formă popularizată şi de senzaţie – poate prezentată ca literatură…
Nebogipfel se apropie de mine.
— Atunci, aceasta, rosti el – şi glasul său liniştit avu un ton
dramatic, într-un mod straniu – este explicaţia.
— Explicaţia?
— Pentru divergenţa Istoriilor.
 L-am privit în ochi, oripilat de înţelegerea care se contura în mine.
— Vrei să spui că datorită relatării mele – profeţiei mele – am
schimbat Istoria?
— Da. Înarmată cu acel avertisment, Umanitatea a reuşit să evite
degradarea şi conflictul care duceau spre lumea crudă şi primitivă a
Eloilor şi Morlocilor. În schimb, am continuat să ne dezvoltăm. În
schimb, am îmblânzit Soarele.
Mă simţeam total incapabil să fac faţă consecinţelor acestei ipoteze
– deşi adevărul şi claritatea ei m-au izbit pe dată.
— Dar unele lucruri au rămas identice, am strigat. Voi. Morlocii.
Încă vă furişaţi prin beznă!
— Noi nu suntem Morloci, rosti calm Nebogipfel. Nu aceia de care
îţi aminteşti tu. Iar în ceea ce priveşte bezna – ce nevoie avem de un
potop de lumină? Noi înşine am ales întunericul. Ochii noştri sunt
instrumente de precizie, capabile să scoată la iveală mai multă
frumuseţe. Fără strălucirea brutală a Soarelui, se poate distinge întreaga
subtilitate a cerului…
N-am găsit nici o distracţie în a-l lua în derâdere pe Nebogipfel şi a
trebuit să înfrunt adevărul. Am privit fix spre mâinile mele – mari şi
bătătorite, pline de cicatricele deceniilor de muncă. Unicul meu ţel,
căruia îi închinasem toată truda acestor mâini, fusese să explorez
timpul! Să aflu cum aveau să decurgă evenimentele la scară cosmologică,
dincolo de cele câteva decenii efemere ale propriei mele vieţi. Se părea
însă că reuşisem mult mai mult.
Invenţia mea era mai teribilă decât un simplu dispozitiv de
călătorit în timp: reprezenta o Maşină a Istoriei, un distrugător de lumi!
Eram un ucigaş al viitorului: Îmi arogasem, mi-am dat eu seama,
mai multe puteri decât însuşi Dumnezeu (dacă îi dădeam crezare lui
Toma d'Aquino). Prin felul în care încurcasem lucrarea Istoriei,
nimicisem miliarde de vieţi nenăscute – vieţi care acum nu vor ajunge
niciodată să fiinţeze.
Nu puteam suporta să trăiesc cu această presupunere.
Întotdeauna m-am arătat neîncrezător faţă de puterea personală – căci
nu am întâlnit niciodată un om suficient de înţelept pentru a i se
încredinţa o astfel de autoritate – însă acum îmi asumasem singur mai
multă putere decât toţi oamenii care trăiseră vreodată!
Dacă aveam să-mi recuperez cândva Maşina Timpului – mi-am
făgăduit eu atunci – urma să mă întorc în trecut, pentru a face o ultimă
modificare, finală, asupra Istoriei şi pentru a Şterge descoperirea de către
mine a dispozitivului infernal.
În acest moment am înţeles că nu voi putea niciodată să o salvez
pe Weena. Căci nu numai că îi provocasem moartea – dar acum se
dovedise că îi anulasem însăşi existenţa!
 Prin această vâltoare de emoţii, durerea provocată de acea pierdere
neînsemnată răsună gingaş şi limpede, precum nota unui oboi în larma
unei orchestre impresionante.
15. Viaţa şi moartea la Morloci.
Într-o zi, Nebogipfel mă conduse la ceea ce constitui, poate, cel mai
tulburător lucru pe care l-am văzut pe parcursul întregii mele şederi în
încăperea-oraş.
Am ajuns la o zonă cu suprafaţa de aproximativ o jumătate de milă
pătrată, unde paravanele păreau mai joase decât în mod normal. În timp
ce ne apropiam, am devenit conştient de nivelul în creştere al zgomotului
– un gângurit de glasuri lichide – şi de mirosul foarte intens de Morloci,
de dulceaţa lor caracteristică, stătută şi greţoasă.
Prin ochelari am putut să observ că suprafaţa zonei libere era
însufleţită – pulsa – de scâncetele, zvârcolirile şi mersul şovăielnic al
pruncilor. Erau cu miile, aceşti sugari Morloci ce umblau în patru labe,
lovindu-şi unii altora şuviţele de păr murdar cu mânuţele şi picioruşele.
Se rostogoleau, exact ca maimuţele tinere, şi pipăiau variantele reduse
ale paravanelor de informaţii pe care le-am descris în altă parte, ori îşi
îndesau hrana în gurile lor întunecate. Ici-colo, adulţii umblau prin
mulţime, ridicându-l pe unul care căzuse, aplanând o dispută minoră ce
apăruse undeva, liniştind un copil care plângea în altă parte.
M-am uitat la acea mare de ţânci, năucit. Poate că o asemenea
adunătură de copii umani ar părea emoţionantă pentru unii – nu însă
pentru mine, un burlac înveterat – însă aceştia erau Morloci… Trebuie să
vă aduceţi aminte că Morlocii nu sunt entităţi agreabile pentru
sensibilitatea umană, nici măcar când sunt copii, cu carnea lor palidă ca
de vierme, rece la atingere, şi cu acea pânză de păianjen pe care o
alcătuieşte părul lor. Dacă vă gândiţi la o imensă tăblie de masă
acoperită cu larve colcăitoare, atunci vă veţi face o idee despre impresia
mea în vreme ce stăteam acolo!
M-am întors către Nebogipfel.
— Dar unde le sunt părinţii?
El ezită, ca şi cum ar fi căutat formularea potrivită.
— Nu au părinţi. Aceasta este o fermă de naşteri. Când ating
vârsta potrivită, copilaşii vor fi transportaţi de-aici într-o comunitate-
creşă. Ori pe Sferă, ori…
Eu însă încetasem să-l ascult. M-am uitat la Nebogipfel, de sus în
jos, însă părul îi ascundea forma corpului.
Cu un fior de surprindere, am văzut acum încă unul dintre acele
aspecte care îmi stătuseră în faţa ochilor de la sosirea mea aici. Dar pe
care nu le remarcasem din pricină că eram mult prea deştept: nu exista
nici un semn de diferenţiere sexuală – nici la Nebogipfel, nici la vreun alt
Morloc dintre cei pe care îi întâlnisem – nici măcar la aceia (bunăoară,
vizitatorii din gravitaţia redusă), ale căror corpuri erau acoperite cu puţin
păr, şi-astfel puteau fi cercetate mai lesne. Morlocul normal avea
constituţia unui copil, nediferenţiat sexual, cu coapsele şi pieptul
nedezvoltate… Uluit, mi-am dat seama că nu ştiam nimic – nici nu-mi-
trecuse prin gând să întreb – despre rânduielile Morlocilor în legătură cu
dragostea şi naşterea!
Nebogipfel îmi spuse acum câte ceva despre creşterea şi educaţia
tinerilor Morloci.
Morlocii îşi începeau viaţa în aceste ferme de naşteri şi în
comunităţile-creşe – spre dureroasa mea aducere aminte, întregul
Pământ fusese cedat unei astfel de instituţii – iar acolo, pe lângă
noţiunile elementare ale purtării civilizate, copiilor li se insufla o
deprindere esenţială: capacitatea de a învăţa. Era ca şi cum unui şcolar
din secolul al XIX-lea – în loc să i se burduşească bietul cap cu o
sumedenie de absurdităţi despre greci, latini şi teoreme geometrice
obscure – i-ar fi fost arătate, în schimb, metodele de a se concentra şi de
a se folosi de biblioteci, şi mecanismele prin care se asimilează
cunoştinţele – în ce fel, mai presus de orice altceva, să gândească. În
definitiv, achiziţia de cunoştinţe specifice depindea de nevoile sarcinii
curente şi de înclinaţiile fiecăruia.
Când Nebogipfel îmi expuse pe scurt aceste lucruri, limpezimea
logicii lor mă izbi cu o forţă aproape fizică! Fireşte – mi-am zis în sinea
mea – se terminase cu şcolile! Ce contrast faţă de terenul de luptă al
Ignoranţei cu Incompetenţa pe care îl constituiseră zilele mele de şcoală,
deloc regretate!
M-am apucat să-l întreb pe Nebogipfel despre propria lui profesie.
Îmi relată că, în momentul în care îmi fusese stabilită data originii,
se transformase într-un fel de specialist în epoca mea şi în moravurile ei,
luate din arhivele seminţiei lui, şi îşi dăduse seama de câteva diferenţe
semnificative între obiceiurile raselor noastre.
— Ocupaţiile noastre nu ne consumă atât de mult timp ca ale
voastre, spuse el. Eu am două iubiri – două vocaţii. Ochii îi erau
invizibili, făcând şi mai imposibil să-i pot citi emoţiile, Fizica şi formarea
celor mici.
Educaţia şi pregătirea de toate genurile continuau pe tot parcursul
vieţii unui Morloc şi nu era un lucru neobişnuit ca un individ să aibă trei
sau patru „cariere”, aşa cum le-am spune noi, una după alta, sau chiar
în paralel. Nivelul general de inteligenţă al Morlocilor era, am avut, eu
impresia; ceva mai înalt decât al oamenilor din propriul meu secol.
Cu toate acestea, alegerea vocaţiilor lui Nebogipfel mă uimi;
socotisem că trebuia să fie instruit doar în ştiinţe fizice, de unde şi
capacitatea sa de a-mi urmări expunerile, uneori întortocheate, cu
privire la teoria Maşinii Timpului şi la evoluţia Istoriei.
 — Spune-mi, am zis eu voios, pentru care dintre talentele tale ai
fost desemnat să mă supraveghezi? Pentru pregătirea în fizică – ori
pentru priceperea ca doică?
Am avut senzaţia că gura sa neagră, cu dinţi mărunţi, se crispa
într-un rânjet.
Iar apoi adevărul mă lovi – şi am simţit că în mine ardea un anume
sentiment de umilinţă din pricina acelui gând. Sunt o persoană eminentă
a zilelor mele, dar fusesem dat în grija cuiva mai potrivit pentru păzirea
copiilor!
Şi totuşi, am reflectat eu acum, ce erau bâjbâielile mele de când
ajunsesem în anul 657208, decât acţiunile unui copil?
Acum, Nebogipfel mă călăuzi spre un colţ al zonei-creşă. Această
zonă specială era acoperită de o structură având dimensiunile şi forma
unei mici sere, realizată din materialul pal şi translucid al Podelei – de
fapt, era unul dintre puţinele spaţii ale încăperii-oraş acoperit în vreun
fel. Nebogipfel mă conduse în interiorul structurii. Adăpostul era lipsit de
mobilier sau de aparate, cu excepţia unui paravan ori două, unde
licăreau acele ecrane pe care le observasem în alte părţi. Iar în centrul
Podelei, se găsea ceva ce semăna cu un mic maldăr – de haine, poate –
care se ridica din sticlă.
Morlocii care lucrau aici aveau înclinaţii mai serioase decât aceia
care supravegheau copiii, am perceput eu. Peste părul lor albicios purtau
halate largi – veşminte asemănătoare redingotelor, cu multe buzunare –
înţesate cu instrumente, cele mai multe de nepătruns pentru mine.
Unele dintre ele străluceau uşor. Această ultimă categorie de Morloci
avea ceva din aerul unor tehnicieni, mi-am zis eu; era un atribut bizar în
această mare de copilaşi. Şi, chiar dacă erau distraşi de prezenţa mea
grosolană, tehnicienii urmăreau ghemotocul de pe Podea şi treceau
periodic cu nişte instrumente pe deasupra lui.
Covârşit de curiozitate, am făcut un pas către acel maldăr din
centru. Nebogipfel rămase în urmă, permiţându-mi să merg neînsoţit.
Lucrul acela avea numai câţiva inci lungime şi era pe jumătate cuprins
în sticlă, ca o sculptură cioplită într-o suprafaţă de piatră. De fapt, chiar
aducea un pic cu o statuie: aici erau cele două braţe, de-abia
înmugurite, mi-am spus, iar acolo se afla ceea ce ar putea să devină un
chip – un disc înconjurat cu păr şi despicat de o gură subţire. Ridicarea
maldărului părea lentă, şi m-am întrebat de ce era atât de greu pentru
dispozitivele ascunse să producă acest artefact deosebit. Era oare
deosebit de complex?
Iar apoi – a fost un moment care mă va bântui cât timp voi trăi –
acea gură micuţă se deschise. Buzele se despărţiră, şi un pleoscăit încet
şi un mieunat, mai slab decât al celui mai mic Pisoi, plutiră prin aer;
chipul minuscul se încruntă, de parcă ar fi suferit un pic.
 M-am împleticit în spate, la fel de buimac ca şi cum aş fi primit un
pumn.
Nebogipfel părea să fi anticipat ceva din neliniştea mea.
— Trebuie să ţii cont că ai fost dislocat prin timp o jumătate de
milion de ani: intervalul care ne separă este de zece ori mai mare decât
vârsta speciei tale…
— Nebogipfel, oare este adevărat? Copiii voştri şi voi înşivă sunteţi
scoşi din această Podea, fabricaţi fără mai multă măreţie decât o cană cu
apă?
Într-adevăr, Morlocii ajunseseră să-şi „stăpânească moştenirea
genetică”, mi-am spus eu – căci suprimaseră diferenţierea sexuală şi
scăpaseră de naşteri.
— Nebogipfel, am protestat, asta este… inuman!
Morlocul îşi încljnă capul într-o parte; în mod evident cuvântul nu
însemna nimic pentru el.
— Politica noastră este concepută pentru a optimiza potenţialul
formei umane – căci şi noi facem parte din rasa umană. Rosti el sever.
Acea formă este determinată de o secvenţă de un milion de gene, astfel
că numărul de indivizi umani posibili deşi mare – este finit. Şi toţi aceşti
indivizi pot fi – aici ezită – imaginaţi de inteligenţa Sferei.
Rânduielile mortuare, îmi spuse Nebogipfel, erau şi ele guvernate
de Sferă, trupurile părăsite ale celor morţi fiind absorbite în Podea fără
ceremonie şi reverenţă, pentru recuperarea şi refolosirea materiei.
— Sfera asamblează componentele necesare pentru a produce o
entitate vie stabilită şi…
— Stabilită? L-am privit în ochi pe Morloc, iar furia şi violenţa pe
care le înlăturasem din gândurile mele atâta timp se revărsară înapoi în
sufletul meu. Cât de raţionali însă ce altceva aţi mai raţionalizat,
Morlocule? Cum rămâne cu tandreţea? Cum rămâne cu dragostea?
16. Decizie şi plecare.
Împleticindu-mă, am ieşit afară din acea înfiorătoare baracă de
naşteri şi m-am uitat atent în jur, la enorma încăpere-oraş, cu şirurile
sale de Morloci răbdători îndeplinindu-şi activităţile lor de neînţeles. Îmi
venea să urlu la ei, să le zdruncin perfecţiunea respingătoare, însă ştiam,
chiar şi în acel moment întunecat, că nu-mi puteam permite să las ca
părerea pe care o aveau despre comportamentul meu să se înrăutăţească
din nou.
Aş fi vrut să fug până şi de Nebogipfel. El îmi arătase oarece
bunătate şi atenţie, mi-am dat eu seama: mai multă decât meritam,
poate, şi mai multă, probabil, decât i-ar fi arătat oamenii din epoca mea
unui sălbatic violent, venit dintr-o perioadă cu jumătate de milion de ani
înainte de Cristos. Dar totuşi, Morlocul fusese, simţeam eu, fascinat şi
amuzat de reacţia mea la procesul de naştere. Poate că manipulase
această revelaţie tocmai pentru a-mi provoca o asemenea emoţie
extremă! Ei bine, dacă aceasta îi fusese vrerea, Nebogipfel reuşise. Însă
acum eram atât de copleşit de umilinţă şi de furie iraţională, încât
aproape nu mai suportam să mă uit la trăsăturile lui coafate ornamental.
Şi totuşi nu aveam alt loc unde să mă duc! Fie că-mi plăcea ori nu,
ştiam eu, Nebogipfel constituia singurul meu punct de reper în această
stranie lume Morlocă: singurul individ în viaţă al cărui nume îl
cunoşteam şi – din câte ştiam despre rânduielile Morlocilor – singurul
meu ocrotitor.
Poate că Nebogipfel percepu o parte din acest conflict dinlăuntrul
mču. În orice caz. Nu mă sufocă prin compania lui; se întoarse cu
spatele şi invocă, din nou, din Podea, mica mea colibă de dormit. M-am
aplecat înăuntru şi m-am aşezat în cel mai întunecat cotlon, strângându-
mi braţele peste piept – m-am ghemuit precum un animal de pădure
adus la New York!
Am rămas acolo preţ de câteva ore – poate am dormit. În cele din
urmă, am avut impresia că o parte din vioiciunea minţii îmi revine, am
luat ceva hrană şi mi-am făcut o toaletă sumară.
Cred că, înainte de incidentul de la ferma de naşteri, ajunsesem să
fiu intrigat de ceea ce văzusem în treacăt din această lume a Noilor
Morloci. Întotdeauna mă socotisem, mai presus de toate, un om Raţional
şi eram fascinat de această viziunea a modului în care o societate de
Fiinţe Raţionale putea pune ordine în lucruri – de modul în care Ştiinţa
şi Tehnologia puteau fi îmtrebuinţate pentru edificarea unei lumi mai
bune. Fusesem jmpresionat de toleranţa Morlocilor în privinţa diferitelor
soluţii. Probleme de politică şi de guvernare, bunăoară. Însă vederea
acelui homuncul pe jumătate format mă descumpănise complet. Poate că
reacţia mea demonstrează cât de profund sunt implantate valorile şi
instinctele fundamentale ale speciei noastre.
Dacă este adevărat că Noii Morloci puseseră stăpânire pe
moştenirea lor genetică, pe molima străvechilor oceane, atunci, în acel
moment de zbucium lăuntric, îi invidiam pentru stăpânirea lor de sine!
Acum ştiam că trebuia să scap de tovărăşia Morlocilor poate eram
tolerat, însă aici nu exista mai mult loc pentru mine decât pentru o
gorilă într-un hotel din Mayfair20 – şi am început să ticluiesc un nou
plan.
Am ieşit din adăpostul meu. Nebogipfel se afla acolo, aşteptând, ca
şi cum n-ar fi părăsit nici o clipă împrejurimile colibei. Trecând cu mâna
pe deasupra unui piedestal, făcu ca refugiul la care renunţasem să se
dizolve înapoi în Podea.
— Nebogipfel, am rostit eu energic, pesemne îţi este evident că nu
mă aflu în elementul meu, la fel ca un animal de grădină zoologică
scăpat într-un oraş.
El nu spuse nimic; privirea sa părea indiferentă.
 — În caz că intenţia voastră nu este să mă ţineţi ca prizonier ori ca
specimen pentru cine ştie ce laborator, nu vreau să mai rămân aici. Cer
să-mi permiteţi de îndată accesul la Maşina Timpului, pentru a mă putea
întoarce în propria mea epocă.
— Nu eşti prizonier, zise el. Cuvântul nu are echivalent traductibil
în limba noastră. Eşti o făptură conştientă şi ca atare, ai drepturi.
Singurele limitări ale comportamentului tău sunt acelea de a nu mai face
iarăşi rău altora prin acţiunile tale…
— Limitări pe care le accept, am zis eu băţos.
—… şi, reluă el, de a nu pleca cu maşina ta.
— Atunci s-a zis cu drepturile mele, am sărit la el. Sunt prizonier
aici – un prizonier în timp.
— Deşi teoria călătoriei temporale este foarte limpede – iar
structura mecanică a dispozitivului tău este evidentă – încă nu înţelegem
deloc principiile care sunt implicate, spuse Morlocul.
Am socotit că asta însemna, probabil, că nu pricepeau încă
însemnătatea Plattneritei.
— Însă, continuă el, suntem de părere că această tehnologie ar
putea fi de mare valoare pentru specia noastră.
— Sunt sigur!
Brusc am avut o viziune cu acei Morloci, dotaţi cu dispozitivele
magice şi cu armele lor miraculoase, revenind într-o Maşină a Timpului
modificată în Londra anului 1891.
Morlocii aveau să hrănească Umanitatea mea şi să o ţină în
siguranţă. Însă, văduvit de suflet şi poate, în cele din urmă, şi de copii,
prevedeam că omul modern n-avea să supravieţuiască mai mult de
câteva generaţii!
Groaza care mi-o trezise această perspectivă făcu ca sângele să-mi
clocotească prin beregată – şi totuşi, chiar în acel moment, dintr-un colţ
îndepărtat şi raţional al minţii mele, mi se arătau dificultăţile acestei
imagini.
„Uite ce-i”, mi-am spus în gând, „dacă toţi oamenii moderni ar fi
într-adevăr nimiciţi în acest mod – iar omul modern este neîndoios
strămoşul Morlocilor – atunci Morlocii n-ar putea să apară, deci n-ar
captura niciodată maşina mea şi nu s-ar întoarce prin timp… Este un
paradox, nu? Căci nu se poate să le ai pe toate deodată!” Trebuie să vă
aduceţi aminte că, într-un străfund al creierului, enigma nedezlegată a
celui de-al doilea zbor prin timp – cu acea divergenţă a Istoriilor la care
asistasem – încă dospea, iar în sufletul meu ştiam că modul în care
înţelegeam filosofia dindărătul acestei probleme a călătoriei temporale
era încă limitat, în cel mai bun dintre cazuri.
Însă am alungat toate aceste gânduri în vreme ce mă confruntam
cu Nebogipfel.
 — Niciodată! N-am să vă ajut niciodată să obţineţi călătoria în
timp.
Nebogipfel mă privi atent.
— Atunci – în limitele pe care ţi le-am expus – eşti liber să mergi în
orice loc din lumile noastre.
— În acest caz, vă solicit să mă duceţi într-o regiune – oriunde s-ar
afla ea în acest sistem solar artificial – în care există încă oameni ca
mine.
Am senzaţia că am rostit această provocare, aşteptându-mă să
decline o asemenea posibilitate. Însă, spre surprinderea mea, Nebogipfel
făcu un pas către mine şi zise:
— Nu-s exact ca tine. Dar totuşi – vino!
Şi, cu asta, am pornit încă o dată la drum pe acea imensă, câmpie
locuită. Aveam impresia că ultimele lui cuvinte fuseseră mai mult decât
ameninţătoare. Însă nu puteam înţelege ce însemnau şi, în orice caz, n-
aveam de ales decât să-l urmez.
În cele din urmă am ajuns pe o porţiune liberă, având poate
lungimea de un sfert de milă. Trecuse multă vreme de când îmi
pierdusem pe de-a întregul simţul de orientare în acea uluitoare
Încăpere-oraş. Nebogipfel îşi puse ochelarii, iar eu mi i-am păstrat pe-ai
mei.
Dintr-o dată – fără vreun avertisment – un fascicul de lumină se
arcui în jos din tavanul de deasupra, străpungându-ne. M-am uitat în
sus spre strălucirea caldă, galbenă, şi am văzut firele de praf ce se
prăvăleau prin aer precum o cascadă; o clipă am crezut că fusesem
readus în Cuşca de Lumină.
Am aşteptat amândoi vreo câteva secunde – nu l-am mai văzut pe
Nebogipfel dând alte comenzi mecanismelor invizibile care stăpâneau
acest loc – apoi Podeaua de sub picioarele mele se hurducă zdravăn. M-
am împleticit, căci parcă fusese un mic cutremur, total neaşteptat. Însă
mi-am revenit rapid.
— Ce-a fost asta?
Nebogipfel rămăsese netulburat.
— Poate ar fi trebuit să te previn. Ascensiunea noastră a început.
— Ascensiunea?
Am văzut acum că un disc de sticlă, având diametrul poate de un
sfert de milă, ieşea din Podea, purtându-ne, pe mine şi pe Nebogipfel, în
înalturi. Era ca şi cum aş fi stat în partea superioară a unui imens
pilastru care ţâşnea din pământ. Deja ne ridicasem poate vreo zece
picioare, iar viteza noastră de ascensiune părea să sporească; am simţit
pe frunte o boare de vânt.
Am făcut câţiva paşi către marginea discului şi am urmărit cum
acea uluitoare câmpie complexă a Morlocilor se desfăşura dedesubtul
meu. Camera se întindea cât vedeam cu ochii, fără nici o denivelare şi
populată omogen. Podeaua aducea cu o haită complicată, poate o hartă a
constelaţiilor, lucrată cu fir de argint şi catifea neagră şi suprapusă peste
panorama stelelor adevărate de dedesubt. Una sau două chipuri argintii
erau îndreptate către noi în vreme ce ne înălţam, însă majoritatea
Morlocilor părea total indiferentă.
— Nebogipfel – unde mergem?
— În Interior, rosti el calm.
Apoi, mi-am dat seama de schimbarea luminii. Părea mult mai
intensă şi mai difuză – nu mai era limitată la un singur fascicul, aşa cum
se poate vedea din fundul unei fântâni.
Mi-am lăsat capul pe spate. Cercul strălucitor de deasupra mea se
lărgea, chiar în vreme ce mă uitam la el, aşa că acum puteam să disting
un inel de cer în jurul discului central al Soarelui. Văzduhul era albastru
şi presărat cu nori înalţi şi pufoşi, dar avea un aspect bizar, o
neomogenitate a culorii atribuită, la început, ochelarilor pe care încă îi
purtam.
Nebogipfel se întoarse cu spatele la mine. Lovi uşor cu piciorul în
suprafaţa platformei noastre şi din ea apăru un obiect. Iniţial, nu l-am
putut recunoaşte – era un vas întins, cu un băţ ieşind din centru. Abia
când l-am văzut pe Nebogipfel ridicându-l şi ţinându-l deasupra capului,
mi-am dat seama ce era: o simplă umbrelă, pentru a-şi feri de soare
carnaţia lui etiolată.
Astfel pregătiţi, am intrat în lumină – puţul se lărgi – iar capul meu
de secol XIX ajunse deasupra unei întinderi cu iarbă!
17. Interiorul
— Bun-venit în Interior! Anunţă Nebogipfel, caraghios cu umbrela
lui de soare.
Pilastrul nostru de sticlă cu diametrul de un sfert de milă parcurse
ultimii câţiva iarzi absolut silenţios. Aveam senzaţia că mă ridicam
precum un asistent de iluzionist pe o scenă. Mi-am scos ochelarii şi mi-
am apărat ochii de soare cu mâna.
Platforma încetini până când se opri, muchea sa îmbinându-se
perfect cu pajiştea de iarbă scurtă şi ţepoasă dimprejur, ca şi cum acolo
tocmai ar fi fost turnată o fundaţie de beton. Umbra mea era un petic
întunecat şi bine definit, exact sub mine. Aici era amiază. Fireşte,
pretutindeni în Interior era amiază, toată ziua şi în fiecare zi! Soarele
orbitor îmi cădea pe creştet şi pe grumaz – am bănuit că în curând
aveam să mă aleg cu ceva arsuri – însă sentimentul plăcut provocat de
această lumină solară captivă merita preţul. În acel moment, m-am
întors, studiind peisajul. Iarba – o câmpie întreagă, fără denivelări –
creştea pretutindeni, până la orizont, numai că aici, în această lume
aplatizată, nu exista orizont. Mi-am ridicat privirile, aşteptându-mă să
observ curbura ascendentă a lumii: căci, la urma urmei, nu mă mai
aflam lipit de suprafaţa exterioară a unei bile de piatră ca Pământul, ci
stăteam în interiorul unei imense carapace goale pe dinăuntru. Nu exista
un asemenea efect optic, vedeam doar alte întinderi de iarbă şi poate
câteva pâlcuri de arbori sau tufişuri, la mare depărtare. Bolta cerească
era o întindere albăstrie de nori înalţi şi pufoşi, care se contopea cu
pământul într-o linie dreaptă de ceaţă şi praf.
— Mă simt ca şi cum aş sta pe tăblia unei mese nesfârşite, i-am zis
lui Nebogipfel. Am avut impresia că va fi un peisaj cuprins într-un imens
bol. Paradoxul este că nu-mi pot da seama dacă mă aflu în interiorul
unei enorme Sfere sau pe exteriorul unei planete gigantice!
— Există totuşi modalităţi de a-ţi da seama, replică Nebogipfel de
sub umbrela sa de soare. Uită-te în sus.
Mi-am lăsat capul pe spate. La început nu am izbutit să văd decât
văzduhul şi Soarele – ar fi putut să fie un cer din orice zonă a
Pământului. Apoi, încetul cu încetul, am început să desluşesc ceva
dincolo de nori. Era acea neomogenitate pestriţă din aspectul cerului pe
care o observasem în vreme ce urcasem. Petele se asemuiau cu nişte
tuşe îndepărtate de acuarelă, în albastru, gri şi verde. Însă bine
detaliate, astfel încât cea mai amplă dintre ele era neînsemnată în
comparaţie cu cel mai minuscul crâmpei de nor. Aduceau mai degrabă
cu o hartă – ori cu câteva hărţi, îngrămădite laolaltă şi văzute de la mare
distanţă. Şi aceasta a fost analogia care m-a condus la adevăr.
— Este partea opusă a Sferei, dincolo de Soare… Îmi închipui că
acele culori pe care le observ sunt oceane, continente, lanţuri muntoase
şi prerii – poate chiar oraşe!
Era o privelişte remarcabilă – ca şi cum învelişurile stâncoase a mii
de Pământuri jupuite ar fi fost atârnate ca tot atâtea blănuri de iepure.
Curbura nu se percepea deloc, atât de grandioase erau dimensiunile
Sferei. Mai degrabă, era ca şi cum aş fi fost prins între această prerie
netedă de iarbă şi capacul acelui cer pestriţ, cu Soarele suspendat la
mijloc, precum un felinar, şi cu adâncimile spaţiului la numai o milă ori
două sub picioarele mele!
— Nu uita că, atunci când priveşti spre partea opusă a
Interiorului, te uiţi pe diametrul orbitei lui Venus, mă atenţiona
Nebogipfel. De la o asemenea distanţă. Pământul însuşi ar fi redus la un
simplu punct luminos. Multe dintre elementele topografice de aici au fost
realizate la o scară mult mai mare decât Pământul însuşi.
— Pesemne că există oceane care ar putea să înghită Pământul,
am gândit eu. Bănuiesc că forţele geologice dintr-o structură ca aceasta
sunt…
— Aici nu există nici pic de geologie, mi-o tăie Nebogipfel.
Interiorul şi peisajele sale sunt artificiale. Tot ce vezi cu ochii a fost, în
linii generale, proiectat, absolut intenţionat, să fie aşa cum este acum –
şi să rămână astfel. Părea neobişnuit de îngândurat. Diferă multe în
această Istorie faţă de cealaltă pe care ai descris-o. Însă unele lucruri
sunt constante: aceasta este lumea zilei perpetue – spre deosebire de
propria mea lume, tărâmul nopţii, într-adevăr, ne-am despărţit în specii
antagonice, ale întunericului şi ale Luminii, exact ca în cealaltă Istorie.
Nebogipfel mă călăuzi acum până la marginea discului nostru de
sticlă. El rămase pe platformă, cu umbrela ţinută deasupra capului; eu
însă am păşit îndrăzneţ pe iarba din preajmă. Pământul era tare sub
tălpile mele, dar eram încântat să simt o altă suprafaţă dedesubt, după
zilele în şir petrecute pe acea Podea elastică şi monotonă. Deşi scurtă,
iarba era viguroasă şi aspră, din acel soi întâlnit adesea în apropierea
ţărmurilor marine; când m-am aplecat şi mi-am băgat degetele în
pământ, am descoperit că solul era foarte nisipos şi arid. Am scos la
lumină un mic cărăbuş, acolo, în şirul de gropi micuţe pe care le-am
săpat cu degetele. El se îngropa mai adânc în nisip, până ce nu se mai
văzu.
Un vânticel şuiera prin iarbă, nu se auzea nici un tril de pasăre,
am observat eu, şi nu am remarcat nici o chemare de animal.
— Solul nu este prea mănos! I-am strigat lui Nebogipfel.
— Nu, rosti el. Însă – un cuvânt lichid pe care nu l-am putut
recunoaşte – îşi revine.
— Ce-ai spus?
— Mă refeream la ansamblul de plante, insecte şi animale care se
dezvoltă împreună, în interdependentă. Au trecut numai patruzeci de mii
de ani de la război.
— Ce război?
Acum, Nebogipfel ridică din umeri – omoplaţii îi zvâcniră, făcând
ca părul de pe corp să-i freamete – un gest care nu putea fi copiat decât
de la mine!
— Cine mai ştie? Motivele au fost date uitării, iar combatanţii –
naţiunile şi copiii lor – au pierit cu toţii.
— Mi-ai zis că aici nu există nici un război, l-am acuzat eu.
— Nu printre Morloci, spuse el. Însă în Interior… Acesta a fost
foarte distructiv. Au căzut nişte bombe gigantice. Pământul de aici a fost
distrus – toate vietăţile nimicite.
— Însă în mod cert plantele, animalele mai mici…
— Totul. Nu pricepi? Totul a murit, cu excepţia ierbii şi a
insectelor, pe o întindere de un milion de mile pătrate. Şi abia acum
regiunea a încetat să fie periculoasă.
— Nebogipfel, ce soi de fiinţe trăiesc aici? Seamănă cu mine? El
făcu o pauză.
— Unele imită aspectul tău arhaic. Însă există forme chiar şi mai
vechi; am ştiinţă de o colonie de neanderthalieni reconstruiţi, care au
reinventat riturile acelei seminţii dispărute… Şi există unii care s-au
dezvoltat mult dincolo de tine: care diferă de tine la fel de mult ca şi
mine, însă în alte feluri. Sfera este enormă. Dacă asta doreşti, am să te
duc la o colonie alcătuită din făpturi relativ asemănătoare cu tine…
— Oh – nu sunt sigur că asta vreau! Am exclamat eu. Cred că sunt
copleşit de acest loc, de această lume de lumi, Nebogipfel. Vreau să văd
ce pot distinge din ea, înainte să aleg unde îmi voi petrece viaţa. Poţi să
înţelegi asta?
El nu refuză propunerea; părea nerăbdător să scape de lumina
solară.
— Foarte bine. Când vei dori să mă vezi din nou, întoarce-te la
platformă şi rosteşte numele meu.
Şi astfel mi-am început sejurul solitar în Interiorul Sferei.
În acea lume a amiezei eterne nu exista un ciclu al zilelor şi
nopţilor pentru a putea măsura curgerea vremii. În orice caz, aveam
ceasul meu de buzunar: ora pe care o indica era, bineînţeles, lipsită de
semnificaţie, din pricina transferurilor mele prin timp şi spaţiu, însă îmi
servea să delimitez perioadele de douăzeci şi patru de ore.
Nebogipfel invocă un adăpost din platformă – o colibă simplă,
pătrată, cu o singură fereastră mică şi o uşă dintre cele care se dilatau,
aşa cum le-am descris mai sus. Îmi lăsă o tavă cu mâncare şi apă şi îmi
arătă cum să obţin alte provizii: trebuia să împing tava înapoi în
suprafaţa platformei – aceasta era o senzaţie bizară – iar după câteva
secunde, o nouă tavă se ridica la suprafaţă, complet încărcată Acest
proces nefiresc îmi trezea un sentiment de dezgust, însă nu aveam altă
sursă de hrană, aşa că mi-am stăpânit îndoielile. Nebogipfel îmi
demonstra, de asemenea, cum să împing obiectele în platformă pentru a
le face curate, iar el îşi şterse chiar şi degetele. Eu am folosit această
posibilitate pentru a-mi curăţa hainele şi ghetele – deşi pantalonii mi-au
fost înapoiaţi fără o nici o cută – însă n-am izbutit să mă conving să-mi
introduc vreo parte a corpului. Gândul de a-mi băga o mână ori un picior
– sau, mai rău, faţa – în acea suprafaţă simplă era mai mult decât
puteam îndura, aşa că am continuat să mă spăl cu apă.
Fiindcă veni vorba, încă eram lipsit de ustensile pentru ras; barba
îmi crescuse lungă şi bogată – însă constituia un ghem deprimant de
compact, cenuşiu ca fierul.
Nebogipfel îmi arătă cum puteam să diversific funcţiunile
ochelarilor mei. Atingând suprafaţa într-un anume fel, era posibil să-i
determin să mărească imaginea obiectelor îndepărtate, făcându-le să
arate atât de apropiate şi de limpezi ca şi cum ar fi fost lângă mine. Mi-
am pus numaidecât ochelarii şi i-am focalizat pe o pată din zare despre
care crezusem că era un pâlc de copaci, dar se dovedi că nu era altceva
decât un pinten de stâncă, care părea puternic erodat sau topit.
În primele zile m-am mulţumit pur şi simplu să fiu acolo, pe acea
pajişte decolorată. M-am apucat să fac lungi plimbări; îmi scoteam
ghetele, bucurându-mă de senzaţia ce mi-o produceau nisipul şi iarba
care îmi mângâiau degetele, iar adesea rămâneam numai cu rufăria de
corp, în lumina dogoritoare a Soarelui. Curând am ajuns să am tenul de
culoarea boabelor de cafea – deşi proeminenţele frunţii mele pleşuve mai
degrabă se arseseră – de parcă m-aş fi găsit la cură de odihnă în
Bognor21!
Seara mă retrăgeam în coliba mea. Era destul de tihnit înăuntru,
cu uşa închisă, iar eu dormeam bine, cu haina pe post de pernă şi cu
moliciunea caldă a platformei sub mine.
Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o studiind
Interiorul cu ochelarii mei care măreau. Stăteam pe marginea platformei
sau mă tolăneam pe un petic mătăsos de iarbă, cu capul rezemat de
haină, şi mă uitam în jur la văzduhul complex.
Regiunea Interiorului din partea opusă poziţiei mele, dincolo de
Soare, trebuie că se afla pe ecuatorul Sferei; aşa că mi-am închipuit că
această zonă se asemăna cel mai mult cu Pământul – unde gravitaţia era
puternică, iar presiunea aerului mare. Fâşia centrală era comparativ
îngustă – nu mai mult de câteva zeci de milioane de mile lăţime. (Spun
„nu mai mult” cu destulă uşurinţă, însă fireşte că ştiam că tot Pământul
s-ar fi pierdut, ca o simplă firimitură, pe acest fundal titanic!) Dincolo de
banda mediană, suprafaţa părea a fi de un cenuşiu monoton, greu de
distins prin filtrul albastru al văzduhului, şi am putut să remarc doar
puţine detajii. Într-una dintre acele regiuni de mare latitudine se găsea o
pată alb-argintie, cu nişte forme de mări de culoare gri-deschis închise în
ea, ce mi-a amintit întrucâtva de Lună; iar în altă parte se zărea un
crâmpei de portocaliu-aprins – aproape perfect eliptic – a cărui natură nu
am putut să o descifrez absolut deloc. Mi-am adus aminte de acei
Morloci transformaţi pe care îi întâlnisem, ce veniseră din zonele cu
gravitaţie scăzută ale cochiliei exterioare, de la depărtare de Ecuator, şi
m-am întrebat dacă existau oameni deformaţi care trăiau în acele hărţi-
lumi cu gravitaţie redusă de la latitudinile mai mari ale Interiorului.
Când am privit în ansamblu acea centură mediană interioară,
asemănătoare Pământului, o mare parte din aceasta părea a fi
nepopulată; reuşeam să observ imense oceane şi deserturi ce ar fi putut
să înghită lumi întregi, strălucind în necontenita lumină a Soarelui.
Acele pustiuri de uscat ori de apă separau insulele-lumi: regiuni bogate
în detalii, ceva mai mari decât ar fi fost Pământul, dacă ar fi fost jupuit şi
desfăşurat pe acea suprafaţă.
Într-un loc am văzut o lume a ierbii şi a pădurii, cu oraşe alcătuite
din clădiri scânteietoare ce se înălţau deasupra arborilor, într-altul am
desluşit o lume ce părea a fi din gheaţă, ai cărei locuitori supravieţuiau,
pesemne, precum strămoşii mei din erele glaciare ale Europei; poate că
lumea era atât de rece deoarece o montaseră pe vreo platformă imensă.
— M-am gândit eu, ridicată la limita atmosferei. În unele dintre
lumi puteam să descopăr semne de industrializare: un complex covor de
oraşe, fumul neguros al fabricilor, golfurile tăiate de poduri, siajele
navelor pe mările împrejmuite de uscat – şi, uneori, câte o dâră de vapori
în înalturile văzduhului, despre care îmi închipuiam că provenea de la
vreo navă zburătoare.
Acestea erau destul de obişnuite, cu toate că unele dintre lumi
treceau dincolo de capacitatea mea de înţelegere.
Am zărit oraşe care pluteau în aer, deasupra propriilor lor umbre,
şi clădiri colosale, care ar fi făcut Zidul Chinezesc să pară ridicol,
lăţindu-se prin peisajele modificate artificial… Nu puteam să-mi închipui
soiul de oameni care erau nevoiţi să locuiască în asemenea locuri.
În unele zile mă trezeam într-o relativă întunecime. O pânză groasă
de nori atârna deasupra solului, iar nu mult după aceea pornea să cadă
o aversă puternică. Mi-a trecut prin minte că vremea din Interior fusese
pesemne reglată – căci îmi imaginam cu uşurinţă colosalele energii
ciclonice pe care le-ar fi putut genera rotaţia rapidă a acelei lumi imense.
Mă plimbam prin ploaie un pic, savurând parfumul tare al apei
proaspete. În astfel de zile, locul părea mult mai asemănător cu
Pământul, uluitoarea parte opusă a Interiorului şi orizontul său imprecis
fiind ascunse de ploaie şi de nori.
După îndelungate cercetări cu ochelarii telescopici, am descoperit
că întinderea ierboasă din jurul meu era la fel de lipsită de relief cum mi
se arătase la prima vedere. Într-o zi – luminoasă şi caldă – am hotărât să
încerc să ajung la pintenul stâncos despre care am pomenit, care era
singura formă distinctă până la zarea conturată de ceaţă, chiar şi în cea
mai senină dimineaţă. Am băgat alimente şi apă în desaga pe care mi-o
improvizasem din haina boţită şi am pornit la drum; am mers cât de
mult am putut, până când am obosit, apoi m-am întins pe jos, încercând
să adorm. Însă nu puteam să rămân pe loc, nu în plin soare, iar după
câteva ceasuri m-am lăsat păgubaş. Am mai parcurs o scurtă bucată de
drum, însă pintenul stâncos nu părea să se apropie şi începu să mă
cuprindă teama, atât de departe de platformă. Dacă mă prăbuşeam la
pământ istovit, sau mă accidentam cine ştie cum? Nu aş fi putut să-l
chem pe Nebogipfel şi aş fi abandonat orice nădejde de a mă întoarce în
propriul meu timp: de fapt, aş fi murit în iarbă precum o gazelă rănită.
Iar toate acestea, numai pentru o plimbare până la o grămadă anonimă
de piatră!
Simţindu-mă ridicol, m-am întors şi am pornit înapoi spre
platforma mea.
18. Noii Eloi.
La câteva zile după aceasta, am ieşit din coliba mea după o
perioadă de somn şi mi-am dat seama că lumina era ceva mai intensă
decât de obicei. M-am uitat în sus şi am văzut că surplusul de lumină
provenea dintr-un punct insuportabil de strălucitor, situat la câteva
grade de arc de Soarele static. Am înhăţat ochelarii şi am studiat acel
nou astru.
Era o insulă-lume în flăcări. Cum mă uitam, o serie de explozii
uriaşe zguduiră suprafaţa, ridicând nori ce se deschideau ca nişte flori
frumoase şi ucigătoare. Deja, am gândit eu. Insula-lume era pesemne
pustiită de viaţă, căci nimic nu putea supravieţui conflagraţiei la care
fusesem martor, dar exploziile încă se prăvăleau pe pământ din înalturi –
şi toate acestea într-o tăcere sinistră!
Vreme de câteva ore, insula-lume a scânteiat mai intens decât
Soarele, iar eu am înţeles că asistam la o tragedie titanică, provocată de
om – sau de urmaşii acestuia.
Pretutindeni pe bolta mea de piatră – acum, că începusem să caut
– am văzut stigmatul Războiului.
Într-un loc, am remarcat o lume în care enorme fâşii de uscat
păreau a fi luate în stăpânire de un război de poziţii epuizant şi
distrugător: am văzut brazde maronii în ţinuturile rurale răscolite,
imense tranşee cu lăţimea de sute de mile, în care, îmi închipuiam eu,
oamenii luptau şi piereau, an după an. În altul, se zarea un oraş arzând,
cu fuioare de vapori albi deasupra sa, şi m-am întrebat dacă nu cumva
acolo fusese utilizată vreo armă aeriană. Iar altundeva, am dat peste o
lume devastată de consecinţele războiului, cu continentele pustiite şi
carbonizate, cu siluetele oraşelor de-abia vizibile printr-o pătură
învolburată de nori negri.
M-am întrebat oare câte dintre aceste desfătări se abătuseră
asupra propriului meu Pământ, în anii de după plecarea mea!
După câteva asemenea zile, nu mi-am mai pus ochelarii perioade
îndelungate. Am început să găsesc acest acoperiş al bolţii, zugrăvit
pretutindeni cu războaie, insuportabil de apăsător.
Unii dintre oamenii vremurilor mele erau în favoarea războiului – l-
ar fi întâmpinat cu braţele deschise, cred, socotindu-l, de pildă, o
modalitate de eliberare a tensiunilor dintre marile Puteri. Aceştia
considerau războiul – următorul, cel puţin – ca fiind o mare purificare, ca
fiind ultima încleştare ce se impunea să fie purtată vreodată. Însă nu era
aşa, puteam eu să văd acum; oamenii duceau războaiele din pricina
moştenirii fiarei lăuntrice, iar orice explicaţie era o simplă raţionalizare
furnizată de creierele noastre supradimensionate.
Mi-am închipuit ce s-ar fi întâmplat dacă Marea Britanie şi
Germania ar fi fost proiectate într-o regiune de-aici, ca alte două pete de
culoare pe văzduhul de stâncă M-am gândit la cele două naţiuni care
acum îmi păreau, din perspectiva mea detaşată, într-o stare de mizerie
economică şi morală fără rost. Şi m-am îndoit că existase vreo persoană
din 1891, din oricare dintre cele două ţări, care ar fi putut să-mi
vorbească despre avantajele războiului, indiferent de rezultat! Cât de
ridicol şi de zadarnic ar fi părut un astfel de conflict, dacă Noua Britanie
şi Germania ar fi fost într-adevăr proiectate pe Interiorul acestei
monstruoase Sfere.
Pe întreg cuprinsul Sferei, milioane de vieţi umane de neînlocuit
erau irosite în asemenea confruntări, care îmi păreau la fel de
îndepărtate şi de absurde, ca şi picturile de pe tavanul unei catedrale. Aţi
fi tentaţi să credeţi că oamenii care trăiau în Sferă aceea – capabili să
vadă un milion de insule-lumi precum cea a lor – se lepădaseră de
ambiţiile lor meschine şi descoperiseră genul de perspectivă pe care o
aveam eu acum. Însă – se părea – nu era aşa; componentele
fundamentale ale instinctelor omeneşti încă dominau, chiar şi în anul de
graţie 657208. Aici, pe Sferă, nici măcar pilda cotidiană a unei mii sau a
unui milion de lupte ce se dădeau pe tot întinsul cerului de fier nu era
suficientă, aparent, pentru a-i face pe oameni să priceapă deşertăciunea
şi cruzimea Războiului.
Mi-am dat seama că mintea mea revenea, prin contrast, la
Nebogipfel şi la semenii lui, şi la societatea lor Raţională. Recunosc că o
anumită repulsie încă îmi stârnea fiori, când mă gândeam la Morloci şi la
practicile lor nefireşti, însă acum am înţeles că aceasta izvora din
propriile mele prejudecăţi primitive şi din experienţa nefericită în lumea
Weenei, care era absolut irelevantă pentru aprecierea lui Nebogipfel.
În acel moment eram în stare – fiindcă avusesem timp să reflectez
– să-mi dau seama cum survenise probabil eliminarea diferenţierilor
sexuale la Morloci. M-am gândit la modul în care, în cazul oamenilor, se
întind cercurile de loialitate ale unui individ. Mai întâi, acesta trebuie se
lupte pentru supravieţuirea personală şi a urmaşilor săi direcţi. Apoi se
va lupta pentru fraţi – însă poate numai cu o ardoare diminuată, de
vreme ce trebuie împărţită agoniseala comună. Ca următoare prioritate,
omul se va lupta pentru copiii fraţilor şi pentru rubedenii mai
îndepărtate, cu o râvnă din ce în ce mai mică.
Astfel, cu o deprimantă certitudine, devotamentul şi acţiunile
oamenilor pot fi prevăzute; căci numai printr-o asemenea ierarhizare de
loialităţi – într-o lume stăpânită de lipsuri şi de instabilitate – este posibil
ca moştenirea cuiva să fie păstrată pentru generaţiile viitoare.
Însă moştenirea Morlocilor era la adăpost – şi nu prin intermediul
copiilor sau familiilor individuale, ci prin uriaşa resursă colectivă care
era Sfera. Iar astfel, diferenţele şi specializările sexelor au devenit lipsite
de relevanţă – ba chiar dăunătoare, pentru bunul mers al lucrurilor.
Straşnică ironie, mi-am zis, că exact acest diagnostic – al
dispariţiei sexelor dintr-o lume ce devenise stabilă, abundentă şi paşnică
– îl aplicasem cândva Eloilor decadenţi şi splendizi; iar acum, ajungeam
să înţeleg că rudele lor slute, Morlocii, fuseseră acelea care, în această
variantă a lucrurilor, atinseseră în fapt acest ţel dificil!
 Toate astea îşi făcură efectul în mintea mea Şi, încetul cu încetul –
am avut nevoie de câteva zile – am ajuns la o decizie în privinţa
viitorului.
Nu mai puteam rămâne în Interior; după perspectiva aproape
divină pe care mi-o oferise Nebogipfel, n-aş mai fi suportat să-mi irosesc
viaţa şi energiile în oricare dintre acele conflicte fără noimă care măturau
ca nişte incendii acele imense câmpii. Nici să rămân cu Nebogipfel şi cu
Morlocii nu puteam; pentru că nu sunt Morloc şi necesităţile mele
umane fundamentale aveau să-mi facă insuportabil un trai ca al lui
Nebogipfel.
În plus – aşa cum am mai zis – nu eram capabil să trăiesc cu ideea
că Maşina Timpului încă exista, un dispozitiv ce putea face atât de multe
pentru a strica Istoria!
Am început să întocmesc un plan pentru a rezolva toate acestea,
iar apoi l-am convocat pe Nebogipfel.
— Când a fost construită Sfera, spuse Nebogipfel, s-a produs o
schismă. Aceia care au dorit să trăiască în felul în care trăiseră oamenii
dintotdeauna au venit în Interior. Iar aceia care au vrut să lase în urmă
străvechea dominaţie a genelor…
—… au devenit Morloci. Şi astfel, războaiele – eterne şi fără sens –
scaldă precum valurile această nemărginită suprafaţă a Interiorului.
— Da
— Nebogipfel, Sfera este menită să-i întreţină pe aceşti
cvasioameni – pe aceşti Noi Eloi – să le ofere spaţiu pentru a-şi purta
războaiele, fără a distruge Umanitatea?
— Nu. Îşi ridică umbrela de soare într-o atitudine demnă, pe care
n-am mai găsit-o caraghioasă. Fireşte că nu! Sfera este menită pentru
Morloci, aşa cum ne zici tu: pentru a face disponibile energiile unui astru
în vederea achiziţiei de cunoştinţe. Nebogipfel clipi din ochii săi enormi.
Căci ce scop pot avea fiinţele inteligente, decât acela de a colecta şi de a
stoca toate informaţiile disponibile?
Memoria mecanică a Sferei, mai spuse el, semăna cu o imensă
Bibliotecă, în care era păstrată înţelepciunea speciei, acumulată pe
parcursul a jumătate de milion de ani; iar o mare parte din truda
perseverentă a Morlocilor pe care îi văzusem era dedicată strângerii în
continuare de informaţie, sau clasificării şi. Reinterpretării datelor deja
colectate.
Aceşti Noi Morloci erau o rasă de erudiţi! Şi întreaga energie a
Soarelui fusese afectată dezvoltării răbdătoare, ca a unui coral, a acelei
măreţe Biblioteci.
Mi-am frecat barba.
— Înţeleg asta – cel puţin motivul. Am impresia că nu diferă mult
de imboldurile care mi-au dominat propria viaţă, însă nu vă temeţi că,
într-o bună zi, veţi termina această căutare? Ce veţi face când
matematica va ajunge la perfecţiune, de pildă, iar Teoria finală a
universului fizic va fi probată?
El scutură din cap – alt gest pe care îl preluase de la mine.
— Aşa ceva nu e cu putinţă. Un om din propria ta vreme – Kurt
Gödel22 – a fost primul care a demonstrat aceasta.
— Cine?
— Kurt Gödel, un matematician care s-a născut cu vreo zece ani
după plecarea ta în timp…
Acest Gödel – am fost uimit să aflu, în vreme ce Nebogipfel îşi
dovedea din nou cunoştinţele temeinice asupra epocii mele – avea să
demonstreze, prin 1930, că matematica nu poate fi niciodată epuizată; în
schimb, sistemele sale logice trebuie să fie etern amplificate prin
încorporarea adevărului ori falsităţii unor noi axiome.
— Mă apucă durerile de cap când mă gândesc la asta! Pot să-mi
închipui cum a fost primită ideea acestui biet Gödel când a adus
asemenea noutăţi la cunoştinţa lumii. Bătrânul meu profesor de algebră
l-ar fi dat afară din clasă.
— Gödel a arătat că strădaniile noastre, spre a dobândi cunoaştere
şi înţelegere, nu pot fi finalizate niciodată, rosti Nebogipfel.
Înţelegeam.
— V-a oferit un scop infinit.
Morlocii erau ca o lume de călugări stăruitori, pricepeam eu acum,
care trudeau neobosiţi pentru a descifra lucrarea marelui nostru
Univers.
În cele din urmă – la Sfârşitul Timpului – acea colosală Sferă, cu
mintea ei mecanică şi cu răbdătorii ei slujitori, Morlocii, avea să devină
un soi de Dumnezeu, cuprinzând Soarele.
Am fost de acord cu Nebogipfel că nu putea exista un scop mai
înalt pentru o specie inteligentă!
Repetasem în minte următoarele cuvinte, pe care le-am rostit cu
atenţie:
— Nebogipfel, vreau să mă întorc pe Pământ. Vreau să lucrez cu
tine la Maşina Timpului.
Capul său se aplecă în faţă.
— Sunt încântat. Valoarea pentru cunoaşterea noastră va fi
imensă.
Am continuat cu discutarea acestei sugestii, însă nu am mai avut
nevoie de alte mijloace de persuasiune – căci Nebogipfel nu păru
bănuitor şi nu mă luă la întrebări.
Şi astfel am făcut puţinele pregătiri pentru a părăsi această Prerie
fără sens. În timp ce trebăluiam, mi-am păstrat gândurile doar pentru
mine.
Ştiusem dinainte că Nebogipfel – atât de dornic să obţină
tehnologia călătoriei în timp – avea să-mi accepte propunerea. Şi mă
durea întrucâtva, în lumina noii mele înţelegeri cu privire la demnitatea
constitutivă a Noilor Morloci, că acum eram silit să-l înşel!
Urma să mă întorc într-adevăr pe Pământ împreună cu Nebogipfel
– însă nu aveam intenţia de a rămâne acolo; căci de îndată ce puneam
din nou mâna pe maşina mea, intenţionam să fug cu ea, în trecut.
19. Cum am traversat spaţiul interplanetar.
Am fost nevoit să aştept trei zile până ce Nebogipfel se declară gata
de plecare; trebuia, spuse el, să aşteptăm până când Pământul şi partea
noastră de Sferă se aliniau în configuraţia potrivită.
Gândurile mele se îndreptară spre călătoria ce mă aştepta cu
oarecare impacienţă – n-aş zice teamă, căci, la urma urmei, deja
supravieţuisem unei asemenea traversări interplanetare, chiar dacă
fusesem fără cunoştinţă în perioada aceea, ci mai degrabă curiozitate
febrilă. Am făcut speculaţii asupra mijloacelor prin care ar putea fi
propulsat iahtul spaţial al lui Nebogipfel. M-am gândit la Verne23, cu
membrii arţăgoşi ai Clubului Tunarilor din Baltimore, care trăgeau cu
acel tun aberant un obuz ce conţinea oameni, pentru a străbate distanţa
dintre Pământ şi Lună. Însă era nevoie doar de un calcul mental ca să se
arate că o acceleraţie suficientă pentru a lansa un proiectil dincolo de
gravitaţia Pământului ar fi fost, de asemenea, atât de puternică, încât
mi-ar fi împrăştiat trupul, ca şi pe cel al lui Nebogipfel, pe pereţii interiori
ai obuzului precum pelteaua de căpşuni.
Atunci, ce?
Se ştie prea bine faptul că spaţiul interplanetar este lipsit de aer,
aşadar nu puteam zbura ca păsările de pe Pământ, căci păsările se
bazează pe capacitatea aripilor lor de a disloca aerul. Or, dacă nu există
aer, n-ai ce să disloci! Poate, am presupus eu, iahtul meu spaţial avea să
fie acţionat de vreo formă avansată de rachetă de artificii – căci o
rachetă, care zboară prin împingerea în afară a unor cantităţi din
propriul ei carburant, ar fi posibil să funcţioneze în vidul spaţial, dacă ar
transporta cu ea oxigenul care să-i întreţină combustia…
Însă acestea erau nişte ipoteze vulgare, mărginite de înţelegerea
mea de secol XIX. Cum să ştiu ce era cu putinţă în anul de graţie
657208? Îmi imaginam bastimente navigând cu gravitaţia Soarelui la
babord ca şi cum ar fi fost un vânt invizibil; sau, îmi spuneam, poate era
vorba de manipularea unor câmpuri magnetice ori de alt tip.
Astfel se dezlănţuiră speculaţiile mele, până ce Nebogipfel veni să
mă convoace, pentru ultima oară, din Interior.
În vreme ce coboram în întunecimea Morlocă, am rămas cu capul
lăsat pe spate, privind spre lumina din ce în ce mai slabă a Soarelui; şi –
exact înainte să-mi pun ochelarii – mi-am promis că data următoare
când chipul îmi va simţi dogoarea astrului omului are să fie în propriul
meu secol!
 Cred că mă aşteptasem să fiu transportat în echivalentul Morloc al
unui port, cu enorme iahturi spaţiale din abanos lipindu-se de Sferă ca
nişte pacheboturi de un doc.
Ei bine, nu era nimic de felul acesta; în schimb, Nebogipfel mă
conduse – pe o distanţă nu mai mare de câteva mile, folosindu-ne de
fâşiile de trotuar rulant – către o zonă lipsită de artefacte şi paravane, şi
de Morloci în genere, însă altminteri cu nimic ieşită din comun. Iar în
mijlocul acelei zone se găsea o capsulă mică – o cutie cu pereţi
transparenţi ceva mai înaltă decât mine – ca o cabină de ascensor – care
şedea acolo, gheboşată, pe Podeaua împroşcată cu stele.
La îndemnul lui Nebogipfel, am intrat în cabină. Nebogipfel mă
urmă, iar în spatele nostru, compartimentul se etanşeiză cu un şuierat
al uşii-diafragmă. Cabina era aproximativ paralelipipedică, cu muchiile şi
colturile rotunjite conferindu-i un aspect oarecum romboidal. Înăuntru
nu se găsea nici o mobilă; existau totuşi nişte bare verticale dispuse la
intervale.
Nebogipfel cuprinse cu degetele sale palide una dintre aceste bare.
— Ar trebui să te pregăteşti. În momentul lansării, schimbarea
gravitaţiei efective este bruscă.
Am găsit foarte tulburătoare aceste vorbe calme! Ochii lui
Nebogipfel, întunecaţi de ochelari, erau aţintiţi asupra mea cu obişnuitul
lor amestec deconcertant de curiozitate şi spirit analitic; şi am remarcat
că degetele sale se strângeau pe bară.
Apoi – se întâmplă mai repede decât pot eu istorisi – Podeaua se
deschise. Cabina căzu din Sferă, iar eu şi Nebogipfel împreună cu ea!
Am izbucnit în ţipete şi m-am apucat de o bară aşa cum un ţânc
se agaţă de piciorul mamei sale.
Am privit în sus, iar acolo se vedea suprafaţa Sferei, transformată
acum într-un imens acoperiş negru, ce ascundea privirii mele jumătate
din univers. În centrul acestui tavan am putut să observ un dreptunghi
de întuneric de o culoare mai deschisă, care reprezenta trapa prin care
ieşisem; chiar în timp ce urmăream această privelişte, trapa se diminua
pe măsură ce distanţa crescu şi, în orice caz, deja se închidea în spatele
nostru. Coborî în câmpul meu vizual cu o lentoare magistrală, indicând
cum capsula-compartiment în care ne găseam începea să se
rostogolească prin spaţiu. Îmi era limpede ce se întâmplase: orice şcolar
poate să obţină acelaşi efect învârtind o praştie pe deasupra capului,
dând apoi drumul sforii. Ei bine, „sfoara” care ne ţinuse în interiorul
Sferei rotitoare – soliditatea Podelei – dispăruse acum şi noi fuseserăm
aruncaţi în vid, fără prea mare ceremonie.
Iar dedesubtul meu – de-abia am avut puterea să arunc o privire în
jos – se găsea un puţ de stele, o hrubă fără fund, în care Nebogipfel şi cu
mine aveam să cădem pentru vecie!
 — Nebogipfel, pentru numele lui Dumnezeu, ce ni s-a întâmplat?
S-a petrecut vreun dezastru?
El mă cercetă. Fapt tulburător, picioarele sale pluteau la câţiva
inci deasupra podelei capsulei – căci, în timp ce compartimentul se
prăbuşea prin spaţiu, la fel şi noi, în interiorul său, ne prăvăleam ca
nişte boabe de mazăre într-o cutie de chibrituri!
— Am fost eliberaţi de pe Sferă. Efectele rotaţiei sale sunt…
— Înţeleg toate astea, am zis eu, dar de ce? Ne este hărăzit să
cădem tot drumul până la Pământ?
Am găsit răspunsul său de-a dreptul îngrozitor.
— În esenţă, rosti el, da.
Apoi, îmi secătui toată energia pentru întrebări, căci mi-am dat
seama că şi eu începusem să plutesc în acea micuţă cabină precum un
balon; şi, o dată ce am priceput acest lucru, în mine se iscă o luptă cu
greaţa care dură minute în şir.
În cele din urmă, mi-am recăpătat, într-o oarecare măsură,
stăpânirea asupra trupului.
L-am pus pe Nebogipfel să-mi explice principiile acestui zbor către
Pământ. Iar când termină, am înţeles cât de elegantă şi de economică era
soluţia Morlocilor de a călători între Sferă şi cordonul de planete care
supravieţuiseră – atât de frumoasă, încât ar fi trebuit să o prevăd şi să
las deoparte toate speculaţiile mele absurde despre rachete, deşi aici se
găsea o altă dovadă a tendinţei inumane din sufletul Morloc! În locul
grandiosului iaht spaţial pe care mi-l închipuisem, aveam să străbat
drumul de la orbita lui Venus până la Pământ cu ceva nu mai mare
decât acest sicriu romboidal.
Puţini oameni din veacul meu pricepeau exact cât de mult din
univers este spaţiu liber, cu numai câteva enclave de căldură şi de viaţă
înotând prin el, şi ce viteze imense sunt necesare pentru a traversa
distanţele interplanetare în timp util. Însă Sfera Morlocilor, la ecuatorul
său, deja se mişca extrem de rapid. Aşadar, Morlocii nu mai aveau
nevoie de rachete ori de tunuri pentru a atinge viteze interplanetare. Pur
şi simplu, dădeau drumul capsulelor din Sferă şi lăsau rotaţia să facă
restul.
Şi aşa procedaseră şi cu noi. La asemenea viteze, îmi spuse
Morlocul, trebuia să ajungem în vecinătatea Pământului în numai
şaptezeci şi cinci de ore.
M-am uitat împrejur prin capsulă, însă n-am izbutit să văd nici
urmă de rachetă sau de alt generator de forţă motrice. Eram suspendat
în acea cabină micuţă, simţindu-mă enorm şi neîndemânatic; barba îmi
plutea în faţă într-un nor cenuşiu, iar haina se încăpăţâna să se
încreţească toată în zona omoplaţilor.
— Înţeleg principiile lansării, i-am zis lui Nebogipfel. Însă cum este
controlată această capsulă?
 El ezită câteva secunde.
— Nu este controlată. Ai priceput greşit ceea ce ţi-am spus.
Capsula nu are nevoie de forţă motrice, căci viteza îi este dată de Sferă…
— Da, am rostit eu, neliniştit. Am înţeles toate astea. Însă dacă, în
momentul acesta, am detecta că am ieşit de pe cursul stabilit, printr-o
greşeală de lansare – că vom rata Pământul?
Îmi dădeam seama că cea mai minusculă eroare pe Sferă, chiar şi
de o fracţiune de grad de arc, putea – din cauza imensităţii distanţelor
interplanetare – să ne facă să trecem la milioane de mile de Pământ şi
apoi, probabil, să ne continuăm naufragiul prin vidul dintre stele,
repartizând vinovăţia până ce aerul nostru se epuiza!
El păru încurcat.
— N-a existat nici o greşeală.
— Dar totuşi, am stăruit eu, dacă ar fi vreuna, poate vreo
defecţiune mecanică – atunci cum am putea, din capsula aceasta, să
corectăm traiectoria?
Morlocul căzu pe gânduri câtva timp înainte să răspundă.
— Nu se produc defecţiuni, reluă el. Şi de aceea capsula nu are
nevoie de propulsie corectivă, aşa cum sugerezi.
La început, pur şi simplu, nu mi-a venit să cred şi l-am pus pe
Nebogipfel să repete de câteva ori înainte de a accepta adevărul. Însă
asta era – după lansare, naveta plutea printre planete cu tot atâta
inteligenţă ca şi o piatră azvârlită: capsula mea se prăbuşea prin spaţiu
la fel de neajutorată precum obuzul lunar al lui Verne.
În timp ce eu protestam împotriva nesăbuinţei acestui sistem, am
avut impresia că Morlocul era tot mai uluit – de parcă insistam asupra
unei probleme de o moralitate îndoielnică, într-o discuţie cu un vicar
având mintea deschisă numai de ochii lumii – şi m-am lăsat păgubaş.
Capsula se răsuci lent, făcând ca stelele îndepărtate şi grandiosul
perete care era Sfera să se învârtească în jurul nostru; cred că, fără acea
rotaţie, poate aş fi izbutit să-mi închipui că eram odihnit şi în siguranţă,
într-un deşert, noaptea; însă rostogolitul făcea imposibil să uit că mă
găseam într-o ladă fragilă şi izolată, ce cădea fără punct de sprijin, fără
susţinere sau vreo modalitate de direcţionare. Mi-am petrecut primele
câteva ore în acea capsulă paralizat de frică! Nu puteam să mă
obişnuiesc cu transparenţa pereţilor din jurul nostru, nici cu ideea că,
acum, după ce fuseserăm lansaţi, nu aveam nici o posibilitate de a
modifica traiectoria. Călătoria poseda elementele unui coşmar – o cădere
prin bezna nesfârşită, fără mijloace de a schimba situaţia pentru a-mi
salva viaţa. Şi iată în câteva cuvinte deosebirea fundamentală dintre
mintea unui Morloc şi mintea unui om. Căci care om şi-ar fi pus viaţa la
bătaie într-o călătorie balistică, pe distanţe interplanetare, fără putinţa
de a ajusta cursul? Însă aceasta era calea Noilor Morloci: după o
jumătate de milion de ani în care tehnologia fusese constant
îmbunătăţită. Morlocii se puteau lăsa pe mâna maşinilor fără să stea pe
gânduri, căci maşinile nu îi trădaseră niciodată.
Eu însă nu eram Morloc!
Cu toate acestea, încetul cu încetul, starea mea sufletească se mai
ameliora. Cu excepţia rostogolitului lent al capsulei, care continuă pe
întreg parcursul drumului nostru până la Pământ, orele trecură într-o
nemişcare şi tăcere întrerupte numai de răsuflarea ca o şoaptă a
tovarăşului meu Morloc. În navă era relativ cald – aşadar eram
suspendat într-un confort fizic complet. Pereţii erau alcătuiţi din acea
substanţă generatoare a Podelei şi, printr-o atingere a lui Nebogipfel, mi-
au fost puse la dispoziţie hrană, băutură şi alte lucruri trebuincioase,
deşi oferta era mai limitată decât pe Sferă, care avea o Memorie mai mare
decât capsula noastră.
Şi astfel am navigat prin impozanta catedrală a spaţiului
interplanetar într-o tihnă desăvârşită. Am început să am senzaţia că
fusesem destrupat şi mă cuprinse o stare de detaşare şi independenţă
deplină. Nu semăna cu o călătorie, nici măcar – după acele prime ore –
cu un coşmar; în schimb, căpătă natura unui vis.
20. Relatarea mea despre viitorul îndepărtat.
În cea de-a doua zi a zborului, Nebogipfel mă întrebă încă o dată
despre prima mea călătorie în viitor.
— Ai reuşit să-ţi recuperezi maşina de la Morloci. Îmi reaminti el.
Şi ai plecat mai departe în viitorul acelei Istorii…
— O perioadă îndelungată, pur şi simplu, m-am ţinut de maşină,
mi-am amintit eu, cam aşa cum mă agăţ acum de aceste bare, fără să
mă intereseze încotro mergeam. În cele din urmă m-am sforţat să mă uit
la cronometre şi am descoperit că acele se roteau nebuneşte, cu o
enormă rapiditate, tot mai adânc în viitor.
Trebuie să-ţi aduci aminte – i-am spus eu – că în cealaltă Istorie,
axa Pământului şi rotaţia sa nu fuseseră ajustate. Noaptea şi ziua încă
fâlfâiau ca nişte aripi deasupra Pământului, iar drumul Soarelui încă se
cufunda între solstiţiile sale pe măsură ce anotimpurile se derulau.
Treptat însă am devenit conştient de o schimbare: În ciuda vitezei mele
neschimbate prin timp, licărul nopţilor şi al zilelor reapăru şi deveni tot
mai pronunţat.
— Pământul îşi încetinea rotaţia, spuse Nebogipfel.
— Da. În cele din urmă, zilele au ajuns să se întindă pe intervale
de secole. Soarele devenise o cupolă – imens şi furios – emanând o
căldură diminuată. Din când în când, lumina sa devenea mai intensă, ca
nişte spasmuri care aminteau de strălucirea sa pierdută, însă de fiecare
dată revenea la stacojiul său apăsător.
Am început să-mi încetinesc căderea prin timp…
Când m-am oprit, mă aflam într-un peisaj dintr-acelea despre care
socotisem întotdeauna că trebuia să predomine pe Marte. Grandiosul
Soare imobil atârna la orizont, iar în cealaltă jumătate a bolţii, aştri
sculptaţi parcă în os încă licăreau. Stâncile risipite prin acest ţinut erau
de un roşu virulent, mânjite cu verde-intens, ca de licheni, pe fiecare
plan îndreptat spre Vest.
Maşina rămase pe o plajă ce cobora domol către o mare, atât de
calmă de parcă ar fi fost învelită în sticlă. Aerul era rece şi foarte rarefiat;
mă simţeam ca şi cum aş fi fost suspendat pe culmea unor munţi
îndepărtaţi. Puţine detalii rămăseseră din topografia cunoscută a văii
Tamisei; mi-am închipuit cum eroziunea glaciaţiilor şi respiraţia lentă a
mărilor nimiciseră, pesemne, orice urmă a peisajului pe care îl
cunoscusem – şi orice urmă de Umanitate…
Împreună cu Nebogipfel, pluteam acolo, atârnat în spaţiul cutiei
noastre strălucitoare, iar eu îi şopteam istoria acelei viitorimi
îndepărtate; în acea linişte, am redescoperit amănunte pe care poate nu
le relatasem prietenilor mei din Richmond.
— Am observat o făptură asemănătoare unui cangur, mi-am
reamintit eu. Avea poate trei metri înălţime… gheboşată, cu membrele
grele şi umerii încovoiaţi. Sărea pe plajă – părea tare oropsită, îmi aduc
aminte – iar blana cenuşie îi era încâlcită. Râcâia plăpândă stâncile, în
mod evident încercând să scoată nişte bucăţi de licheni, pentru a-şi lua
masa jalnică. Văzând-o, mă cuprinse un fior; apoi, am fost surprins să
remarc faptul că acea creatură poseda câte cinci degete firave, atât la
membrele superioare, cât şi la cele inferioare. Şi avea o frunte
proeminentă şi ochii îndreptaţi în faţă. Aceste resturi de umanitate erau
nespus de dezagreabile!
Însă apoi am simţit o atingere pe ureche, ca un fir de păr care mă
gâdila, şi m-am răsucit în şa.
Exact în spatele maşinii se găsea o altă arătare. Semăna cu un
centiped, am impresia, dar de dimensiuni gigantice: cu lăţimea de trei-
patru picioare, lungimea de circa treizeci de picioare, corpul segmentat,
iar chitina plăcilor sale – erau stacojii – scotea un hârşâit în timp ce
creatura se deplasa! Cilii, fiecare lung de un picior, se agitau prin aer,
umezi; iar unul dintre aceştia mă atinsese. Acum, dihania îşi ridică acel
ciot care era, de fapt, capul ei, cu gura larg căscată şi mandibulele jilave
unduind; avea un set hexagonal de ochi ce se rotiră, fixându-se asupra
mea.
Am atins maneta şi am alunecat prin timp, fugind de această
dihanie.
Am apărut pe aceeaşi plajă mohorâtă, însă de data aceasta am
zărit un furnicar de creaturi centipede, căţărându-se greoaie unele pe
celelalte, cu carapacele hârşâind. Aveau o multitudine de picioare pe
care se târau, săltându-şi corpurile pe măsură ce avansau. Iar în
mijlocul acestei grămezi colcăinde am văzut un morman – scund şi
însângerat – şi m-am gândit la acea tristă fiară-cangur pe care o
observasem mai înainte.
N-am putut îndura această scenă de măcel! Am apăsat pe manete
şi am străbătut un milion de ani.
Acea plajă groaznică încă dăinuia. Acum însă, când m-am întors
cu spatele la mare, am văzut în depărtare, pe panta goală din spatele
meu, o făptură cu imense aripi albe, de fluture, care scânteiau şi fâlfâiau
prin văzduh. Torsul său avea poate aceeaşi mărime ca acela al unei femei
micuţe, iar aripile, palide şi translucide, erau uriaşe. Glasul său era
înfiorător – uman, într-un mod bizar – şi o dezolare neţărmurită îmi
împovăra sufletul.
Apoi am observat o mişcare în peisajul din preajma mea: o
creatură ca un ieşind de stâncă roşie, de pe Marte, ce se deplasă pe nisip
către mine. Era un soi de crab: un animal de mărimea unui divan, cu
câteva picioare care îl purtau pe plajă, şi ochi – cenuşii-roşietici, însă
umani după formă – dispuşi pe pedunculi, legănându-se înspre mine.
Gura sa, la fel de complicată ca un dispozitiv mecanic, zvâcnea şi forfeca
în timp ce creatura se deplasa, iar carcasa sa metalică era murdărită de
verdele lichenilor apatici.
Când fluturele, slut şi fragil, ajunse să bată din aripi deasupra
mea, creatura asemănătoare crabului întinse spre el cleştii săi mari.
Rată ţinta. Însă am senzaţia că am văzut bucăţi dintr-o carnaţie
albicioasă prinse în strânsoarea acelui enorm cleşte.
De când am reflectat la acea privelişte – i-am spus lui Nebogipfel –
o amară înţelegere s-a consolidat în mintea mea. Căci am impresia că
această rânduială cu prădătorul butucănos şi prada firavă ar putea
reprezenta o consecinţă a relaţiilor dintre Eloi şi Morloci pe care le
observasem mai înainte.
— Însă formele erau atât de diferite: centipedele, iar apoi crabii…
— În decursul unor asemenea pustiuri de timp, am insistat eu,
presiunea evolutivă este atât de mare, încât formele speciilor sunt extrem
de plastice – aşa ne învaţă Darwin – iar regresia zoologică constituie o
forţă dinamică. Adu-ţi aminte că tu şi cu mine – şi Eloii, şi Morlocii –
suntem cu toţii, dacă priveşti dintr-o perspectivă temporală suficient de
mare, doar nişte rude din aceeaşi familie ancestrală a ţiparilor.
Poate – am speculat eu – Eloii se refugiaseră în văzduh într-o
disperată-încercare a speciei de a scăpa de Morloci, iar acei prădători
ieşiseră din cavernele lor, abandonându-şi complet, în cele din urmă,
simulacrele de invenţii mecanice, şi acum se târau pe acele plaje reci,
aşteptând ca un fluture-Eloi să obosească şi să cadă din cer. Astfel, acest
conflict imemorial, cu rădăcinile în decadenţa socială, fusese redus în
sfârşit la esenţele sale lipsite de raţiune.
 Am călătorit în continuare – i-am zis lui Nebogipfel – cu salturi de
câte un mileniu, în viitor. Acea gloată de crustacee încă mişuna printre
straturile de licheni şi stânci. Soarele deveni tot mai mare şi mai slab.
Ultima mea oprire a fost la treizeci de milioane de ani în viitor,
unde Soarele se transformase într-o cupolă ce acoperea un imens arc al
bolţii. Ningea – o zloată aspră şi necruţătoare. Am început să tremur şi
am fost nevoit să-mi bag mâinile la subsuoară. Puteam să văd omătul de
pe coama dealurilor, palid în lumina stelelor, şi uriaşii munţi de gheaţă
care pluteau în derivă pe eterna mare.
Crabii dispăruseră, dar verdele viu al covoarelor de licheni
persista. Pe un banc de nisip din mare, am avut impresia că disting un
obiect negru, în care am crezut că zvâcnea o fărâmă de viaţă.
O eclipsă – pricinuită de trecerea uneia dintre planetele interioare
pe deasupra suprafeţei Soarelui – proiectă acum o umbră pe scoarţa
planetei. Nebogipfel, poate că tu te-ai fi simţit în largul tău acolo, dar pe
mine m-a cuprins o groază neţărmurită şi am ieşit din maşină pentru a-
mi reveni. Apoi, când prima geană a Soarelui stacojiu reapăru în văzduh,
am văzut că acea mogâldeaţă de pe bancul de nisip într-adevăr mişca.
Era o minge de carne – ca un cap fără trup – având peste un iard în
diametru, cu două fascicule de tentacule care atârnau aidoma unor
degete. Pe post de gură avea un plisc, iar nasul îi lipsea. Ochii săi – doi la
număr, mari şi întunecaţi – păreau umani…
Şi chiar în clipa în care îi descriam creatura răbdătorului
Nebogipfel, am recunoscut similitudinea dintre această viziune din viitor
şi straniul meu companion de pe parcursul celei mai recente călătorii
prin timp – făptura luminată verzui, plutitoare, căruia îi spusesem
Observatorul. Am căzut în muţenie. Oare era posibil, am cugetat eu, ca
Observatorul meu să nu fie decât o vedenie, de la sfârşitul vremurilor?
— Şi astfel, am rostit în cele din urmă, am urcat din nou în maşina
mea – îmi era cumplit de teamă să stau acolo, neajutorat, în acel ger
teribil – şi am revenit în propriul meu secol.
Am continuat să vorbesc în şoaptă, iar ochii imenşi ai lui
Nebogipfel rămaseră aţintiţi asupra mea. Am observat la el scânteieri
remanente din acea curiozitate şi din acel simţ al minunării care definesc
umanitatea.
Acele câteva zile din spaţiu par să aibă puţină legătură cu restul
vieţii mele; uneori, perioada pe care am petrecut-o în acel compartiment
se aseamănă cu un răgaz de o clipă, mai scurt decât o bătaie de inimă în
marele şuvoi al vieţii mele, iar alteori am impresia că am trăit în acea
capsulă o veşnicie, rătăcind printre lumi. Era ca şi cum aş fi fost detaşat
de viaţa mea şi aş fi putut să privesc asupra ei din afară, de parcă era un
roman neterminat. Iată-mă ca bărbat tânăr, jucându-mă cu
experimentele, maşinăriile şi grămezile mele de Plattnerită, dând cu
piciorul ocaziilor de a ieşi în lume, de a învăţa despre viaţă, despre
dragoste, politică şi artă – refuzând până şi să dorm – în strădaniile mele
către perfecţiunea de neatins a înţelegerii. Ba chiar aveam impresia că
mă puteam vedea după încheierea acestui voiaj interplanetar, cu planul
meu de a-i dezamăgi pe Morloci şi de a evada în propria mea epocă. Încă
intenţionam să duc la bun sfârşit acest plan – trebuie să înţelegeţi – dar
era ca şi cum aş fi urmărit acţiunile altuia, ale unei persoane mai
mărunte decât mine.
În cele din urmă, mi-a trecut prin gând că mă transformam într-o
creatură desprinsă nu numai de lumea în care mă născusem – ci de
toate lumile, precum şi de Spaţiu şi Timp. Oare ce aveam să devin în
propriul meu viitor decât, din nou, un fir de conştiinţă năpăstuit de
Vânturile Timpului?
De-abia când Pământul deveni perceptibil mai apropiat – o umbră
ceva mai întunecată pe fundalul Spaţiului, cu lumina astrelor
reflectându-se pe pântecele oceanelor – m-am simţit readus la vechile
griji ale Umanităţii; încă o dată, amănuntele proiectelor mele – ca şi
speranţele, şi temerile legate de viitor – îşi reluară în creierul meu ticăitul
de orologii ce funcţionau de la naştere.
N-am să uit niciodată scurtul interludiu interplanetar, iar uneori –
când sunt între somn şi trezie – îmi închipui că plutesc iarăşi între
Spaţiu şi Pământ, având drept unic tovarăş un Morloc răbdător.
Nebogipfel medita la viziunea mea asupra viitorului îndepărtat.
— Ai afirmat că ai străbătut treizeci de milioane de ani.
— Sau mai mult, am răspuns eu. Poate izbutesc să-mi aduc
aminte cronologia mai precis, dacă…
El făcu un semn cu mâna, arătând că nu conta.
— Ceva nu este în regulă. Descrierea ta cu privire la evoluţia
Soarelui este plauzibilă, însă pieirea lui – ne spun savanţii noştri – ar
trebui să survină peste mii de milioane de ani, şi nu după doar câteva
milioane.
Eu m-am simţit ofensat.
— Ţi-am povestit ce am văzut, onest şi exact.
— Nu mă îndoiesc că aşa ai făcut, zise Nebogipfel. Însă singura
concluzie este aceea că în cealaltă Istorie – la fel ca şi în a mea – Soarele
nu a evoluat fŕra intervenţie.
— Vrei să spui că…
— Vreau să spun că s-a săvârşit o încercare grosolană de a regla
intensitatea sau longevitatea Soarelui – sau poate amândouă, aşa cum
am făcut noi ca să exploatăm astrul pentru materiale habitabile.
Ipoteza lui Nebogipfel era aceea că poate Eloii şi Morlocii mei nu
reprezentau întreaga poveste a Umanităţii, în acea Istorie pierdută şi
tristă. Poate – specula el – o rasă de constructori părăsise Pământul şi
încercase să modifice Soarele, exact aşa cum făcuseră propriii săi
strămoşi.
 — Însă încercarea a eşuat, am rostit eu…
— Da, Constructorii nu s-au mai întors niciodată pe Pământ – care
a fost lăsat pradă lentei tragedii a Eloilor şi Morlocilor, iar Soarele a
devenit instabil, durata sa de existenţă fiind scurtată.
Eram îngrozit şi nu puteam suporta să mai discut despre asta. M-
am agăţat de o bară, iar gândurile mi s-au întors către interior.
Am meditat iarăşi la acea plajă dezolantă, la acele forme hidoase şi
involuate ce aminteau de Umanitate şi la totala lor lipsă de inteligenţă.
Viziunea fusese suficient de sumbră când socotisem că reprezenta o
izbândă finală a inexorabilelor presiuni ale evoluţiei şi regresiunii asupra
visului uman al Minţii – însă acum înţelegeam că poate de vină fusese
însăşi Omenirea, cu ambiţiile ei arogante, care dezechilibrase acele forţe
contrare şi îşi accelerase astfel propria nimicire!
Modul în care ne-a capturat Pământul a fost complicat. Trebuia să
reducem viteza cu câteva milioane de mile pe oră, pentru a ne sincroniza
cu traiectoria planetei în jurul Soarelui.
Am executat câteva piruete, pe o spirală descendentă, în jurul
pântecelui planetei; Nebogipfel îmi spuse că această capsulă se cuplase
la câmpurile magnetice şi gravitaţionale ale Pământului – o cuplare
sporită de anumite materiale ale carcasei şi de manevrele sateliţilor: luni
artificiale, ce orbitau în jurul Pământului şi ajustau efectele sale
naturale. Am înţeles că viteza noastră era cedată Pământului – care,
pentru eternitate de-atunci încolo, avea să se deplaseze ceva mai departe
de Soare şi un pic mai rapid.
M-am lipit de peretele compartimentului, urmărind cum se
desfăşura peisajul întunecat al pământului. Am putut să desluşesc, din
loc în loc, strălucirea câtorva dintre cele mai mari puţuri de încălzire ale
Morlocilor şi am remarcat o serie de turnuri imense şi zvelte ce păreau să
se ridice chiar deasupra atmosferei. Nebogipfel mă lămuri că acele
construcţii erau utilizate de capsulele ce parcurgeau drumul de la
Pământ la Sferă.
Am văzut nişte punctişoare de lumină ce se târau de-a lungul
acelor turnuri: erau compartimentele interplanetare, conţinând Morloci
care aveau să fie transportaţi pe Sfera lor. Prin intermediul unui astfel de
turn, mi-am dat seama, fusesem eu în stare de inconştienţă – lansat în
spaţiu şi dus pe Sferă. Structurile funcţionau ca nişte ascensoare extra-
atmosferice şi o serie similară de manevre de cuplare precum ale noastre
– făcute în succesiune inversă, dacă mă înţelegeţi – azvârleau fiecare
capsulă în spaţiu.
Viteza pe care o dobândeau capsulele la lansare nu era aceeaşi cu
cea imprimată de rotaţia Sferei, şi astfel, călătoria spre exterior dura mai
mult decât întoarcerea însă la sosirea pe Sferă, câmpurile magnetice
avea să capteze cu uşurinţă compartimentele, accelerându-le pe o orbită
de rendez-vous perfectă.
 În cele din urmă, ne-am cufundat în atmosfera Pământului.
Carcasa începu să lumineze din pricina căldurii de frecare, iar nava se
zgudui: era prima senzaţie de mişcare pe care o percepeam după câteva
zile – dar Nebogipfel mă avertizase, şi eu eram deja pregătit, agăţat de
barele de susţinere.
Cu această strălucire meteoritică de foc am scăpat de ultimele
resturi ale vitezei noastre interplanetare. Am urmărit cu oarece nelinişte
peisajul întunecat care se desfăşura dedesubt, pe măsură ce noi cădeam
– am avut senzaţia că pot să văd panglica lată, cu meandre, a Tamisei –
şi am început să mă întreb dacă nu cumva, după ce străbătuserăm o
asemenea distanţă, aveam, la urma urmei, să fim zdrobiţi de stâncile
nemiloase ale Pământului!
Însă apoi…
Impresiile pe care le am în legătură cu etapa finală a coborârii
noastre înfiorătoare sunt înceţoşate şi parţiale. Ajunge să pomenesc de o
navă, ceva aidoma unei imense păsări, care se prăvăli din văzduh şi ne
înghiţi într-un soi de stomac. În beznă, am simţit un zguduit serios în
vreme ce nava aceea disloca aerul, pentru a reduce din viteză; iar apoi,
coborârea noastră continuă cu extremă blândeţe.
Următorul lucru pe care am putut să-l remarc au fost stelele. Nu
se vedea nici urmă din acea navă-pasăre. Capsula noastră era aşezată pe
solul uscat şi sterp al Dealului Richmond, la nici o sută de iarzi de
Sfinxul-cel-Alb.
21. Pe Dealul Richmond.
Nebogipfel comandă dilatarea capsulei, iar eu am ieşit din ea,
îndesându-mi ochelarii pe faţă. Peisajul cufundat în noapte deveni
limpede şi detaliat şi, pentru prima dată, am putut să disting câteva
amănunte ale acestei lumi din anul de graţie 657208.
Firmamentul era plin de stele, iar cicatricea de întuneric provocată
de Sferă era conturată şi distinctă. Se simţea un miros de rugină, venind
dinspre nisipul omniprezent, şi o anumit iz de stătut, precum cel al
lichenilor şi al muşchilor. Pretutindeni, aerul se saturase de miasma
dulceagă a Morlocilor.
Eram uşurat că scăpasem din acea structură romboidală şi că
puteam să simt sub ghete pământul solid. Am urcat cu paşi mari panta
colinei, către piedestalul cu plăci de bronz al Sfinxului, şi am rămas
acolo, la jumătatea drumului până în vârful Dealului Richmond, în locul
în care ştiam că, odinioară, se aflase casa mea. Ceva mai în sus se găsea
o nouă construcţie, o colibă mică şi pătrată. N-am izbutit să zăresc nici
ţipenie de Morloc. Ce diferenţă clară faţă de impresiile mele anterioare,
când – în vreme ce bâjbâiam prin beznă – avusesem senzaţia că aceştia
se găseau peste tot.
Nu se vedea nici urmă de Maşina Timpului – numai făgaşele
săpate adânc în nisip şi acele amprente bizare şi înguste de picioare,
specifice Morlocilor. Oare maşina mea fusese din nou târâtă în interiorul
bazei Sfinxului? Aşadar, Istoria se repeta! Sau aşa socoteam eu. Mi-am
simţit pumnii încleştându-se, atât de repede încât detaşata mea stare
interplanetară se evaporă, iar panica prinse să clocotească în mine. M-
am calmat. Oare chiar eram atât de smintit, încât să nădăjduiesc că
Maşina Timpului avea să mă aştepte lângă capsulă de îndată ce aceasta
se deschidea? Nu puteam să recurg la violenţă – nu acum, când planul
meu de evadare ajunsese aşa departe! Nebogipfel mi se alătură.
— Se pare că suntem doar noi doi aici, am rostit eu.
— Copiii au fost evacuaţi din această regiune.
Mă cuprinse iarăşi o izbucnire de ruşine.
— Chiar sunt atât de periculos? Spune-mi, unde se află maşina
mea?
El îşi scosese ochelarii, însă nu puteam să citesc ceva în acei ochi
cenuşii-roşietici.
— Este la adăpost. A fost transportată într-un loc mai convenabil.
Dacă doreşti, o poţi inspecta.
Aveam senzaţia că eram legat de Maşina Timpului cu un cablu din
oţel, care mă trăgea într-acolo! Năzuiam să dau fuga la maşină şi să sar
în şa – să scap de această lume a beznei şi a Morlocilor şi să mă îndrept
spre trecut! Însă se cerea să fiu răbdător. Străduindu-mă să păstrez un
ton normal, am răspuns:
— Nu este necesar.
Nebogipfel mă conduse pe deal, până la micuţa structură pe care o
remarcasem mai devreme. Avea obişnuita construcţie simplă, dintr-o
bucată, a Morlocilor; aducea cu o casă de păpuşi, cu o singură uşă
prinsă în balamale şi cu un acoperiş în pantă, înăuntru se găseau o
saltea pe post de culcuş, cu o pătură pe ea, un scaun şi o mică tavă cu
mâncare şi apă – toate având un aspect solid, fapt reconfortant pentru
mine. Raniţa mea se afla pe saltea.
M-am întors spre Nebogipfel.
— Aţi fost atenţi, am spus eu, cu sinceritate.
— Îţi respectăm drepturile.
Apoi, Morlocul se depărta de adăpostul meu. Când mi-am scos
ochelarii, acesta se topi într-o umbră.
Am închis uşa cu oarece uşurare. Era o plăcere să mă întorc chiar
şi o vreme la tovărăşia mea umană. Mă simţeam ruşinat că plănuiam,
atât de sistematic, să-i înşel pe el şi poporul lui! Însă proiectele mele deja
mă purtaseră peste o distanţă de sute de milioane de mile – până la
câteva sute de iarzi de Maşina Timpului – iar acum nu puteam îndura
gândul unui eşec.
Ştiam că dacă eram nevoit să-i pricinuiesc vreun rău lui Nebogipfel
pentru a scăpa, aveam să o fac!
 Am deschis raniţa pe dibuite şi am găsit o lumânare, pe care apoi
am aprins-o. O lumină galbenă liniştitoare şi un fuior de fum transformă
acea cutie inumană într-un cămin. Morlocii îmi reţinuseră vătraiul – aşa
cum aş fi fost în stare să anticipez – însă cea mai mare parte a celorlalte
lucruri îmi fusese lăsată. Până şi cuţitul meu cu plasele se afla acolo.
Folosindu-mă de el şi de o tavă a Morlocilor pe post de oglindă
rudimentară, mi-am dat jos ţepii iritanţi din barbă şi m-am ras cât am
izbutit de bine. Am fost în stare să-mi lepăd rufăria de corp şi să îmbrac
alta nouă – n-aş fi crezut vreodată că nişte şosete cu adevărat curate ar
putea să-mi producă atâtea senzaţii de desfătare senzuală – şi m-am
gândit cu drag la doamna Watchets, care împachetase aceste articole
nepreţuite pentru mine.
În cele din urmă – şi lucrul cel mai plăcut – mi-am scos o pipă din
raniţă, am umplut-o cu tutun şi am aprins-o de la flacăra lumânării.
Exact în aceste condiţii, cu câteva dintre posesiunile mele în jur şi
cu mirosul pătrunzător al celui mai bun tutun de care dispuneam încă
persistând, m-am aşezat în acel culcuş, am tras pătura peste mine şi am
adormit.
M-am trezit în beznă.
Era un lucru straniu să mă scol fără lumina zilei – de parcă aş fi
fost deranjat în primele ceasuri ale dimineţii – şi nu m-am simţit
niciodată odihnit după un interval de somn, în tot răstimpul cât m-am
aflat în Noaptea cea Neagră a Morlocilor; era ca şi cum trupul meu n-ar fi
putut să calculeze în ce perioadă a zilei era.
Îi spusesem lui Nebogipfel că mi-ar plăcea să inspectez Maşina
Timpului şi am fost stăpânit de o puternică nervozitate câtă vreme am
luat un mic-dejun frugal şi mi-am făcut toaleta Planul meu nu cuprindea
prea multe în ceea ce priveşte strategia: pur şi simplu, voiam să iau
maşina, de îndată ce mi se oferea ocazia! Mă bazam pe presupunerea că
Morlocii, după milenii de dispozitive sofisticate, care îşi puteau schimba
total forma, nu ştiau ce să facă cu un aparat atât de primitiv, aflat în
construcţie, cum era Maşina Timpului. Eram de părere că nu se
aşteptau ca o acţiune atât de simplă precum ataşarea celor două
„manete” să poată să redea funcţionalitatea maşinii – sau cel puţin aşa
mă rugam!
Am ieşit din adăpost. După toate peripeţiile mele, manetele de la
Maşina Timpului se găseau în siguranţă în buzunarul interior al hainei.
Nebogipfel se apropie de mine, cu mâinile goale şi picioarele sale
subţiri lăsând în nisip nişte urme ca de leneş. M-am întrebat de câtă
vreme stătea în preajmă, aşteptând să ies.
Am mers împreună pe coasta dealului, îndreptându-ne spre Sud,
în direcţia Parcului Richmond. Am pornit fără vreun preambul, căci
Morlocii nu erau adepţii conversaţiei inutile.
 Cum am mai spus, casa mea se aflase pe Petersham Road, în
porţiunea de sub Hill Rise. Ca atare, se găsise la jumătatea spinării
Dealului Richmond, la câteva sute de iarzi depărtare de râu. Avusese o
vedere frumoasă către Vest – sau aşa ar fi fost, în lipsa copacilor ce o
blocau – şi se putuse observa o porţiune din pajiştile de la Petersham, de
dincolo de râu. Ei bine, în anul de graţie 657208, toată puzderia de
obstacole fusese rasă, iar eu eram în stare să mă uit în jos spre
povârnişul unei văi adâncite, pe unde Tamisa îşi croise noua sa matcă,
scânteind în lumina aştrilor. Puteam să remarc, din loc în loc, gurile de
jeratic ale puţurilor de căldură ale Morlocilor, punctând peisajul
întunecat O mare parte din panta dealului era nisip gol ori năpădit de
muşchi, însă puteam sa zăresc nişte petice dintr-o substanţă ce semăna
cu acea sticlă moale care căptuşea Sfera, lucind în lumina sporită a
astrelor.
Râul însuşi îşi săpase o nouă albie la circa o milă de
amplasamentul din secolul al XIX-Iea; se părea că tăiase cotul dintre
Hampton şi Kew, astfel că, acum, Twickenham şi Teddington se aflau pe
malul estic. Aveam impresia că valea era mult mai adâncă decât în
vremea mea – ori poate că Dealul Richmond fusese înălţat prin cine ştie
ce proces geologic. Mi-am adus aminte de o migraţie similară a Tamisei
în primul meu voiaj în timp. Aşadar, am avut eu senzaţia, discrepanţele
dintre Istoriile umane erau simple mărunţişuri; la urma urmei, lentele
procese geologice şi de eroziune aveau să-şi continue munca lor
perseverentă indiferent de circumstanţe.
Am găsit o clipă pentru a arunca o privire pe panta dealului, către
parc, căci mă întrebam oare cât timp supravieţuiseră vântului schimbării
acei codri străvechi, cu cetele de cerbi roşii şi lopătari. Acum, parcul nu
putea fi mai mult decât un pustiu întunecos, populat doar de cactuşi şi
de câţiva măslini. Am simţit cum inima îmi împietreşte. Poate că aceşti
Morloci erau înţelepţi şi răbdători – poate că strădaniile lor sârguincioase
de pe Sferă. În slujba cunoaşterii, era demne de toată lauda – însă
nepăsarea cu care tratau străbunul Pământ reprezenta o ruşine!
Am ajuns în apropierea porţii Richmond a parcului. În preajma,
amplasamentului lui „Star and Garter”, 24
Poate la o jumătate de milă de poziţia casei mele. Pe o bucată plată
de pământ fusese aşternută o platformă dreptunghiulară din sticlă
moale; această platformă licărea în crâmpeiele de lumină siderală. Părea
făcută din acel minunat material sticlos din care era realizată şi Podeaua
Sferei, iar din această suprafaţă fuseseră invocate o multitudine de
podiumuri şi paravane pe care ajunsesem să le recunosc ca fiind uneltele
caracteristice Morlocilor. Acum erau abandonate; în preajmă nu exista
nimeni, cu excepţia mea şi a lui Nebogipfel. Iar acolo – chiar în mijlocul
platformei – am zărit o încâlceală butucănoasă şi urâtă, din alamă şi
nichel, cu fildeşul ca osul albit strălucind în lumina astrelor, iar şaua de
bicicletă plasată în centrul structurii: era Maşina Timpului, în mod
evident intactă şi gata să mă ducă acasă!
22. Rotaţii şi decepţii.
Am simţit cum îmi zvâcneşte inima; mi-a venit greu să merg cu
paşi măsuraţi în urma lui Nebogipfel – însă am izbutit. Mi-am băgat
mâinile în buzunarele hainei şi am apucat cele două manete de control
aflate acolo. Deja eram suficient de aproape de maşină pentru a vedea
ştifturile unde ar fi trebuit potrivite manetele, pentru ca aparatul să
funcţioneze, şi intenţionam să lansez maşina de îndată ce puteam,
pentru a scăpa din locul acesta!
— După cum observi, zicea Nebogipfel, maşina n-a suferit nici o
pagubă – am deplasat-o, dar nu am încercat să ne băgăm în mecanismul
ei…
Am căutat să-i distrag vigilenţa sporită.
— Ia spune-mi, acum, că ai studiat maşina şi ai ascultat teoriile
mele pe acest subiect, ce impresie ai?
— Maşina ta este o realizare extraordinară – devansând cu mult
epoca sa.
N-am fost niciodată o persoană care să se dea în vânt după
complimente.
— Plattnerita mi-a oferit posibilitatea să o construiesc, am rostit
eu.
— Da. Mi-ar plăcea să cercetez această „Plattnerită” mai
îndeaproape. Îşi puse ochelarii şi studie barele scânteietoare de cuarţ ale
aparatului. Am vorbit – un pic – despre Istoriile multiple: despre posibila
existenţă a câtorva versiuni ale lumii. Tu însuţi ai fost martor la două…
— Istoria Eloilor şi a Morlocilor, şi Istoria Sferei.
— Trebuie să te gândeşti la aceste versiuni ale Istoriei ca la nişte
coridoare paralele, întinzându-se în faţa ta. Maşina Timpului îţi oferă
posibilitatea să parcurgi aceste coridoare înainte şi înapoi. Coridoarele
există independent unele de celelalte: un om care priveşte în lungul unui
coridor va vedea o Istorie completă şi necontradictorie. El nu poate avea
cunoştinţă de alt coridor, şi nici coridoarele nu se pot influenţa reciproc.
Însă, în anumite coridoare, condiţiile ar putea să fie foarte deosebite. În
unele, până şi legile fizicii este posibil să difere…
— Zii înainte!
— Ai spus că funcţionarea maşinii tale depinde de o distorsiune a
Spaţiului şi Timpului, rosti el. Transformarea unei călătorii în Timp într-
una prin Spaţiu. Ei bine, sunt de acord: aşa îşi exercită Plattnerita
efectele. Într-adevăr, dar cum se obţine acest lucru? Acum închipuie-ţi,
zise el, un univers – o altă Istorie – în care această distorsiune Spaţiu-
Timp este extraordinar de pronunţată.
 Continuă cu descrierea unei variante de univers care aproape îmi
depăşea imaginaţia: În care rotaţia era inclusă în înseşi structura
universului.
— Rotaţia impregnează fiecare punct al Spaţiului şi Timpului. O
piatră, aruncată în exterior dintr-o poziţie ar fi văzută ca urmând o
traiectorie pe spirală: inerţia sa ar acţiona precum un compas, făcând-o
să orbiteze în jurul punctului din care a fost lansată. Ba chiar, unii cred
că până şi în universul nostru s-ar putea produce o asemenea rotaţie.
Însă la o scară colosal de lentă: e nevoie de o sută de mii de milioane de
ani pentru a realiza o singură învârtire…
— Ideea universului în rotaţie a fost descrisă întâia oară la câteva
decenii după vremea ta – de Kurt Gödel, de fapt25.
— Gödel? Am avut nevoie de un moment pentru a localiza numele.
Tipul care va demonstra imperfectibilitatea matematicii?
— Acelaşi.
Am dat ocol maşinii şi am rămas cu degetele crispate pe manete.
Intenţionam să fac în aşa fel încât să ajung exact în cel mai favorabil loc
pentru a mă întinde către maşină.
— Spune-mi cum explică aceasta funcţionarea maşinii mele.
— Are legătură cu schimbarea axelor. Într-un univers în rotaţie,
este posibilă o călătorie prin spaţiu, însă prin care să se ajungă în trecut
ori în viitor. Universul nostru se învârteşte, dar atât de încet, încât o
astfel de traiectorie ar măsura o sută de mii de milioane de ani-lumină în
lungime şi ar dura aproape un milion de milioane de ani pentru a fi
străbătută!
— Nu prea folositoare practic, aşadar.
— Închipuie-ţi un univers cu densitate mult mai mare decât a
universului nostru: un univers la fel de dens, în orice punct, precum
miezul unui atom de materie. Acolo, rotaţia s-ar realiza într-o fracţiune
de secundă.
— Însă noi nu ne găsim într-un astfel de univers, am replicat eu,
fluturând din mână prin spaţiul gol. Asta este evident.
— Dar este posibil să ne găsim, pentru fracţiuni de secundă, şi
asta graţie maşinii tale – ori cel puţin componentei de Plattnerită. Ipoteza
mea este aceea că, datorită unor proprietăţi ale Plattneritei, Maşina
Timpului pe care ai realizat-o oscilează prin acest univers ultra-dens şi,
la fiecare itineraţie, exploatează schimbarea de axe din acea realitate
pentru a ajunge, printr-o succesiune de salturi, în trecut ori în viitor!
Aşadar, parcurgi o spirală prin timp…
Am meditat asupra acestor idei. Erau extraordinare, de bună-
seamă, dar aveam senzaţia că nu reprezentau altceva decât o prelungire
oarecum fantastică, a concepţiilor mele preliminarii referitoare la
împletirea Spaţiului şi a Timpului şi la fluiditatea axelor lor relevante. Şi
în plus, impresia mea subiectivă despre călătoria în timp se lega de
senzaţia de învârtire – de rotaţie.
— Aceste idei sunt uimitoare, cu toate că sunt de părere că s-ar
cădea să fie examinate mai adânc, i-am zis lui Nebogipfel.
El ridică privirea înspre mine.
— Flexibilitatea mentală de care dai dovadă este impresionantă,
pentru o persoană din epoca ta evolutivă.
De-abia am auzit remarca sa de final. Acum mă găseam suficient
de aproape. Nebogipfel atinse o şină a maşinii, cu un deget, prudent.
Dispozitivul scânteie, punându-şi în evidenţă masivitatea, iar o boare
răvăşi firele subţiri de păr de pe braţul Morlocului. El îşi retrase iute
mâna. M-am uitat ţintă la ştifturi, repetând în minte acţiunea simplă de
a scoate din buzunare manetele şi de a le potrivi. N-avea să-mi ia mai
mult de o secundă! Oare eram capabil să termin această manevră înainte
ca Nebogipfel să mă lase inconştient cu razele sale verzi?
Întunericul se strângea în jurul meu, iar miasma de Morloc era
puternică. Într-o clipă – am gândit, copleşit de o ardoare de nestăpânit –
s-ar putea să scap de toate astea!
— Este ceva în neregulă?
Nebogipfel îmi privea chipul cu acei ochi ai săi enormi şi
întunecaţi, iar poziţia lui era dreaptă şi încordată. Deja era bănuitor!
Oare mă trădasem? Şi deja, în bezna de dincolo, ştiam eu, gurile a
nenumărate arme trebuie că erau ridicate spre mine – aveam doar câteva
secunde înainte de a fi pierdut!
Sângele îmi urlă în urechi. Am tras manetele din buzunare şi, cu
un ţipăt, m-am lăsat deasupra maşinii. Am înfipt micile pârghii în
ştifturile lor, apoi, cu o singură mişcare, am tras manetele. Maşina
prinse să tremure şi, în acel ultim moment, se produse o străfulgerare
verde, iar eu am avut impresia că totul se terminase pentru mine! După
care, stelele dispărură, şi tăcerea se lăsă asupra mea. Am simţit o
extraordinară senzaţie de răsucire, apoi, sentimentul cumplit de
prăbuşire, însă am întâmpinat cu bucurie acea lipsă de confort, căci era
experienţa familiară a călătoriei temporale!
Am răcnit puternic. Izbutisem – mă întorceam prin timp – eram
liber!
Iar apoi am conştientizat o răcoare în jurul grumazului – ceva
moale, ca şi cum acolo s-ar fi aşezat o insectă, un freamăt.
Mi-am ridicat mâna spre beregată – şi am atins părul unui Morloc!
CARTEA A DOUA.
PARADOX
1. Argonauţii temporali.
Am cuprins cu mâna acel antebraţ plăpând şi l-am desprins de pe
gâtul meu. Lângă mine, pe cadrul de nichel şi alamă, stătea răşchirat un
trup păros – o faţă îngustă, cu ochelari, se afla în apropierea mea – iar
mirosul dulceag-fetid, de Morloc, era pătrunzător!
— Nebogipfel.
Glasul său era subţire şi slab, iar pieptul părea să-i palpite. Oare îi
era frică?
— Aşadar, ai scăpat. Şi atât de uşor…
Parcă era o păpuşă din cârpă şi păr de cal, agăţându-se cât era de
mare de maşina mea Reprezenta o amintire a acelei lumi de coşmar din
care fugisem; aş fi putut să-l arunc în afară într-o clipită, sunt sigur, dar
mi-am stăpânit mâinile.
— Poate că voi, Morlocii, mi-aţi subestimat capacitatea de acţiune,
i-am zis eu tăios. Însă tu – tu ai bănuit, nu-i aşa?
— Da. Exact în acea ultimă secundă… Cred că am devenit adeptul
interpretării limbajului inconştient al trupului tău. Mi-am dat seama că
intenţionai să pui în funcţiune aparatul – şi de-abia am avut timp să
ajung la tine, înainte să… Crezi că ne-am mai putea îndrepta? Şopti el.
Stau cam incomod şi mă tem să nu cad din maşina ta.
Se uită la mine în vreme ce eu mă gândeam la această propunere.
Simţeam că trebuia să iau o decizie, indiferent care; îl acceptam ca
tovarăş de călătorie în maşină – sau nu?
Însă n-aş fi fost în stare să-l arunc afară; mă cunoşteam prea bine!
— Of, foarte bine!
Şi astfel, ca doi Argonauţi Temporali, am executat un extraordinar
balet, acolo, în mijlocul hăţişului care îl constituia maşinăria mea. Am
continuat să-l strâng pe Nebogipfel de braţ – pentru a nu cădea şi pentru
a mă asigura că nu încearcă să atingă comenzile aparatului – şi m-am
răsucit până ce am ajuns să stau călare pe şa. N-am fost un bărbat agil
nici măcar în tinereţe, iar în momentul în care am încheiat acţiunea
gâfâiam şi eram irascibil. Între timp, Nebogipfel se cuibări într-o porţiune
convenabilă din construcţia aparatului.
— De ce m-ai urmat, Nebogipfel?
Morlocul, uitându-se atent la peisajul întunecat şi diluat al
călătoriei în timp, nu răspunse, totuşi, am avut impresia că înţeleg. Mi-
am amintit de interesul şi de uimirea sa atunci când îi povestisem despre
viitor, în perioada în care împărţiserăm capsula interplanetară. Pentru
Morloc fusese un imbold de moment să urce după mine – să descopere
dacă, într-adevăr, călătoria în timp era o realitate – şi un imbold provocat
de o curiozitate ce descindea, la fel ca şi a mea, din aceea a unei
maimuţe! M-am simţit mişcat din pricina asta, într-un mod confuz, şi am
devenit ceva mai cald cu Nebogipfel. Umanitatea se schimbase mult în
anii ce ne despărţeau, însă aceea era dovada că, totuşi, curiozitatea,
impulsul nepotolit de a afla – şi cutezanţa ce vine o dată cu el – nu
muriseră complet!
 Apoi ţâşnirăm în lumină – deasupra capului meu am văzut
dezmembrarea Sferei – Soarele gol inundă maşina, iar Nebogipfel prinse
să urle.
Mi-am scos ochelarii. Mai întâi. Soarele fără cochilie atârnă imobil
pe boltă, dar, nu mult după aceea, începu să se abată de la poziţia sa
fixă; străbătea un arc pe cer, din ce în ce mai rapid, iar fâlfâitul zilelor şi
nopţilor reveni pe Pământ. În cele din urmă, Soarele ajunse să zboare
prin văzduh prea rapid, pentru a mai putea fi urmărit, şi se transformă
într-o panglică luminoasă, iar alternanţa nopţilor şi zilelor a fost
înlocuită cu acea lucoare sidefie uniformă, mai degrabă rece.
Astfel, am văzut eu, era dezlegată regularizarea axei Pământului şi
a rotaţiei.
Morlocul se făcu ghem, cu faţa vârâtă în piept. Avea ochelarii pe
ochi, însă protecţia pe care o ofereau aceştia nu părea suficientă; parcă
încerca să se îngroape în măruntaiele maşinii, iar spinarea îi strălucea
albă în lumina diluată a Soarelui.
Nu m-am putut abţine să nu râd. Mi-am adus aminte cum el
omise să mă prevină atunci când capsula noastră cu destinaţia Pământ
fusese eliberată de pe Sferă în spaţiu. Ei bine, asta era răsplata!
— Nebogipfel, e numai lumină solară.
Nebogipfel îşi ridică chipul. În strălucirea sporită, ochelarii săi se
întunecaseră până la impenetrabilitate; părul de pe faţă îi era încâlcit şi,
aparent, năclăit de lacrimi. Carnaţia trupului său, vizibilă prin blană,
licărea într-un alb-pal.
— Nu-s numai ochii, murmură el. Chiar şi această stare atenuată
a luminii îmi provoacă durere. Când vom ieşi, în lumina orbitoare a
Soarelui…
— Arsuri solare! Am exclamat eu.
După atâtea generaţii în beznă, acest Morloc avea să fie mai
vulnerabil, chiar şi în faţa soarelui potolit al Angliei, decât ar fi fost cel
mai palid roşcovan la Tropice. Mi-am scos haina
— Uite, am adăugat, asta ar trebui să te apere. Nebogipfel îşi puse
veşmântul în jurul său, ghemuindu-se sub cutele acestuia.
— Şi în plus, am zis, când voi opri maşina, o să am grijă să
ajungem când afară este noapte, aşa că vom găsi un adăpost pentru tine.
În timp ce mă gândeam la asta, mi-am dat seama că sosirea în
ceasurile întunericului ar fi fost, oricum, o idee bună: ce mai privelişte aş
fi constituit dacă apăream pe Dealul Richmond cu acest monstru din
viitor, în mijlocul unei mulţimi de oameni ieşită la plimbare, rămasă cu
gura căscată!
Pe coasta dealului, verdeaţa permanentă se retrase, revenind la un
ciclu sezonal. Am început traversarea Erei Construcţiilor Măreţe, despre
care am vorbit mai devreme. Nebogipfel, cu haina trasă deasupra
capului, se uita afară cu evidentă fascinaţie, pe măsură ce podurile şi
turnurile treceau precum ceaţa pe deasupra peisajului pâlpâitor. În ceea
ce mă priveşte, simţeam o uşurare intensă, căci ne apropiam de propriul
meu secol.
Brusc, Nebogipfel scoase un şuierat – era un sunet bizar, ca de
pisică – şi se lipi şi mai mult de structura maşinii. Privea ţintă în faţă, cu
ochii enormi şi holbaţi.
M-am întors spre el şi mi-am dat seama că extraordinarele efecte
optice pe care le observasem în timpul călătoriei mele spre anul de graţie
657208 apăruseră iarăşi. Aveam senzaţia că întinderile de stele,
ţipătoare şi ticsite, încercau să străpungă suprafaţa diluată a lucrurilor,
de jur-împrejurul meu… Iar acolo, plutind la numai câţiva iarzi în faţa
maşinii, se afla Observatorul, neverosimilul meu companion. Ochii săi
erau fixaţi asupra mea, iar eu m-am apucat de o bară. M-am uitat atent
la acea parodie deformată de chip uman şi la tentaculele care se legănau
– şi am fost uimit din nou de similitudinea cu făptura greoaie pe care o
văzusem pe acea plajă îndepărtată, aflată la distanţă de treizeci de
milioane de ani.
Era un lucru straniu, însă ochelarii mei – care îmi fuseseră de
mare ajutor în alungarea întunericului Morlocilor – nu-mi foloseau la
nimic în vreme ce studiam această făptură; nu puteam să o observ mai
clar decât cu ochii liberi.
Am perceput un murmur jos, precum un scâncet. Era Nebogipfel,
agăţându-se de locul său din maşină, trădându-şi limpede suferinţa
— N-are de ce să-ţi fie teamă, am rostit eu, puţin stângaci. Ţi-am
povestit de întâlnirea cu această creatură în drumul către secolul vostru.
Este o privelişte ciudată, cu toate că nu pare să fie primejdioasă.
Printre gemetele sale tremurate, Nebogipfel zise:
— Nu pricepi! Ceea ce vedem e imposibil. Aparent, Observatorul
tău are capacitatea de a traversa coridoarele – de a se deplasa printre
versiunile potenţiale ale Istoriei… chiar de a pătrunde în mediul diluat al
unei Maşini a Timpului în funcţiune. Este cu neputinţă!
Iar apoi – la fel de simplu precum apăruse – strălucirea siderală
păli, Observatorul deveni invizibil, iar aparatul meu îşi continuă drumul
spre trecut.
În cele din urmă, i-am spus tăios Morlocului:
— Trebuie să înţelegi asta, Nebogipfel: nu am deloc intenţia de a
reveni în viitor, după această ultimă călătorie.
El cuprinse cu degetele sale lungi longeroanele maşinii.
— Ştiu că nu mă pot întoarce, rosti el. Ştiam asta până şi atunci
când m-am aruncat în maşină. Chiar dacă intenţia ta ar fi fost să revii în
viitor…
— Da?
— Prin întoarcerea încă o dată în timp, acest dispozitiv al tău este
sortit să producă o altă modificare a Istoriei, într-un mod impredictibil.
Se răsuci către mine, cu ochii săi imenşi dincolo de ochelari. Pricepi?
Istoria mea… casa mea este pierdută – poate distrusă. Deja am devenit
un pribeag în timp… Exact ca tine.
Cuvintele sale îmi dădură fiori. Oare putea fi adevărat? Oare prin
această nouă expediţie produceam alte stricăciuni carcasei Istoriei, chiar
în momentul în care stăteam aici?
Hotărârea mea de a îndrepta toate acestea – de a pune capăt
caracterului distrugător al Maşinii Timpului – se întări!
— Dar, dacă ştiai lucrurile astea, cutezanţa ta de a mă urmări a
fost o nesăbuinţă de prim rang…
— Poate. Glasul său era înăbuşit, căci Nebogipfel îşi adăpostea
capul între braţe. Totuşi, să văd asemenea privelişti precum acelea la
care deja am fost martor – să călătoresc în timp – să strâng asemenea
informaţii… nimeni din specia mea n-a avut vreodată o asemenea şansă!
Rămase tăcut, iar compasiunea mea pentru el spori. M-am
întrebat cum aş fi reacţionat eu, dacă mi s-ar fi dat ocazia pentru o
singură secundă – aşa cum se întâmplase cu Morlocul!
Indicatoarele cadranelor cronometrice continuară să se învârtească
înapoi şi am văzut că ne apropiam de secolul meu. Lumea se rânduia
într-o configuraţie mai familiară, cu Tamisa aşezată ferm între vechile ei
ţărmuri şi cu podurile pe care aveam impresia că le recunoşteam luând
fiinţă deasupra ei.
Am tras de manete. Soarele deveni vizibil ca un obiect clar definit,
zburând pe deasupra capetelor noastre ca un glonţ strălucitor, iar
trecerea nopţii era marcată de un pâlpâit perceptibil. Două dintre
cadranele cronometrice erau deja staţionare; numai miile de zile – doar
câţiva ani – rămăseseră a fi traversate.
Mi-am dat seama că Dealul Richmond îngheţase în jurul meu, mai
mult sau mai puţin în forma pe care o puteam identifica din propria mea
vreme. Întrucât călătoria prin timp făcea ca arborii care blocau vederea
să devină transparenţi, distingeam foarte bine pajiştile dinspre
Petersham şi Twickenham, presărate cu pâlcuri de copaci bătrâni. Totul
era reconfortant şi familiar în ciuda faptului că viteza mea prin timp era
încă atât de mare. Încât îmi era imposibil să desluşesc oamenii, cerbii,
vacile ori alte făpturi ale dealului, pajiştilor sau râului; licărul nopţii şi al
zilei scălda întregul peisaj într-o lucoare nefirească, dar, cu toate
acestea, aproape ajunsesem acasă!
Am urmărit cum indicatorul miilor se apropia de zero eram acasă,
şi am avut nevoie de toată hotărârea pentru a nu opri maşina acolo şi
atunci, căci dorul de a mă întoarce în propriul meu an era extrem de
puternic – dar am lăsat manetele în poziţia lor şi am urmărit cum acele
cadranelor intră în zona negativă.
În jurul meu, dealul pâlpâia noapte după zi, la răstimpuri cu câte
o pată de culoare, când vreo petrecere la iarbă verde ţinea suficient
pentru a fi înregistrată de vederea mea. În cele din urmă, atunci când
cadranul indică şase mii cinci sute şaizeci de zile înainte de plecarea
mea, am apăsat din nou manetele.
Am oprit Maşina Timpului în toiul unei nopţi înnorate, fără lună.
Dacă izbutisem să calculez corect, ajunsesem în iulie 1873. Ajutat de
ochelarii Morloci, am văzut coasta dealului, malul râului şi roua ce
scânteia pe iarbă. Am observat că – deşi Morlocii îmi aşezaseră maşina
pe o porţiune goală de pe pantă, la o jumătate de milă de casa mea – nu
era nimeni care să asiste la sosirea noastră. Sunetele şi aromele
propriului meu secol mă copleşiră: mirosul pătrunzător al lemnelor ce
ardeau undeva, într-un şemineu, murmurul îndepărtat al Tamisei,
foşnetele adierii ce trecea printre copaci, flăcările de petrol ale
cărucioarelor vânzătorilor ambulanţi. Totul era încântător şi familiar, şi
bine venit!
Nebogipfel se ridică prudent. Îşi băgase braţele în mânecile hainei
mele, iar acum, veşmântul greu atârna pe el ca pe un copil.
— Suntem în 1891?
— Nu, am răspuns eu.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că ne-am întors şi mai mult în timp.
Am aruncat o privire în lungul dealului, în direcţia casei mele.
— Nebogipfel, într-un laborator de-acolo, un tânăr nesăbuit se
angajează într-o serie de experimente care vor duce, în cele din urmă, la
crearea Maşinii Timpului.
— Adică afirmi…
— Suntem în anul 1873 – şi prevăd că, în curând, mă voi întâlni
cu mine însumi, la vremea tinereţii.
Chipul său fără bărbie şi cu ochelari se răsuci spre mine, cu o
expresie ce părea a fi uimire.
— Vino acum, Nebogipfel, şi ajută-mă să găsesc un loc pentru a
ascunde această maşinărie.
2. Acasă.
Nu pot descrie cât de straniu mi se părea să merg pe Petersham
Road, prin aerul nopţii, întorcându-mă, în sfârşit, la propriul meu cămin
– cu un Morloc lângă mine!
Casa se afla pe colţul unui cvartal şi avea bovindouri mari, nişte
sculpturi fără multe pretenţii în jurul cadrului uşii şi o verandă cu
coloane ce imitau stilul elin. În faţă se găsea o scară ce ducea către
pivniţă, cu o balustradă delicată de metal, vopsită în negru. Întreg
ansamblul era, realmente, un soi de pastişă a caselor cu adevărat
impozante din Green sau a celor de pe culmea dealului; însă era o
locuinţă mare, confortabilă şi încăpătoare, pe care o cumpărasem la un
preţ foarte bun, pe când eram tânăr, şi din care n-aveam intenţia să mă
mut.
 Am trecut pe lângă uşa din faţă şi am ocolit către partea dindărăt
a casei. În spate să găseau nişte balcoane, cu pilaştri graţioşi din fier,
vopsiţi în alb, ce ofereau o privelişte către Vest. Am putut să desluşesc
ferestrele fumoarului şi ale sufrageriei, acum întunecate (mi-am dat
seama că nu ştiam ce oră a nopţii era), însă eram conştient de o absenţă
bizară în partea dinapoi a fumoarului. Am avut nevoie de câteva
momente pentru a-mi aduce aminte ce însemna aceasta – o absenţă
neaşteptată este ceva mult mai greu de identificat decât o prezenţă
distonantă. Era, de fapt, locul camerei de baie pe care aveam să o
construiesc mai târziu. Aici, în 1873, încă eram silit să mă spăl într-o
vană adusă în dormitor de un valet!
Iar în acea seră prost proporţionată, ce ieşea dindărătul casei, se
găsea laboratorul meu, acolo unde – am văzut eu, cu un fior de
nerăbdare – încă ardea o lumină. Toţi musafirii de la cină plecaseră, iar
servitorii se retrăseseră de mult; numai el – eu – lucra în continuare.
Mă cuprinse un vălmăşag de sentimente pe care îmi închipui că
nici un om nu le trăise până atunci; aici era casa mea, cu toate că nu
puteam ridica nici o pretenţie asupra ei!
M-am întors la uşa din faţă Nebogipfel stătea ceva mai departe, pe
drumul pustiu; părea temător să se apropie de scară, căci hruba în care
cobora era cufundată într-o beznă desăvârşită, chiar şi cu ochelari.
— N-are de ce să-ţi fie frică, i-am spus eu. Este un lucru obişnuit
să existe bucătării şi alte anexe subterane în case ca astea… Treptele şi
balustrada sunt destul de solide.
Nebogipfel, anonim în spatele ochelarilor săi, cercetă scara cu
suspiciune. Bănuiam că precauţia sa provenea din necunoaşterea
robusteţii tehnologiilor din secolul al XIX-lea – uitasem cât de stranie i se
părea, probabil, primitiva mea epocă, deşi ceva din atitudinea lui mă
deranja.
Îmi învie în minte, şi mă tulbură, un episod bizar din propria mea
copilărie. Casa în care am crescut era mare şi întortocheată – nepractică,
de fapt – şi avea nişte tuneluri subterane care duceau la un corp cu
grajduri, cămări şi alte anexe: astfel de pasaje sunt un element comun al
locuinţelor din acea epocă. Pe sol erau dispuse, din loc în loc, nişte
grătare: piese rotunde, vopsite în negru, ce acopereau puţurile care
dădeau spre tuneluri, pentru ventilaţie. Mi-am amintit, acum, de propria
mea frică, de pe vremea când eram copil, faţă de acele hrube închise din
pământ. Poate or fi fost ele simple guri de aerisire, dar, mă atenţiona
imaginaţia mea de copil, dacă vreo mână osoasă ţâşnea printre acele
bare late şi mă înhăţa de gleznă?
Mi-am dat seama în acest moment – cred că ceva din atitudinea
precaută a lui Nebogipfel declanşa toate acestea – că exista o oarecare
similitudine între acele deschideri din pământ ale copilăriei mele şi
sinistrele puţuri ale Morlocilor… Oare de aceea, la urma urmei, îl lovisem
atât de năprasnic pe acel copil Morloc, în anul de graţie 657208?
Nu sunt o persoană care să se bucure de asemenea revelaţii
asupra propriului său caracter! În mod foarte nedrept, am sărit la
Nebogipfel:
— În plus, am crezut că vouă, Morlocilor, vă place întunericul!
M-am întors cu spatele la el şi m-am îndreptat către uşa din faţă.
Totul era atât de familiar – şi totuşi atât de diferit, într-un fel
deconcertant. Chiar şi dintr-o privire, puteam să remarc o mie de
schimbări minore faţă de vremea mea, la optsprezece ani în viitor. Într-
un loc, bunăoară, se vedea lintoul încovoiat, pe care mai târziu aveam
să-l înlocuiesc, iar în altul, spaţiul liber unde urma să se afle suportul
arcuit de felinar, pe care aveam să-l instalez într-o bună zi, la sugestia
doamnei Watchets.
Am ajuns să-mi dau seama, din nou, ce chestiune remarcabilă era
călătoria în timp! S-ar putea crede că cele mai dramatice schimbări
survin într-un zbor peste mii de secole ceea ce am descoperit şi eu – însă
până şi acest salt minuscul, de numai câteva decenii, mă transformase
într-un anacronism.
— Eu ce trebuie să fac? Să te aştept aici?
M-am gândit la prezenţa tăcută a lui Nebogipfel, lângă mine. Cu
ochelarii pe faţă şi haina mea încă atârnându-i pe corp, părea în egală
măsură caraghios şi primejdios!
— Cred că există mai multe pericole dacă rămâi afară. Dacă te
observă vreun poliţist? Ar putea crede că eşti vreun spărgător ciudat. În
caz că te arestează…
Nu eram sigur dacă perspectivele unui Morloc într-o secţie de
poliţie de la 1873 erau îngrijorătoare ori amuzante! Fără reţeaua sa de
maşinării Morloce, Nebogipfel era cu desăvârşire lipsit de apărare;
plonjase în Istorie exact la fel de nepregătit precum fusesem eu în prima
plimbare.
— Şi cum rămâne cu câinii? Sau cu pisicile? Mă întreb ce ar face
un mascul obişnuit, născut prin anii 1870, cu un Morloc. O masă
gustoasă, cred… Nu, Nebogipfel. Una peste alta, cred că vei fi mai în
siguranţă dacă stai în preajma mea.
— Şi tânărul bărbat pe care îl vizitezi? Cum rămâne cu reacţia lui?
— Ei bine, am oftat eu, întotdeauna a fost dăruit cu o minte
deschisă şi flexibilă. Sau, cel puţin, aşa îmi place să cred! Poate că voi
afla în curând. În plus, prezenţa ta ar putea să mă convingă – să-l
convingă pe el, adică – de veridicitatea relatării mele.
Şi, fără a-mi mai permite alte ezitări, am tras de cordonul soneriei.
Din interiorul casei, am auzit nişte uşi trântindu-se, după care, un
strigăt enervant: „În regulă, vin imediat!” – iar apoi, nişte paşi bocăniră
pe coridorul scurt ce lega laboratorul meu de restul casei.
 — Sunt eu, am rostit printre dinţi, pentru Nebogipfel. El. Pesemne
că este târziu – servitorii s-au culcat.
O cheie zăngăni în broasca uşii.
— Ochelarii! Şuieră Nebogipfel.
Mi-am dat jos de pe faţă anacronismul ofensator şi l-am îndesat în
buzunarul de la pantaloni, tocmai în clipa în care se deschise uşa în
cadrul ei stătea un bărbat tânăr, al cărui chip strălucea ca o lună în
lumina singurei lumânări ce o purta. Privirea pe care mi-o aruncă – eu
fiind îmbrăcat doar în cămaşă – a fost fugitivă; iar inspecţia făcută lui
Nebogipfel chiar şi mai superficială. (Cam acela era deci spiritul de
observaţie pe care îl puneam la mare preţ!)
— Ce naiba vreţi? Este unu dimineaţa, ştiaţi?
Am deschis gura să vorbesc. Însă micul meu preambul, îndelung
repetat, îmi dispăru din minte.
Astfel am ajuns faţă în faţă cu mine însumi, la vârsta de douăzeci
şi şase de ani!
3. Moses.
După această experienţă, m-am încredinţat că noi toţi, fără
excepţie, folosim oglinda pentru a ne amăgi. Reflecţia pe care o vedem
acolo se află atât de mult sub controlul nostru; ne punem în valoare cele
mai bune trăsături, chiar dacă inconştient, şi ne potrivim atitudinile într-
un mod în care nici cel mai apropiat prieten nu l-ar recunoaşte. Şi, de
bună seamă, nu ne găsim sub constrângerea de a ne privi din unghiurile
mai puţin favorabile, cum ar fi, de pildă, ceafa, ori nasul proeminent
dintr-un profil glorios, complet.
Ei bine, mă aflam în faţa unei reflecţii pe care nu o controlam – şi
ce experienţă tulburătoare era!
Avea înălţimea mea, fireşte: la drept vorbind, am fost uimit să
descopăr că mă micşorasem un pic în cei optsprezece ani care ne
despărţeau. Fruntea îi era stranie: nefiresc de lată, exact aşa cum îmi
spuseseră multe persoane, fără cruţare, pe parcursul vieţii mele, şi
presărată cu fire subţiri de păr, şaten-nisipiu, care încă nu căzuseră şi
nici nu dădeau semne de încărunţire. Ochii îi erau cenuşii, limpezi,
nasul drept, iar maxilarul puternic – însă nu se putea spune că fusesem
un diavol chipeş. Era palid de la natură, iar această lividitate era sporită
de lungile ceasuri petrecute, încă din anii de formare, în biblioteci,
camere de studiu, săli de clasă şi laboratoare.
Am simţit o vagă repulsie; într-adevăr, exista un pic de Morloc în
mine! Iar urechile mele oare chiar fuseseră vreodată atât de
proeminente?
Dar, mai presus de toate, îmi atraseră atenţia hainele. Hainele!
Purta acele veşminte de care îmi aminteam ca fiind ţinuta de crai:
un sacou scurt, de un roşu-strălucitor, peste o jiletcă galbenă cu negru,
prinsă cu nasturi grei din alamă, ghete înalte şi galbene, şi un bucheţel
de flori care îi împodobea reverul.
Oare eu chiar îmbrăcasem vreodată o asemenea costumaţie?
Pesemne că da, însă orice altceva diferit de propriul meu stil sobru ar fi
fost greu de imaginat.
— La naiba, nu m-am putut abţine să nu spun, zici că eşti un
măscărici!
El păru nesigur – observase ceva bizar în legătură cu chipul meu,
era limpede – dar răspunse destul de spontan:
— Poate c-ar trebui să-ţi închid uşa în nas, domnule. Ai urcat
dealul numai pentru a te lega de îmbrăcămintea mea?
Am observat că bucheţelul său era destul de veştejit şi am avut
impresia că puteam detecta un iz de coniac în răsuflarea sa.
— Ia spune-mi, astăzi este joi?
— E o întrebare foarte bizară. Poate că s-ar cădea să…
— Da?
Îşi ridică lumânarea şi se uită la chipul meu. Era atât de fascinat
de mine – de propriul său alter ego vag perceput – încât îl ignoră pe
Morloc: o făptură umană din viitorul îndepărtat, care stătea la nici doi
iarzi de el! M-am întrebat dacă, în această scenă, nu cumva era ascunsă
o metaforă grosolană: oare călătorisem prin timp, la urma urmei, numai
pentru a mă căuta pe mine însumi?
N-aveam însă vreme de ironie şi chiar mă simţeam oarecum
ruşinat pentru că formulasem un asemenea gând literar!
— Este joi, din întâmplare. Sau era – acum ne găsim în primele
ceasuri ale zilei de vineri. Ce-i cu asta? Şi de ce n-ai ştiut de la început?
Cine eşti dumneata, domnule?
— Am să-ţi spun cine sunt, am răspuns. Şi…
— Am arătat către Morloc, determinând-o pe şovăielnica noastră
gazdă să facă ochii mari – cine este acesta. Şi de ce nu sunt sigur ce oră
este, nici măcar ce zi. Dar, mai întâi, putem intra înăuntru? Căci tare
mult mi-ar plăcea un pic din coniacul dumitale.
El rămase nemişcat poate vreo jumătate de minut, cu fitilul
lumânării sfârâind în balta sa de ceară, iar în depărtare auzeam suspinul
Tamisei, care îşi croia apatică drumul printre podurile din Richmond.
Apoi, în cele din urmă, el rosti:
— Ar trebui să vă arunc în stradă! Dar…
— Ştiu, am zis blând.
Mi-am privit alter ego-ul mai tânăr cu indulgenţă; niciodată nu m-
am ferit de speculaţiile febrile şi îmi puteam închipui ce ipoteze
nebuneşti fermentau deja în acea minte fecundă şi nedisciplinată!
Ajunse la o decizie. Se dădu la o parte din cadrul uşii.
I-am făcut semn lui Nebogipfel să o ia înainte. Picioarele
Morlocului, goale, cu excepţia unui strat de păr, lipăiră pe parchetul
holului. Alter ego-ul meu mai tânăr rămăsese din nou cu ochii fixaţi –
Nebogipfel îi susţinu privirea cu interes – şi zise:
— E… ăă… este târziu. Nu vreau să-i trezesc pe servitori. Veniţi în
sufragerie – probabil este cea mai călduroasă încăpere.
Holul era întunecos, vopsit în partea de jos şi cu un rând de cuiere
pentru pălării. Contururile craniului mare al gazdei noastre şovăielnice
erau accentuate de singura lumânare, în timp ce ne conducea către
fumoar. În sufragerie, cărbunii încă mocneau în şemineu. Gazda noastră
aprinse lumânările de la aceea pe care o purta, iar camera deveni
puternic iluminată, căci acolo se afla o duzină de lumânări: două în
sfeşnice de alamă, pe policioara căminului, cu o cutie de tutun rotofeie şi
tihnită între ele, iar restul în aplice.
Am cercetat cu privirea această încăpere caldă şi liniştită – atât de
familiară şi, totuşi, atât de diferită după rezugrăviri şi redecorări dintre
cele mai subtile! Lângă uşă se afla măsuţa cu teancul ei de ziare – pline,
fără nici un dubiu, de analize sumbre asupra celor mai recente declaraţii
ale domnului Disraeli26 sau poate de articole foarte plicticoase despre
Chestiunea Orientală27 – iar în apropierea căminului se găsea fotoliul
meu jos şi confortabil. Însă nici urmă de setul meu de măsuţe octogonale
şi de lămpile mele incandescente, cu crini de argint.
Gazda noastră ajunse acum la Morloc. Se aplecă înainte,
odihnindu-şi mâinile pe genunchi.
— Ce-i arătarea asta? Parcă-i un soi de maimuţă – sau un copil
diform. Haina pe care o poartă este a ta?
Tonul acesta mă descumpăni – şi m-am trezit zicând ceea ce am
zis:
— Nu este o arătare, ci un om. Şi poate vorbi singur.
— Chiar aşa? Îşi întoarse faţa către Nebogipfel. Adică, chiar poţi?
Sfinte Sisoe!
Continuă să se holbeze la chipul păros al bietului Nebogipfel, în
timp ce eu am rămas nemişcat pe covorul din sufragerie, străduindu-mă
să nu-mi trădez nerăbdarea – ca să nu mai pomenesc de jenă –
pricinuită de această lipsă de politeţe.
El îşi aminti de îndatoririle sale de gazdă.
— Of, zise, îmi pare rău. Vă rog, luaţi loc aici!
Nebogipfel, încotoşmănat în haina mea, rămase în picioare în
mijlocul carpetei din faţa şemineului. Se uita în jos spre podea, apoi în
jur prin încăpere. Părea să aştepte ceva – şi, într-o clipă, am înţeles. Atât
de obişnuit era Morlocul cu tehnologia timpului său, încât spera ca
mobila să se ridice din covor! Deşi, atunci când aveam să ne cunoaştem
mai bine, Morlocul urma să se dovedească o persoană cu mintea
flexibilă, în acea clipă, era la fel de încurcat cum poate aş fi fost eu dacă
m-aş fi apucat să caut grila de protecţie a unei lămpi cu incandescenţă
pe peretele unei caverne din epoca de piatră.
 — Nebogipfel, am rostit eu, acestea sunt vremuri mai simple.
Formele sunt fixe. Am arătat către masă şi scaune. Trebuie să alegi unul
dintre acestea.
Alter ego-ul meu mai tânăr ascultă acest schimb de replici cu
evidentă curiozitate.
Morlocul, după alte câteva secunde de ezitare, se îndreptă spre
unul dintre scaunele mai masive.
Am ajuns acolo înaintea lui.
— De fapt, nu pe acesta, Nebogipfel, am spus cu blândeţe. Nu cred
că îl vei găsi comod – s-ar putea să încerce să-ţi facă un masaj, înţelegi,
dar nu este proiectat pentru greutatea ta…
Gazda mea mă privi, uluită.
Sub îndrumarea mea, Nebogipfel – mă simţeam aidoma unui
părinte nepriceput în vreme ce mă agitam în jurul său trase un scaun
simplu, drept, şi se sui pe el; stătea acolo, cu picioarele legănându-i-se,
precum un copil păros.
— Cum de ştii despre Scaunele Active pe care le-am realizat?
Întrebă gazda mea. Le-am prezentat numai câtorva prieteni – modelul
nici măcar nu este brevetat…
Nu am răspuns. Pur şi simplu, i-am susţinut privirea, câteva
secunde prelungi. Puteam să văd că extraordinarul răspuns la întrebare
se contura în mintea lui.
El îmi evită privirea.
— Ia loc, mi-a spus. Te rog. Eu o să aduc coniacul.
M-am aşezat lângă Nebogipfel (la propria mea masă de sufragerie
transmutată, cu un Morloc drept tovarăş!) şi m-am uitat, în treacăt, prin
jur. Într-un colţ al încăperii, pe tripodul său, se afla vechiul telescop
gregorian pe care îl adusesem din casa părinţilor mei – un instrument
simplu ce putea să ofere numai imagini înceţoşate şi care totuşi fusese,
pe vremea când eram copil, o fereastră către minunatele lumi de pe bolta
cerească şi către tulburătoarele miracole ale fizicii optice. Iar dincolo de
această cameră, se găsea culoarul întunecat ce dădea spre laborator, cu
uşile lăsate deschise neglijent; prin acel coridor am zărit aspectele
ispititoare ale atelierului meu: talmeş-balmeşul de aparate de pe bancuri,
foile cu desene risipite pe podea şi diferite unelte şi instalaţii.
Gazda noastră ni se alătură din nou; purta, cu stângăcie, trei
pahare pentru coniac şi o carafă. Turnă trei porţii generoase, iar licoarea
scânteie în lumina lumânărilor.
— Poftim. Vă este frig? Vreţi să aprind focul?
— Nu, am zis eu, mulţumesc.
Am ridicat paharul cu coniac, l-am mirosit, apoi l-am lăsat să se
rostogolească pe limbă.
Nebogipfel nu-şi luă paharul. Vârî un deget palid în băutură, apoi
îl retrase şi linse un strop de pe vârful său. Păru să-l treacă un fior. Apoi,
cu delicateţe, împinse paharul la depărtare de el, de parcă ar fi fost plin
ochi cu cele mai nocive substanţe imaginabile.
Gazda mea urmări această scenă cu multă curiozitate. Apoi, cu un
efort vădit, se întoarse spre mine.
— Am un dezavantaj în faţa dumitale. Nu te cunosc. Însă
dumneata mă cunoşti, s-ar părea.
— Da, am zâmbit eu. Însă am oarece îndoieli cum să îţi spun.
El se încruntă, neliniştit.
— Nu văd de ce ar fi aceasta o problemă Mă numesc… Mi-am
ridicat mâna; prin minte îmi trecu un gând inspirat.
— Nu. Am să-ţi zic – dacă îmi vei permite – Moses.
El luă o înghiţitură zdravănă din coniacul său şi se uită la mine cu
furie veritabilă în ochii cenuşii.
— Cum de ştii asta?
Moses – prenumele meu nesuferit, pentru care fusesem chinuit
neîncetat în şcoală şi pe care îl tăinuisem de când plecasem de acasă!
— Nu contează, am răspuns eu. Secretul tău este în siguranţă la
mine.
— Ascultă, am început să mă satur de jocurile astea. Apari aici
cu… cu tovarăşul dumitale şi faci tot soiul de remarce deplasate despre
hainele mele. Şi eu nici măcar numele nu ţi-l ştiu!
— Dar, am rostit eu, poate că îl ştii.
Apucă paharul cu degetele sale lungi. Înţelegea că se petrecea ceva
straniu şi stupefiant – însă ce anume? Puteam să citesc pe faţa sa,
limpede ca lumina zilei, acel vălmăşag de emoţie, nerăbdare şi puţină
teamă pe care îl simţisem atât de des când mă confruntam cu
Necunoscutul.
— Ascultă, am continuat, sunt gata să-ţi spun tot ce doreşti să
cunoşti, exact aşa cum ţi-am făgăduit. Însă mai întâi…
— Da?
— Aş fi onorat să-ţi vizitez laboratorul. Şi sunt sigur că Nebogipfel
ar fi curios. Povesteşte-ne ceva despre tine, am zis. Iar pe parcurs, vei
afla despre mine.
El mai rămase aşezat o vreme, strângând în mână paharul cu
băutură. Apoi, cu o mişcare sprintenă, umplu din nou paharele noastre,
se ridică în picioare şi îşi luă lumânarea de pe policioara căminului.
— Haideţi cu mine!
4. Experimentul.
Ţinând lumânarea sus, ne conduse de-a lungul culoarului
friguros, către laborator. Acele câteva secunde au rămas vii în memoria
mea: flacăra lumânării aruncând umbre imense de la ţeasta lată al lui
Moses, iar haina şi ghetele sale licărind într-o lumină incertă; în spatele
meu, picioarele Morlocului lipăiau încet, şi în acest spaţiu închis,
miasma lui dulceag-putredă era pătrunzătoare.
 Ajuns în laborator, Moses se strecură printre ziduri şi bancurile de
lucru, aprinzând lumânări şi lămpi cu incandescenţă. În curând,
încăperea era intens luminată. Pereţii erau văruiţi în alb, fără ornamente
– cu excepţia unora dintre însemnările Iui Moses, prinse grosolan cu ace
– şi singurul corp de bibliotecă era ticsit cu jurnale, texte de referinţă şi
volume de table matematice şi măsurători fizice. Înăuntru era rece; în
cămaşa mea, m-am trezit tremurând şi mi-am strâns mâinile în jurul
trupului.
Nebogipfel lipăi pe duşumeaua atelierului spre corpul de
bibliotecă. Se aplecă şi cercetă cotoarele ponosite ale tomurilor de-acolo.
M-am întrebat dacă era în stare să citească în engleză, căci pe Sferă nu
văzusem nici o urmă de carte sau de publicaţie, iar caracterele de pe
acele panouri omniprezente de sticlă albastră îmi fuseseră nefamiliare.
— Nu am dorinţa de a vă face un rezumat biografic, spuse Moses.
Şi – rosti mai tăios – nici nu pricep încă de ce te interesez atât de mult.
Dar sunt de acord să intru în jocul tău. Ascultă, să presupunem că-ţi voi
arăta cele mai recente descoperiri experimentale ale mele. Ce-ai zice de
asta?
Am surâs. Cât de bine îmi păstram – îşi păstra – temperamentul,
trecând totul în planul secund al minţii, mai puţin enigma aceasta!
M-am dus la un banc de lucru, pe care se aflau dispuse, la
întâmplare, stative de retorte, lămpi, grătare şi lentile.
— V-aş fi recunoscător dacă nu v-aţi atinge de nimic de-aici. Poate
că arată un pic haotic, însă vă asigur că există o ordine! Şi aşa îmi vine
al naibii de greu să o ţin pe doamna Penforth, cu măturile şi cârpele ei de
paf, departe de locul ăsta, vă asigur.
Doamna Penforth? Am fost ispitit să-l întreb de doamna Watchets
– însă apoi mi-am adus aminte că doamna Penforth fusese
predecesoarea doamnei Watchets. O concediasem cu vreo cincisprezece
ani înainte de plecarea mea în timp, după ce o prinsesem şterpelind din
mica mea rezervă de diamante industriale. M-am gândit să-i atrag
atenţia lui Moses asupra acestei mici întâmplări, dar nu se pricinuise
nici o pagubă reală. Şi – am socotit cu sentimentele mele paterne, într-
un fel straniu, faţă de alter ego-ul mai tânăr – probabil că i-ar prinde
bine lui Moses să dovedească ceva mai mult interes pentru treburile
gospodăriei sale măcar din când în când şi să nu lase totul la voia
întâmplării!
— Domeniul meu general este fizica optică, continuă Moses, adică
proprietăţile fizice ale luminii care…
— Ştim asta, i-am zis cu blândeţe.
El se încruntă.
— În regulă. Ei bine, de curând, am fost oarecum abătut de o
şaradă bizară – e vorba de studiul unui nou mineral, o mostră pe care
am obţinut-o din întâmplare, în urmă cu doi ani.
 Îmi arătă o sticlă obişnuită de medicamente, gradată, de opt
uncii28, cu dop din cauciuc; flaconul era pe jumătate plin cu o pulbere
fină, verzuie, ce sclipea într-un mod neobişnuit
— Priveşte aici, poţi să observi o transluciditate slabă, ca şi cum ar
străluci din interior? (Şi într-adevăr, substanţa scânteia ca şi cum ar fi
fost alcătuită din fire minuscule de sticlă.) Dar, reluă Moses, unde se
găseşte sursa de energie pentru o asemenea iluminare? Şi astfel mi-am
început cercetările – mai întâi în clipele de răgaz, căci aveam altceva de
lucru! Depind de subvenţii şi comisioane, care, la rândul lor sunt
condiţionate de un flux respectabil de rezultate ale cercetărilor. N-am
vreme să alerg după potcoave de cai morţi… Însă mai apoi, recunoscu el,
această „Plattnerită” a ajuns să-mi absoarbă o mare parte din timp – căci
aşa am hotărât să denumesc substanţa, după acel individ misterios,
Gottfried Plattner – după cum mi s-a recomandat – care mi-a dăruit
mostra. Nu sunt chimist – chiar şi în limitele celor Trei Gaze, chimia mea
practică a fost întotdeauna un pic cam nesigură – dar am pornit la drum
cu hotărâre. Mi-am cumpărat eprubete, o rezervă de gaz şi lămpi, hârtie
de turnesol şi tot restul acelei recuzite urât mirositoare. Am turnat praf
verde în eprubete şi am încercat cu apă, apoi cu acizi sulfuric, azotic şi
clorhidric – fără a descoperi ceva. Apoi am pus o grămăjoară pe o placă
de ardezie şi am ţinut-o deasupra lămpii cu gaz. Îşi frecă nasul. Explozia
rezultată a spart un panou al luminatorului şi a făcut o mizerie teribilă
pe unul dintre pereţi, zise el.
Cel care suferise acea pagubă serioasă fusese peretele dinspre
Sud-Vest, iar acum – n-am putut să mă stăpânesc – m-am uitat în
treacăt într-acolo, însă nu se putea distinge, nimic, căci reparaţiile
fuseseră meticuloase. Moses îmi observă privirea, curios, căci nu
indicase care dintre pereţi fusese afectat.
— După acest eşec, reluă el, tot nu mă găseam mai aproape de
lămurirea misterelor Plattneritei. Apoi însă…
— Tonul său deveni mai animat – am început să abordez problema
ceva mai raţional. Transluciditatea este un fenomen optic, în definitiv.
Aşadar – am socotit eu – poate că cheia tainelor Plattneritei nu se află în
proprietăţile chimice, ci în acelea optice.
Am simţit o satisfacţie ciudată – un soi de respect de sine difuz –
auzind acest rezumat al propriilor mele procese mentale atât de limpezi!
Şi eram sigur că Moses se bucura de punctul culminant al relatării sale:
întotdeauna mi-a făcut plăcere să povestesc o istorie bună, indiferent de
public – cred că am puţină vână de actor în mine.
— Şi astfel, am dat deoparte harababura de Chimie pentru Şcolari,
reluă Moses, şi am început o nouă serie de experimente. Şi foarte rapid
am descoperit o serie de anomalii uluitoare, rezultate bizare în privinţa
indicelui de refracţie al Plattneritei – care, e posibil să ştiţi, depinde de
viteza luminii în substanţă. Şi a ieşit la iveală că fasciculele de lumină ce
trec prin Plattnerită se comportă extrem de ciudat. Se întoarse către
montajul de pe tăblia bancului de lucru. Acum, uitaţi-vă aici: aceasta e
cea mai clară demonstraţie a anomaliilor optice ale Plattneritei pe care
am putut să o realizez.
Moses alcătuise montajul din trei părţi, dispuse în linie dreaptă. Se
vedea o mică lampă electrică, cu o oglindă curbată în spatele ei, şi la
vreun iard depărtare, un ecran alb, postat vertical de un suport de
retorte; între acestea două, agăţat în clemele altui suport, se găsea un
panou de carton, care purta semnele unor zgârieturi fine. Dincolo de
lampă, nişte fire luceau la o pilă electromotoare de sub bancul de lucru.
Montajul era de o simplitate lucidă: de fiecare dată, căutam cea
mai directă cale posibilă în vederea demonstrării oricărui fenomen nou,
pentru a-mi concentra cât mai mult atenţia asupra fenomenului însuşi,
şi nu asupra deficienţelor aranjamentului experimental sau –
întotdeauna este posibil – asupra unor şiretlicuri din partea
experimentatorului.
Acum, Moses închise un comutator, iar lampa se aprinse; în
încăperea luminată de lumânări părea un mic astru gălbui. Panoul de
carton împiedica lumina să ajungă la ecran, cu excepţia unei străluciri
slabe în partea centrală, produsă de fasciculele care treceau prin
zgârieturi.
— Lumină de sodiu, rosti Moses. Este aproape o nuanţă pură –
spre deosebire de, să spunem, lumina albă a soarelui, care reprezintă un
amestec al tuturor culorilor. Această oglindă dindărătul lămpii este
parabolică, aşa că focalizează toată lumina către cartonul interpus.
Moses urmări traiectoriile razelor către panou. Pe ecran am trasat două
fante. Se află numai la o fracţiune de inci depărtare – însă structura
luminii este atât de fină, încât fantele sunt, cu toate acestea, la circa trei
sute de lungimi de undă distanţă una de cealaltă. Razele ies din cele
două orificii – trecu cu degetul mai departe – şi ajung până la ecran, aici.
Acum, fasciculele de la cele două fante interferează – punctele lor de
maxim şi de minim se amplifică ori se anulează unele pe altele, în poziţii
succesive. Se uită la mine nesigur. Îţi este cunoscută această idee? Obţii
cam acelaşi efect dacă arunci două pietre într-un iaz liniştit şi urmăreşti
cum valurile produse se întrepătrund…
— Pricep.
— Ei bine, exact în acelaşi fel, aceste unde de lumină – vălurele în
eter – interferează unele cu celelalte şi alcătuiesc un model care se poate
observa, aici pe ecranul din spate. Indică spre pata de lumină galbenă
care ajungea la ecran dincolo de fante. Puteţi să distingeţi? E nevoie
realmente de o lupă. Exact în centrul strălucirii, o să vedeţi nişte bande
de lumină şi de întuneric, alternante, la câteva zecimi de inci depărtare.
Ei bine, acelea sunt locurile în care fasciculele ce au trecut prin cele
două orificii se combină. Moses îşi îndreptă coloana. Această interferenţă
este un fenomen binecunoscut. Un asemenea experiment este utilizat în
mod obişnuit pentru a determina lungimea de undă a luminii de sodiu –
este a doua suta parte dintr-un inci, dacă vă interesează.
— Şi Plattnerita? Întrebă Nebogipfel.
Moses rămase uluit când auzi tonul lichid al Morlocului, însă
continuă bărbăteşte. Din altă parte a bancului luă o lamelă de sticlă,
având poate şase inci pătraţi, care stătea vertical într-un suport. Geamul
părea a fi mânjit cu verde.
— Aici am nişte Plattnerită… de fapt, lamela asta este un sandviş
din două suprafeţe de sticlă, cu Plattnerita presărată şi împrăştiată între
ele – vedeţi? Acum, urmăriţi ce se întâmplă când interpun Plattnerita
între carton şi ecran…
Avu nevoie să facă ceva modificări, însă aranja lucrurile de aşa
natură încât una dintre fantele din carton să rămână liberă, iar cealaltă
să fie blocată de lamela cu Plattnerită. Astfel, unul dintre cele două
fascicule ce urmau să interfereze avea să treacă prin Plattnerită înainte
de a atinge ecranul.
Imaginea bandelor de interferenţă de pe ecran deveni acum mai
ştearsă – şi căpătă o nuanţă verzuie – iar modelul era deplasat şi
distorsionat.
— Razele ajung mai puţin pure, fireşte, rosti Moses. O parte din
lumina de sodiu este absorbită de Plattnerită şi astfel iese cu o lungime
de undă corespunzătoare părţii mai verzi a spectrului – însă totuşi, o
parte suficientă din lumina de sodiu originală trece prin Plattnerită fără
a fi risipită, permiţând ca fenomenul de interferenţă să continue. Dar…
vedeţi schimbările care s-au produs?
Nebogipfel se aplecă mai aproape; lumina de sodiu se oglindea în
ochelarii săi.
— Pentru un necunoscător, modificarea câtorva pete de lumină pe
un carton s-ar putea să nu pară atât de importantă, reluă Moses, însă
efectul este de o însemnătate colosală, dacă se analizează mai atent. Căci
– şi pot să vă arăt calculele matematice pentru a vă demonstra, spuse el,
indicând fără tragere de inimă cu mâna spre un teanc de notiţe de pe
duşumea – razele de lumină, traversând Plattnerita, suferă o distorsiune
temporală. Este un efect minuscul, însă măsurabil, care se manifestă
prin deformarea modelului de interferenţă, vedeţi.
— O „distorsiune temporală”? Întrebă Nebogipfel, uitându-se în
sus. Adică…
— Da. Pielea lui Moses lucea rece în lumina de sodiu. Sunt de
părere că acele fascicule luminoase, în trecerea lor prin Plattnerită, sunt
transferate prin timp.
M-am uitat ţintă, cu un soi de încântare, la această demonstraţie
rudimentară, la becul electric, la cartoane şi la cleme, întrucât acesta
reprezenta începutul – era debutul naiv al acelui lung şi dificil parcurs
experimental şi teoretic ce avea să conducă, în cele din urmă, la
construirea Maşinii Timpului!
5. Sinceritate şi îndoială.
Fireşte, nu puteam să dezvălui cât de multe ştiam şi m-am
străduit cât am putut de bine să simulez surprinderea şi şocul atunci
când Moses pronunţă sentinţa sa.
— Ei bine, am spus eu nedesluşit, ei bine – Sfinte Sisoe… El se
uită la mine, nemulţumit. În mod evident îşi forma impresia că eram
vreun prostovan cu imaginaţia limitată. Se întoarse şi începu să
meşterească la montajul lui.
Am folosit ocazia pentru a-l trage pe Morloc deoparte.
— Ce părere ai? O demonstraţie ingenioasă.
— Da, zise el, dar sunt surprins că nu a observat radioactivitatea
misterioasei tale substanţe, Plattnerita. Ochelarii o indică limpede…
— Radioactivitate!
El se uită la mine.
— Termenul nu îţi este cunoscut?
Îmi expuse pe scurt fenomenul, care părea să implice elemente ce
se fracţionau şi explodau în fărâmiţe. Toate substanţele se comportă aşa
– dacă îl credeam pe Nebogipfel – cu o viteză mai mult sau mai puţin
sesizabilă; unele, precum radiul, o fac într-un mod suficient de
spectaculos pentru a se putea măsura – dacă se ştie ce se caută!
Toate acestea îmi răscoliră nişte amintiri.
— Îmi aduc aminte de o jucărie numită spintariscop, i-am spus lui
Nebogipfel. Acolo, radiul este ţinut în apropierea unui ecran, placat cu
sulfura de zinc…
M-am uitat ţintă, cu un soi de încântare, la această demonstraţie
rudimentară, la becul electric, la cartoane şi la cleme, întrucât acesta
reprezenta începutul – era debutul naiv al acelui lung şi dificil parcurs
experimental şi teoretic ce avea să conducă, în cele din urmă, la
construirea Maşinii Timpului!
— Iar ecranul produce o fluorescentă. Da. Nucleele atomilor de
radiu ce se dezintegrează produc acest fenomen, zise el.
— Dar atomul este indivizibil – sau aşa se consideră…
— Structura subatomică va fi demonstrată de Thomson29 la
Cambridge, la nu mai mult de câţiva ani – dacă ţin bine minte studiile
mele – după plecarea ta în timp.
Structura subatomică… de Thomson. Păi, îl întâlnisem personal pe
Joseph Thomson, de câteva ori – un tăntălău cam încrezut, am socotit
întotdeauna, cu vreo câţiva ani mai tânăr decât mine…
N-a fost pentru prima oară când am simţit un profund regret că
mă aruncasem precipitat în timp! Dacă aş fi rămas să iau parte la un
asemenea freamăt intelectual – m-aş fi putut afla exact în miezul său,
chiar şi fără experimentele mele cu călătoria temporală – în mod sigur aş
fi avut parte de suficientă aventură, cât pentru întreaga viaţă a oricărei
persoane.
Acum, Moses părea să fi terminat şi se întinse pentru a stinge
lampa de sodiu – însă îşi retrase mâna cu un ţipăt.
Nebogipfel atinsese degetele lui Moses cu palma sa lipsită de păr.
— Îmi pare rău, rosti Morlocul.
Moses îşi frecă mâna, ca şi când ar fi încercat să se cureţe de ceva.
— Atingerea ta, zise el. E aşa de îââ… rece.
Rămase cu ochii aţintiţi la Nebogipfel, de parcă l-ar fi văzut, în
deplina sa stranietate, pentru întâia oară Nebogipfel îşi ceru din nou
scuze.
— N-am intenţionat să te sperii. Însă…
— Da? Am spus eu.
Morlocul întinse un deget ca un vierme şi îl îndreptă către lamela
de Plattnerită.
— Priviţi!
Împreună cu Moses, m-am aplecat în jos şi m-am uitat cu ochii pe
jumătate închişi la placa iluminată.
La început n-am putut să desluşesc altceva decât reflecţiile risipite
ale becului de sodiu, o scânteiere de pulbere fină pe suprafaţa lamelelor
de sticlă… iar apoi mi-am dat seama de lumina ce sporea în intensitate,
o strălucire din adâncul Plattneritei înseşi: o lucoare verde ce lucea ca şi
cum lamela ar fi fost o fereastră minusculă către altă lume.
Strălucirea spori în continuare şi aruncă reflecţii sclipitoare pe
eprubete, lamele şi alte accesorii din laborator.
Ne-am retras în sufragerie. Acum, focul se stinsese de multe ore şi
încăperea devenise răcoroasă, însă Moses nu dădu vreun semn că
băgase de seamă lipsa mea de confort. Îmi turnă alt pahar de coniac, iar
eu am acceptat o ţigară oferită; Nebogipfel ceru nişte apă curată. Cu un
oftat, mi-am aprins ţigara, în timp ce Nebogipfel mă urmărea cu ceea ce
am socotit a fi uluire pură – toate atitudinile umane pe care le dobândise
fiind date uitării!
— Ei bine, domnule, am zis eu, când ai de gând să publici aceste
descoperiri remarcabile?
Moses îşi scarpină ţeasta şi îşi lărgi nodul de la cravata lui
fistichie.
— Nu sunt sigur, spuse el franc. Ştii, ceea ce am până acum
reprezintă doar puţin mai mult decât un catalog cu observaţii de
anomalii ale unei substanţe de provenienţă nesigură. Totuşi, poate că
există oameni mai inteligenţi decât mine care ar fi capabili să obţină câte
ceva din asta – să descopere cum să obţină mai multă Plattnerită,
poate…
— Nu, zise neinteligibil Nebogipfel. Mijloacele pentru a produce
material radioactiv nu vor apărea în următoarele câteva decenii.
 Moses îl privi curios pe Morloc, însă nu abordă acest subiect.
— Nu ai însă nici cea mai mică intenţie să publici, am spus eu fără
menajamente.
El îmi făcu cu ochiul, conspirativ – alt gest enervant – şi rosti:
— Toate la vremea lor. Ştii, în anumite aspecte, nu sunt exact un
Om de Ştiinţă Adevărat – înţelegi ce vreau să spun, genul de persoană
grijulie şi migăloasă, care ajunge prin a fi cunoscută în presă ca
„distinsul savant”. Un ins care îşi rosteşte discursul său neînsemnat
despre cine ştie ce amănunt obscur, să zicem, al alcaloizilor toxici.
Plutind prin întunericul de lanternă magică, e posibil să auzi fragmentul
bizar pe care el îşi închipuie că îl citeşte inteligibil, şi s-ar putea să
remarci în treacăt ochelarii cu rama de aur şi şoşonii desfăcuţi din
pricina bătăturilor.
— Dar tu…, i-am reamintit.
— Ah, nu am de gând să-i defăimez pe răbdătorii truditori ale
lumii! Îndrăznesc să afirm că voi avea partea mea de trudă în anii ce au
să vină – dar, totodată, dau dovadă de oarece nerăbdare. Întotdeauna îmi
doresc să văd cum se termină lucrurile, înţelegi. Luă o gură din băutura
sa. Am în spate câteva eseuri publicate – inclusiv unul în Philosophical
Transactions – şi o serie de alte studii din care ar trebui să mai iasă nişte
articole. Însă lucrul cu Plattnerita.
— Da?
— Simt ceva straniu în legătură cu asta. Vreau să văd cât de
departe pot ajunge pe cont propriu…
M-am aplecat în faţă şi am văzut cum bulele din paharul său
scânteiau în lumina lumânărilor şi cât de animat, cât de viu, devenise
chipul lui Moses. Era partea cea mai liniştită a nopţii şi aveam impresia
că vedeam fiecare detaliu; auzeam ticăitul fiecărui ceas din casă, cu o
claritate supranaturală.
— Explică-mi ce vrei să spui.
El îşi îndreptă haina sa ridiculă, de crai.
— Ţi-am relatat despre speculaţiile mele potrivit cărora acel
fascicul de lumină care străbate Plattnerita este transferat prin timp.
Prin asta înţeleg că raza se deplasează între două puncte din spaţiu fără
a fi nevoie de curgerea unei durate. Totuşi, am impresia, zise el încet, că,
dacă lumina se deplasează prin aceste intervale de timp într-o asemenea
manieră, atunci poate acelaşi lucru este posibil şi pentru obiectele
materiale. Am această idee că, dacă se amestecă Plattnerită cu o
substanţă cristalină corespunzătoare – cuarţ, poate, ori vreun cristal
mineral – atunci…
— Da?
Părea să îşi revină. Puse paharul de coniac pe o măsuţă din
apropierea scaunului său şi se aplecă în faţă; ochii cenuşii parcă îi
licăreau în lumina lumânărilor, spălăciţi şi înfocaţi.
 — Nu sunt sigur că doresc să-ţi spun mai multe! Ascultă, eu am
fost foarte deschis cu dumneata. Iar acum a sosit momentul să fii la fel
de deschis faţă de mine. Faci asta?
În loc de răspuns, m-am uitat la chipul său – în ochii care, deşi
înconjuraţi de o piele mai întinsă, erau în mod neîndoios ai mei, în ochii
ce mă priveau în fiecare dimineaţă din oglinda de bărbierit!
Evident, incapabil să uite în altă parte, el şuieră:
— Cine eşti?
— Ştii cine sunt! Nu-i aşa?
Clipa se prelungi, tăcută şi imobilă. Morlocul era o prezenţă
fantomatică, nebăgată în seamă de niciunul dintre noi. În cele din urmă,
Moses rosti:
— Da. Da, cred că ştiu.
Voiam să-i dau timp să înţeleagă toate acestea. Realitatea
călătoriei temporale – pentru orice obiect cu mai multă substanţialitate
decât o rază de lumină – se afla încă pe tărâmuri aproape fantastice
pentru Moses! Confruntarea, atât de bruscă, cu dovada ei fizică – şi mai
rău, confruntarea cu propriul său alter ego din viitor – reprezenta,
pesemne, un şoc copleşitor.
— Poate că ar trebui să consideri prezenţa mea aici ca pe o
consecinţă inevitabilă a propriilor tale cercetări, am sugerat eu. Oare nu
este dat să se întâmple o asemenea întâlnire, dacă continui pe calea
experimentelor pe care te-ai înscris?
— Poate…
Acum însă mi-am dat seama că reacţia sa – departe de a rămâne
senzaţia covârşitoare de uimire, la care m-aş fi aşteptat – parcă devenise
un pic mai puţin respectuoasă. Părea să mă cerceteze din nou; privirea
sa parcurse, scrutătoare, faţa mea, părul meu, hainele mele.
Am încercat să mă văd pe mine însumi prin ochii acestui tânăr de
douăzeci şi şase de ani. Într-un mod absurd, am devenit timid. Mi-am
trecut mâna prin păr – care nu mai fusese pieptănat din anul de graţie
657208 – şi mi-am supt abdomenul, care era mai puţin definit decât
odinioară. Însă acea expresie de dezaprobare zăbovi pe chipul Iui Moses.
— Uită-te cât doreşti, am spus cu patimă. Aşa o să ajungi şi tu!
El îşi mângâie bărbia
— Nu prea faci exerciţii, nu-i aşa? Zvâcni din degetul mare. Iar el…
Nebogipfel. El este…
— Da, am rostit. El este un Om din Viitor – din anul de graţie
657208 şi care a evoluat mult faţă de starea noastră actuală – pe care l-
am adus cu Maşina Timpului, maşina ale cărei prime planuri neclare le
ai deja în minte.
— Mă bate gândul să te întreb cum merg lucrurile pentru mine –
am succes? Mă voi însura? Şi aşa mai departe. Dar bănuiesc că e mai
bine dacă nu dispun de asemenea cunoştinţe. Se uită la Nebogipfel.
Viitorul speciei însă este altă problemă.
— Mă crezi, nu?
El îşi ridică paharul de coniac, descoperi că era gol şi îl aşeză la
loc.
— Nu ştiu. Adică, este extrem de simplu pentru cineva să intre în
casa omului şi să se dea drept Alter Ego-ul acestuia din Viitor…
— Dar tu însuţi ai conceput deja posibilitatea călătoriei în timp.
Şi… uită-te la faţa mea!
— Recunosc că există o anumită asemănare de suprafaţă; dar,
totodată, este foarte posibil ca povestea asta să fie un soi de farsă, pusă
la cale – poate cu rea intenţie – pentru a fi dat în vileag ca ţăcănit. Se
uită la mine cu severitate. Dacă eşti cine pretinzi că eşti – dacă tu eşti eu
– atunci în mod sigur ai călătorit până aici cu un scop anume.
— Da!
M-am străduit să las deoparte furia ce punea stăpânire pe mine;
am încercat să-mi aduc aminte că felul în care comunicam cu acest
tânăr încăpăţânat şi destul de arogant era de o însemnătate vitală
— Da. Am o misiune.
Moses se apucă de bărbie.
— Dramatice vorbe. Însă cum de pot fi eu atât de important? Eu
sunt doar un om de ştiinţă – nici măcar atât, probabil: sunt un cârpaci,
un diletant. Nu-s politician sau profet.
— Nu. Dar eşti – sau vei fi – inventatorul celei mai distrugătoare
arme care poate fi realizată: mă refer la Maşina Timpului.
— Ce anume ai venit să-mi spui?
— Că trebuie să distrugi Plattnerita; să găseşti alt sector de
cercetare. Nu trebuie să construieşti Maşina Timpului – asta este
esenţial!
El îşi împreună degetele în faţă şi se uită la mine.
— Bine. Este limpede că ai o poveste de spus. Va fi o istorisire
lungă? Mai vrei nişte coniac – ori poate nişte ceai?
— Nu! Nu, mulţumesc. Voi fii cât se poate de scurt.
Şi astfel am început relatarea mea, cu o prezentare succintă a
descoperirilor care mă conduseseră, în cele din urmă, la realizarea
maşinii, a modului în care mă suisem în ea pentru prima dată şi o
lansasem în Istoria Eloilor şi a Morlocilor – şi a ceea ce s-a întâmplat
când m-am întors şi am încercat să merg încă o dată în viitor.
Am impresia că am vorbit obosit – nu-mi puteam aminti câte ore se
scurseseră de când dormisem ultima oară – dar. Pe măsură ce istorisirea
mea se depănă, am devenit din ce în ce mai însufleţit, cu ochii aţintiţi
asupra chipului rotund şi sincer al lui Moses, din nimbul strălucitor
produs de flacăra lumânării. La început am fost conştient de prezenţa lui
Nebogipfel, căci acesta rămase mut pe parcursul întregii mele relatări, iar
uneori – când i-am descris pentru întâia dată pe Morloci, de pildă –
Moses se întorcea către Nebogipfel ca pentru a-i confirma unele
amănunte.
Însă după perioadă încetă să mai facă până şi acest lucru,
uitându-se numai în ochii mei.
6. Convingere şi scepticism.
Fiind vară, la vremea când am isprăvit, se crăpase binişor de ziuă
Moses stătea pe scaunul său, cu privirea încă asupra nea şi cu bărbia
sprijinită în palmă.
— Bine, rosti el, în cele din urmă, ca şi cum ar fi vrut să rupă o
vrajă… Bine. Se sculă în picioare, îşi dezmorţi spinarea şi traversă
încăperea către ferestre; le deschise pentru a da la iveală un cer noros,
însă care se însenina. Este o povestire remarcabilă.
— Este mai mult decât atât, am zis, cu glasul răguşit. Chiar nu
pricepi? În cea de-a doua mea călătorie în viitor, am străbătut o Istorie
diferită. Maşina Timpului este un Nimicitor al Istoriei – un Distrugător de
Lumii şi Specii. Acum pricepi de ce nu trebuie construită?
Moses se întoarse către Nebogipfel.
— Dacă tu eşti un Bărbat din Viitor – ce ai de spus la toate
acestea?
Scaunul lui Nebogipfel încă se găsea în umbră, însă Morlocul
stătea chircit pentru a se feri de lumina zilei care năvălea, treptat,
înăuntru.
— Nu sunt un Bărbat, rosti el cu vocea sa calmă şi rece. Însă sunt
dintr-un Viitor – unul dintr-un număr infinit, poate, de variante posibile.
Şi este plauzibil – cu siguranţă este posibil din punct de vedere logic – ca
o Maşină a Timpului să fie capabilă să modifice cursul Istoriei, generând,
în acest fel, noi versiuni ale evenimentelor. De fapt, principiile
fundamentale ale funcţionării Maşinii Timpului par să se bazeze pe
extinderea sa, prin intermediul proprietăţilor Plattneritei, într-o altă
Istorie, paralelă.
Moses se duse la fereastră, iar soarele ce răsărea îi contura
profilul.
— Dar să-mi abandonez cercetările, bazându-mă numai pe
flecărelile voastre necoroborate…
— Flecăreli? Socot că merit ceva mai mult respect, am spus eu, cu
o furie crescândă. La urma urmei, eu sunt tu! Of, eşti aşa de
încăpăţânat. Am adus un Om din Viitor – ce altă dovadă mai vrei pentru
a te convinge?
El scutură din cap.
— Uite ce-i, zise Moses, sunt obosit… Am stat treaz întreaga
noapte, iar tot acel coniac nu cred ca mi-a fost de prea mult folos. Şi voi
doi arătaţi ca şi cum aţi avea nevoie de ceva odihnă. Am nişte camere
libere… am să vă conduc…
 — Ştiu drumul, am rostit cu răceală.
Moses îmi cedă acest punct cu oarece haz.
— O voi pune pe doamna Penforth să vă aducă micul-dejun… sau,
continuă el, cred că îi voi cere să-l servească aici.
Haideţi, Destinul Rasei poate să aştepte câteva ore.
Am dormit profund – remarcabil de profund. Mă trezi Moses, care
îmi adusese un ulcior cu apă fierbinte.
Îmi împăturisem îmbrăcămintea pe un scaun; după aventurile
mele prin timp, hainele arătau tare urât pentru a mai fi purtate.
— Nu mă aştept să-mi poţi împrumuta un costum de haine, aşa-i?
— Pot să-ţi dau un halat, dacă vrei. Îmi pare rău, bătrâne nu prea
cred că te-ar încăpea vreun veşmânt de-al meu!
Această înfumurare detaşată mă înfurie.
— Într-o bună zi o să mai înaintezi şi tu în etate. Iar atunci sper
să-ţi aduci aminte – offf – nu contează! Am spus.
— Ascultă, o să-l pun pe servitorul meu să-ţi perie hainele astea şi
să le cârpească acolo unde sunt foarte stricate. Când eşti gata, vino jos.
În sufragerie, micul-dejun fusese aranjat în maniera unui bufet.
Moses şi Nebogipfel se aflau deja acolo. Moses purta aceeaşi
vestimentaţie ca ieri – sau poate, cel puţin, un costum identic. Soarele
strălucitor al dimineţii făcea culorile de papagal I ale hainei sale să pară
chiar şi mai înfiorătoare decât înainte. Iar; în ceea ce-l privea pe Morloc,
acum era îmbrăcat – grotesc – în nişte pantaloni scurţi şi un sacou
ponosit! Deasupra chipului său păros cu ochelari, avea îndesată o şapcă.
Nebogipfel stătea răbdător lângă bufet.
— I-am cerut doamnei Penforth să nu intre aici, zise Moses. Cât îl
priveţte pč Nebogipfel, acea haină uzată a ta – este pe spătarul
scaunului, apropo – nu părea suficientă pentru el. Aşa că am scotocit
după o veche uniformă de şcoală – singurul lucru pe care l-am găsit şi
care i s-ar fi putut potrivi: are un miros puternic de naftalină, însă
Nebogipfel parcă este un pic mai mulţumit. Asta e. Se îndreptă către
Morloc. Permite-mi să te ajut, domnule. Ce ai dori? Poţi sä vezi că avem
şuncă, ouă. Pâine prăjită, cârnaţi…
Pe tonul său jos şi fluid, Nebogipfel îl rugă pe Moses să-i explice
provenienţa acestor diverse produse. Moses făcu acest lucru. Într-un
mod grafic: apucă cu furculiţa o bucată de şuncă, de pildă, şi descrise
caracteristicile definitorii ale porcului.
Când Moses isprăvi, Nebogipfel ridică un singur fruct – un măr – şi
se retrase cu acesta şi cu un pahar de apă în cel mai întunecos ungher
al încăperii.
Eu însă, după ce subzistasem atât timp cu regimul de alimente
fade ale Morlocilor, n-aş fi putut să mă bucur de micul-dejun mai mult
nici dacă aş fi ştiut – dar nu ştiam – că era ultima masă în secolul al
XIX-lea de care urma să am parte vreodată!
 O dată terminat micul dejun, Moses ne conduse în fumoar.
Nebogipfel se instala în colţul cel mai umbrit, în vreme ce Moses şi cu
mine ne-am aşezat pe fotolii, faţă în faţă.
Moses îşi scoase pipa, o umplu dintr-o mică pungă pe care o ţinea
în buzunar şi o aprinse.
L-am urmărit, clocotind. Era atât de înnebunitor de calm!
— Chiar nu ai nimic de spus? Eu îţi aduc un avertisment oribil din
viitor – din câteva viitoruri – care…
— Da, zise el, e o treabă dramatică. Însă, continuă Moses, lăsând
jos pipa, încă nu sunt sigur deocamdată dacă…
— Nu eşti sigur? Am ţipat, sărind în picioare. Ce altă dovadă, ce
metodă de convingere vrei?
— Am impresia că logica ta are câteva scăpări. Of, te rog, ia loc.
M-am aşezat, simţindu-mă slăbit.
— Scăpări?
— Priveşte lucrurile în felul următor: pretinzi că eşti eu, eu fiind
tu.
— Exact. Noi suntem două secţiuni ale unei singure entităţi
tetradimensionale, luate din diferite puncte şi juxtapuse graţie Maşinii
Timpului.
— Foarte bine. Însă ar trebui să gândim în felul ăsta: dacă tu ai
fost cândva eu, atunci ar trebui să ai aceleaşi amintiri ca şi mine.
— Ăă…
Am rămas mut.
— Aşadar, rosti Moses cu o notă de triumf, ce îţi aduci aminte
despre un străin cam trupeş şi despre tovarăşul său ciudat, de felul
acesta, care au apărut la uşa ta într-o noapte? Ei?
Răspunsul, fireşte – îngrozitor, imposibil – era acela că nu aveam o
asemenea amintire! Uluit, m-am întors către Nebogipfel.
— Cum se poate ca aşa ceva să nu mi se fi întâmplat şi mie?
Fireşte, misiunea mea este imposibilă! Era deja de la început. N-aş fi
putut niciodată să-l conving pe tânărul Moses, căci nu ţineam minte
cum, la rândul meu, fusesem convins, pe vremea când eram Moses!
— Când vine vorba despre Maşini ale Timpului, rosti Morlocul,
cauza şi efectul sunt nişte concepte improprii.
— Uite încă o enigmă pentru tine, zise Moses, cu acea
insuportabilă atitudine ţanţoşă, şi mai manifestă. Să presupunem că
sunt de acord cu tine. Să presupunem că accept poveştile despre
expediţiile în timp şi despre viziunile tale asupra Istoriilor şi aşa mai
departe. Să presupunem că sunt de acord să distrug Maşina Timpului.
Am putut să prevăd acest argument.
— Atunci, dacă Maşina Timpului n-ar fi fost niciodată construită…
— N-ai fi avut posibilitatea să te întorci prin timp, pentru a pune
capăt realizării ei…
 —… iar astfel maşina s-ar construi totuşi…
—… iar tu te-ai întoarce prin timp pentru a mai opri încă o dată
construirea ei – şi tot aşa, precum într-un carusel nesfârşit, strigă el
bombastic.
— Da Este o buclă cauzală patologică, rosti Nebogipfel. Maşina
Timpului trebuie construită, pentru a fi posibil să se pună capăt propriei
sale construcţii…
Mi-am îngropat faţa în palme. Pe lângă disperarea ce mă
cuprinsese din pricină că argumentele mele fuseseră zdrobite, aveam
senzaţia supărătoare că acel tânăr, Moses, era mai deştept decât mine.
Ar fi trebuit să observ aceste dificultăţi logice – poate că era adevărat că
inteligenţa, aidoma calităţilor fizice mai grosolane, slăbea o dată cu
vârsta Ce oribil!
— Însă – în ciuda tuturor acestor fisuri logice – este neîndoios
adevărul, am murmurat eu. Iar maşina nu trebuie niciodată realizată.
— Asta explică totul, spuse Moses, cu mai puţină înţelegere. „A fi
ori a nu fi” – asta, se pare, nu este întrebarea. Dacă tu eşti eu, îţi vei
aduce aminte cum ai fost obligat să joci rolul tatălui lui Hamlet în acea
jalnică punere în scenă de la şcoală.
— Ţin minte foarte bine.
— Am impresia că întrebarea este, mai degrabă: Cum se poate ca
lucrurile să fie şi – în acelaşi timp – să nu fie?
— Dar e adevărat, rosti Nebogipfel. Morlocul făcu câţiva paşi
înainte, în lumină, şi ne privi pe rând. Însă cred că trebuie să creăm o
logică superioară – o logică ce să poată lua în calcul interacţiunea unei
Maşini a Timpului cu Istoria – o logică ce poate opera cu o Multiplicitate
de Istorii…
Iar apoi – tocmai în clipa în care propria mea nesiguranţă atinsese
apogeul – am auzit un huruit, provenit parcă de la un motor imens, ce
răsuna de-afară, dinspre panta colinei. Solul părea să se zguduie ca şi
cum pe-acolo ar fi trecut un monstru; am auzit strigăte şi răpăitul unei
arme de foc – cu toate că un asemenea lucru era absolut imposibil să se
întâmple aici, în Richmondul adormit, în zorii zilei.
Moses şi cu mine ne-am uitat înnebuniţi unul la altul.
— Sfinte Sisoe, zise Moses. Ce este asta?
Mi s-a părut că aud iarăşi zdrăngănitul unei arme, iar acum un
strigăt se transformă în ţipăt, curmat abrupt.
Am dat cu toţii năvală din fumoar în hol. Moses deschise uşa –
zăvorul ei deja fusese tras – şi ne-am năpustit în stradă. Acolo se aflau
doamna Penforth, zvealtă şi severă, şi Poole, valetul lui Moses din acea
vreme. Doamna Penforth ţinea în mână un pămătuf de praf, galben-
strălucitor, şi se agăţa de braţul lui Poole. Amândoi ne aruncară o privire
indiferentă, însă apoi se uitară în altă parte – ignorându-l pe Morloc, ca
şi cum n-ar fi fost mai ciudat decât un francez ori un scoţian!
 Pe Petersham Road se aflau mai mulţi oameni, care rămăseseră
încremeniţi şi se holbau. Moses îmi atinse mâneca şi arătă de-a lungul
drumului, în direcţia oraşului.
— Acolo, spuse el. Acolo este anomalia ta.
Parcă un cuirasat ar fi fost smuls din mare şi aşezat de un colosal
talaz pe coama Dealului Richmond. Se găsea la circa două sute de iarzi
de casă: era o cutie imensă de metal paralelă cu Petersham Road,
aducând cu o enormă insectă de fier, de cel puţin optzeci de picioare
lungime.
Însă acesta nu era un monstru împotmolit: am văzut acum că se
târa către noi, greoi, dar foarte hotărât, iar pe unde trecea am observat
că producea pe suprafaţa şoselei o serie de adâncituri legate, precum
urmele lăsate de o pasăre. Partea superioară a cuirasatului cuprindea un
model complex de deschizături – am socotit că erau guri de arme, ori
orificii de telescop.
Traficul dimineţii fusese nevoit să facă loc acelei dihănii; două
cărucioare trase de câini zăceau răsturnate pe sosea, în faţa lui, la fel şi
brişcă unui berar, cu un cal agitat, încă prins între obezi, şi berea
risipindu-se din butoaiele sparte.
Un tânăr cu şapcă, nesăbuit, aruncă o piatră din caldarâmul
stricat spre carapacea de metal a monstrului. Aceasta ricoşa din carcasă
fără să lase nici măcar o zgârietură, însă riposta veni imediat: am văzut o
puşcă scoţându-şi ţeava printr-unul dintre acele orificii superioare şi
trăgând cu un pocnet în tânăr.
Acesta se prăbuşi acolo unde se afla şi rămase nemişcat.
La vederea acestei scene, mulţimea se risipi iute şi se auziră şi mai
multe ţipete. Doamna Penforth părea să plângă în pămătuful ei de praf,
iar Poole o conduse în casă.
O trapă din partea din faţă a cuirasatului terestru se deschise cu
un zăngănit – am zărit în treacăt interiorul întunecos – şi am remarcat
un chip (mascat, credeam eu) care ne cerceta atent.
— Este de Dincolo de Timp, rosti Nebogipfel. Şi a venit după noi.
— Într-adevăr, am încuviinţat, după care m-am întors spre Moses.
Ei bine! I-am spus. Acum mă crezi?
7. Leviathanul Lord Raglan30
Rânjetul lui Moses era încordat şi nervos, chipul mai livid decât de
obicei, iar fruntea sa, plină cu broboane de sudoare.
— În mod evident nu eşti singurul Explorator al Timpului! Fortul
mobil – dacă aceasta era – înainta cu greu pe şosea către locuinţa mea.
Era o carcasă lungă, plată, având întrucâtva aspectul unui capac de
tavă. Era vopsită cu pete de verde şi pământiu, de parcă habitatul său
natural erau câmpurile desţelenite. De jur-împrejurul bazei se vedea o
pavăză de metal, poate pentru a apăra părţile mai vulnerabile de focurile
de puşcă şi şrapnelele inamice. Apreciam că fortul se deplasa cu circa
şase mile pe oră şi – datorită unei noi metode de locomoţie ale cărei
detalii nu le puteam distinge, din pricina acelei paveze izbutea să se
menţină vertical, în ciuda pantei dealului.
În afară de noi trei – şi de acea gloabă năpăstuită a berarului – pe
stradă nu mai rămăsese nici un suflet viu, iar tăcerea era tulburată
numai de mârâitul gros al motoarelor fortului şi de nechezatul speriat al
calului captiv.
— Nu-mi aduc aminte de asta, i-am spus lui Nebogipfel. Nimic de
genul acesta… aşa ceva nu s-a petrecut în anul 1873 pe care l-am trăit
eu.
Morlocul cercetă cu ajutorul ochelarilor săi fortul care se apropia.
— Încă o dată, rosti el pe un ton neutru, trebuie să luăm în
considerare posibilitatea existenţei unei Multiplicităţi de Istorii. Nu ai
văzut mai mult decât o singură variantă a anului de graţie 657208.
Acum, se pare, trebuie să înduri noi versiuni ale propriului tău secol.
Fortul se opri, cu motoarele mormăind precum un imens stomac;
puteam să văd chipuri ce purtau măşti uitându-se spre noi prin diferite
orificii, iar deasupra carcasei fluturând leneş un drapel.
— Crezi că putem să scăpăm prin fugă? Rosti Moses printre dinţi.
— Mă îndoiesc. Vezi ţevile carabinelor ieşind prin acele orificii? Nu
ştiu care este miza de aici – însă în mod clar aceşti oameni au mijloacele
şi voinţa de a ne lua prizonieri.
— Hai să dăm dovadă de puţină demnitate. Vom merge în
întâmpinare, am rostit eu. Să demonstrăm că nu ne este frică.
Şi astfel am pornit, pe caldarâmul ordinar al şoselei Petersham
Road, către fort.
Diferitele puşti şi arme de calibru mai mare ne urmăriră în timp ce
ne deplasam, iar chipurile mascate – unele dintre ele folosind binocluri –
ne înregistrară înaintarea.
Când ne-am apropiat de fort, am izbutit să observ mai bine
caracteristicile sale generale. Aşa cum am spus, avea mai mult de optzeci
de picioare lungime; părţile laterale păreau construite dintr-o tablă
groasă, din oţel de tun, deşi dispunerea hublourilor şi a periscoapelor
din partea superioară a fortului dădea acolo impresia de pestriţ. Din
spatele maşinăriei ţâşneau în aer jeturi de abur. Am pomenit de pavăza
înaltă de un picior care înconjura partea de jos; acum puteam să observ
că pavăza fusese ridicată de la pământ, iar vehiculul nu stătea pe roţi,
aşa cum presupusesem, ci pe picioare! Acestea erau nişte mecanisme
plate şi mari, având cam aceeaşi formă cu picioarele de elefant, însă mult
mai masive; după urmele pe care le lăsaseră în spate, pe şosea, am putut
să trag concluzia că suprafeţele inferioare ale acestor piese erau,
pesemne, striate, pentru a îmbunătăţi tracţiunea Acest ansamblu de
picioare, mi-am dat seama acum, reprezenta modalitatea prin care fortul
se menţinea mai mult sau mai puţin vertical pe panta drumului.
 În partea din faţă a fortului era fixat un dispozitiv ca un coş de
papură, alcătuit dintr-o serie de lanţuri grele, ataşate la un tambur ce
ieşea din două cadre de metal dispuse în faţa provei fortului. Tamburul
era ţinut în sus, astfel că lanţurile se legănau în aer, precum bicele
căruţaşilor, şi scoteau un zăngănit ciudat pe măsură ce fortul avansa;
însă tamburul putea să fie cu siguranţă coborât, astfel încât lanţurile să
măture pământul când vehiculul înainta. Nu puteam pătrunde scopul
acestui dispozitiv.
Ne-am oprit poate la zece iarzi de prova boantă a maşinăriei.
Puşcaşii aveau ţevile carabinelor aţintite în direcţia noastră. Aburul pluti
către noi, purtat de o briză răzleaţă.
Mă copleşi o groază profundă din pricina acestei ultime turnuri pe
care o luaseră evenimentele, de care nu îmi aminteam. Acum, se părea,
nici măcar trecutul nu mai constituia un tărâm al siguranţei şi
stabilităţii: chiar şi el era supus schimbării, după bunul plac al
Exploratorilor Timpului! N-aveam cum să scap de influenţa Maşinii
Timpului: era ca şi cum, o dată inventată, ramificaţiile ei se răspândeau
în trecut şi în viitor, ca undele provocate de o piatră aruncată în liniştitul
Fluviu al Timpului.
— Cred că este britanic, spuse Moses, curmându-mi meditaţia
— Ce? De ce spui asta?
— Nu crezi că aceea este o emblemă de regiment, acolo, deasupra
pavezei?
M-am uitat mai atent: În mod cert. Moses avea vederea mai bună
decât mine. Nu m-a pasionat niciodată recuzita militară, însă aparent
era posibil ca Moses să aibă dreptate.
Acum, el citea alte fragmente de text, vopsite cu negru pe
formidabila carcasă.
— Muniţie război”, citi el. „Acces carburant”. Este engleza folosită
în colonii, ori cea americană – şi dintr-un viitor suficient de apropiat
încât limba să nu se fi schimbat prea mult.
Se auzi un hârşâit de metal pe metal. Am văzut că o roată, situată
pe partea laterală a fortului, se învârtea. Când roata făcu un cerc
complet, o uşă-trapă se deschise – buza sa din metal lustruit scânteie,
contrastând cu carcasa mohorâtă – şi am zărit, în treacăt, interiorul
întunecat, aidoma unei hrube de oţel.
Din cadrul uşii a fost coborâtă o scară de frânghie. Un soldat ieşi
afară şi porni pe şosea înspre noi. Era îmbrăcat într-un veşmânt de
pânză groasă, dintr-o singură piesă; era descheiat la gât, şi am putut să
observ o căptuşeală din material kaki. Pe umerii săi se aflau nişte epoleţi
de metal spectaculos de mari. Pe cap avea o beretă neagră, cu o emblemă
de regiment aplicată în faţă. Purta un pistol, ţinut într-un toc din plasă
care se legăna; deasupra tocului se afla şi o cartuşieră mică, evident
pentru muniţie. Am remarcat că clapeta tocului era deschisă, iar mâinile
lui înmănuşate nu zăboveau niciodată la depărtare de armă.
Figura soldatului – cel mai şocant aspect dintre toate – era
ascunsă sub o mască extraordinară, formată din nişte ochelari mari şi
întunecaţi şi un muştiuc precum trompa unei muşte deasupra gurii,
care îi cuprindea în întregime capul pe sub beretă.
— Sfinte Sisoe, îmi şopti Moses. Ce mai viziune!
— Într-adevăr, am răspuns eu sumbru, căci înţelesesem imediat
semnificaţia acelei arătări. Este protejat împotriva gazelor – observi? Nu
se vede nici măcar un inci din pielea flăcăului acesta. Iar epoleţii îl
apără, pesemne, împotriva săgeţilor şi conţin de asemenea otravă… Mă
întreb ce straturi de protecţie o mai avea pe dedesubtul acelei uniforme
umflate. Oare ce soi de epocă a socotit necesar să trimită o asemenea
brută prin timp, în inocentul an 1873? Moses, acest fort a venit la noi
dintr-un viitor foarte întunecat – un Viitor al Războiului!
Soldatul se apropie ceva mai mult de noi. Pe un ton sacadat – care
era înăbuşit de mască, însă altminteri absolut caracteristic clasei
ofiţereşti – ne adresă o somaţie, într-o limbă pe care la început, n-am
izbutit s-o recunosc.
Moses se aplecă spre mine.
— E în germană! Şi cu un accent teribil de prost. Ce naiba
înseamnă toate astea… ei?
Am făcut un pas în faţă, cu mâinile ridicate în aer.
— Suntem englezi. Înţelegi?
Nu puteam să văd chipul soldatului, însă am avut impresia că
detectez, în poziţia umerilor săi, dovada unei oarecare uşurări. Glasul lui
părea energic. Nu era decât un bărbat tânăr, mi-am dat seama, prins în
carapacea războiului.
— Foarte bine, zise el impetuos. Vă rog să veniţi cu mine.
Se părea că nu prea aveam de ales.
Tânărul soldat rămase lângă fortul său, cu mâinile odihnindu-se
pe patul pistolului, câtă vreme noi am urcat cele câteva trepte până în
interior.
— Spune-mi un singur lucru, îi ceru Moses militarului. Care este
scopul acelei drăcovenii cu lanţuri şi tambur din faţa vehiculului?
— Este dispozitiv anti-mină, răspunse individul cu mască.
— Anti-mină?
— Când Raglan înaintează, lanţurile mătură pământul. Gesticula
cu mâinile înmănuşate, deşi rămăsese cu ochii pe Moses. În mod clar era
britanic; crezuse că se putea ca noi să fim germani!
— Înţelegi? Totul este să detonăm minele îngropate înainte să
trecem peste ele.
Moses căzu pe gânduri, apoi urcă după mine în fort.
 — O încântătoare dovadă de ingeniozitate britanică. Îmi spuse el.
Şi priveşte grosimea acestei cuirase. Gloanţele s-ar sfărâma de blindajul
ăsta precum picăturile de ploaie – în mod sigur, doar un tun de câmp ar
fi în stare să încetinească o asemenea namilă.
Uşa grea se trânti în spatele nostru, se potrivi în cadrul ei cu o
bufnitură zdravănă, iar garniturile de cauciuc se etanşeizară pe carcasă.
Astfel, lumina zilei a fost alungată.
Ne-au escortat până în partea centrală a unei galerii înguste, care
străbătea fortul de la un capăt la celălalt. În acel spaţiu închis, zgomotul
motoarelor era puternic şi rezonant. Se simţea un miros de ulei mineral
şi de petrol, şi duhoarea slabă a corditului; era excesiv de cald, şi am
simţit de îndată cum transpiraţia începe să-mi curgă prin jurul
gulerului. Singurele surse de lumină erau două becuri electrice – total
inadecvate pentru a ilumina acel spaţiu lung, înghesuit.
Interiorul fortului mi se contura în minte, în impresii fugare de
clarobscur şi umbră. Am putut să disting contururile celor opt roţi
enorme – fiecare având un diametru de zece picioare – ce se aliniau pe
părţile laterale ale vehiculului şi care erau protejate în interiorul
carcasei. În zona din faţă a fortului, la provă, se găsea un singur soldat,
pe un scaun înalt din pânză: era înconjurat de manete, cadrane şi ceea
ce părea obiectivul unui periscop; am socotit că acesta era conductorul.
În compartimentul din spate se afla sala maşinilor. Acolo puteam să văd
formele masive ale echipamentelor; în întunericul acela, motoarele
aduceau mai mult cu siluetele ameninţătoare ale unor bestii colosale
decât cu ceva creat de mâna omului. Soldaţii umblau printre aparate, cu
măşti şi mănuşi groase, semănând întru totul cu nişte servitori ce
slujeau unor idoli de metal.
Nişte cabine micuţe, înghesuite şi aparent inconfortabile, erau
agăţate de plafonul înalt, iar în fiecare dintre ele se putea vedea profilul
umbrit al unui singur soldat. Fiecare militar dispunea de o mulţime de
arme şi instrumente optice, cele mai multe dintre ele de o construcţie
necunoscută mie, care ieşeau prin carcasa navei.
Pesemne că erau vreo douăzeci şi cinci de puşcaşi şi mecanici –
purtau cu toţii măşti, uniformele caracteristice şi berete – şi, toţi până la
unul, se holbau făţiş în jos, la noi. Vă puteţi închipui în ce măsură le-a
captat atenţia Morlocul!
Era un loc sumbru, intimidant: un templu mobil, închinat Forţei
Brute. Nu m-am putut abţine să nu remarc contrastul cu ingineria
subtilă a Morlocilor lui Nebogipfel!
Tânărul nostru soldat urcă până la noi; acum, că fortul fusese din
nou etanşeizat, îşi scoase masca şi o lăsă să-i atârne de gât, precum o
faţă jupuită – iar eu am văzut că, într-adevăr, era foarte tânăr, cu obrajii
scăldaţi de sudoare.
 — Vă rog să o luaţi înainte, spuse el. Căpitanul doreşte să vă ureze
bun-venit la bord.
Îndrumaţi de el, ne-am aşezat unul în spatele celuilalt şi am
început să avansăm prudent – sub privirile aspre şi tăcute ale militarilor
– către prova fortului. Podeaua era deschisă şi am fost nevoiţi să mergem
pe nişte pasarele înguste, din metal. Picioarele goale ale lui Nebogipfel
lipăiră pe tabla striată, aproape fără zgomot.
În apropierea provei acestui cuirasat terestru, puţin în spatele
conductorului, se găsea o cupolă din alamă şi fier care se înălţa dincolo
de plafon. Dedesubtul acestei cupole se afla o persoană – purta mască şi
îşi ţinânea mâinile la spate – cu o atitudine de stăpân al acestui fort.
Căpitanul era echipat cu o beretă şi o salopetă de acelaşi tip ca soldatul
care ne întâmpinase, cu acei epoleţi metalici şi cu o armă de mână la
centură; însă acest ofiţer superior avea o bandulieră dublă din piele, o
chingă încrucişată şi un centiron de sabie, precum şi alte însemne ale
gradului, inclusiv ecusoane de armă pe haină şi galoane pe umeri.
Tresele de campanie, groase de mai mulţi inci, îi decorau pieptul
uniformei.
Moses se uită în jur cu o curiozitate avidă. Arătă către un soi de
scară situată deasupra Căpitanului.
— Priveşte acolo, zise el. Fac pariu că poate să comande coborârea
scării cu ajutorul acelor manete din şina de lângă el – vezi – iar apoi să
urce până în cupola de sus. Astfel, are posibilitatea să vadă pretutindeni
în jurul acestei fortăreţe, pentru a-i îndruma mai bine pe mecanici şi pe
puşcaşi.
Părea impresionat de ingeniozitatea înmagazinată în acest monstru
al Războiului.
Căpitanul făcu un pas înainte, şchiopătând însă vizibil. Acum îşi
scoase masca şi am putut să-i vedem chipul. Am remarcat că această
persoană era foarte tânără, evident destul de sănătoasă – deşi
extraordinar de lividă – şi aparţinea genului asociat îndeobşte cu Marina
Militară: alertă, calmă, inteligentă deosebit de competentă. Îşi scoase
mănuşa şi îmi întinse mâna. Am luat mâna oferită – era mică, iar propria
mea palmă o cuprinse ca pe aceea a unui copil – şi am rămas cu ochii
aţintiţi, cu o uimire pe care nu am putut-o masca, spre acel chip senin.
— Nu mă aşteptam, spuse Căpitanul, la aşa de mulţi pasageri –
am impresia că nu ştiam la ce să ne aşteptăm – însă sunteţi cu toţii bine
veniţi aici şi vă asigur că veţi fi trataţi cum se cuvine.
Glasul îi era delicat, dar trebuia să-l ridice un pic deasupra
duduitului motoarelor. Ochii de un albastru-deschis trecură peste Moses
şi Nebogipfel, cu o urmă de voie bună.
— Bine aţi sosit pe Lord Raglan. Mă numesc Hilary Bond şi sunt
căpitan în Batalionul Nouă al Regimentului Regal de Leviathani.
 Era adevărat! Acest Căpitan – un ostaş rănit şi cu experienţă, şi
comandant al unei maşini de luptă mai cumplite decât mi-aş fi putut
imagina eu vreodată – era femeie!
8. Reîntâlnire cu vechi cunoştinţe.
Ea surâse, scoţând la iveală o cicatrice de pe bărbie, iar eu mi-am
dat seama că nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani.
— Ascultă, Căpitane, am spus, cer să aflu cu ce drept ne-ai
reţinut.
Ea rămase netulburată.
— Misiunea mea reprezintă o prioritate pentru Apărarea Naţională.
Îmi pare rău dacă…
Acum însă Moses făcu un pas în faţă; cu veşmintele sale fistichii
de crai părea complet nepotrivit în acest interior cazon, cenuşiu.
— Doamnă Căpitan, în anul 1873 nu este nevoie de Apărarea
Naţională!
— Dar este nevoie în anul 1938. Era extraordinar de intransigentă
şi radia o atitudine de comandă de neclintit. Misiunea mea a fost aceea
de asigura securitatea, cercetării ştiinţifice care se desfăşoară în casa de
pe Petersham Road – în mod special, de a descuraja imixtiunile
anacronice în desfăşurarea sa stabilită.
— Imixtiune anacronică”, se strâmbă Moses. Am impresia că vă
referiţi la Exploratorii Timpului.
— Un cuvânt adorabil, care descurajează! Am zâmbit eu. Aţi venit
cu suficiente arme, credeţi, pentru a descuraja efectiv?
Acum, Nebogipfel făcu un pas înainte.
— Căpitane Bond, zise Morlocul încet, în mod sigur poţi să îţi dai
seama că misiunea dumitale este o aberaţie logică. Ştii cine sunt aceşti
bărbaţi? Cum poţi asigura securitatea cercetării când părintele ei – arătă
cu o mână păroasă către Moses – este răpit din vremea unde trebuie să
se afle?
Bond se holbă la Morloc vreo câteva secunde prelungi; apoi îşi
îndreptă atenţia către Moses – şi către mine – şi am avut impresia că
remarcase, pentru prima oară, asemănarea dintre noi! Ne puse nişte
întrebări tuturor, menite să confirme adevărul afirmaţiei lui Nebogipfel şi
identitatea lui Moses. Nu am negat, căci nu întrezăream nici un avantaj,
pentru noi, indiferent ce am fi spus – poate, am socotit eu, urma să fim
trataţi cu mai mult respect dacă eram consideraţi de importanţă istorică;
însă n-am dezvăluit identitatea comună pe care o împărţeam cu Moses.
În cele din urmă, Hilary Bond îi şopti soldatului nişte instrucţiuni
scurte, iar el plecă spre o altă zonă a aparatului.
— Voi informa Ministerul Aerului despre aceasta când ne vom
întoarce. Sunt sigur că ei vor fi mai mult decât interesaţi de
dumneavoastră – şi veţi avea o puzderie de ocazii de a discuta această
problemă cu autorităţile, după revenirea noastră.
 — Revenirea? Am făcut eu. Revenirea – în anul 1938 al dumitale,
adică?
Ea părea încordată.
— Paradoxurile călătoriei în timp mă cam depăşesc, mă tem. Fără
îndoială că tipii deştepţi de la Minister o să le descurce pe toate.
Eram conştient că Moses râdea lângă mine – zgomotos, şi cu o
tentă de isterie.
— Oh, asta-i bună! Spuse el. Ah, asta-i bună de tot – acum nu mai
e nevoie să mă chinuiesc, nici un pic, pentru a construi această afurisită
de Maşină a Timpului!
Nebogipfel se uită la mine posomorât.
— Mi-e teamă că aceste multiple lovituri date cauzalităţii ne
îndepărtează din ce în ce mai mult de versiunea primordială a Istoriei –
adică aceea care a existat înainte de cea dintâi punere în funcţiune a
Maşinii Timpului…
Acum, Căpitanul Bond ne întrerupse.
— Pot înţelege consternarea dumneavoastră. Însă vă asigur că nu
veţi păţi absolut nimic rău – dimpotrivă, misiunea mea este să vă
protejez. De asemenea, rosti ea cu un farmec natural, m-am căznit să
aduc pe cineva care să vă ajute să vă acomodaţi cu noi. Un nativ din
această perioadă, s-ar putea spune.
Din capătul întunecat al coridorului se îndreptă agale spre grupul
nostru o altă siluetă. Veni la noi purtând omniprezenţii epoleţi, o arma
de mână şi o mască ce-i atârna la brâu; însă uniforma – o piesă neagră,
mohorâtă – nu avea nici un însemn militar. Această nouă persoană
mergea lent, destul de dureros, pe pasarelele dificile, trădându-şi din plin
etatea; am remarcat că materialul uniformei plesnea peste un burdihan
lăsat.
Glasul îi era slab şi de-abia se auzea prin larma motoarelor.
— Doamne sfinte, tu eşti! Îmi strigă el. Sunt înarmat până în dinţi
pentru germani – dar, ştii, nu prea mă aşteptam să apari din nou, după
acea ultimă cină de joi, şi în nici un caz în circumstanţe ca aceasta!
Când pătrunse în lumină, veni rândul meu să am un alt şoc. Deşi
ochii îi erau înceţoşaţi, atitudinea gârbovită, iar în claia aceea de păr
cărunt nu mai rămăsese nici măcar un fir roşcat şi cu toate că fruntea
bărbatului era sluţită de o cicatrice urâtă, ca şi cum ar fi suferit o arsură
– era, mai presus de orice îndoială. Filby31!
— Blestemat să fiu! I-am spus.
Filby chicoti în vreme ce se apropia de mine. I-am apucat mâna
fragilă şi cu pete de bătrâneţe şi am apreciat că nu putea să aibă mai
puţin de şaptezeci şi cinci de ani.
— Oi fi blestemat! Suntem blestemaţi cu toţii, poate! Dar, oricum,
mă bucur să te văd.
 Îi aruncă lui Moses o privire bizară. „Deloc surprinzător”, mi-am
zis în gând.
— Filby, Sfinte Sisoe, am o groază de întrebări de pus.
— Sunt sigur că aşa este. D-asta m-au scos din căminul de bătrâni
din Domul Bournemouth32. Mă ocup de aclimatizare, aşa zic ei, şi
trebuie să vă ajut pe voi, nativii din perioada aceasta, să vă adaptaţi –
înţelegi?
— Dar, Filby – parcă a fost ieri – cum ai ajuns…
— Aşa? Arătă către constituţia sa împovărată de vreme cu un gest
cinic, de dispreţ. Cum am ajuns aşa? Timpul, prietene. Acest minunat
Fluviu pe întinderea căruia, ne-ai făcut tu să credem, poţi să aluneci
precum un păianjen de apă. Ei bine, timpul nu-i prieten cu omul de
rând, iar eu am călătorit prin timp în modalitatea cea mai dificilă, şi iată
ce mi-a făcut această călătorie. Pentru mine, au trecut patruzeci şi şapte
de ani de la acea ultimă întâlnire din Richmond, de la acel truc magic cu
macheta Maşinii Timpului – mai ţii minte?
— Şi de la ulterioara ta dispariţie în Ziua de Dincolo de Mâine.
— Ai rămas încă acelaşi Filby, am spus eu cu afecţiune şi i-am
strâns braţul. Chiar dacă trebuie să recunoşti – în cele din urmă – că am
avut dreptate în legătură cu călătoria în timp!
— Şi mult bine ne-a mai făcut asta, bodogăni el.
— Iar acum, domnilor, zise Căpitanul, dacă mă veţi scuza, am un
Leviathan de comandat. Vom fi gata de plecare în câteva minute.
Încuviinţând din cap înspre Filby, se întoarse la echipajul ei. Filby
scoase un oftat.
— Haide! Rosti apoi. În spate există un loc unde putem să stăm,
cu mai puţină hărmălaie şi mizerie decât aici.
Am pornit către partea dindărăt a fortului.
În timp ce ne deplasam pe coridorul median, am izbutit să observ
mai îndeaproape mijloacele de locomoţie ale fortului. Sub pasarelele
centrale am văzut un set de osii lungi, ce se puteau roti libere în jurul
unei axe comune, având dedesubt o punte de metal: osiile se terminau
cu nişte roţi imense. Acele picioare elefantine, pe care le remarcasem mai
devreme, atârnau de roţi. Roţile împroşcau ţărână şi bucăţi din
carosabilul stricat în interiorul artificial. Prin intermediul osiilor, roţile
puteau fi înălţate ori coborâte faţă de scheletul principal al fortului, şi se
părea, de asemenea, că şi picioarele puteau fi ridicate, pe pistoane
pneumatice. Cu ajutorul acestui ansamblu se asigura înclinaţia variabilă
a fortului, dându-i posibilitatea să străbată terenurile cele mai
accidentate, sau să rămână în poziţie verticală pe dealurile cele mai
abrupte.
Moses arătă înspre scheletul solid din oţel, de formă
paralelipipedică, ce susţinea construcţia fortului.
 — Priveşte, îmi zise el în şoaptă, nu vezi ceva bizar la această
secţiune? Şi aceea, acolo! Barele care seamănă cu cuarţul. Este dificil de
înţeles cărui scop structural servesc.
M-am uitat mai atent; îmi venea greu să fiu sigur în lumina
becurilor electrice îndepărtate, însă am avut impresia că disting o stranie
transluciditate verzuie în secţiunile de cuarţ şi nichel – o transluciditate
care îmi părea mai mult decât familiară!
— Este Plattnerită, i-am spus printre dinţi lui Moses. Barele au
fost saturate… Moses, sunt convins – nu pot să mă înşel. În ciuda
iluminării slabe – acelea sunt componente luate din propriul meu
laborator; piese de rezervă, prototipuri şi rebuturi pe care le-am realizat
în timpul construcţiei Maşinii Timpului.
Moses încuviinţă din cap.
— Ştim măcar că aceşti oameni n-au descoperit încă procedeul de
a fabrica Plattnerită.
Morlocul veni lângă mine şi arătă cu degetul spre ceva depozitat în
adâncurile întunecate ale compartimentului motoarelor. A fost nevoie să
mă chiorăsc, însă am reuşit să desluşesc că acea formă masivă era
propria mea Maşină a Timpului – întreagă şi intactă. În mod evident,
luată de pe Dealul Richmond şi adusă în acest fort, cu şinele încă
murdare de iarbă! Maşina era înfăşurată în frânghii, ca şi cum ar fi fost
prinsă într-o pânză de păianjen.
Am simţit un năvalnic imbold, la vederea acelui simbol puternic al
siguranţei, să scap de acei soldaţi – dacă eram capabil – şi să mă îndrept
spre maşina mea. Poate izbuteam să ajung acasă, chiar şi acum…
Însă ştiam că ar fi fost o tentativă zadarnică şi m-am calmat. Chiar
dacă ajungeam la maşină – şi nu eram în stare să fac acest lucru, căci
soldaţii m-ar fi doborât într-o clipită cu armele lor – n-aş fi reuşit să-mi
găsesc iarăşi drumul spre casă. După acest ultim incident, nici o
variantă a anului 1891 în care era posibil să ajung nu putea să semene
cu liniştitul şi îmbelşugatul an pe care îl abandonasem atât de
nebuneşte. Naufragiasem în timp!
Filby veni lângă mine.
— Ei, ce părere ai de maşinăria asta?
Mă izbi cu pumnul în umăr. Însă lovitura lui avea slăbiciunea
vlăguită a unui moşneag.
— Întregul vehicul a fost proiectat de Sir Albert Stern33, care a fost
o figură proeminentă în domeniul ăsta încă din primele zile ale
Războiului. M-au pasionat foarte mult aceste dihănii, pe măsură ce au
evoluat de-a lungul anilor… Ştii bine că întotdeauna m-au fascinat
creaţiile mecanice. Priveşte într-acolo! Arătă către străfundurile
compartimentului maşinilor. Motoare „Meteor” de la Rolls Royce – un
rând întreg! Şi o cutie de viteze Merrit-Brown – vezi, acolo? Avem
suspensii Horstmann, cu alea trei boghiuri pe fiecare parte…
 — Da, l-am întrerupt eu, însă – scumpul meu Filby – pentru ce
sunt toate astea?
— Pentru ce? Sunt pentru desfăşurarea Războiului, fireşte Filby
făcu un gest larg cu mâna. Acesta este un Leviathan, clasa Kitchener34,
unul dintre cele mai recente modele. Principala menire a Leviathanilor
este să străpungă Asediul Europei. Înţelegi. Pot negocia cu râvnă chiar şi
cele mai groaznice tranşee – deşi sunt costisitoare, predispuse la
defecţiuni şi vulnerabile la bombardamente. Raglan este un nume
potrivit, nu crezi? Căci Lordul Fitzroy Raglan a fost diavolul acela bătrân
care a făcut mare balamuc la asediul Sevastopolului, în Crimeea. Poate
bietul Raglan ar fi…
— Asediul Europei?
Filby se uită trist la mine.
— Îmi cer scuze, zise el. Poate, la urma urmei, n-ar fi trebuit să mă
trimită pe mine – tot timpul uit cât de puţine trebuie că ştiu. Mă tem că
am devenit cel mai cumplit nătâng ramolit. Ascultă, trebuie să-ţi spun că
suntem în Război, din 1914.
— Război? Cu cine?
— Cu germanii, fireşte. Cu cine altcineva? Şi zău că este o
harababură teribilă…
Aceste vorbe, această imagine fugară a unei viitoare Europe
cufundate în beznă de cei douăzeci şi patru de ani de Război, m-au
înmărmurit!
9. În timp.
Am ajuns la o încăpere ce avea poate zece picioare pătrate; părea,
mai degrabă, o cutie de metal montată pe carcasa interioară a
Leviathanului. În tavan ardea un singur bec electric, iar pereţii erau
capitonaţi cu piele, îndulcind pustietatea metalică a fortului şi înăbuşind
zgomotele motoarelor – deşi o vibraţie mai profundă putea fi percepută
prin materialul vehiculului. Înăuntru se găseau şase scaune: nişte piese
simple, cu spătarul drept, care erau fixate de podea cu şuruburi, unul în
faţa altuia, şi echipate cu nişte hamuri din piele. Mai exista şi un dulap
jos.
Filby ne pofti să luăm loc pe scaune şi începu să se foiască în jurul
dulapului.
— Ar fi bine să vă puneţi hamurile, spuse el. Aberaţia asta de salt
prin timp dă nişte ameţeli tare urâte.
Moses şi cu mine ne-am aşezat faţă în faţă. Mi-am prins lejer
frâurile în jurul meu; Nebogipfel întâmpină ceva probleme cu cataramele,
iar chingile îi atârnară până ce Moses îl ajută să le strângă cât trebuia.
Acum, Filby veni la mine trăncănind, cu ceva în mână; era o
ceaşcă de ceai pe o farfuriuţă de porţelan ciobită, cu un mic biscuit într-
o parte. Nu m-am putut abţine să nu râd.
 — Filby, întorsăturile destinului nu încetează niciodată să mă
uimească. Iată-ne pe amândoi aici, în acest ameninţător fort mobil, pe
cale să pornim într-o călătorie în timp, iar tu ne serveşti cu ceai şi
biscuiţi!
— Ei bine, chestia asta este a naibii de dificilă fără micile plăceri
ale vieţii. Tu, probabil, ştii!
Am sorbit din ceai; era călduţ şi fusese fiert un pic cam mult.
Astfel întremat, am devenit, în mod absurd, destul de răutăcios – acum,
că stau să mă gândesc, cred că starea mea mentală era puţin fragilă şi
nu doream să mă confrunt cu propriul meu viitor sau cu perspectiva
lugubră a acestui Război din 1938.
— Filby, l-am sâcâit eu, chiar nu observi nimic… ăă… ciudat la
însoţitorii mei?
— Ciudat?
I-am făcut cunoştinţă cu Moses – iar bietul Filby a început să se
uite când la unul, când la altul, reuşind să îşi verse ceaiul pe bărbie.
— Aceasta este adevărata lovitură a călătoriei în timp, i-am spus
cu ardoare lui Filby. Scoate-ţi din minte toate chestiile despre Originea
Speciilor sau despre Destinul Umanităţii – abia când ajungi faţă în faţă
cu tine însuţi ca bărbat tânăr, îţi dai seama ce vrea să zică cuvântul
„lovitură”!
Filby ne mai puse câteva întrebări pe această temă a identităţii
noastre – bunul şi bătrânul Filby, sceptic până în ultima clipă!
— Am avut senzaţia că am văzut destule schimbări şi minuni la
viaţa mea, chiar şi fără drăcovenia asta cu timpul. Dar acum – ei bine!
Scoase un oftat, iar eu am avut impresia că, de fapt, văzuse un pic
prea multe în decursul îndelungatei sale vieţi: întotdeauna fusese
predispus către o anumită epuizare psihică, chiar şi la tinereţe.
M-am aplecat în faţă, cât de mult îmi permiteau hamurile.
— Filby, nici nu-mi vine să cred că oamenii au decăzut atât de
jalnic – că au devenit aşa de orbi. Din punctul meu de vedere,
blestematul vostru de Război al Viitorului aduce mult cu sfârşitul
civilizaţiei.
— Pentru cei din vremurile noastre, rosti el solemn, poate că aşa
este. Însă generaţiile mai tinere, care au crescut astfel încât nu ştiu
altceva decât Războiul, care n-au simţit niciodată soarele pe chipurile lor
fără frica de torpilele aeriene, ei bine, cred că ele s-au deprins cu situaţia
– este ca şi cum ne-am transforma într-o specie subterană.
Nu m-am putut abţine să nu-i arunc o privire Morlocului.
— Filby, de ce această misiune prin timp?
— Nu atât pentru tine, cât pentru Maşină. Era vital să se garanteze
construirea Maşinii Timpului. Tehnologia temporală este absolut vitală
pentru Efortul de Război. Ori aşa au impresia unii dintre ei.
 Ei ştiu destul de multe despre modul în care ţi-ai desfăşurat
cercetarea, din crâmpeiele de însemnări pe care le-ai lăsat în urmă – deşi
n-ai publicat niciodată ceva legat de acest subiect; a existat numai acea
relatare bizară despre prima ta călătorie în viitorul îndepărtat, pe care
ne-ai spus-o după scurta ta reîntoarcere. Astfel, Raglan a fost trimis să-ţi
apere casa împotriva oricărei intruziuni a vreunui Explorator al Timpului
– ca tine…
Nebogipfel îşi înălţă capul.
— Alte exemple de confuzie în ceea ce priveşte cauzalitatea, rosti
el. Este evident că savanţii din 1938 încă n-au început să stăpânească
conceptul de Multiplicitate. Ideea că nu se poate garanta nimic atunci
când vine vorba de trecut: Istoria nu se poate modifica, este posibil
numai să se genereze versiuni noi ale…
Filby se holbă la el – la arătarea aceea flecară, în uniformă de
şcoală, cu părul ivindu-i-se de pe fiecare membru!
— Nu acum, i-am zis lui Nebogipfel. Spui întotdeauna ei. Cine sunt
ei?
El păru surprins de întrebare.
— Guvernul, normal.
— Al cărui partid? Sări Moses.
— Partid? Of. Toate acestea sunt lucruri de mult apuse. Ne dădu
această înfiorătoare veste – moartea Democraţiei în Marea Britanie – doar
cu acele câteva cuvinte aruncate în treacăt!
— Am impresia, continuă el, că ne aşteptam cu toţii să dăm aici
peste Die Zeitmaschine35, învârtindu-se în jurul parcului Richmond şi
căutând să asasineze pe cineva… Părea îndurerat. E vorba de germani,
ştii. Afurisiţii de germani! Fac cea mai cumplită harababură din orice…
Exact aşa cum au fost dintotdeauna!
Şi cu asta, singurul bec electric îşi pierdu din strălucire, iar eu am
auzit torsul motoarelor; am simţit familiara senzaţie de prăbuşire
implacabilă care îmi spuse că acest Raglan mă proiectase din nou în
timp.
CARTEA A TREIA.
RĂZBOIUL CU GERMANII
1. O nouă viziune a Richmondului.
Cea mai recentă dintre expediţiile mele prin timp se dovedi plină de
hopuri şi chiar mai debusolantă decât de obicei; am considerat că asta se
datora distribuţiei inegale a acelor resturi de Plattnerită în Leviathan.
Însă călătoria dură puţin, iar în cele din urmă, senzaţia de prăbuşire se
atenua.
Filby stătea acolo, cu braţele încrucişate şi bărbia lipită de piept –
o întruchipare perfectă a suferinţei. Aruncă o privire în sus, spre ceea ce
eu socotisem că reprezenta un ceas de perete, şi îşi lovi palmele de
genunchii osoşi.
 — Ha! Iată c-am ajuns! Încă o dată este 16 iunie 1938 e.n. Se
apucă să-şi dezlege chingile.
M-am ridicat de pe scaunul meu şi am studiat mai atent acel
„orologiu”. Am descoperit că – deşi limbile dădeau impresia că era ceas
convenţional – dispozitivul conţinea de asemenea şi câteva cadrane
cronometrice micuţe. Am pufăit şi am lovit cu degetul în suprafaţa de
sticlă a aparatului.
— Ia uită-te aici! I-am zis lui Moses. Este un cronometru, însă
arată lunile şi anii – exces de tehnologie, Moses. O trăsătură
caracteristică proiectelor guvernamentale. Mă mir că nu cuprinde şi nişte
păpuşele cu pelerine şi pălării de soare, pentru a arăta succesiunea
anotimpurilor.
După câteva minute, ni se alăturară Căpitanul Hilary Bond şi
tânărul soldat care ne luase de pe Dealul Richmondului (al cărui nume,
ne spuse Bond, era Harry Oldfield). Micuţa cabină deveni destul de
neîncăpătoare.
— Am primit instrucţiuni în legătură cu dumneavoastră, rosti
Căpitanul. Misiunea mea este să vă escortez până la Colegiul Imperial,
unde se desfăşoară cercetările asupra Războiului prin Transfer
Temporal.
— N-am auzit de acest colegiu, însă nu voi mai pune alte întrebări.
Oldfield ducea o cutie cu măşti de gaze şi epoleţi metalici.
— Uitaţi, ar fi bine să vă puneţi astea. Moses ridică masca de gaze
în silă.
— Doar nu vă aşteptaţi să-mi bag capul într-o asemenea
drăcovenie.
— Of, dar trebuie, zise Filby neliniştit şi am văzut că deja îşi
închidea propria sa mască peste figura cu fălci proeminente. Ştiţi, avem
de străbătut o mică bucată de drum prin aer liber. Şi nu este sigură. Nu-
i sigură deloc!
— Haide! I-am zis lui Moses, luând posomorât un set de măşti şi
epoleţi pentru mine însumi. Nu mai suntem acasă. Mi-este teamă,
prietene.
Epoleţii erau grei, dar se ataşară cu uşurinţă la haina mea. Însă
masca pe care mi-o dădu Oldfield, deşi era mare şi îmi venea bine, era
extrem de incomodă. Am descoperit că cele două geamuri pentru ochi se
aburiră aproape imediat, iar proeminenţele de cauciuc sau piele din
construcţia sa se umplură în curând de sudoare.
— N-o să mă obişnuiesc niciodată cu aşa ceva
— Sper că nu vom rămâne pe aici suficient timp pentru a fi nevoiţi
să ne obişnuim, şuieră Moses pătimaş, cu vocea înăbuşită de propria lui
mască.
M-am întors către Nebogipfel. Bietul Morloc – deja încorsetat în
uniforma lui de şcolar – era acum ascuns sub o mască ridicolă, de câteva
ori mai mare decât i-ar fi trebuit lui; când îşi mişca ţeasta, filtrul insectil
din faţa aparatului chiar se bălăbănea.
L-am bătut uşor pe creştet.
— Cel puţin acum te vei topi în mulţime, Nebogipfel!
El se abţinu să răspundă.
Am ieşit din pântecele mecanic al lui Raglan, la lumina
strălucitoare a unei zile de vară. Era în jur de două după-amiaza, iar
soarele se reflecta pe culorile mohorâte ale Leviathanului. Masca mea se
umplu de îndată cu transpiraţie şi aburi, şi tânjeam să-mi dau jos de pe
cap chestia aceea grea şi strânsă.
Văzduhul de deasupra era imens, de un albastru-intens şi fără pic
de nor – deşi ici-colo puteam să văd dâre şi fuioare albe. Subţiri, urme de
vapori ori de cristale de gheaţă încrustate pe întinderea bolţii. La capătul
unei asemenea dâre am zărit o sclipire – poate era lumina soarelui
oglindindu-se pe vreo Maşină Zburătoare din metal.
Leviathanul era cocoţat pe o variantă a şoselei Petersham, ce se
schimbase mult din 1873, ba chiar şi faţă de 1891. Am recunoscut cea
mai mare parte a caselor din zilele mele. Până şi locuinţa mea încă exista
dincolo de un gard ce fusese corodat şi acoperit de cocleală. Acum,
grădinile şi peluzele păreau toate să fie săpate şi cultivate cu o plantă pe
care nu o cunoşteam. Am observat că multe dintre clădiri suferiseră
pagube serioase. Din unele nu mai rămăsese decât faţada – acoperişul şi
zidurile interioare fiind spulberate; ici-colo, construcţiile erau înnegrite şi
pustiite de incendii, iar altele fuseseră reduse la mormane de moloz.
Până şi propria mea casă era devastată, iar laboratorul de-a dreptul
năruit. Şi distrugerea nu era recentă: viaţa renăscută, verde şi viguroasă,
pusese stăpânire pe interiorul multora dintre case; ruinele camerelor de
zi şi ale holurilor erau acoperite cu covoare de muşchi şi plante tinere,
iar iedera atârna în nişte draperii bizare deasupra ferestrelor larg
căscate.
Am izbutit să văd că arborii coborau încă pe aceeaşi pantă
împădurită până la Tamisa, însă până şi copacii prezentau semne de
dezastru: am văzut grămezi de ramuri frânte, trunchiuri carbonizate şi
alte asemenea lucruri. Era ca şi cum pe-acolo ar fi trecut o vijelie sau un
incendiu năprasnic. Debarcaderul era intact. Însă din podul Richmond
nu mai rămăseseră decât pilonii, înnegriţi şi retezaţi, suprastructura
fiind complet nimicită. O mare parte din pajiştile de pe malul Tamisei,
dinspre Petersham, fuseseră cultivate cu aceeaşi plantă bizară care
popula grădinile, am observat eu, iar pe râu plutea la vale o murdărie
cafenie.
Nu se zărea nici ţipenie de om. Circulaţia era inexistentă,
buruienile îşi făceau loc prin pavajul sfărâmat al drumului. N-am auzit
nici un glas – nici un râs sau strigăt, nici un copil jucându-se – nici un
animal, nici un cal, nici un tril de pasăre.
 Din atmosfera veselă care, din această perspectivă, caracterizase
pe vremuri o după-amiază de iunie – scânteierile vâslelor, chicotele
căutătorilor de plăceri venind dinspre râu – nu mai rămăsese nimic.
Acum, toate dispăruseră, în acest an cenuşiu, poate pentru vecie.
Aveam în faţa ochilor un Richmond părăsit, un loc mort. Mi-am adus
aminte de splendidele ruine din lumea ca o grădină a anului de graţie
802701. Socotisem că toate acele privelişti erau atât de îndepărtate de
mine: niciodată nu-mi închipuisem că aveam să văd Anglia mea familiară
într-o asemenea stare!
— Doamne Dumnezeule! Zise Moses. Ce catastrofă – ce dezastru!
Anglia a fost abandonată?
— Oh, nu! Interveni senin soldatul Oldfield. Însă locurile ca acesta
nu mai sunt sigure. Din pricina gazelor şi a torpilelor aeriene. Cea mai
mare parte a populaţiei s-a refugiat, în Domuri, pricepeţi?
— Însă totul este atât de nimicit, Filby, am protestat eu. Ce s-a
întâmplat cu spiritul naţiunii noastre? Unde-i voinţa de a pune mâna la
lucru şi de a reclădi toate acestea? S-ar putea face, ştii bine…
Filby îşi aşeză mâna înmănuşată pe braţul meu.
— Într-o bună zi – când treaba asta ticăloasă se va termina – o să
readucem totul la viaţă. Ei? Va fi exact ca înainte. Însă acum… Glasul
său se curmă, şi mi-am dorit să-i pot vedea expresia. Haide, spuse el. Ar
fi bine să scăpăm de sub cerul liber.
L-am lăsat pe Raglan în urmă şi am pornit grăbiţi pe şosea, către
centrul oraşului: eu, Moses şi Nebogipfel, împreună cu Filby şi doi
militari. Tovarăşii noştri din 1938 mergeau cam ghemuiţi aruncând spre
cer nesfârşite priviri nervoase. Am observat cum Bond înainta
şontâcăind pronunţat cu piciorul stâng.
M-am uitat cu dor în spate, către Leviathan, căci înăuntru, ştiam
eu, se afla Maşina Timpului – unica mea posibilitate de a mă întoarce
acasă, de a scăpa din acest coşmar tot mai încâlcit al Istoriilor Multiple –
dar eram conştient că nu exista nici o speranţă de a ajunge acum la
maşină; nu puteam decât să aştept desfăşurarea evenimentelor.
Am mers de-a lungul lui Hill Street, apoi am cotit pe George Street.
Din freamătul şi eleganţa care caracterizaseră această stradă comercială
în Anul meu nu mai rămăsese nimic. Faţadele magazinelor, cum ar fi
Gosling's, şi Wright's, erau bătute în cuie, şi până şi scândurile care
acopereau vitrinele erau albite de anii de stat în soare. Am văzut cum un
colţ al vitrinei de la Gosling's fusese dat la o parte, în mod cert de către
tâlhari; gaura făcută arăta ca şi cum locul fusese ros de un şobolan mare
cât un om. Am trecut de un adăpost scund, cu o copertină ce atârna
mult în afară, lângă care se aflau un stâlp cu semne în carouri şi o
suprafaţă de sticlă, acum crăpată. Şi acesta părea lăsat în paragină, iar
lucitoarea vopsea galbenă şi neagră de pe pilon era plesnită şi scorojită.
 — Este un refugiu împotriva raidurilor aeriene, îmi zise Filby, ca
răspuns la nedumerirea mea. Unul dintre modelele de început. Foarte
inadecvat – dacă ar suferi vreodată un impact direct… Ei, bine! Semnele
de pe stâlp desemnează un post de prim-ajutor, echipat cu aparate de
respiraţie şi măşti. Rareori utilizat, înainte să înceapă marea retragere în
Domuri.
— Raiduri aeriene… Asta nu-i o lume fericită, Filby, dacă s-au
născocit asemenea termeni36.
El oftă.
— Dispun de torpile aeriene, pricepi. Germanii, adică. Aparate
zburătoare, care pot să ajungă într-un punct situat la două sute de mile
depărtare, să lanseze o bombă şi să se întoarcă totul mecanizat, fără
intervenţia omului. Este o lume a miracolelor, căci Războiul constituie o
motivaţie teribilă pentru spiritul de invenţie, ştii bine. O să-ţi placă la
nebunie să fi aici!
— Germanii…, zise Moses. De la ascensiunea lui Bismarck37, n-
am avut decât necazuri cu germanii. Ticălosul ăla bătrân mai trăieşte?
— Nu, însă are succesori abili, rosti Filby, posomorât. N-am avut
nici un comentariu de făcut. Din punctul meu de vedere, acum atât de
detaşat de cel al lui Moses, până şi o brută ca Bismarck nu părea să
justifice pierderea unei singure vieţi omeneşti.
Filby îmi vorbea, în fragmente debitate pe nerăsuflate, despre mai
mulţi dintre minunaţii gargantua ai Războiului din acest ev tenebros:
despre submarinele de asalt, proiectate să ducă lupte cu gaze, care
aveau o rază de manevră practic nelimitată şi care erau dotate, fiecare,
cu câte şase proiectile aeriene, ce conţineau o formidabilă cantitate de
bombe cu gaz, despre torentul de fierătanii care, mi-am închipuit eu,
sfâşiau câmpiile bătucite ale Europei, despre alţi „Leviathani” ce puteau
să se deplaseze pe sub apă, să plutească sau să sape prin pământ; iar
tuturor acestora opunându-li-se o panoplie la fel de extraordinară,
alcătuită din mine şi din arme de foc de toate soiurile.
Am evitat privirea lui Nebogipfel; nu puteam să înfrunt judecata
sa! Căci aceasta nu era o regiune de pe Sfera din ceruri, populată cu
post-umani, descendenţi îndepărtaţi ai mei: aceasta era lumea mea, rasa
mea, lovită de isteria Războiului! În ceea ce mă priveşte, încă păstram
ceva din acea perspectivă mai amplă pe care o dobândisem în interiorul
acelei măreţe construcţii. Nu puteam suporta să-mi văd propria naţiune
ajunsă la o asemenea nebunie şi m-a durut să aud contribuţiile lui
Moses, tributare cum erau meschinelor idei preconcepute ale perioadei
sale. Nu puteam să-l acuz pe el. Însă m-am simţit stingherit când mi-am
dat seama că propria mea imaginaţie fusese cândva atât de mărginită,
atât de maleabilă.
2. Un drum cu trenul.
 Am ajuns la o gară rudimentară. Însă nu era aceea de unde
obişnuisem, în 1891, să călătoresc între Richmond şi Waterloo, prin
Barnes; această construcţie recentă se găsea la distanţă de centrul
oraşului, fiind amplasată exact lângă Kew Road. Şi era un soi bizar de
gară: n-am observat nimic care să aducă cu o casă de bilete sau cu nişte
panouri de informaţii, iar peronul era o simplă fâşie de beton. O nouă
linie fusese instalată grosolan. Ne aştepta un tren: locomotiva era o
namilă sumbră şi întunecată, care pufăia tristă aburi pe deasupra
cazanului murdar de funingine şi care avea un singur vagon. Locomotiva
nu poseda nici faruri, nici însemne ale companiei de căi ferate
aparţinătoare.
Soldatul Oldfield deschise portiera vagonului; era grea, cu o
garnitură de cauciuc pe cant. Ochii acestuia, vizibili prin sticlele măştii,
clipiră. Richmondul, într-o după-amiază senină din 1938, nu reprezenta
un loc lipsit de primejdii!
Vagonul era simplu: existau nişte şiruri de bănci din lemn de
esenţă tare – atâta tot – nimic de genul capitonărilor sau ornamentelor.
Totul era vopsit într-un maroniu uniform şi şters, fără personalitate.
Ferestrele erau închise etanş şi aveau nişte storuri ce puteau fi trase
peste ele.
Ne-am aşezat la locurile noastre, uitându-ne unii la alţii destul de
încordaţi. Zăpuşeala din interiorul vagonului, în acea zi însorită, era
înăbuşitoare.
De îndată ce Oldfield închise portiera, trenul se urni, cu o
hurducătură.
— Este limpede că noi suntem singurii pasageri, murmură Moses.
— Ei bine, curios soi de tren mai este şi ăsta, am remarcat eu.
Cam puţine facilităţi, Filby.
— Nu prea se poate spune că trăim într-un ev al huzurului,
bătrâne.
Am traversat mile întregi de ţinut dezolant, precum acela pe care îl
văzusem în jurul Richmondului. Pământul fusese atribuit aproape în
întregime agriculturii, aveam eu impresia, şi era în cea mai mare parte
depopulat, deşi ici şi colo am văzut câte un om sau doi scurmând prin
ţărână. Ar fi putut să fie o imagine din secolul al XV-lea şi nu din secolul
XX, dacă n-ar fi fost casele dărăpănate şi bombardate, ce năpădeau
peisajul rural, şi din loc în loc, impozanta centură de adăposturi
antiaeriene: acestea erau nişte enorme carapace din beton, pe jumătate
îngropate în pământ. În jurul lor patrulau soldaţi cu puşti, care priveau
lumea prin măştile de gaze cu aspect de cap de insectă, în căutarea
vreunui refugiat curajos care să se apropie.
Lângă Mortlake am remarcat patru bărbaţi spânzuraţi de stâlpii de
telegraf de pe marginea drumului. Trupurile lor erau puhave şi înnegrite,
şi în mod clar ciugulite de păsări. I-am atras atenţia asupra acestei
privelişti oribile lui Filby – el şi militarii, nici măcar nu observaseră
prezenţa cadavrelor – iar Filby îşi întoarse ochii apoşi în acea direcţie şi
murmură cum că, fără îndoială, fuseseră prinşi furând napi, ori aşa
ceva.
Mi se dădu de înţeles că asemenea imagini erau ceva firesc, în
Anglia anului 1938.
Tocmai atunci – fără vreun avertisment – trenul coborî pe o pantă
abruptă într-un tunel. Două becuri electrice slabe, montate în plafon,
intrară în funcţiune, şi noi am rămas jos, în lucoarea lor galbenă,
aplecându-ne unii către ceilalţi.
— Ăsta-i un tren subteran? L-am întrebat pe Filby. Ne aflăm pe o
prelungire a Liniei Metropolitane, îmi închipui.
Filby păru nedumerit.
— Ah, îmi imaginez că linia poartă un număr sau altul…
Moses începu să se joace cu masca sa.
— Cel puţin acum putem să ne scoatem chestiile astea cumplite.
Bond îi puse mâna pe braţ.
— Nu, spuse femeia. Nu suntem în siguranţă. Filby dădu din cap
în semn de încuviinţare.
— Gazul ajunge pretutindeni. (Am avut impresia că tremura, însă,
dat fiind acel costum mohorât şi larg pe care îl purta, îmi venea greu să
fiu sigur.) Până n-aţi trecut prin aşa ceva…
Apoi zugrăvi sumar, în cuvinte vii, imaginea unui atac cu gaze la
care asistase în prima etapă a Războiului, în Knightsbridge, când
bombele încă se mai aruncau manual din baloane, iar populaţia nu era
deloc obişnuită.
Asemenea scene înfiorătoare deveniseră locuri comune, se deducea
din spusele lui Filby, în această lume a Războiului fără de sfârşit!
— Mă mir că moralul populaţiei n-a cedat complet, Filby.
— Oamenii nu sunt aşa, aparent. Oamenii le îndură pe toate.
Fireşte că au existat perioade de deznădejde, continuă el. Îmi amintesc
de august 1918, bunăoară… Era un moment în care se părea că Aliaţii
Vestici aveau să-i dea gata pe blestemaţii de germani, după atâta amar
de vreme, şi să pună capăt Războiului, însă apoi a urmat Bătălia
Kaiserului – Kaiserschlacht – marea victorie a lui Ludendorff38, care a
spart liniile franceze şi britanice… După patru ani de război de tranşee, a
constituit o grandioasă izbândă pentru ei. Bineînţeles, bombardarea
Parisului, în care au murit atâţia din comandamentul general francez,
nu ne-a fost de prea mare ajutor…
Căpitanul Bond aprobă din cap.
— Această victorie rapidă în Vest le-a dat posibilitatea germanilor
să-şi îndrepte atenţia către ruşii din Est. Apoi, prin 1925…
— Prin 1925, reluă Filby, afurisiţii de germani şi-au realizat visul
de veacuri. Mitteleuropa39.
 El şi Bond îmi prezentară, pe scurt, situaţia. Mitteleuropa: o piaţă
unică ce mergea de la coasta Atlanticului până dincolo de Urali. Prin
1925, puterea Kaiserului se întindea de la Atlantic până la Marea
Baltică, iar prin Polonia Rusească, până în Crimeea. Franţa ajunsese o
ruină secătuită, spoliată de o mare parte din resursele sale.
Luxemburgul fusese făcut, cu forţa, un stat în federaţia germană. Belgia
şi Olanda fuseseră constrânse să-şi pună porturile la dispoziţia
Germaniei. Zăcămintele Franţei, Belgiei şi României erau exploatate
pentru a alimenta cu carburant expansiunea continuă a Reichului spre
Est, slavii erau împinşi înapoi, iar milioane de ne-ruşi erau „eliberaţi” de
sub dominaţia Moscovei…
Şi aşa mai departe, cu toate amănuntele fără sens.
— Apoi, în 1926, zise Bond, Aliaţii – Marea Britanie cu imperiul ei
şi America – au deschis iarăşi un front în Vest. A fost Invazia Europei:
cea mai mare deplasare de trupe şi de materiale pe apă şi prin aer din
câte s-au văzut vreodată. La început, totul a decurs bine. Populaţia
Franţei şi a Belgiei s-a răsculat, iar germanii au fost alungaţi…
— Dar nu prea departe, rosti Filby. În curând ne-am trezit din nou
ca în 1915, cu cele două armate uriaşe înţepenite în mocirlele Franţei şi
ale Belgiei.
Şi astfel începuse Asediul. Acum, resursele disponibile pentru
purtarea Războiului erau mult mai mari: tot sângele Imperiului Britanic
şi al continentului american, pe de-o parte, şi cel al Mitteleuropei, de
cealaltă, era turnat în haznaua oribilă a acestui Război.
Iar pe urmă. Războiul i-a ajuns şi pe civili, fără cruţare: torpilele
aeriene, atacurile cu gaze…
— Războaiele seminţiilor vor fi mai năprasnice decât acelea ale
regilor”, cită sumbru, Moses. Dar seminţiile, Filby – ce seminţii!
Vocea sa, înăbuşită de mască, îmi era deopotrivă familiară, şi în
acelaşi timp atât de îndepărtată.
— Au existat proteste populare – mai ales către sfârşitul anilor
douăzeci, ţin minte. Însă apoi s-a emis Ordinul 1305, care a scos în afara
legii grevele, închiderea fabricilor şi toate celelalte. Şi cu aceasta s-a pus
capăt! De-atunci… ei bine, pur şi simplu, ne-am împăcat toţi cu situaţia,
am impresia.
Mi-am dat seama că pereţii tunelului se îndepărtaseră de fereastră,
ca şi cum tunelul s-ar fi lărgit. Se părea că intram într-o enormă cameră
subterană.
Bond şi Oldfield îşi desfăcură măştile, cu o expresie de uşurare
deplină; Filby scăpă de curelele sale, iar când bietul lui craniu bătrân
ieşi din temniţa jilavă, am putut să văd nişte semne albe pe bărbia sa,
acolo unde cauciucul măştii se înfipsese în ea
— Aşa-i mai bine, rosti el.
— Acum suntem în siguranţă?
 — Aşa ar trebui. La fel de în siguranţă ca oriunde altundeva! Mi-
am desfăcut masca şi am scos-o; Moses scăpă iute de a lui şi îl ajută pe
Morloc. Când faţa micuţă a lui Nebogipfel ieşi la lumină, Oldfield, Bond
şi Filby se holbară la el făţiş – nu-i puteam învinui – până ce Moses îl
ajută să-şi pună la loc ochelarii şi şapca.
— Unde ne aflăm? L-am întrebat pe, Filby.
— Nu recunoşti locul?
Filby îşi îndreptă mâna către întunericul de dincolo de fereastră.
— Ăă…
— Este Hammersmith, amice. Tocmai am traversat râul.
— Este Poarta Hammersmith, îmi explică Hilary Bond. Am ajuns în
Domul Londrei.
3. Londra la război.
Domul londonez!
Nimic din propria mea vreme nu mă pregătise pentru acest uluitor
edificiu. Închipuiţi-vă: o colosală cupolă din beton şi oţel, cu diametrul
de aproape două mile, întinzându-se peste oraş de la Hammersmith la
Stepney şi de la Islington la Clap-ham… Străzile erau întrerupte
pretutindeni de piloni, proptele şi contraforturi care se înfigeau în solul
argilos al Londrei, dominând şi încorsetând populaţia precum picioarele
unei mulţimi de uriaşi.
Trenul îşi continuă înaintarea, dincolo de Hammersmith şi
Fulham, pătrunzând mai adânc în Dom. Când ochii mi se obişnuim cu
semiobscuritatea, am început să desluşesc felul în care felinarele de pe
străzi schiţau imaginea unei Londre pe care încă o puteam recunoaşte:
„Aici este Kensington High Street, dincolo de grilajul acesta! Iar acela
este parcul Holland?” şi aşa mai departe. Dar, în afară de numele
străzilor şi de reperele familiare, aceasta era o Londră noua, o Londră a
nopţii perpetue, un oraş care nu se putea bucura niciodată de
seninătatea văzduhului de iunie de afară – însă o Londră ce acceptase
toate acestea ca preţ al supravieţuirii, îmi spuse Filby: căci bombele şi
torpilele s-ar fi scurs pe acel Acoperiş sau ar fi explodat fără nici un
pericol, lăsând nevătămată „Marea Cloacă” a lui Cobbett40 de dedesubt.
Pretutindeni, zise Filby, oraşele oamenilor – care odinioară
străluceau de atâta lumină, transformând partea întunecată a lumii
noastre rotitoare într-un giuvaer scânteietor – fuseseră acoperite cu
asemenea carapace deprimante şi tenebroase; acum, oamenii arareori se
mai deplasau între marile domuri-oraşe, preferând să se înghesuie în
Bezna creată de om.
Linia noastră de tren părea să fi fost tăiată pe vechea reţea de
străzi. Drumurile pe care le străbăteam erau foarte aglomerate, însă cu
oamenii care mergeau pe jos ori pe biciclete; n-am văzut trăsuri,
acţionate de cai ori de motoare, aşa cum mă aşteptasem. Existau până şi
ricşe! Un fel de şarete uşoare, trase de cockney41 asudaţi şi costelivi,
care şerpuiau printre obstacolele ridicate de pilonii Domului.
Urmărind mulţimea de la fereastra trenului, care îşi reducea
viteza, am avut senzaţia, în ciuda larmei şi a vânzolelii generale, de
disperare, amărăciune şi deziluzie… Am văzut capete plecate, umeri
gârboviţi, chipuri zbârcite, îngrijorate; exista o anumită înverşunare,
aveam eu impresia, în modul în care oamenii îşi trăiau viaţa; însă, mi se
păru mie – şi nu era defel surprinzător – rămăsese prea puţină bucurie.
M-am mirat că nu se zărea nici un copil, nicăieri. Bond mă informă
că cele mai multe dintre şcoli se aflau acum în subteran, pentru a se
asigura o protecţie sporita împotriva pericolului de bombardament, în
vreme ce părinţii munceau în fabricile de muniţie sau în imensele
aerodromuri care se ridicaseră în jurul Londrei – la Balham, Hackney şi
Wembley. Ei bine, poate că aceasta era o rânduială mai sigură, însă ce
loc posomorât devenise oraşul fără râsetele copiilor ce alergau! Dacă
până şi eu, un burlac convins, eram pregătit să recunosc. Şi oare ce fel
de pregătire pentru viaţă primeau aceste sărmane gâze subpământene?
Iarăşi, am cugetat eu, peregrinările mele mă aduseseră într-o lume
a tenebrelor, fără soare, o lume prielnică pentru un Morloc. Însă cei care
zidiseră acest măreţ edificiu nu erau Morloci: era propria mea rasă, silită
de Război să renege Lumina pe care o dobândea de drept prin naştere.
Mă cuprinse o jale adâncă şi stăruitoare – simţământ ce avea să persiste
o mare parte din şederea mea în 1938.
Din loc în loc, am observat dovezi mai directe ale ororilor
Războiului. Pe Kensington High Street am văzut un cetăţean mergând
de-a lungul străzii – ajutat de o femeie tânără şi zveltă, care îl sprijinea.
Buzele lui erau subţiri şi întinse, iar ochii păreau nişte mărgele în
orbitele zbârcite. Pielea feţei sale era un vălmăşag de semne purpurii şi
albe pe un fond cenuşiu.
Filby trase aer în piept când i l-am arătat.
— Arsuri de luptă, rosti el. Întotdeauna arată la fel… Un războinic
aerian, probabil – un tânăr gladiator, ale cărui fapte de vitejie le aclamăm
cu toţii când Trăncănitoarele strigă despre ele! Totuşi, după aceea, unde
se mai găseşte loc pentru ei? Se uită la mine şi îşi aşeză o mână uscăţivă
pe braţul meu. Nu vreau să par nesimţitor, scumpul meu prieten. Am
rămas încă acelaşi Filby pe care îl cunoşteai. Doar că – Dumnezeule –
aici e nevoie să te oţeleşti!
Cea mai mare parte dintre vechile edificii ale Londrei părea să fi
rămas în picioare, deşi, am văzut eu, unele dintre construcţiile mai înalte
fuseseră retezate pentru a permite ridicarea carapacei de beton. M-am
întrebat dacă Columna lui Nelson42 mai exista! Noile clădiri erau mici,
gheboşate şi sumbre, şi încă se vedeau nişte cicatrice lăsate de primele
zile ale Războiului, înainte de finalizarea Domului: enorme cratere de
bombe, aidoma unor găvane goale, şi coline de moloz pe care nimeni nu
avusese până acum voinţa sau energia de a le îndepărta.
Domul atingea cea mai mare înălţime, de circa două sute de
picioare, exact deasupra Westminsterului. În inima Londrei: apropiindu-
ne de zona mediană a oraşului, am remarcat fasciculele strălucitoare ce
porneau din străzile centrale, iluminând acel Plafon universal. Şi
pretutindeni, ieşind din pavajul Londrei sau din fundaţiile gigantice ale
canalului Tamisei, se vedeau aceiaşi piloni: grosolani. Îngrămădiţi, cu
bazele consolidate şi susţinute cu proptele – zece mii de Atlaşi din beton
meniţi să ţină pe umeri acel acoperiş, piloni care transformaseră Londra
într-un imens templu maur.
M-am întrebat dacă bazinul de cretă şi argilă moale pe care era
situată Londra putea să suporte această greutate colosală! Dacă întreg
ansamblul se cufunda în sol, trăgând în adâncuri, o dată cu el, preţiosul
său conţinut, de milioane de suflete? M-am gândit cu oarece nostalgie la
acea Eră a Clădirilor ce avea să vină, când, din imaginile fugare pe care
le văzusem, îmblânzirea gravitaţiei urma să facă dintr-o structură
precum acest Dom o chestiune trivială…
Totuşi, în pofida nefinisării şi a grabei evidente cu care fusese
ridicat, ca şi a destinaţiei sale dezolante, Domul mă impresiona.
Deoarece era în întregime tăiat din piatră obişnuită şi amplasat pe
terenul lutos al Londrei, fără mult mai multe cunoştinţe tehnologice
decât acelea ale propriului meu secol, acest edificiu sumbru îmi păru
mai remarcabil decât toate minunăţiile pe care le văzusem în anul de
graţie 657208!
Ne-am continuat drumul, însă ne apropiam, evident, de capătul
călătoriei, căci trenul se deplasa doar un pic mai repede decât un om pe
jos. Am remarcat magazine deschise, însă vitrinele lor nu luceau în
lumină: am văzut manechine îmbrăcate în hainele cenuşii ale vremii şi
cumpărători uitându-se prin geamurile cârpite. Nu prea mai rămăsese
loc pentru lux, se părea, în acest Război îndelungat şi crâncen. Trenul se
opri.
— Am ajuns, spuse Bond. Aici este Poarta Canning, o să facem
doar câteva minute pe jos până la Colegiul Imperial.
Soldatul Oldfield împinse portiera vagonului – care se deschise cu
un pocnet distinct, ca şi cum presiunea din interiorul acestui Dom ar fi
fost mai mare – iar peste noi năvăli un potop de zgomote. Am văzut alţi
militari, îmbrăcaţi în mohorâtele uniforme măslinii ale infanteriştilor,
aşteptându-ne pe peron.
Astfel, mi-am apucat masca de gaze luată cu împrumut şi am păşit
în Domul Londrei.
Zarva era uluitoare – aceasta a fost prima mea impresie. Parcă mă
găseam într-o criptă imensă, pe care o împărţeam cu milioane de alte
suflete. O babilonie de glasuri, scârţâitul roţilor de tren şi troncănitul
tramvaielor: toate păreau să huruie sub acest Plafon imens şi întunecat,
şi să se năpustească asupra mea. Era extrem de cald – mai cald decât
fusese în Raglan. Se simţea un amestec încins de mirosuri, nu toate
plăcute: de hrană gătită, de ozon provenit de la cine ştie ce maşinărie, de
abur şi ulei de la tren – iar mai presus de toate, de oameni, izul
milioanelor de oameni ce răsuflau şi asudau în acest gigantic rezervor
închis de aer.
Din loc în loc se puteau observa surse de lumină plasate în
structura Domului însuşi: nu destule pentru a ilumina străzile de
dedesubt, însă suficiente pentru a fi posibil să se distingă silueta
construcţiei. Am văzut nişte forme minuscule acolo, fâlfâind printre
becuri: porumbeii Londrei, îmi zise Filby, care încă supravieţuiesc, deşi
etiolaţi acum de anii de beznă, iar printre aceştia erau răspândite câteva
colonii de lilieci, care ajunseseră să fie detestaţi în unele cartiere.
Într-o parte a Plafonului, spre Nord, se proiecta un spectacol de
lumini. Am auzit din acea direcţie ecoul unei voci amplificate. Filby o
numea „Trăncănitoare” – era un soi de cinematograf public, mi-am
închipuit eu – dar se găsea prea departe ca să se distingă vreun detaliu.
Am remarcat că recenta linie de tren urban fusese suprapusă,
destul de grosolan, pe vechiul terasament al drumului, iar această „gară”
nu era altceva decât o fâşie de ciment aruncată în mijlocul pieţei
Canning. Toate schimbările survenite în această lume nouă trădau
repezeală şi panica.
Soldaţii se grupară în jurul nostru într-o formaţiune romboidală, şi
ne-am îndepărtat de staţie, străbătând Canning Place către Gloucester
Road. Moses avea pumnii încleştaţi. În costumaţia sa de crai, în culori
fistichii, arăta speriat şi vulnerabil, şi am simţit o undă de vinovăţie la
gândul că îl adusesem în această lume crudă a epoleţilor din metal şi a
măştilor de gaze.
Am privit în lungul Grădinilor De Vere spre Kensington Park Hotel,
unde, în vremurile mai fericite, obişnuisem să iau masa; porticurile cu
colonade ale acelei clădiri rămăseseră încă în picioare, dar faţada era
dărăpănată şi multe dintre ferestre fuseseră acoperite cu scânduri, iar
hotelul părea să fi devenit o parte integrantă a noului punct terminus al
căii ferate.
Am virat pe Gloucester Road. Pe-acolo mergeau mulţi oameni, pe
trotuar ori pe şosea, iar sunetul claxoanelor de bicicletă reprezenta un
voios contrapunct la atmosfera generală de decepţie. Micul nostru grup
compact – şi îndeosebi Moses, cu costumaţia sa ţipătoare – atrase multe
priviri lungi, însă nimeni nu se apropie prea mult, nimeni nu vorbi cu
noi. Prin preajmă se afla o puzderie de militari, în uniforme mohorâte,
similare acelora purtate de echipajul Leviathanului, dar cea mai mare
parte a oamenilor avea veşminte care – dacă n-ar fi fost cam banale şi
prost croite – n-ar fi părut nelalocul lor în 1891 Femeile purtau fuste
delicate şi bluze extrem de simple şi lejere, iar singurul aspect care mă
năuci era acela că majoritatea fustelor erau foarte scurte, până la trei-
patru inci de genunchi. Aşadar, existau mai multe glezne şi gambe
feminine expuse la câţiva iarzi depărtare, mi-am zis eu, decât văzusem în
toată viaţa mea! (Acest ultim aspect nu prezenta mare interes pentru
mine, pe fundalul acestei Schimbări atât de însemnate. Iar, aparent, îl
fascină destul de mult pe Moses şi am găsit cam necuviincioasă maniera
în care se holba.)
Toţi trecătorii purtau însă acei bizari epoleţi metalici şi cărau după
ei, chiar şi pe această vreme toridă a verii, plase grele în care îşi duceau
măştile de gaze.
Mi-am dat seama că soldaţii noştri aveau tocurile armelor
deschise, toţi până la unul, şi am înţeles că armele nu erau menite
pentru noi, căci puteam să observ privirile cu care militarii supravegheau
aglomeraţia de oameni din jurul nostru.
Am luat-o către Est, pe Queen's Gate Terrace – o zonă a Londrei
care îmi fusese cunoscută. Era o stradă largă şi elegantă, mărginită de
grupuri de case înalte, şi am putut să remarc că, îndeobşte, locuinţele
nu fuseseră prea afectate de trecerea timpului. Faţadele clădirilor
prezentau încă acele ornamente ce pastişau stilul greco-roman, de care
îmi aduceam eu aminte – coloane sculptate cu modele florale şi alte
asemenea elemente arhitectonice – iar trotuarul era delimitat de aceleaşi
gărduleţe de metal vopsite în negru.
Bond ne opri în faţa uneia dintre aceste case, la jumătatea străzii.
Urcă treptele până la uşa din faţă şi bătu în ea cu mâna înmănuşată; ne
deschise un soldat, în uniformă de luptă.
— Toate clădirile de-aici, ne spuse Bond, au fost rechiziţionate de
Ministerul Aerului, cu ceva vreme în urmă. O să găsiţi tot ce vă trebuie –
doar să-l întrebaţi pe soldat – iar Filby va rămâne cu voi.
Am schimbat nişte priviri cu Moses.
— Şi ce avem de făcut acum? Am întrebat eu.
— Doar să aşteptaţi, zise Căpitanul. Revigoraţi-vă – trageţi un pui
de somn. Numai Dumnezeu ştie ce oră cred trupurile voastre că este! Am
primit ordine de la Ministerul Aerului – sunt foarte interesaţi să te
întâlnească, îmi spuse mie. Un savant de la Minister are să se ocupe de
problema voastră. O să vină să vă vadă mâine de dimineaţă. Bine. Baftă
– poate ne vom întâlni din nou.
Şi cu aceasta, dădu mâna cu mine şi cu Moses, apoi, într-un mod
masculin, îl chemă pe soldatul Oldfield la ea şi porniră din nou către
Mews, ca doi tineri războinici falnici şi viteji – şi la fel de fragili precum
acel amărât cu arsuri de luptă pe care îl văzusem mai devreme, pe
Kensington High Street.
4. Casa din Queen's Gate Terrace.
 Filby ne arătă interiorul casei. Încăperile erau spaţioase, curate şi
luminoase, deşi draperiile erau lăsate. Locuinţa fusese mobilată
confortabil, însă simplu, într-un stil care n-ar fi părut nelalocul lui în
1891; diferenţa esenţială o constituia proliferarea noilor aparate electrice,
în special a unei varietăţi de corpuri de iluminat şi a altor dispozitive,
cum ar fi o plită mare, lăzi frigorifice, ventilatoare şi calorifere.
M-am dus la fereastra sufrageriei şi am dat la o parte draperiile
grele. Fereastra era alcătuită din două geamuri şi etanşeizată pe cant cu
piele şi cauciuc – asemenea izolaţii existau şi la tocurile uşilor – iar
dincolo de ea, în această seară englezească de iunie, se vedea numai
întunecimea Domului, întreruptă de licărul depărtat al fasciculelor de
lumină pe acoperiş. Sub fereastră am descoperit o nişă, ascunsă în
spatele unor lambriuri, care conţinea un set de măşti de gaze.
Totuşi, cu draperiile trase şi luminile strălucitoare, era posibil să
dai uitării, pentru un timp, negura lumii aflată dincolo de aceşti pereţi!
Exista un fumoar garnisit cu ziare şi cărţi; Nebogipfel le cercetă, în
mod evident nesigur de funcţionalitatea lor. Am remarcat un dulap mare,
a cărui parte din faţă avea multiple grătare; Moses îl desfăcu şi descoperi
o privelişte uluitoare, cu lămpi, bobine şi conuri din hârtie înnegrită. Am
aflat că acest dispozitiv se numea fonograf. Avea forma şi mărimea unei
pendule olandeze, iar în partea din faţă, jos, se găseau nişte indicatoare
barometrice electrice, un ceas electric, un calendar şi diferite
memoratoare pentru întâlniri; era capabil să capteze cuvintele vorbite,
chiar şi muzica, ce erau transmise cu mare fidelitate prin intermediul
unei perfecţionări sofisticate a telegrafului fără fir din zilele mele. Moses
şi cu mine ne-am petrecut ceva timp cu acest aparat, încercând
instrumentele de control. Putea fi potrivit pentru a recepţiona undele
radio cu diferite frecvenţe, cu ajutorul unui condensator variabil – acest
montaj ingenios dădea posibilitatea ca frecvenţa rezonantă a circuitelor
de acordare să fie aleasă de ascultător – şi se dovedi că exista un număr
remarcabil de posturi de transmisie: trei sau patru, pe puţin?
Filby îşi prepară un whisky cu apă şi ne urmări cum
experimentam, indulgent.
— Fonograful e un aparat miraculos, spuse el. Ne transformă pe
toţi în acelaşi tip de om – nu credeţi? Chiar dacă sunt, de la primul până
la ultimul, posturi ale M. I., fireşte.
— M. I.?
— Ministerul Informaţiilor.
Apoi, Filby încercă să ne capteze interesul vorbindu-ne despre
dezvoltarea unui nou tip de fonograf, care putea să transporte imagini.
— Era în mare vogă înainte de Război, însă n-a prins niciodată din
cauza distorsiunilor pe care le provoacă Domurile. Dacă ai chef de
imagini, există întotdeauna Trăncănitoarea, la urma urmei. Iarăşi o
chestie a M. I., normal, dar, în caz vă pasionează discursurile
mobilizatoare ale politicienilor şi militarilor, şi predicile încurajatoare
despre Bine şi Măreţie, atunci, acolo trebuie să mergeţi! Dădu whisky-ul
pe gât şi se strâmbă. Dar la ce vă puteţi aştepta? Este război, în definitiv.
În curând, Moses şi cu mine ne-am plictisit de noianul de ştiri
serbede ale fonografului şi de sunetele ce pluteau prin aer, ale unor
orchestre mediocre, aşa că am închis aparatul.
Ni se repartiza fiecăruia câte un dormitor. Existau schimburi de
rufărie de corp pentru toţi – chiar şi pentru Morloc – deşi articolele erau
în mod clar făcute în pripă şi nu ne veneau aşa cum trebuia. Un soldat –
un băiat cu faţa îngustă pe nume Puttick – fusese pus să stea cu noi în
casă; deşi purta uniforma de luptă ori de câte ori îl vedeam, acest Puttick
era destul de bun pe post de valet şi de bucătar. Totuşi, în exteriorul
clădirii se aflau alţi militari, ca şi în curtea de vizavi. Era foarte limpede
că eram apăraţi – sau ţinuţi prizonieri!
În jurul orei şapte, Puttick ne invită în sufragerie să luăm cina.
Nebogipfel nu ni se alătură. Solicită doar nişte apă şi o farfurie cu
legume crude, şi rămase în fumoar, cu ochelarii încă traşi pe figura sa
păroasă, pentru a asculta fonograful şi a studia revistele.
Cina se dovedi a fi simplă, însă apetisantă, cu felul principal
alcătuit dintr-o porţie din ceea ce părea a fi friptură de vită, cu cartofi,
varză şi morcovi. Am luat din bucata de carne; aceasta se destramă cam
uşor, având fibrele scurte şi moi.
— Ce-i asta? L-am întrebat pe Filby.
— Soia.
— Ce?
— Boabe de soia. Sunt cultivate pe tot întinsul ţării, în exteriorul
Domurilor – până şi Terenul Oval de cricket a fost atribuit culturii lor –
căci nu este atât de uşor să se obţină carne, în vremurile noastre. E greu
să convingi oile şi vacile să rămână cu măştile de gaze pe cap, pricepeţi!
El tăie o felie din această vegetală prelucrată şi o introduse în
gură.
— Încearc-o! Este destul de bună. Specialiştii în industria
alimentară din zilele noastre sunt extrem de ingenioşi.
Chestia avea o consistenţă uscată, fărâmicioasă pe limba mea. Iar
gustul mă făcu să mă gândesc la cartonul umed.
— Nu-i chiar aşa de rea, spuse curajos Filby. O să te obişnuieşti.
N-am putut să găsesc un răspuns. Am dat materia aceea pe gât cu
nişte vin – avea savoarea unui Bordeaux decent, cu toate că am evitat să
întreb de provenienţa sa – şi în continuare, masa se desfăşură în tăcere.
Mi-am făcut iute o baie – apa fierbinte curgea de la robinete, la
discreţie – iar apoi, după un rând rapid de coniac şi ţigări, ne-am retras.
Numai Nebogipfel rămase treaz, căci Morlocii nu dorm aşa cum facem
noi şi solicită un top de hârtie şi nişte creioane (a fost nevoie să i se arate
cum să folosească ascuţitoarea şi radiera).
 M-am întins, năduşit, pe acel pat îngust, cu ferestrele camerei
închise etanş şi aerul devenind tot mai înăbuşitor. Dincolo de pereţi,
zgomotele acestei Londre pervertite de război reverberau în cavoul
Domului, iar prin crăpăturile draperiilor puteam să zăresc pâlpâirile
proiectoarelor de ştiri ale Ministerului, în străfundurile nopţii.
L-am auzit pe Nebogipfel umblând de colo până colo prin fumoar;
straniu, cum poate părea, am găsit ceva liniştitor în sunetele paşilor
mărunţi ai Morlocului, în vreme ce lipăiau, şi în scârţâitul neîndemânatic
al creioanelor sale pe hârtie.
În cele din urmă, am adormit.
Pe o măsuţă de lângă patul meu se afla un mic ceas, care îmi
indică faptul că mă trezisem la şapte dimineaţa; deşi, fireşte, afară încă
era mai întuneric decât în cea mai neagră noapte.
M-am smuls din pat, am îmbrăcat acel costum de vară ponosit –
care deja trecuse prin atât de multe aventuri – şi am luat un set nou de
rufărie de corp, o cămaşă şi o cravată. Aerul era jilav, în ciuda orei
matinale; m-am simţit ameţit şi cu membrele greoaie.
Am dat la o parte draperia şi am remarcat că Trăncănitoarea lui
Filby încă licărea pe plafon; am avut impresia că aud nişte frânturi de
muzică energică, ca un marş, menită fără îndoială să-i grăbească pe
muncitorii îndărătnici către o altă zi de trudă în slujba Efortului de
Război.
Am coborât în sufragerie şi am descoperit că eram singur, cu
excepţia lui Puttick, soldatul-servitor, care îmi oferi un mic-dejun
alcătuit din pâine prăjită, cârnaţi (umpluţi cu un substitut pentru carne
pe care nu l-am putut-identifica) şi – o trataţie rară, îmi dădu de înţeles
Puttick – un ou, prăjit moale.
După ce am terminat, m-am îndreptat spre fumoar, continuând să
mestec ultima bucăţică de pâine prăjită. Acolo i-am găsit pe Moses şi pe
Nebogipfel, aplecaţi deasupra cărţilor şi vrafurilor de coli de pe biroul cel
mare, a cărui suprafaţă era înţesată de ceşti cu ceai rece.
— Filby n-a dat nici un semn de viaţă? Am întrebat eu.
— Deocamdată nu, îmi zise Moses.
Alter ego-ul meu mai tânăr purta un halat; era nebărbierit şi avea
părul răvăşit.
M-am aşezat la birou.
— Ce naiba, Moses, arăţi de parcă n-ai fi dormit!
El rânji şi îşi trecu o mână prin claia de păr de pe fruntea sa lată.
— Aşa-i, n-am dormit. N-am putut să stau locului – cred că am
trecut prin prea multe, înţelegi, şi capul îmi vuieşte… Ştiam că
Nebogipfel rămăsese treaz, aşa că am coborât aici. Mă privi cu nişte ochi
cu cearcăne roşii şi negre. Am avut o noapte fascinantă – fascinantă!
Nebogipfel m-a iniţiat în misterele Mecanicii Cuantice.
— Ce mistere?
 — Într-adevăr, spuse Nebogipfel. Iar Moses, la rândul său, m-a
învăţat cum să citesc în engleză.
— Şi este un elev care prinde al naibii de iute, rosti Moses. A avut
nevoie doar de un alfabet şi de o expunere concisă a principiilor fonetice,
şi şi-a dat drumul.
Am frunzărit prin grămada de pe pupitru. Erau câteva coli de
hârtie acoperite cu nişte simboluri bizare, criptice: scrierea lui
Nebogipfel, am presupus. Când am ridicat o foaie, am văzut cât de
neîndemânatic folosise creioanele; în câteva locuri, hârtia fusese de-a
dreptul sfâşiată. Ei bine, bietul de el nu mai avuse niciodată de a face cu
instrumente atât de primitive precum condeiele ori creioanele; m-am
întrebat cum m-aş fi descurcat eu cu mânuirea uneltelor de cremene ale
străbunilor mei, care erau mai puţin îndepărtaţi în timp de mine decât
era Nebogipfel de anul 1938!
— Mă miră faptul că nu ai ascultat fonograful, i-am spus lui
Moses. Chiar nu te interesează detaliile acestei lumi în care ne găsim?
— Cele mai multe dintre programe sunt ori muzică, ori ficţiune,
replică Moses, iar acestea din urmă aparţin genului moralizator şi
înălţător, care n-a fost niciodată pe gustul meu – după cum tu ştii bine –
şi m-am simţit de-a dreptul copleşit de noianul de banalităţi prezentate
drept ştiri. Am nevoie să mă documentez în privinţa marilor Probleme ale
Zilei – Unde ne aflăm? Cum am ajuns aici? Încotro ne îndreptăm?
— Dar sunt sufocat cu tot soiul de aberaţii despre întârzierile
trenurilor, alimentele raţionalizate şi amănuntele obscure ale
campaniilor militare îndepărtate, al căror context general se consideră
deja cunoscut.
L-am bătut pe umăr.
— La ce te aşteptai? Uite ce-i, noi ne cufundăm în Istorie ca nişte
turişti temporali. De regulă, oamenii sunt obsedaţi de suprafaţa
lucrurilor – şi pe bună dreptate! Cât de des ai găsit ziarele din propriul
tău an gemând de analize profunde asupra Cauzelor Istoriei? În ce
măsură era propria ta conversaţie dedicată explicaţiilor privitoare la
caracteristicile universale ale vieţii în 1873?
— Îmi însuşesc critica ta, rosti el. Arătă un slab interes pentru
dialog; părea că nu doreşte să-şi irosească prea mult atenţia pentru
lumea din jurul său. În schimb, spuse: Ascultă! Trebuie să-ţi povestesc o
parte din ceea ce mi-a relatat prietenul tău Morloc despre această nouă
teorie.
Ochii îi deveniră mai sclipitori, iar vocea mai limpede, şi am înţeles
că acesta era un subiect mult mai atrăgător pentru el – constituia o
modalitate de evadare, am socotit eu, din complexitatea stării noastre
neplăcute în misterele pure ale ştiinţei.
Am decis să-l tratez cu ironie; avea timp suficient să dea piept cu
situaţia lui în zilele următoare.
 — Bănuiesc că are ceva legătură cu condiţia noastră actuală…
— Într-adevăr are, afirmă Nebogipfel. Îşi trecu degetele
butucănoase pe la tâmplă, cu un gest vădit, şi foarte uman, de
îngrijorare. Mecanica Cuantică reprezintă scheletul pe care trebuie să
elaborez explicaţiile referitoare la Multiplicitatea Istoriilor pe care le
trăim.
— E un progres teoretic remarcabil, se entuziasmă Moses. De-a
dreptul neprevăzut în vremea mea – chiar de neimaginat! E uluitor cum
ordinea lucrurilor poate fi răsturnată cu o asemenea viteză!
Am pus jos bucata de hârtie a lui Nebogipfel.
— Spune-mi! Am zis eu.
5. Interpretarea Lumilor Multiple.
Nebogipfel dădu să vorbească, însă Moses ridică mâna.
— Nu, lasă-mă pe mine. Vreau să văd dacă am priceput corect.
Uite, tu îţi închipui că lumea este alcătuită, în mare, din atomi, aşa-i? Nu
cunoşti structura acestor entităţi, căci sunt de departe mult prea mici
pentru a putea fi văzute, dar cam asta sunt ele: o puzderie de Particule
minuscule şi dure care se ciocnesc aidoma bilelor de biliard.
La auzul acestei simplificări excesive, m-am încruntat.
— Cred că ar trebui să ţii seama cu cine discuţi.
— Of, lasă-mă să procedez aşa cum vreau eu, amice! Acum, fii
atent la mine, întrucât trebuie să-ţi spun că această viziune este greşită,
sub toate aspectele.
M-am încruntat din nou.
— Cum aşa?
— Pentru început, poţi să-ţi scoţi din minte Particula ta – căci nu
există un asemenea animal. Se pare că – în ciuda încrederii lui Newton –
nimeni nu este în stare să spună, cu exactitate, unde se găseşte o
Particulă ori încotro se îndreaptă.
— Însă dacă ar exista microscoape suficient de precise, în mod
cert, pentru a studia o Particulă cu orice grad de acurateţe se doreşte…
— Mută-ţi gândul de la asta! Ordonă el. Există o limitare
fundamentală a măsurării – numită Principiul de Incertitudine, am
impresia – care stabileşte un fel de palier inferior pentru asemenea
exerciţii. Trebuie să dai uitării orice definire în ceea ce priveşte lumea,
înţelegi. Trebuie să gândeşti în termeni de Probabilitate – şansa de a găsi
un obiect fizic într-un loc de genul ăsta-şi-ăsta, cu viteza de atât-şi-atât –
etc. Există un fel de nebulozitate a lucrurilor, care…
— Dar ascultă, am spus eu fără menajamente, să presupunem că
efectuez un experiment simplu. O să măsor, la un moment dat, poziţia
unei Particule cu un microscop, a cărui precizie o pot stabili eu. N-ai să
negi plauzibilitatea unui asemenea experiment, sper. Ei bine, atunci am
determinarea mea! Unde e incertitudinea?
 — Ideea este că, interveni Nebogipfel, există o şansă măsurabilă,
dacă ai avea posibilitatea să te întorci în timp şi să repeţi experimentul –
aceea de a găsi particula în alt loc, poate foarte departe de prima
poziţie…
Cei doi continuară o vreme cu argumentele pe linia aceasta.
— Ajunge, am spus eu. Accept această teorie, de dragul discuţiei.
Dar care este relevanţa pentru noi?
— Există, sau va exista, o nouă filosofie a Mecanicii Cuantice,
denumită „Interpretarea Lumilor Multiple”, zise Nebogipfel (iar sunetul
vocii sale lichide şi bizare rostind o asemenea frază izbitoare îmi trimise
fiori pe şira spinării). Mai trebuie să treacă încă zece sau douăzeci de ani
până să fie publicate articolele cruciale – îmi aduc aminte de numele lui
Everett43…
— Vine cam aşa, spuse Moses. Să presupunem că ai o Particulă
care nu se poate afla decât în două locuri – aici ori acolo, vom spune – cu
o anumită probabilitate asociată fiecărei poziţii. În regulă? Acum te uiţi
la microscop şi o găseşti aici…
— Conform teoriei Lumilor Multiple, rosti Nebogipfel, Istoria s-a
dedublat în momentul în care ai efectuat un asemenea experiment. În
cealaltă Istorie, există un alt tu – care a descoperit obiectul acolo, iar nu
aici.
— Având întreaga substanţialitate şi consistenţă a acesteia, zise
Moses. Există un alt tu – există un număr infinit de „tu” care se
înmulţeşte precum iepurii în fiecare moment.
— Ce gând înspăimântător, am spus eu. Aveam impresia că doi
sunt mai mult decât suficienţi. Însă ascultă, Nebogipfel, am putea să
determinăm dacă am fi dedublaţi în acest fel?
— Nu, răspunse el, deoarece toate operaţiile de măsurare, în
oricare dintre Istorii, ar surveni abia după dedublare. Ar fi cu neputinţă
să se determine consecinţele dedublării înseşi.
— Ar fi posibil să detectăm dacă celelalte Istorii există? Sau să pot
călători acolo, pentru a mă întâlni cu altul din mănunchiul ăsta de alter
ego-uri gemene pe care susţii că le am?
— Nu, zise Nebogipfel. Absolut imposibil. Numai dacă… Da?
— Numai dacă unele dintre premisele Mecanicii Cuantice se
dovedesc a fi false.
— Acum înţelegi, rosti Moses, de ce aceste idei ne-ar putea ajuta
să dăm de capăt paradoxurilor pe care le-am scos la lumină. Dacă, într-
adevăr, poate exista mai mult decât o Istorie…
— Atunci, violările cauzalităţii sunt foarte uşor de explicat, zise
Nebogipfel. Uite, să presupunem că te-ai întors în timp cu un pistol şi-l
împuşti pe Moses fără multe discuţii. (Auzind acestea, Moses se albi un
pic, însă Nebogipfel continuă.) Avem, aşadar, clasicul Paradox al
Cauzalităţii în termenii săi cei mai simpli. Dacă Moses este mort, atunci
el nu va putea să continue construirea Maşinii Timpului şi să devină
persoana ta – iar astfel nu va putea călători înapoi prin timp pentru a
comite crima. Dacă însă crima nu are loc, Moses trăieşte şi construieşte
maşina, călătoreşte în trecut şi îşi ucide alter ego-ul mai tânăr. Iar apoi
nu poate să construiască maşina, crima nu se poate comite şi…
— Suficient, am spus eu. Cred că înţeleg.
— Este o defecţiune patologică a cauzalităţii, afirmă Nebogipfel – o
buclă fără final. Însă dacă teoria Lumilor Multiple este corectă, atunci nu
există nici un paradox. Istoria se dedublează: într-o versiune, Moses
trăieşte, în cealaltă, moare. Tu, în calitate de Explorator al Timpului, pur
şi simplu ai sărit dintr-o Istorie în cealaltă.
— Pricep, am spus eu cu uimire. Şi, în mod cert, tu şi cu mine am
fost martori la acest fenomen al Lumilor Multiple – deja am urmărit cum
s-a desfăşurat nu numai o singură versiune a Istoriei…
Toate acestea mă făcură să mă simt extrem de încrezător – căci,
pentru întâia oară, am văzut că era posibil să existe o scânteie de logică
în vijelia de Istorii contradictorii care se abătuse asupra mea de la cea
de-a doua lansare în timp! Nevoia de a găsi o anumită structură teoretică
ce putea să explice lucrurile era la fel de însemnată pentru mine, ca şi
descoperirea unei bucăţi de pământ solid pentru un om care se îneacă;
totuşi, încă nu eram în stare să îmi închipui ce aplicaţie practică ar
putea să decurgă din toate acestea.
Şi – îmi trecu mie prin cap – dacă Nebogipfel avea dreptate, poate
că, la urma urmei, nu eu eram responsabil de întreaga distrugere a
Istoriei Weenei. Poate că, într-un anume sens, făcea Istorie încă exista!
Gândindu-mă la aceasta, am simţit cum o mică parte din vinovăţia şi
durerea mea dispare.
Acum, uşa fumoarului se deschise cu un zăngănit, şi Filby dădu
buzna înăuntru. Încă nu se făcuse nouă dimineaţa; Filby era nespălat şi
nebărbierit, într-un halat uzat, care i se lipea de trup.
— Aveţi un musafir, îmi spuse el. Acel savant de la Ministerul
Aerului despre care a pomenit Bond…
Mi-am împins scaunul în spate şi m-am sculat în picioare.
Nebogipfel se întoarse la studiile sale, iar Moses ridică privirea spre mine,
cu părul încă vâlvoi. L-am privit cu oarece îngrijorare; începeam să-mi
dau seama că suportase această strămutare prin timp destul de greu.
— Uite ce este, i-am spus eu, se pare că trebuie să mă duc la
muncă. De ce nu vii cu mine? Aş aprecia sclipirile tale intelectuale.
El zâmbi fără umor.
— Sclipirile mele sunt sclipirile tale, rosti Moses. Nu ai nevoie de
mine.
— Însă mi-ar face plăcere compania ta… În definitiv, s-ar putea ca
acesta să fie viitorul tău. Nu crezi că o să-ţi fie mai bine dacă te-ai agita
un pic?
 În ochii săi adânci am avut senzaţia că pot să desluşesc acel dor
de casă care pe mine mă apăsa atât de puternic.
— Nu astăzi. E timp… poate mâine, zise Moses, dând din cap
înspre mine. Ai grijă!
În acel moment, nu mă mai puteam gândi la ce să mai spun.
L-am lăsat pe Filby să mă conducă în hol. Bărbatul ce mă aştepta
în faţa uşii deschise era înalt şi mătăhălos, cu o claie de păr aspru şi
încărunţit. Un soldat stătea în stradă, în spatele lui.
Când individul cel înalt mă observă, făcu un pas înainte cu o sfială
de puştan, nepotrivită la un asemenea om impozant. Mi se adresă pe
nume şi îmi strânse mâna cu tărie. Avea palme puternice, destul de
muncite, şi mi-am dat seama că era un specialist în experimente practice
– poate un bărbat pe calapodul meu!
— Sunt atât de încântat să vă întâlnesc! Spuse el. Lucrez într-un
proiect la DRTemp – adică Direcţia pentru Războiul prin Transfer
Temporal, din Ministerul Aerului.
Avea un nas drept, trăsături delicate, iar privirea sa metalică, din
spatele ochelarilor cu ramă subţire, părea sinceră. Era, în mod clar, civil,
căci, lăsând la o parte epoleţii omniprezenţi şi geanta pentru masca de
gaze, purta un costum simplu, destul de neîngrijit, cu o cravată în dungi
şi o cămaşă gălbuie pe dedesubt. La rever ţinea un ecuson numerotat.
Avea probabil, vreo cincizeci de ani.
— Mă bucur, am rostit eu. Deşi mă tem că chipul dumitale nu îmi
este cunoscut…
— Şi de ce ar trebui să fie? Aveam numai opt ani când VTT-ul
prototip pe care l-aţi elaborat a plecat în viitor… Îmi cer scuze – asta
înseamnă Vehicul pentru Transfer Temporal! E posibil să ţineţi pasul cu
toate aceste acronime ale noastre – ori poate nu! Eu unul nu izbutesc
niciodată, şi se zvoneşte că până şi Lordul Beaverbrook44 are probleme
când e vorba să-şi aducă aminte de toate direcţiile din subordinea
ministerului său.
Nu sunt faimos – nici pe departe atât de celebru ca
dumneavoastră! Până acum o bucată de vreme, n-am îndeplinit altă
funcţie mai însemnată decât aceea de ajutor de proiectant-şef la
Compania Vickers-Armstrong, în buncărul Weybridge. Când sugestiile
mele în privinţa Războiului Temporal au început să fie luate în seamă,
am fost numit adjunct la cartierele generale ale DRTemp, aici la Colegiul
Imperial. Ascultaţi, zise el cu seriozitate, sunt realmente fericit că vă
aflaţi în acest loc – mare noroc am avut că aţi ajuns aici. Am impresia că
noi – dumneavoastră şi cu mine – am putea pune bazele unui parteneriat
care să schimbe Istoria, care să încheie acest Război blestemat odată
pentru totdeauna!
N-am putut să-mi stăpânesc un fior, căci deja mă săturasem de
schimbatul Istoriei. Iar discuţia asta despre Războiul Temporal – gândul
la maşina mea, care deja pricinuise atâtea pagube, trimisă să semene
prăpăd în mod deliberat – mă umplu de o groază adâncă şi nu eram
sigur cum să continui.
— Acum, unde să discutăm? Întrebă el. V-ar conveni să ne
retragem în camera mea de la Imperial? Am nişte hârtii care…
— Mai târziu. Ascultă – poate ţi se va părea bizar – dar eu sunt
încă nou-sosit aici şi aş aprecia dacă aş vedea ceva mai mult din lumea
dumitale. Este posibil?
Bărbatul cel înalt se lumină la faţă.
— Fireşte! Putem să vorbim pe drum.
Aruncă o privire peste umăr către militar, care dădu din cap în
semn de încuviinţare.
— Mulţumesc, am spus eu, domnule…
— De fapt, sunt Doctor Wallis, rosti el. Barnes Wallis45.
6. Hyde Park.
Colegiul Imperial, după cum se dovedi, era situat în South
Kensington – la câteva minute de mers pe jos de Queen's Gate Terrace.
Instituţia fusese înfiinţată cu puţin după vremea mea, în 1907, din trei
colegii componente principale, care îmi erau cunoscute: Colegiul Regal de
Chimie, Şcoala Regală de Mine şi Colegiul Tehnico-Administrativ. Se
întâmplase ca, în zilele tinereţii mele, să predau puţin la Şcoala Normală
de Ştiinţe, care fusese şi ea încorporată în Imperial; iar acum, intrând în
South Kensington, mi-am adus aminte de felul în care îmi petrecusem
cea mai mare parte a timpului în Londra, cu multe escapade de plăcere
la stabilimente precum Empire46, din Leicester Square. În orice caz,
ajunsesem să cunosc bine zona – însă peste ce prefaceri am dat acum!
Am luat-o pe jos înspre Colegiu pe Queen's Gate Terrace, apoi am
cotit pe Kensington Gore, la marginea de sud a lui Hyde Park. Eram
escortaţi de vreo şase soldaţi – foarte discret, căci ne înconjurau de la o
distanţă respectabilă – dar m-am gândit la dimensiunile forţei care se
putea abate asupra noastră, dacă ceva mergea anapoda. Nu trecu mult
până ce arşiţa jilavă să înceapă să-mi sleiască puterile – era ca şi cum
m-aş fi aflat într-o clădire imensă, încinsă – aşa că mi-am dat jos haina
şi mi-am lărgit nodul cravatei. La sfatul lui Wallis, mi-am agăţat epoleţii
cei grei de cămaşă şi mi-am reataşat geanta cu masca de gaze la cureaua
pantalonilor.
Străzile erau mult schimbate şi mă frapă faptul că nu toate
transformările survenite din zilele mele până acum fuseseră în rău.
Interzicerea cailor insalubri, a fumului de la focurile casnice şi a
vaporilor de la vehiculele cu motor – toate acestea în vederea păstrării
calităţii aerului sub Dom – conferiseră locului o anume prospeţime. Pe
arterele principale, carosabilul fusese acoperit cu un material nou, mai
elastic şi cu un aspect sticlos, şi era menţinut curat de echipele de
lucrători care împingeau nişte cărucioare dotate cu perii şi aspersoare.
Străzile erau înţesate de biciclete, ricşe şi tramvaie electrice, călăuzite de
fire ce şuierau şi scoteau scântei albastre în semiobscuritate, însă
existau şi noi căi pietonale, numite pasarele, care mergeau de-a lungul
faţadelor caselor, la înălţimea primului etaj – iar în unele locuri, la etajul
al doilea ori chiar al treilea. O serie de punţi, uşoare şi graţioase, treceau
pe deasupra drumurilor pentru a uni aceste pasarele la intervale
apropiate, dând Londrei – chiar şi în această întunecime stigiană – o
anumită înfăţişare italiană.
Mai târziu, Moses văzu ceva mai mult din viaţa oraşului decât
mine şi îmi vorbi despre magazinele aglomerate din West End – în pofida
privaţiunilor Războiului – şi de noile teatre din jurul Pieţei Leicester, cu
frontispicii din porţelan întărit şi licărind de reflecţii şi reclame
luminoase. Însă piesele jucate erau plicticoase, educative sau adaptări,
se plânse Moses, două dintre teatre fiind desemnate să pună în scenă
doar un ciclu perpetuu din operele lui Shakespeare.
Eu şi Wallis am trecut pe lângă Royal Albert Hall47, o clădire pe
care întotdeauna o socotisem drept o monstruozitate – o cutie de pălării
vopsită în roz! În obscuritatea Domului, edificiul era scos în evidenţă de
un şir de fascicule luminoase puternice (generate de proiectoarele Aldis,
spuse Wallis), care făceau ca această namilă memorabilă să pară chiar şi
mai grotească, stând acolo gheboşată şi strălucind potolită. Apoi am
intrat în parc prin Poarta Alexandra, ne-am întors până la Albert
Memorial şi am pornit pe Lancaster Walk către Nord. În faţa noastră se
puteau vedea pâlpâirile razelor Trăncănitoarei pe Plafon şi se putea auzi
vuietul îndepărtat al vocilor amplificate.
Wallis continuă să sporovăiască în vreme ce mergeam, pe post de
ghid. Constituia o companie destul de agreabilă şi am început să-mi dau
seama că era, într-adevăr, genul de bărbat pe care – într-o Istorie diferită
– poate l-aş fi numit prieten.
Îmi aminteam de Hyde Park ca de un loc civilizat: plăcut şi liniştit,
cu aleile sale largi şi pâlcurile de copaci. Unele dintre elementele pe care
le ştiam rămăseseră încă acolo – am recunoscut cupola din cupru verzui
a Chioşcului Fanfarei, de unde se auzea un cor de mineri din Ţara
Galilor intonând la unison imnuri furtunoase – Dar această variantă a
parcului era un sălaş al umbrelor, întrerupte de insulele de lumină din
jurul felinarelor. Iarba dispăruse – veştejindu-se, fără nici un dubiu, de
îndată ce soarele fusese blocat – iar o mare parte a pământului gol era
acoperită cu plăci de cherestea. L-am întrebat pe Wallis de ce nu se
turnase ciment, pur şi simplu; el îmi dădu de înţeles că londonezilor le
plăcea să creadă că o să vină o zi în care Domul urât de deasupra
oraşului lor să poată fi demolat fără pericol, iar frumuseţea pe care
căminul lor o cunoscuse odinioară să fie readusă la viaţă – cu parcuri şi
toate celelalte.
 O parte a parcului, în apropiere de Chioşcul Fanfarei, fusese luată
în stăpânire de un soi de orăşel de cocioabe, alcătuit din sute de corturi.
Îngrămădite în jurul unor clădiri grosolane din beton, care se dovediră a
fi băi şi bucătării comune. Adulţii, copiii şi câinii umblau de colo până
colo pe pământul uscat şi bătucit dintre corturi, purtându-şi crucea prin
nesfârşitele procese monotone ale vieţii.
— Biata Londră a absorbit o mulţime de refugiaţi în anii din urmă,
explică Wallis. Densitatea populaţiei este mult mai mare decât înainte…
şi totuşi există ceva de muncă pentru fiecare dintre ei. Într-adevăr, se
chinuiesc în acele corturi, dar alt loc unde să-i ţinem nu avem.
Acum am traversat aleea Lancaster şi ne-am apropiat de Bazinul
Rotund, din inima parcului. Cândva, acesta fusese un punct atractiv şi
neaglomerat, ce oferea o vedere frumoasă asupra Palatului Kensington.
Bazinul încă se afla acolo, dar era împrejmuit cu grilaje; Wallis îmi spuse
că servea drept rezervor, pentru a face faţă nevoilor populaţiei ce sporise
mult. Iar din palat nu mai rămăsese decât o ruină, evident bombardată
şi lăsată în paragină.
Ne-am oprit la o tarabă şi am servit o limonada cam caldă.
Mulţimile de oameni se învârteau prin parc, unii dintre ei pe biciclete.
Într-un colţ, se juca o partidă de fotbal, cu măştile de gaze îngrămădite
pe post de bare. Am auzit chiar şi câteva râsete răzleţe. Wallis îmi povesti
că oamenii încă se mai adunau la Colţul Oratorilor, pentru a asculta
Armata Salvării48, Societatea Laică Naţională, Asociaţia Mărturiei
Catolice. Liga împotriva Coloanei a Cincea (care ducea o campanie
împotriva spionilor, trădătorilor şi a tuturor acelora care ar putea furniza
avantaje inamicului) şi aşa mai departe.
Acesta a fost cel mai fericit moment în care i-am văzut pe oamenii
din aceste vremuri tenebroase; dacă nu se ţinea cont de epoleţii
omniprezenţi şi de măşti – precum şi de uscăciunea solului şi de acel
Plafon îngrozitor, care se ridica ameninţător deasupra tuturor capetelor –
aceasta ar fi putut să fie o mulţime dintr-o zi de Sărbătoare Bancară49,
din orice epocă, şi am fost din nou uimit de flexibilitatea spiritului uman.
7. Trăncănitoarea.
La nord de Bazinul Rotund fuseseră aranjate nişte rânduri de
şezlonguri din pânză, pentru aceia care doreau să vizioneze ştirile ce
erau proiectate pe Plafonul de deasupra. Cea mai mare parte a
şezlongurilor erau ocupate; Wallis plăti unui funcţionar – monedele erau
însemne din metal obişnuit, mult mai mici decât acelea din vremurile
mele – şi ne-am aşezat pe două locuri, cu capetele lăsate pe spate.
Tăcuţii noştri însoţitori militari se plasară în jur, cu ochii aţintiţi
pe noi şi pe mulţime.
Nişte degete prăfoase de lumină se întindeau de la proiectoarele
Aldis, amplasate (îmi spuse Wallis) în Portland Place, împrăştiind tonuri
albe şi cenuşii pe Plafon. Muzica şi vocile amplificate cădeau asupra
gloatei pasive. În acea zonă, Plafonul fusese vopsit în alb, aşa că
imaginile cinematografice erau foarte clare. Prima secvenţă prezentă un
bărbat deşirat, cu un aspect cam neglijent, dând mâna cu altul, apoi
postându-se lângă ceea ce părea a fi o stivă de cărămizi; vocile nu erau
perfect sincronizate cu mişcarea gurii, însă muzica era vibrantă, iar
efectul general uşor de înţeles.
Wallis se aplecă peste mine.
— Avem noroc! Este un reportaj despre Colegiul Imperial. Acela
este Kurt Gödel – un tânăr om de ştiinţă din Austria, pe care am izbutit
să-l recuperăm de curând din Reich. Aparent a vrut să fugă, deoarece
avea o teorie aiurită conform căreia Kaiserul murise şi fusese înlocuit de
un impostor… Un ins cam ciudat, între noi doi fie vorba, însă o minte
strălucită!
— Gödel? Am simţit o licărire de interes. Individul din spatele
Incompletitudinii Matematicii şi a tuturor celorlalte?
— Păi, da. Se uită la mine curios. Cum de ştiaţi despre asta? S-a
descoperit după vremea dumneavoastră. Ei bine, rosti apoi, nu pentru
realizările sale în filosofia matematicii îl dorim. L-am pus în legătură cu
Einstein de la Princeton – am evitat să-l întreb cine era acest Einstein –
şi va demara o direcţie de cercetare pe care o urmărea în Reich. Va
reprezenta o altă modalitate prin care să călătorim în timp, sperăm noi.
A fost o lovitură pe cinste – îmi închipui că băieţii Kaiserului sunt
înfuriaţi unii pe ceilalţi…
— Dar structura de cărămizi de lângă el? Ce este aceea?
— Oh, un experiment. Aruncă o privire în jur cu atenţie. N-ar
trebui să spun mai multe – Trăncănitoarea o arată doar pentru câteva
clipe. Este vorba de fisiune atomică… Pot să vă explic mai târziu, dacă vă
interesează. Gödel este deosebit de nerăbdător, se pare, să facă
experimentele cu ea. De fapt, am impresia că deja am început câteva
teste pentru el.
Acum ne era prezentată imaginea unui detaşament de bărbaţi care
arătau destul de în vârstă, îmbrăcaţi în uniforme de luptă prost croite şi
rânjind spre cameră. Cadrul se centră pe unul dintre ei, un individ
slăbănog şi cu privirea arzătoare.
— Este Garda Civilă… bărbaţi şi-femei care au depăşit vârsta de
mobilizare, dar care, cu toate acestea, fac un pic de pregătire militară, în
caz că va surveni vreodată Invazia Angliei. Acela este Orwell – George
Orwell50. Un scriitoraş – bănuiesc că nu îl cunoaşteţi.
Ştirile păreau să se fi terminat pentru moment, iar deasupra
capetelor noastre prinse viaţă un nou tip de spectacol. Se dovedi a fi un
desen animat – un fel de schiţe în mişcare, pe un fond muzical
antrenant. Prezenta un personaj numit Dan-cel-Disperat, am impresia,
care trăia într-un Texas făcut de mântuială. După ce mâncă o enormă
plăcintă cu carne de vită, Dan încercă să îşi tricoteze un pulover din
cabluri, folosind stâlpii de telegraf pe post de andrele. Din neatenţie, făcu
un laţ, iar când îl aruncă în mare, acesta se scufundă. Dan scoase afară
laţul – şi descoperi că pescuise nici mai mult nici mai puţin decât trei
Leviathani submarini germani. Un domn de la Marină, observând
această ispravă, îi oferi lui Dan o răsplată de cincizeci de lire… şi aşa mai
departe.
Îmi închipuisem că o asemenea formă de divertisment era adecvată
numai pentru copii, însă am observat că şi adulţii râdeau destul de bine
dispuşi. Am socotit că toate acestea reprezentau o propagandă cam
grosieră şi lipsită de imaginaţie şi am decis că porecla populară de
„Trăncănitoare” se potrivea binişor spectacolului cinematografic.
După acest film ne-au fost oferite alte fragmente de ştiri. Am văzut
un oraş arzând – ar fi putut să fie Glasgow ori Liverpool – cu o strălucire
ce cuprindea cerul nopţii şi vâlvătăi gigantice. Apoi am urmărit imagini
ale copiilor, care erau evacuaţi dintr-un dom prăbuşit în Midlands. Mie
îmi păreau nişte copii de oraş tipici, rânjind înspre cameră, cu ghetele
prea mari şi pielea murdară – nişte făpturi urgisite, de-a dreptul
neajutorate în torentul acestui Război.
Acum, am ajuns la o secţiune a spectacolului intitulată, potrivit
unui generic. „Post-scriptum”. Mai întâi se prezentă portretul Regelui;
acesta era – fapt deconcertant pentru mine – un individ sfrijit, numit
Egbert, despre care am aflat că era o rudă îndepărtată a acelei bătrâne
Regine de care îmi aduceam eu aminte. Acest Egbert rămăsese unul
dintre puţinii membri ai familiei regale care supravieţuiseră îndrăzneţelor
raiduri germane din perioada de început a Războiului. Între timp, un
actor cu glasul plin ne citi un poem:
Totul fi-va bine şi/Toată făptura firii bine va fi/Când limbile văpăii
vor fi zăgăzuite/într-un noian încununat de foc/Iar flacăra şi roza fi-vor
una…
Şi aşa mai departe! Din ceea ce am putut să-mi dau eu seama,
lucrarea prezenta efectele acestui Război ca pe un soi de Purgatoriu,
care, în cele din urmă, avea să primenească sufletul Umanităţii. Cândva,
poate că aş fi fost de acord cu această idee.
Am reflectat eu, însă după perioada pe care o petrecusem în
Interiorul Sferei, cred că ajunsesem să privesc Războiul nici mai mult
nici mai puţin decât ca pe o excrescenţă neagră, o slăbiciune a spiritului
uman, iar orice justificare a sa fiind exact asta – o justificare, născocită
ulterior.
Am tras concluzia că Wallis nu dădea prea mulţi bani pe asemenea
chestii.
— Eliot51, ridică el din umeri, ca şi cum asta ai fi explicat totul.
Acum am văzut imaginea unui bărbat: o persoană bătrână şi destul de
roasă de griji, cu fălci proeminente, o mustaţă neîngrijită, ochi obosiţi,
urechi urâte şi o atitudine aprigă şi dezamăgită. Stătea cu o pipă în
mână, lângă un şemineu – se observa limpede că pipa nu era aprinsă – şi
începu să declame cu un glas bolnăvicios un soi de comentariu asupra
evenimentelor zilei. Am avut senzaţia că acest om îmi părea cunoscut,
însă la început n-am ştiut de unde să-l iau. Nu era impresionat prea
mult de strădaniile Reichului, se părea…
— Acea maşinărie enormă a lor nu poate să plăsmuiască nici
măcar o fărâmă din poezia acţiunii ce deosebeşte Războiul de Măcel. Este
numai o maşinărie – şi prin urmare nu are suflet.
Ne îndemnă pe toţi la eforturi şi mai susţinute. Bătu moneda pe
miturile plaiului englezesc – „colinele verzi şi rotunde, ce se pierd în
albastrul înnourat al bolţii” – şi ne ceru să ne imaginăm acest peisaj
sfâşiat al Angliei „pentru a scoate la iveală acel vechi front din Flandra,
tranşeele şi craterele de bombe, oraşele în ruină, pământul răscolit şi
chipurile copiilor ucişi” – toate acestea din urmă pronunţate cu un fel de
patos apocaliptic, am avut eu impresia.
Înţelegând dintr-o dată, mi-am amintit de el. Era bunul meu
prieten. Scriitorul, atins de toamna bătrâneţii!
— Păi, ăsta nu e domnul…? Am întrebat eu, rostindu-i numele.
— Ba da, răspunse Wallis. L-aţi cunoscut? Bănuiesc că e posibil…
Fireşte că da! Căci el a scris acea relatare popularizată a călătoriilor
dumneavoastră în timp. A fost serializată în The New Review, dacă mai
ţin bine minte, iar apoi publicată în volum. Pentru mine a reprezentat un
punct de cotitură, ştiţi, când am dat peste ea… Sărmanul de el de-abia
se mai ţine acum, fireşte – nu cred că a fost vreodată prea sănătos – iar
operele sale literare nu mai sunt ce-au fost, după părerea mea.
— Nu?
— Prea multă dăscăleală şi acţiune insuficientă – cunoaşteţi genul!
Totuşi, lucrările sale de istorie şi ştiinţă popularizată au avut parte de o
primire bună. Este prieten apropiat cu Churchill – cu prim-lordul
Amiralităţii, adică – şi am bănuiala că amicul dumitale a avut un rol
deosebit în influenţarea gândirii oficiale asupra formei lucrurilor ce au să
vină, după ce Războiul o să ia sfârşit. Ştiţi, când vom ajunge „Pe Culmile
Viitorului”, zise Wallis, citând din altă prelegere a fostului meu prieten.
Acum lucrează la o Declaraţie a Drepturilor Omului, sau cam aşa ceva,
la care va trebui să aderăm cu toţii după Război – cunoaşteţi soiul acesta
de treburi idealiste. Însă nu este un orator atât de convingător. La
această categorie, Priestley52 este preferatul meu.
Am ascultat peroraţiile Scriitorului încă vreo câteva minute, în
ceea ce mă privea, eram bucuros că vechiul meu amic supravieţuise în
confruntarea cu vicisitudinile acestei istorii cumplite, şi chiar îşi găsise
un rost însemnat – însă eram întristat peste măsură văzând ce făcuse
timpul din acel tânăr cutezător pe care îl cunoscusem odinioară! Ca şi
atunci când îl întâlnisem pe Filby, m-am simţit cuprins de milă faţă de
masele anonime din jurul meu, înglobate în timpul vâscos şi sortite unei
inexorabile decăderi. Şi totuşi era o ironie oribilă, mi-am spus, faptul că
cineva cu o asemenea credinţă puternică în perfectibilitatea omului îşi
trăise cea mai mare parte a vieţii dominat de cel mai îngrozitor Război
din Istorie.
— Haide, rosti energic Wallis. Să mai facem câţiva paşi. Oricum,
spectacolele astea se repetă destul de des…
Wallis îmi povesti mai multe despre trecutul său. În buncărul
Weybridge, ca angajat la Compania Vickers-Armstrong, devenise
proiectantul unor dispozitive aeronautice de oarece renume – era
cunoscut ca un „conţopist meseriaş”, cum spunea el.
Pe măsură ce Războiul îşi urmase cursul. Wallis îşi îndreptase
inteligenţa lui vădit fertilă către planurile care ar fi putut să-i accelereze
sfârşitul. Se gândise, bunăoară, prin ce modalitate să fie distruse sursele
de energie ale inamicului – rezervoare, baraje, zăcăminte şi altele – cu
ajutorul unor explozibile ce aveau să fie lansate din stratosfera de nişte
Maşini Zburătoare – „Bombardierele-Coloşi”. În acel moment se apucase
să studieze variaţia vitezei vântului cu înălţimea, vizibilitatea obiectelor
de la altitudini mari, efectul undelor telurice asupra puţurilor de mină şi
aşa mai departe.
— Dumneavoastră puteţi să vă daţi seama de avantajele pe care le
oferă asemenea aparate, nu? E nevoie doar de tipul potrivii de
imaginaţie. Cu zece tone de explozibil se poate devia cursul Rinului.
— Şi care a fost reacţia la aceste propuneri? El oftă.
— Resursele sunt întotdeauna limitate în vreme de război – chiar şi
pentru planurile prioritare – iar pentru aventuri nedovedite ca această…
„Cai verzi pe pereţi”, i-au zis ei. „Aiureli de cea mai nebunească speţă”,
iar printre militari au existat o groază de discuţii despre „inventatori” ca
mine care „îşi bat joc” de vieţile „băieţilor lor”. (Am putut să observ că
suferea din pricina acestei amintiri.) Dumneavoastră ştiţi că aceia ca noi
trebuie să se aştepte la o primire sceptică… dar, totuşi!
Însă Wallis perseverase în cercetările sale şi în cele din urmă
obţinuse permisiunea de a-şi construi „Bombardierul-Colos”.
— Se numeşte Victory, zise el. Cu o încărcătură de bombe de
douăzeci de mii de livre şi operând la o altitudine patruzeci de mii de
picioare, poate zbura cu peste trei sute de mile pe oră şi are o rază de
acţiune de patru mii de mile. Este o privelişte magnifică la decolare – cu
şase motoare Hercules încinse, dihania are nevoie de mai puţin de două
treimi de milă pentru a se avânta în aer, iar bombele Earthquake pe care
le poate lansa deja au început să semene prăpăd, adânc în inima
Reichului!
Ochii săi profunzi şi frumoşi luceau în spatele ochelarilor prăfuiţi.
Wallis se ocupase cu îmbunătăţirea aeronavelor Victory câţiva ani
buni. Apoi, soarta lui se schimbase radical, căci dăduse peste relatarea
popularizată a călătoriilor mele în timp şi înţelesese numaidecât
posibilitatea de a adapta maşina mea pentru Război.
Da data aceasta, ideile sale beneficiaseră de o audiere adecvată –
acţiunile îi erau bine cotate şi nu era nevoie de prea multă imaginaţie
pentru a percepe potenţialul militar nelimitat al unei Maşini a Timpului –
iar Direcţia pentru Războiul prin Transfer Temporal fusese creată, cu
Wallis în postul de coordonator civil al cercetării. Prima acţiune a
DRTemp a fost să pună sechestru pe vechea mea locuinţă, care rămăsese
abandonată în Richmond după plecarea mea în timp, şi să scoată la
lumină rămăşiţele experimentelor mele.
— Însă ce doriţi de la mine? Deja deţineţi o Maşină a Timpului –
Leviathanul care m-a adus aici.
El şi duse mâinile la spate, cu o figură serioasă.
— Raglan. Fireşte – însă aţi văzut cu propriii ochi, fiara în ceea ce
priveşte capacităţile de deplasare temporală, a fost construită numai din
resturile descoperite în ruinele laboratorului dumneavoastră. Fragmente
de cuarţ şi alamă, saturate cu Plattnerită – imposibil de echilibrat ori
calibrat – şi de aceea Raglan este o namilă şleampătă, care de-abia se
poate depărta la jumătate de secol de prezent. Am îndrăznit să riscăm
Leviathanul numai pentru a încerca să ne asigurăm că nu există vreo
interferenţă anacronică a inamicilor noştri cu realizarea maşinii
dumneavoastră originale. Însă acum – din întâmplare – v-a adus la noi!
Fireşte, deja putem face mai multe: am recuperat Plattnerita de la vechea
maşină a dumneavoastră şi am adăpostit carcasa la Muzeul Imperial al
Războiului. Aţi dori s-o vedeţi? Va reprezenta un exponat de preţ.
Gândul la un asemenea sfârşit al caleştii mele credincioase mă
duru, şi am fost tulburat de distrugerea singurei mele modalităţi de a
pleca din 1938! Am scuturat ţeapăn din cap.
— Am dori să produceţi, continuă Wallis, o cantitate mai mare din
substanţa căreia i-aţi spus Plattnerită – tone întregi. Arătaţi-ne cum să
facem!
Aşadar, Wallis credea că eu fabricasem Plattnerita? Am păstrat
acest gând doar pentru mine.
— Dorim să luăm tehnologia pe care aţi aplicat-o la Maşina
Timpului, continuă el, şi să o extindem – să o folosim în scopuri dincolo,
poate, de cele mai extraordinare vise ale dumneavoastră… Cu un VTT ar
fi posibil să bombardăm Istoria şi să-i schimbăm cursul – exact ca în
planul meu de a modifica curgerea Rinului. De ce nu? Dacă se poate
imagina, ar trebui să se poată pune în practică. Constituie cea mai mare
provocare tehnică pe care sunteţi în stare să v-o închipuiţi – şi este pe
de-a întregul în slujba Efortului de Război.
— Bombardarea Istoriei?
— Gândiţi-vă, am putea să ne întoarcem în timp şi să intervenim
în faza incipientă a Războiului. Sau să-l asasinăm pe Bismarck, de ce
nu? Ce poantă bună ar fi asta – şi astfel am stăvili unificarea Germaniei
de la bun început! Vă daţi seama, domnule? O Maşină a Timpului
reprezintă o armă împotriva căreia nu exista posibilitate de apărare. Cine
dezvoltă primul o tehnologie de Transfer Temporal fiabilă va fi Stăpânul
Lumii – şi acest Stăpân trebuie să fie Britania!
Ochii îi prinseră să strălucească, iar eu am început să găsesc
entuziasmul său debordant faţă de toată această distrugere şi putere
cam supărător.
8. Culmile Viitorului.
Am ajuns pe Lancaster Walk şi ne-am pornit agale pe drumul de
întoarcere spre marginea sudică a parcului. Încă eram flancaţi discret de
militarii noştri.
— Spune-mi mai multe despre ce se va întâmpla după ce Britania
şi aliaţii săi vor câştiga acest Război al Timpului, am zis eu. Spune-mi
mai multe despre „Culmile Viitorului”.
El îşi frecă nasul şi păru să ezite.
— Domnule, eu nu sunt politician. Nu pot…
— Nu, nu. Relatează-mi propria dumitale viziune.
— Foarte bine, rosti el, privind în sus, către Dom. Pentru început,
acest Război a înlăturat o puzderie dintre iluziile noastre deşarte, ştiţi.
— Chiar aşa?
Am avut impresia că era un preambul de rău augur şi, în curând,
temerile mele se dovediră întemeiate!
— Eroarea Democraţiei, bunăoară. Vedeţi, acum a devenit limpede
că nu este bine să întrebi poporul ce îşi doreşte. Mai întâi, trebuie să te
gândeşti ce s-ar cădea să-şi dorească pentru ca societatea să fie
menţinută. Iar apoi, trebuie să le spui oamenilor ce să-şi dorească şi să
vezi dacă au priceput.
Ştiu că poate părea bizar pentru o persoană din secolul
dumneavoastră, rosti el, însă aceasta este gândirea contemporană – şi
am auzit că faimosul dumneavoastră prieten a exprimat vederi similare,
la fonograf, pe vremuri, iar el e din aceeaşi perioadă, nu?
Eu cunosc puţină Istorie. Însă am impresia că statul modern pe
care îl clădim noi în Britania şi America – forma de guvernământ pe care
intenţionăm să o transmitem în tot restul lumii – se aseamănă în multe
privinţe cu republicile Antichităţii, Cartagina, Atena şi Roma, care erau
esenţialmente aristocratice. Încă avem membri al Parlamentului, însă
aceştia nu mai sunt desemnaţi printr-o metodă atât de primitivă cum
este sufragiul popular.
Iar chestia aia veche cu opoziţia… Ei bine, am scăpat complet de
ea Uite cum vine treaba: oamenii ca mine sau ca dumneavoastră ştiu că,
în cele mai multe probleme, nu pot să existe două opinii respectabile şi
contradictorii., Avem o singură cale bună şi nenumărate căi greşite de a
făptui lucrurile. Un guvern încearcă să aplice calea cea bună, altminteri
ar fi criminal. Asta-i totul! De cele mai multe ori, opoziţia de pe vremuri
era pusă doar pe stricat pentru avansare. Şi sabotajul trebuie să
înceteze.
Iar unele dintre persoanele mai tinere merg mult mai departe, în
viziunile lor cu privire la viitor. Familia, bunăoară, se destramă – aşa zic
ei. A constituit celula socială obişnuită, dacă doriţi, pe parcursul
întregului nostru trecut agricol. Însă acum, în lumea noastră modernă,
familia îşi pierde trăsăturile distincte şi se dizolvă în sistemele de relaţii
mai cuprinzătoare. Activitatea casnică a tuturor persoanelor tinere,
inclusiv a femeilor, se diminuează serios.
Auzind aceasta, m-am gândit la Căpitanul Hilary Bond.
— Dar cu ce va fi înlocuită familia?
— Ei bine, detaliile încă nu-s clare, însă cei tineri vorbesc despre o
renuclearizare a societăţii în jurul unor poli diferiţi: profesori, scriitori,
oratori, care ne vor conduce pe o nouă cale de gândire – şi ne vor scăpa
de acest vechi tribalism – într-o orânduire mai bună.
— Culmi”, într-adevăr.
Eu unul mă îndoiam că o mare parte – sau poate chiar vreo fărâmă
– din această filosofie îşi avea izvorul în Wallis! Pur şi simplu, el se
comporta precum o oglindă a timpurilor sale, modelat de flecarii lideri de
opinie din Guvern şi din celelalte părţi.
— Dar dumneata ce simţi în legătură cu toate acestea?
— Eu? El râse, persiflându-se. Oh, eu sunt prea bătrân ca să mă
schimb şi – vocea îi era inegală – mi-ar displăcea să-mi pierd fiicele…
Însă, pe de altă parte, n-aş dori să le văd crescând într-o lume precum –
gesticula cu mâna spre Dom, spre parcul mort şi spre militari – precum
aceasta! Iar dacă asta înseamnă transformarea inimii omului, atunci aşa
să fie. Acum, întrebă Wallis, puteţi înţelege de ce avem nevoie de
cooperarea dumneavoastră? Cu o astfel de armă ca un VTT – o Maşină a
Timpului – edificarea acestui stat modern devine, nu uşoară, însă mai
realizabilă. Iar dacă dăm greş…
— Da?
Wallis se opri din mers; acum ne apropiam de zidul sudic al
parcului, şi prin preajmă erau puţine persoane.
— Avem zvonuri, rosti el pe un ton scăzut, că germanii îşi
construiesc propria Maşină a Timpului. Şi dacă termină primii – dacă
Reichul aduce în stare de funcţionare nişte capacităţi de Război prin
Transfer Temporal…
— Da?
El prezentă, pentru informarea mea, o descriere succintă, însă
înfiorătoare, în mod cert insuflată de anii de propagandă, a Războiului
temporal ce urma să vină. Crâncenii ofiţeri de comandă ai bătrânului
Kaiser aveau să urzească cum să-i proiecteze în nobila noastră Istorie pe
flăcăii lor demenţi, seminarcotizaţi – pe Războinicii Timpului. Wallis îi
descrise pe aceşti luptători de parcă ar fi fost bombe ambulante; aveau
să dea năvală în sute din străvechile noastre bătălii ca şi cum ar fi fost
nişte păpuşi aducătoare de moarte.
— Ar distruge Anglia – ar sugruma-o din faşă. Iar acestui lucru
trebuie să-i punem noi capăt, mi se adresă. Pricepeţi asta, nu? Pricepeţi?
I-am privit expresia adâncă şi convinsă, absolut incapabil să
răspund.
Wallis mă aduse înapoi la casa din Queen's Gate Terrace.
— Nu vreau să vă forţez mâna în a lua decizia de a lucra cu mine,
bătrâne domn – ştiu cât de complicate trebuie să fie toate astea pentru
dumneavoastră. La urma urmei, nu este războiul dumneavoastră – însă
timpul ne presează. Şi totuşi, oare ce mai înseamnă „timpul” în
asemenea circumstanţe? Ei?
Mi-am reîntâlnit tovarăşii în fumoar. Am acceptat un whisky cu
apă de la Filby şi m-am tolănit într-un fotoliu.
— E cumplit de înăbuşitor afară, am spus eu. Seamănă mai mult
cu Burma, ticălosul acela de Dom! Nu-i ciudat? Afară-i întuneric, cu
toate că este doar vremea prânzului.
Moses îşi ridică în treacăt privirea dintr-un volum pe care îl citea.
— Experienţa ţine de intensitate, iar nu de durată”, cită el. Rânjind
înspre mine. N-ar fi un epitaf perfect pentru un Explorator al Timpului?
Intensitatea – asta contează!
— Cine este autorul?
— Thomas Hardy53. Aproximativ contemporan cu tine, nu?
— Nu l-am citit.
Moses studie prefaţa.
— Ei bine, e mort acum… în 1928. Închise cartea. Ce-ai aflat de la
Wallis?
Le-am făcut un rezumat al conversaţiilor mele.
— Am fost bucuros să scap de el, am încheiat eu. Ce amestecătură
de propagandă şi politică nedospită, ca să nu mai pomenesc de talmeş-
balmeşul desăvârşit în ceea ce priveşte cauzalitatea şi aşa mai departe.
Vorbele lui Wallis îmi adânciseră acel sentiment de depresie care
mă măcina de la sosirea mea aici, în 1938. Am impresia că există un
conflict fundamental în sufletul omului. Este purtat de forţele propriei
sale firi – eu, mai presus decât oricare altă persoană, asistasem la
acţiunea neîndurătoare a curenţilor evolutivi ce pulsează în Umanitate,
care îşi au obârşia chiar în mările primordiale – şi totuşi, iată-i pe aceşti
ageri tineri britanici şi americani, căliţi de Război, hotărâţi să planifice,
să controleze, să lupte împotriva naturii şi să se instaleze, ei însuşi şi
semenii lor, într-un fel de stază, într-o Utopie îngheţată!
Dacă aş fi fost cetăţean al acestui nou Stat Modern pe care
intenţionau să-l clădească, ştiam prea bine că aş fi devenit repede unul
dintre spiritele răzvrătite care s-ar fi zvârcolit în pumnul său binevoitor,
dar nemilos.
Însă, chiar în clipa în care meditam la acestea, m-am întrebat, în
străfundurile inimii mele, în ce măsură n-aş fi căzut în canoanele de
gândire ale lui Wallis – în privinţa acestui Stat Modem, cu controlul şi
planurile sale – înainte ca explorarea timpului să-mi deschidă ochii
asupra limitărilor Umanităţii.
— Apropo, Nebogipfel, am spus eu. Am dat peste un vechi prieten
de-al nostru, Kurt Gödel…
Iar Morlocul rosti un cuvânt bizar, gângurit, în propria sa limbă; se
răsuci cu scaunul lui şi se ridică în picioare cu o mişcare rapidă şi
fluidă, ce îl făcu sa pară mai mult animal decât om. Filby se albi la faţă
şi am observat cum degetele lui Moses se strânseră pe cartea pe care o
ţinea în mână
— Gödel – este aici?
— Este în Dom, într-adevăr. De fapt, se găseşte la nici un sfert de
milă de locul acesta – în Colegiul Imperial.
Am descris reportajul Trăncănitoarei în care îl văzusem.
— O pilă de fisiune. Asta este! Şuieră Nebogipfel. Acum înţeleg. El
reprezintă cheia – Gödel este cheia tuturor lucrurilor. Probabil că el a
fost, cu intuiţiile sale asupra universurilor în rotaţie…
— Nu pricep despre ce vorbeşti.
— Ascultă, vrei să scapi din această istorie abominabilă? Dintr-o
mie de motive diferite, voiam – fireşte că voiam – să fug de acest conflict
oribil, să încerc să ajung acasă, să pun capăt călătoriei în timp înainte de
începerea acestei nebunii a Războiului Timpului!
— Dar pentru asta trebuie să găsim o Maşină a Timpului.
— Da Aşadar, trebuie să ne duci la Gödel. Trebuie! Acum
desluşesc adevărul.
— Care adevăr?
— Barnes Wallis s-a înşelat asupra germanilor. Maşina Timpului
germană este mai mult decât o ameninţare. Deja a fost construită!
Acum eram cu toţii în picioare şi vorbeam de-a valma.
— Ce?
— Ce spui?
— Cum…
— Deja, zise Morlocul, ne găsim într-o fundătură a Istoriei care a
fost produsă de germani.
— Cum de ştii asta? Am dorit eu să aflu.
— Adu-ţi aminte că am studiat epoca voastră în propria mea
Istorie, răspunse el. Iar în Istoria mea nu a existat un război european
precum acesta, care deja s-a întins pe mai multe decenii. În Istoria mea,
a existat, într-adevăr, un război în 1914 – însă a luat sfârşit în 1918, cu
victoria Aliaţilor asupra germanilor. Un nou război a izbucnit în 1939,
dar sub o nouă formă de guvernământ, în Germania şi…
Mă simţeam ciudat – năuc – şi am bâjbâit, în spatele meu, după
un scaun, pe care m-am aşezat. Filby părea îngrozit.
— Arză-i-ar focul de nemţi – v-am zis eu! V-am zis că o să ne facă
necazuri!
— Mă întreb, spuse Moses, dacă acea Bătălie Finală pe care a
descris-o Filby – die Kaiserschlacht – n-a fost cumva modificată în
favoarea germanilor. Este posibil să se fi obţinut asta prin asasinarea
vreunui comandant aliat…
— Bombardarea Parisului, rosti Filby, tulburat şi dus pe gânduri.
Oare asta să fi fost?
Mi-am adus aminte de descrierile cumplite ale lui Wallis, de
militarii germani ca nişte roboţi, prăbuşindu-se în Istoria britanică.
— Ce avem de făcut? Trebuie să punem capăt acestui cumplit
Război al Timpului!
— Du-ne la Gödel, zise Morlocul.
— Dar de ce?
— Deoarece numai Gödel putea să producă Plattnerita germanilor!
9. Colegiul Imperial.
După prânz, Wallis veni iarăşi după mine. Începu de îndată să mă
îmboldească să hotărăsc dacă aveam să-mi dau concursul la proiectul
lui cu privire la Războiul Timpului.
Am solicitat să fiu dus la Colegiul Imperial, pentru a-i face o vizită
acestui Kurt Gödel. La început, Wallis şovăi:
— Gödel este o persoană dificilă – nu sunt sigur că aveţi ceva de
câştigat din această întâlnire – iar măsurile de securitate sunt extrem de
complicate…
Eu însă am rămas ferm pe poziţii, iar în curând Wallis cedă.
— Daţi-mi o jumătate de oră, rosti el, şi am să fac aranjamentele
necesare.
Structura Colegiului Imperial părea aproape neatinsă de curgerea
anilor sau de reorganizarea colegiilor componente de care îmi aduceam
eu aminte. Am remarcat Queen's Tower, monumentul central din piatră
albă străjuit de lei şi împrejmuit de nişte construcţii din cărămidă roşie
destul de neîngrijite, care adăposteau acest centru educativ funcţional.
Însă am observat că unele dintre clădirile din preajmă fuseseră
rechiziţionate pentru nevoile de război sporite ale Colegiului, mai exact.
Muzeul Ştiinţei fusese cedat Direcţiei pentru Războiul prin Transfer
Temporal a lui Wallis, şi existau câteva edificii mai recente în campus –
în cea mai mare parte gheboşate, simple şi evident ridicate în grabă, şi
fără a se ţine prea mult seama de decoraţiunile arhitectonice. Toate
aceste clădiri erau legate printr-un labirint nou de culoare acoperite, care
străbăteau campusul precum nişte imense galerii de viermi.
 Wallis aruncă o privire la ceasul său.
— Mai trebuie să aşteptăm un pic până ce Gödel va putea să ne
primească, spuse el. Pe aici – am obţinut permisiunea să vă arătăm şi
altceva. Rânji cu o atitudine copilăroasă şi entuziastă. Mândria şi
bucuria noastră!
Mă conduse în labirintul de galerii de viermi. În interior, acestea se
vădiră a fi căptuşite cu beton neprelucrat şi luminate la intervale mari de
nişte becuri electrice izolate. Îmi aduc aminte cum lumina inegală
descria contururilor umerilor stingheri ai lui Wallis şi silueta sa
stângace; în vreme ce mă călăuzea tot mai în adâncurile acestui labirint.
Am trecut de câteva porţi, şi la fiecare dintre ele, lui Wallis îi fu controlat
ecusonul, i se cerură diferite acte, i se verificară amprentele digitale, i se
compară chipul cu cel din fotografii şi aşa mai departe. Şi eu a trebuit să
fiu comparat cu cel din fotografii, iar amândurora ni se făcură percheziţii
corporale, de două ori.
Am schimbat de câteva ori direcţia drumului nostru, dar eu am
luat seama cu atenţie la elementele înconjurătoare şi mi-am alcătuit în
minte o hartă a diferitelor anexe ale Colegiului.
— Colegiul a fost extins mult, rosti Wallis. Mi-e teamă că am
pierdut Colegiul Regal de Muzică şi Colegiul de Arte, până şi Muzeul de
Istorie Naturală – blestemat război, nu? Şi puteţi observa că a trebuit să
eliberăm mult teren pentru acest nou proiect. Există încă destule
amenajări ştiinţifice împrăştiate în teritoriu, printre care fabricile
Artileriei Regale de la Chorley şi Woolwich, facilităţile Vickers-Armstrong
de la Newcastle, Barrow. Weybridge, Burhill şi Crawford, Întreprinderile
Aviaţiei Regale de la Farnborough, Stabilimentele Experimentale pentru
Armament şi Aeronautică de la Boscombe Down… şi altele. Cele mai
multe dintre ele au fost relocate în buncăre şi domuri. Cu toate acestea,
Imperialul – după ce a fost îmbunătăţit – a devenit centrul de frunte al
Britaniei în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică în domeniul
tehnologiilor militare.
După alte controale de securitate, am pătruns într-un soi de
hangar, puternic luminat, în care se simţea un miros sănătos de
vaselină, cauciuc şi metal ars. Pe podeaua de ciment murdară se găseau
nişte vehicule cu motor, în diferite stadii de dezasamblare; câţiva bărbaţi
îmbrăcaţi în salopete umblau printre ele, unii dintre ei fluierând. Am
simţit cum moralul îmi creşte, scăpând un pic de opresiunea obişnuită,
provocată de Dom. Am observat adesea că nimic nu izbuteşte să tulbure
prea tare un om care are posibilitatea de a lucra cu propriile sale mâini.
— Acesta, anunţă Wallis, este Compartimentul de Dezvoltare a
VTT-urilor.
— VTT-uri? Aha, îmi aduc aminte! Vehiculele de Transfer
Temporal.
 În hangar, aceşti muncitori bine dispuşi trudeau de zor la
construirea Maşinilor Timpului – şi pe scară industrială, se părea!
Wallis mă conduse la unul dintre vehicule, care părea aproape
finalizat. Acest Cronomobil, după cum l-am botezat în gând, avea cam
cinci picioare înălţime şi o formă de paralelipiped; cabina părea suficient
de încăpătoare pentru a transporta patru-cinci oameni, şi era fixată pe
trei perechi de roţi, în jurul cărora erau plasate şenile. Din loc în loc, pe
carcasă erau montate faruri, belciuge şi alte accesorii. În fiecare colţ al
caroseriei era prins cu buloane câte un tub de câţiva inci; aceste tuburi
erau în mod evident goale pe dinăuntru, deoarece aveau capace
înşurubabile. Totul era nevopsit, iar luciul oţelului cenuşiu reflecta
lumina
— Diferă un pic de proiectul dumitale iniţial, nu? Rosti Wallis. De
fapt, este adaptat dintr-un vehicul militar standard – transportorul
universal – şi poate funcţiona şi ca automobil, fireşte. Priviţi aici: acest
motor Ford cu opt cilindri în V acţionează şenilele prin intermediul
acestor foi dinţate – vedeţi? Iar direcţia se schimbă prin deplasarea
acestui boghiu din faţă – mimă el – în felul ăsta. Ori, dacă trebuie să
faceţi un viraj mai strâns, se poate încerca prin blocarea şenilelor. Toată
hardughia este dotată cu o armură serioasă…
M-am apucat de bărbie. Mă întrebam cât de mult aş fi văzut din
lumile pe care le vizitasem, dacă m-aş fi uitat la ele înspăimântat, din
interiorul unui asemenea Cronomobil blindat!
— Plattnerita este esenţială, fireşte, continuă Wallis, însă nu
credem că e necesar să saturăm componentele maşinii cu această
substanţă, cum aţi făcut dumneavoastră. În schimb, ar trebui să fie
suficient să umplem aceste tuburi cu materie primă Deşurubă un capac
de la una dintre unităţile situate pe colţuri pentru a-mi arăta. Vedeţi?
Apoi, maşina poate fi condusă prin timp din cabină, dacă condus este
cuvântul potrivit.
— Şi aţi încercat-o?
Îşi trecu degetele prin păr, răvăşindu-i vârfurile.
— Bineînţeles că nu! Nu avem Plattnerită, rosti el, după care mă
bătu pe umăr. Iar aici interveniţi dumneavoastră.
Wallis mă conduse în altă zonă a complexului. După alte controale
de siguranţă, am pătruns într-o încăpere lungă şi îngustă, ce aducea cu
un coridor. Încăperea aceasta avea un perete făcut în întregime din
sticlă, iar dincolo de geam am putut să privesc într-o cameră mai mare,
de dimensiunea unui teren de tenis. În încăperea noastră mai mică se
aflau şase-şapte cercetători care şedeau la birouri; fiecare purta clasicul
halat alb şi murdar cu care părea că se născuse fiecare experimentator,
şi cu toţii erau aplecaţi asupra unor cadrane şi comutatoare. Când am
intrat, cercetătorii se uitară la mine – trei dintre ei erau femei – şi am fost
şocat de feţele lor trase; pe ele se citea un soi de epuizare nervoasă, în
ciuda tinereţii aparente. Un soi de instrument scoase încontinuu un
păcănit slab, tot timpul cât ne-am aflat acolo; era sunetul „contoarelor de
radiaţie”, îmi spuse Wallis.
Camera mai mare de dincolo de fereastră era o simplă cutie de
beton, cu pereţii nevopsiţi. Era complet goală, cu excepţia unui monolit
din cărămizi, cu înălţimea de zece picioare şi latura de şase, care stătea,
pătrat şi tăcut, în centrul încăperii. Cărămizile erau de două feluri, unele
de un cenuşiu-închis, iar altele de un cenuşiu-deschis, alternând într-un
model regulat. Acest monolit era ridicat de la nivelul podelei pe un strat
de dale mai înguste, iar firele ce porneau de la el se terminau în nişte
orificii din pereţii încăperii.
Wallis privi atent prin geam.
— E remarcabil, nu-i aşa, faptul că ceva atât de urât, atât de
simplu, are implicaţii atât de profunde. Ar trebui să fim în afara
pericolului aici – sticla este impregnată cu plumb – şi în plus. În prezent,
reacţia este sub parametrii de funcţionare normală.
Am recunoscut grămada din reportajul Trăncănitorii.
— Aceasta este maşina voastră de fisiune?
— E cel de-al doilea Reactor cu Grafit din lume, spuse Wallis. Este
în mare măsură o copie a celui dintâi, pe care l-a realizat Fermi, la
Universitatea din Chicago. El zâmbi. Înţeleg că el l-a ridicat pe un teren
de squash. Este o istorie remarcabilă.
— Da, am rostit, cuprins de iritare. Însă ce reacţionează cu ce?
— Ah, spuse Wallis, apoi îşi dădu jos ochelarii şi îşi şterse lentilele
cu capătul cravatei. Voi încerca să-ţi explic…
E inutil să mai pomenesc, dar a avut nevoie de ceva timp pentru
aceasta, şi eu am izbutit să extrag esenţa explicaţiilor pentru a pricepe.
Deja ştiam de la Nebogipfel că în interiorul atomului există o
substructură şi că Thomson avea să facă primul pas în înţelegerea ei.
Acum am aflat că această substructură poate fi modificată. Acest lucru
este posibil să se realizeze prin ciocnirea unui nucleu atomic cu altul,
sau spontan, prin spargerea unui atom masiv, iar această dezintegrare
poartă numele de „fisiune atomică”.
Şi de vreme ce substructura determină natura atomului, rezultatul
unor asemenea schimbări nu reprezintă nimic altceva, bineînţeles, decât
transmutarea unui element în altul – străvechiul vis al alchimiştilor!
— Acum, spuse Wallis, nu vei fi surprins că afli că la fiecare
dezintegrare atomică este eliberată o cantitate de energie – căci atomii
caută întotdeauna un nivel energetic mai scăzut, mai stabil. Mă înţelegi?
— Fireşte.
— Aşadar, în grămada asta avem şase tone de carolinum. Cincizeci
de tone de oxid de uraniu şi patru sute de tone de blocuri de grafit… şi
se produce un şuvoi de energie invizibilă, chiar în clipa în care noi ne
uităm la ea.
 — Carolinum? N-am auzit niciodată de substanţa asta
— Este un element nou, artificial, produs prin bombardare. Are
perioada de înjumătăţire de şaptesprezece zile – adică îşi pierde în acest
interval jumătate din cantitatea de energie stocată.
M-am uitat din nou la acea grămadă de cărămizi greu de definit;
părea atât de banală, atât de neatrăgătoare! Şi totuşi, mi-am zis eu, dacă
ceea ce spunea Wallis despre energia nucleului atomic era adevărat…
— Care sunt aplicaţiile pentru această energie? El îşi puse din nou
ochelarii pe nas.
— Întrezărim trei domenii mari. Primul: o rezervă energetică dintr-
o sursă compactă; cu o asemenea pilă la bord, am putea realiza
Leviathani submarini care să petreacă luni în şir sub apă, fără nevoie de
realimentare, sau am putea construi bombardiere de mare altitudine,
care să dea ocol Pământului de zeci de ori înainte de a fi nevoie să
aterizeze… şi aşa mai departe.
Cel de-al doilea: folosim pila pentru a iradia materiale. Este posibil
să utilizăm produşii secundari ai fisiunii uraniului pentru a transmuta
alte elemente – de fapt, un număr de probe sunt testate chiar în
momentul de faţă pentru profesorul Gödel, pentru a sprijini un
experiment obscur al său. Nu le puteţi vedea, fireşte – recipientele cu
mostre se găsesc chiar în interiorul pilei…
— Iar cea de-a treia aplicaţie?
— Ah, zise el, iar în ochi îi apăru din nou acea privire îndepărtată,
calculată.
— Deja o văd, am rostit sumbru. Energia atomică ar constitui o
bombă pe cinste.
— Bineînţeles, avem de soluţionat nişte probleme practice serioase,
rosti el. Producerea de izotopi corespunzători în cantităţi
îndestulătoare… sincronizarea exploziilor preliminare… Însă, aşa este! Se
pare că se poate realiza o bombă suficient de puternică pentru a nimici
un oraş – cu tot cu Dom – o bombă destul de mică pentru a încăpea într-
o valiză.
10. Profesorul Gödel.
Am mai străbătut alte culoare înguste de beton, ieşind, în cele din
urmă, în principala clădire de birouri a Colegiului. Am ajuns pe un
coridor cu un covor de pluş gros şi cu portretele bărbaţilor eminenţi ai
trecutului atârnate pe pereţi – cunoaşteţi acest gen de interior: un
Mausoleu închinat Savanţilor Morţi! Acolo se găseau militari, însă
prezenţa lor era discretă.
Acesta era locul în care Kurt Gödel fusese răsplătit cu un birou.
Cu tuşe rapide şi eficiente, Wallis îmi creiona viaţa lui Gödel. S-a
născut în Austria şi a obţinut licenţa în matematică la Viena. Influenţat
de cleveteala gânditorilor Pozitivismului Logic54 pe care i-a găsit acolo
(eu nu avusem niciodată prea mult timp pentru a filosofa), interesul lui
Gödel a alunecat către logică şi fundamentele matematicii.
În 1931 – pe când avea numai douăzeci şi cinci de ani – Gödel
publicase năucitoarea sa teză asupra eternei Incompletitudini a
Matematicii.
Mai târziu, a manifestat interes pentru recent apărutele studii ale
fizicienilor asupra spaţiului şi timpului, şi a produs nişte eseuri
speculative asupra posibilităţii călătoriei în timp. (Pesemne, acestea erau
studiile publicate la care se referise Nebogipfel, m-am gândit eu.) în
curând, sub presiunea Reichului, a fost mutat la Berlin, unde a început
să lucreze la aplicaţiile militare ale călătoriei în timp.
Am ajuns la o uşă pe care fusese montată o plăcuţă de alamă cu
numele lui Gödel – atât de recent, de fapt, încât am remarcat pe covorul
de dedesubt aşchii de lemn rămase de la găuri.
Wallis îmi atrase atenţia că nu puteam sta mai mult de câteva
minute în această vizită, apoi ciocăni în uşă.
— Intră! Strigă dinăuntru o voce ascuţită, subţire.
Am pătruns într-o cameră spaţioasă, cu un tavan înalt, un covor
frumos şi un birou capitonat în piele verde. Odinioară, pesemne că
această încăpere fusese însorită, mi-am dat eu seama, căci ferestrele
mari – acum acoperite cu draperii – dădeau către Vest, de fapt, în
direcţia grupului de case unde eram găzduit.
După ce am intrat noi bărbatul de la birou continuă să scrie;
acoperea pagina cu braţul, astfel că, fireşte, nu vedeam mare lucru. Era
o persoană scundă şi uscăţivă, cu un aspect bolnăvicios şi cu fruntea
înaltă şi fragilă; costumul său din lână era foarte şifonat. Trecuse de
treizeci de ani, am judecat eu.
Wallis ridică o sprânceană spre mine.
— Este un ipochimen aiurit, şopti el. Însă o minte remarcabilă.
De jur-împrejurul încăperii se aflau corpuri de bibliotecă, în
prezent goale; covorul era înţesat de lăzi, iar multe cărţi şi publicaţii –
majoritatea în germană – erau risipite în teancuri inegale, în interiorul
uneia dintre lăzi am zărit, în treacăt, nişte echipament ştiinţific şi diferite
sticle cu eşantioane – iar într-una din acestea, am remarcat ceva care îmi
făcu inima să bată înflăcărată!
Hotărât, mi-am întors privirea dinspre ladă şi am încercat să nu-
mi trădez agitaţia. În cele din urmă, cu un icnit de exasperare, bărbatul
de la birou azvârli condeiul din mână – acesta zăngăni de un perete – şi
făcu ghemotoc paginile scrise, înainte să le arunce – absolut tot ce
scrisese – într-un coş de gunoi!
Acum îşi ridică ochii, de parcă ar fi observat pentru prima dată că
ne aflam acolo.
— Ah! Făcu el. Wallis.
Îşi băgă mâinile sub birou şi păru să se micşoreze.
 — Domnule profesor Gödel, cât de amabil din partea
dumneavoastră că ne-aţi îngăduit să vă facem o vizită. Dânsul este…
Mă prezentă.
— Ah, spuse iarăşi Gödel, apoi zâmbi larg, scoţând la iveală nişte
dinţi neregulaţi. Fireşte.
Acum se ridică în picioare, cu mişcări sacadate, dădu ocol biroului
şi întinse mâna. Eu i-am strâns-o; era rece, osoasă şi subţire.
— Plăcerea este de partea mea, rosti el. Îmi închipui că vom avea
multe dialoguri captivante.
Engleza lui era bună, doar cu un uşor accent.
— Sper că-ţi vei găsi un loc în această Eră Nouă, îmi zise cu
sinceritate Gödel. S-ar putea să fie ceva mai sălbatică decât lumea pe
care ţi-o aminteşti dumneata însă poate că, la fel ca şi mine, vei fi tolerat
pe post de excentric util. Da?
— Oh, hai acuma, profesore! vocifera Wallis.
— Excentric, rosti el. Ekkentros – lipsit de centru. Ochii săi se
rotiră către mine. Asta suntem amândoi, am impresia – un pic lipsiţi de
centrul lucrurilor. Hai, Wallis, ştiu că voi britanicii potoliţi mă
consideraţi puţin bizar.
— Păi…
— Bietul Wallis nu se poate acomoda cu obiceiul meu de a face
ciorne peste ciorne de corespondenţă, îmi zise Gödel. Uneori, scriu o
duzină de ciorne sau mai multe, şi tot sfârşesc prin a lăsa baltă
scrisoarea – după cum ai văzut! Este straniu? Bine. Aşa să fie!
— Trebuie că ai ceva regrete pentru că ţi-ai părăsit căminul,
profesore, am rostit eu.
— Niciunul. Niciunul! A trebuit să fug din Europa, îmi spuse, cu
vocea şoptită, de conspirator.
— De ce?
— Din pricina Kaiserului, normal.
Barnes Wallis îmi aruncă nişte priviri de avertisment.
— Deţin dovezi, pricepi! Continuă Gödel absorbit. Luaţi două
fotografii ale omului care se pretinde a fi Kaiserul Wilhelm – una din
1915, să spunem, iar alta de anul acesta Dacă măsuraţi lungimea
nasului şi o raportaţi la distanţa dintre vârful nasului şi vârful bărbiei –
veţi găsi că diferă!
— Eu… ah… Sfinte Sisoe!
— Într-adevăr. Şi, cu un asemenea simulacru la cârmă – cine ştie
încotro se îndreaptă Germania? Ei?
— Exact, rosti Wallis zorit. Oricum, indiferent care ar fi motivele
dumneavoastră, suntem încântaţi că aţi acceptat oferta unei catedre aici
– că aţi ales să faceţi din Britania casa dumneavoastră.
— Da, am zis eu, n-ai fi putut să găseşti un loc în America? La
Princeton, poate, sau…
 El păru şocat.
— Sunt sigur că aş fi fost în stare. Însă ar fi fost de-a dreptul
imposibil. De-a dreptul imposibil!
— De ce?
— Din pricina Constituţiei, normal!
Iar acum, acest ins extraordinar se lansă într-un discurs lung şi
întortocheat despre cum descoperise el o fisură logică în Constituţia
Americană, care permitea instaurarea, pe cale legală, a unei dictaturi!
Wallis şi cu mine ne-am aşezat jos şi am îndurat cu stoicism toată
povestea.
— Ei bine, rosti Gödel când ajunse la capăt, ce părere aveţi de
asta?
Am primit încă o serie de priviri încruntate din partea lui Wallis,
însă am hotărât să fiu cinstit.
— Nu pot să contrazic logica dumitale, am spus eu, însă aplicarea
ei mă frapează ca fiind extrem de fantastică.
El pufăi.
— Ei bine – aşa o fi – dar logica e totul! Nu crezi asta? Metoda
axiomatică este foarte puternică, zâmbi el. Am, de asemenea, o dovadă
ontologică pentru existenţa lui Dumnezeu – absolut ireproşabilă, după
părerea mea – şi cu predecesori onorabili, mergând înapoi opt sute de
ani, până la arhiepiscopul Anselm55. Iată cum vine…
— Poate altădată, profesore, zise Wallis.
— Ah, da. Foarte bine. Ne cercetă pe rând, cu privirea sa
pătrunzătoare, de-a dreptul descurajantă. Aşadar, Călătoria în timp.
Sunt realmente invidios pe dumneata, ştii?
— Pentru aventurile mele?
— Da însă nici un pic pentru aceste salturi anoste prin Istorie.
Ochii îi erau apoşi şi licăreau în lumina electrică intensă.
— Atunci, pentru ce?
— Cum? Pentru privirile aruncate în fugă altor lumi decât aceasta
– altor Posibilităţi – nu pricepi?
M-am simţit împietrit; intuiţia sa era uimitoare – aproape
telepatică.
— Explicaţi-mi ce vreţi să spuneţi?
— Realitatea celorlalte Lumi, conţinând un sens ce trece dincolo de
acela al scurtei noastre existenţe, îmi pare evidentă. Probabil, orice
persoană care a trăit miracolul descoperirii matematice ştie că
Adevărurile matematice au o existenţă independentă de minţile în care
sălăşluiesc, că aceste Adevăruri sunt frânturi din gândurile unei Minţi
mai înalte…
Vieţile noastre, aici pe Pământ, nu au decât un rost îndoielnic. De
aceea, adevărata lor semnificaţie trebuie să rezide în afara acestei lumi.
Pricepi? Până acum este vorba numai de logică pură. Iar ideea că totul în
lumea aceasta are un Scop ultim este un analog exact al principiului
după care totul are o Cauză – un principiu ce stă la baza întregii ştiinţe.
Rezultă, numaidecât, că undeva, dincolo de Istoria noastră, există
Lumea Finală – Lumea în care plenitudinea Sensului a fost soluţionată.
Călătoria în timp, prin însăşi natura ei, conduce la perturbarea
Istoriei, şi de aici la generarea, ori descoperirea, altor Lumi decât
aceasta. Astfel, misiunea călătorului temporal este să caute, să caute
necontenit, până ce este găsită sau construită Lumea Finală!
În clipa în care l-am părăsit pe Gödel, gândurile îmi goneau
nebuneşte prin minte. Am hotărât să nu-i mai iau niciodată în derâdere
pe Filosofii matematicii, căci acest omuleţ ciudat pătrunsese mai în
adâncurile Timpului, Spaţiului şi ale înţelegerii, fără a-şi părăsi biroul,
decât reuşisem eu vreodată în Maşina Timpului! Şi am ştiut că trebuia,
într-adevăr, să-i fac încă o vizită lui Gödel. Cât de curând… căci eram
convins că văzusem un flacon de Plattnerită brută, îndesat în lada lui!
11. Noua ordine mondială.
M-am întors la reşedinţa noastră în jurul orei şase după-amiază.
Am intrat strigând salutări şi i-am găsit pe cei din grupul meu în fumoar.
Morlocul încă era absorbit de însemnărilor sale – părea că încearcă să
reclădească întregul ansamblu al acestei ştiinţe viitoare a Mecanicii
Cuantice din propria lui memorie imperfectă – dar sări în sus când am
intrat.
— L-ai găsit? Pe Gödel?
— Da, i-am zâmbit eu. Şi – într-adevăr – ai avut dreptate! I-am
aruncat o privire lui Filby, însă sărmanul bătrânel moţăia cu capul pe o
revistă şi nu ne putea auzi.
— Cred că Gödel are nişte Plattnerită.
— Ah! Făcu Nebogipfel.
Faţa Morlocului rămase la fel de inexpresivă ca de obicei, dar lovi
cu un pumn în cealaltă palmă, într-un gest vădit uman. Atunci există o
speranţă.
Moses se îndreptă către mine şi îmi oferi un pahar cu ceea ce se
dovedi a fi whisky cu apă. Am sorbit recunoscător din băutură, căci ziua
rămăsese la fel de toridă precum fusese dimineaţa.
Acum, Moses veni ceva mai aproape; ne-am aplecat toţi trei
capetele unul lângă altul şi am discutat în şoaptă.
— Şi eu am ajuns la o concluzie, rosti Moses.
— Care?
— Că realmente trebuie să scăpăm de-aici – prin orice mijloace
posibile!
Moses îmi relată cum decursese ziua sa. Plictisit de izolare, îi
atrăsese în discuţii pe tinerii militari care ne păzeau. Unii dintre ei erau
soldaţi, alţii însă erau ofiţeri; şi toţi aceia care aveau sarcina de a ne
proteja, precum şi alte îndatoriri în acest campus ştiinţific, erau destul
de inteligenţi şi de bine educaţi. Se părea că îl plăcuseră pe Moses şi îl
invitaseră la un han din preajmă – Queen 's Arms, din Queen's Gate
Mews – iar mai târziu făcuseră o plimbare cu ricşele până în West End.
Pe parcursul a câtorva pahare, aceşti oameni tineri se simţiseră în mod
evident în largul lor, dezbătându-şi ideile – şi vorbind cu acest străin din
trecut despre concepţiile lor referitoare la noul Stat Modern.
În ceea ce mă privea, eram încântat că Moses părea să lase
deoparte timiditatea şi că manifesta interes faţă de lumea în care ne
aflam. Am ascultat cu fascinaţie ceea ce avea de spus.
— Tinerii ăştia sunt extraordinar de agreabili, rosti Moses.
Competenţi, practici. În mod clar curajoşi! Însă viziunile lor…
Marele concept al viitorului – aflase Moses – avea să fie
Planificarea. Când Statul Modern avea să fie clădit, după cum stabilea
Britania victorioasă şi aliaţii săi, o Autoritate de Control al Mării şi
Aerului urma să intre în posesia efectivă a tuturor porturilor, minelor de
cărbune, sondelor de petrol, centralelor electrice şi zăcămintelor. În mod
similar, o Autoritate de Control al Transportului avea să preia şantierele
navale ale lumii şi să le orienteze de la fabricarea vaselor de război la
realizarea cu duiumul a cargoboturilor de oţel. O Autoritate Aliată de
Control al Materiilor Prime urma să organizeze producţia de fier, oţel,
cauciuc, metale neferoase, bumbac, lână şi alte substanţe vegetale. Iar
Autoritatea de Control al Hrănii…
— Ei bine! Rosti Moses. Ai prins ideea. Reprezintă sfârşitul
proprietăţii, pricepi. Toate resursele vor fi stăpânite de noul Stat Aliat
Mondial. Resursele lumii vor fi puse să conlucreze. În cele din urmă,
pentru refacerea zonelor afectate de război, iar mai târziu, pentru
progresul Umanităţii. Totul planificat, înţelegi, de un Consiliu
atotînţelept şi atotştiutor – care, fiindcă tot veni vorba, se va alege singur!
— În afară de acest ultim aspect, nu sună chiar atât de rău am
cugetat eu.
— Poate – însă această Planificare n-are de gând să se oprească la
resursele materiale ale planetei. Include şi resursele umane. Abia aici
încep problemele. În primul rând e vorba de comportament. Se uită la
mine. Aceşti tineri nu privesc înapoi, către vremurile noastre, cu prea
multă îngăduinţă. Suferim de o „profundă laxietate a conduitei private” –
aşa am fost informat! Aceşti oameni noi s-au întors pe cealaltă cale: către
o austeritate severă, mai ales în privinţa dorinţelor sexuale.
Îndeletnicirile decente – aceasta este la ordinea zilei!
Am simţit o săgeată de nostalgie.
— Îmi închipui că ăsta-i un semn de rău augur pentru viitorul lui
Empire din Leicester Square.
— L-au închis deja! L-au demolat! Ca să facă loc pentru Biroul de
Planificare al Căilor Ferate.
 Şi se merge şi mai departe. În etapa următoare, măsurile vor
deveni ceva mai active. Vom asista la eliminarea nedureroasă a „celor
mai jalnice soiuri de handicapaţi” – acestea nu-s vorbele mele – şi, de
asemenea, la sterilizarea unor persoane ce altminteri ar transmite
tendinţe care sunt, citez, „clar indezirabile”.
În unele regiuni ale Britaniei, se pare, acest proces de purificare a
început de pe acum. Există un tip de gaz numit kinetogenul lui Pabst…
Ei bine, poţi să-ţi dai seama că demarează controlarea eredităţii
rasiale a Umanităţii.
— Hmm, am făcut eu. Nutresc o neîncredere profundă faţă de o
asemenea normalizare. Oare este de dorit, realmente, ca viitorul speciei
umane să fie filtrat prin „toleranţa” englezului din 1938? Oare umbra sa
lungă trebuie să se întindă prin milioanele de ani ce au să vină?
— Totul este Planificare, pricepi, rosti Moses. Şi zic ei, singura
alternativă este o recădere în barbarismul haotic, către dispariţia finală.
— Dar oamenii – oamenii moderni – chiar sunt capabili de
asemenea fapte epocale?
— În mod neîndoios, spuse Moses, vor exista vărsări de sânge şi
conflicte de dimensiuni încă nebănuite – chiar şi după criteriile acestui
război stupid şi atroce – când majoritatea lumii se va împotrivi impunerii
de către aceşti tehnocraţi aliaţi a unui plan eronat.
Am întâlnit privirea lui Moses şi am recunoscut acolo o anumită
furie justificată, o mânie faţă de nebunia omenirii, de care era cuprins
propriul meu alter ego mai tânăr. Întotdeauna mă arătasem sceptic faţă
de progresul, cu voie sau fără voie, al civilizaţiei, deoarece îmi dădea
impresia unui edificiu instabil care, într-o zi, trebuia să se năruiască
peste capetele smintite ale creatorilor săi; iar această poveste despre
Statul Modern pe care o auzisem de o bucată bună de vreme îmi părea
cea mai cumplită nerozie, în afară de războiul actual! Era ca şi cum aş fi
putut să-i citesc gândurile lui Moses în ochii lui cenuşii – se eliberase de
spaimele sale şi devenise o versiune mai tânără şi mai îndârjită a mea –
iar în acel moment m-am simţit mai aproape de el decât în oricare altă
clipă de când ne întâlniserăm.
— Ei bine, atunci, am rostit eu, problema este hotărâtă. Nu cred că
vreunul dintre noi poate tolera un asemenea viitor.
Moses scutură din cap, Nebogipfel părea să fie de acord, iar în ceea
ce mă privea, mi-am reînnoit decizia de a pune capăt acestei chestiuni a
călătoriei în timp odată pentru totdeauna
— Trebuie să scăpăm. Dar cum…
Şi exact atunci, chiar înainte să pot termina propoziţia, casa se
zgudui.
Am fost trântit la pământ, aproape lovindu-mă cu capul de birou.
În străfundurile pământului răsună un tunet – o bubuitură surdă, ca
atunci când trânteşti o uşă. Lămpile pâlpâiră, însă nu se stinseră.
Pretutindeni în jurul meu se înălţau ţipete – sărmanul Filby gemu – şi
am auzit ţiuitul de sticlă şi trosnetele mobilelor ce se prăbuşeau.
Clădirea păru să se aşeze. Tuşind, fiindcă în aer se ridicase o
cantitate neobişnuită de praf, m-am căznit să mă ridic în picioare.
— Toată lumea e teafără? Moses? Morlocule?
Moses deja se întorsese pentru a-l ajuta pe Nebogipfel. Morlocul nu
părea să fie rănit, însă fusese prins sub un corp de bibliotecă ce căzuse.
I-am lăsat pe ei şi m-am uitat după Filby. Bătrânelul avusese
noroc; nici măcar nu fusese aruncat din fotoliul său. Acum era în
picioare şi se îndrepta către fereastră, care fusese crăpată dintr-o parte
în cealaltă.
Am ajuns la el şi i-am cuprins cu braţele umerii gârboviţi.
— Filby, scumpul meu prieten – haide!
El însă mă ignoră. Ochii săi urduroşi şiroiau de lacrimi, iar chipul
îi era mânjit cu o pojghiţă de colb. Ridica un deget încovoiat înspre
fereastră
— Priveşte!
M-am aplecat mai aproape de geam. Blocând cu mâna reflecţiile de
la lămpile electrice. Proiectoarele Aldis ale Trăncănitoarei muriseră. Ia fel
ca multe dintre felinarele stradale. Am văzut oameni fugind, zăpăciţi – o
bicicletă abandonată, un soldat cu masca pe faţă trăgând focuri în aer…
iar acolo, ceva mai la distanţă, se putea observa un puţ de lumină
intensă – o lance verticală de pulbere purtată de aer; cuprindea o
intersecţie a străzilor, nişte case şi un colţ din Hyde Park. Oamenii
stăteau în strălucirea sa orbitoare, clipind ca bufniţele şi acoperindu-şi
chipurile cu mâinile.
Lancea scânteietoare era lumina zilei. Domul fusese spart.
12. Asaltul german asupra Londrei.
Uşa ce dădea în stradă atârna de balamalele sale, în mod cert
deschisă de zguduitură. Nu rămăsese nici ţipenie din soldaţii care
fuseseră puşi să ne păzească – nici măcar credinciosul Puttick. De
dincolo de ansamblul de clădiri, am auzit tropăitul oamenilor care
fugeau, ţipete şi strigăte furioase, ţiuitul unor fluierături şi am putut să
simţim mirosul prafului, al fumului şi al corditei. Crâmpeiul de lumină
de iunie, strălucitoare şi tăioasă, atârna deasupra tuturor; locuitorii
acestei Londre închistate clipeau ca nişte cucuvele deranjate, năuciţi şi
înspăimântaţi. Moses mă bătu pe umăr.
— Haosul ăsta n-o să dureze mult. Acum este şansa noastră.
— Foarte bine. O să mă duc după Nebogipfel şi Filby. Tu adună
nişte provizii din casă…
— Provizii? Ce fel de provizii?
Mă cuprinse nerăbdarea şi iritarea: oare ce neghiob ar pleca în
timp echipat numai cu un halat de casă şi o pereche de papuci?
 — Oh – lumânări. Şi chibrituri! Cât de multe găseşti. Orice poate
servi ca armă – un cuţit de bucătărie, dacă ceva mai bun nu există.
— Ce altceva – ce altceva?
— Camfor, dacă avem, am reluat după o clipă. Rufărie de corp!
Umpleţi buzunarele cu chestii d-astea…
El încuviinţă din cap.
— Am înţeles. O să fac o boccea…
Se întoarse din faţa uşii şi se îndreptă spre bucătărie.
Eu am dat fuga înapoi în fumoar. Nebogipfel îşi pusese şapca lui
de şcolar. Îşi adunase însemnările, iar acum le băga într-un dosar din
carton. Filby – bietul diavol bătrân – era pe jos. În genunchi, sub tocul
ferestrei! Îşi ţinea genunchii osoşi lipiţi de pieptul costeliv, iar mâinile în
dreptul feţei, precum garda unui boxer.
M-am aplecat lângă el.
— Filby! Filby, dragă amice…
M-am întins în direcţia sa, însă el se feri de mine.
— Trebuie să vii cu noi. Aici nu eşti în siguranţă.
— În siguranţă? Şi cu tine voi fi mai în siguranţă? Ei? Tu…
scamatorule, şnapanule! Ochii lui, năpădiţi de lacrimi din pricina
colbului, erau lucitori, ca nişte ferestre, şi îmi aruncă acele cuvinte de
parcă ar fi fost cele mai cumplite ocări ce puteau fi închipuite: Te ţin eu
minte – ne-ai speriat de moarte pe toţi cu acea glumă afurisită cu
fantoma, de Crăciun. Ei bine. Acum nu mă mai las păcălit!
M-am abţinut să nu-l scutur.
— Vino-ţi în fire, omule! Călătoria în Timp nu este un truc – şi, în
mod cert, nici acest război disperat al vostru!
Am simţit o atingere pe umăr. Era Nebogipfel; degetele sale palide
păreau să licărească în crâmpeiele de lumină solară ce pătrundeau prin
geam.
— Nu avem cum să-l ajutăm; spuse el blând.
Acum, Filby îşi lăsase capul în mâinile sale tremurânde, cu pete de
bătrâneţe, şi eram convins că nu mai era în stare să mă audă.
— Dar nu putem să-l lăsăm aşa!
— Ce vrei să faci – să-l readuci în 1891? Acel 1891 de care îţi
aminteşti tu nu mai există – decât dincolo de o dimensiune intangibilă.
În acel moment, Moses dădu buzna în fumoar, ţinând în mână o
raniţă mică şi burduşită; îşi pusese epoleţii, iar la brâu îi atârna masca
de gaze.
— Sunt gata, zise el printre dinţi.
Nebogipfel şi cu mine n-am reacţionat imediat, iar Moses se uită la
noi, de la unul la celălalt.
— Ce este? Ce mai aşteptaţi?
 Am întins mâna şi am strâns umărul lui Filby. Cel puţin el nu se
opuse, şi am considerat asta drept o ultimă fărâmă de contact prietenesc
dintre noi.
A fost cea din urmă oară când l-am văzut.
Ne-am uitat pe stradă. În amintirile mele, aceasta fusese o zonă
relativ liniştită a Londrei, însă astăzi oamenii năvăleau pe Queen's Gate
Terrace, alergând, împiedicându-se, lovindu-se unii de alţii. Bărbaţii şi
femeile se scurgeau pur şi simplu în valuri de la casele şi locurile lor de
muncă. Cei mai mulţi dintre ei aveau capetele ascunse sub măşti de
gaze. Însă acolo unde puteam vedea chipuri, citeam durere, amărăciune
şi spaimă.
Copiii păreau să fie pretutindeni, cei mai mulţi în uniforme
mohorâte, cu măşti de gaze mici, făcute pe mărimea lor; era limpede că
şcolile fuseseră închise. Copiii rătăceau pe străzi, plângând după părinţii
lor; m-am gândit la jalea unei mame care îşi căuta odrasla în acest
nesfârşit furnicar clocotitor, aşa cum devenise Londra, iar imaginea îmi
stârni oroare.
Unii dintre oameni purtau accesoriile unei zile de lucru – serviete
şi genţi de mână, obişnuite şi inutile – iar alţii deja adunaseră sarcini cu
obiecte din casă şi le ţineau în valize pântecoase sau înfăşurate în
draperii şi cearşafuri. Am văzut un bărbat uscăţiv şi nervos care se
poticnea cu un enorm şifonier, plin, fără îndoială, cu lucruri de preţ,
echilibrat între ghidonul şi şaua unei biciclete. Roata bicicletei se izbea
de spinările şi picioarele oamenilor.
— Haide! Haide! Răcnea bărbatul spre cei din faţa lui.
Nu rămăsese nici urmă de autoritate sau supraveghere. Dacă
existaseră poliţişti sau soldaţi, pesemne că fuseseră copleşiţi – ori îşi
rupseseră însemnele şi se alăturaseră exodului. Am văzut un bărbat în
uniforma Armatei Salvării, care stătea pe o scară şi zbiera:
— Eternitate! Eternitate! Moses indică într-o direcţie.
— Priveşte! Domul este spart spre răsărit, către Stepney. S-a zis cu
impenetrabilitatea acestui miraculos Plafon!
Am observat că avea dreptate. Se părea că o bombă gigantică
perforase o imensă gaură în cochilia de beton, în apropierea orizontului
estic. Deasupra acelei răni principale. Domul plesnise precum carapacea
unui ou, iar o uriaşă fâşie neregulată de văzduh albastru era vizibilă,
aproape până la zenitul Domului. Puteam să văd că pagubele încă nu
încetaseră, căci de sus ploua cu bucăţi de zidărie – unele de mărimea
unor case – peste toată această parte a oraşului, şi am ştiut că
stricăciunile şi pierderile de vieţi de pe pământ trebuie că erau
însemnate.
La mare distanţă – către Nord, am avut impresia – am auzit o serie
de bubuituri înfundate, precum paşii unui gigant. Pretutindeni în jur,
aerul era înţesat de urletele sirenelor – „ulla, ulla, ulla” – şi de cumplitele
vaiere ale Domului spart de deasupra noastră.
M-am închipuit privind în jos de la nivelul Domului, spre o Londră
transformată, în câteva momente, dintr-un oraş înspăimântat, dar
funcţional, într-un cazan de haos şi teroare. Toate drumurile ce se
îndreptau spre Vest, Sud, ori Nord, la depărtare de breşa Domului, aveau
să fie acoperite de puhoaiele de refugiaţi, fiecare punct din acest
vălmăşag reprezentând o făptură umană – un copil rătăcit, un părinte
sau un soţ neconsolat – o fărâmă de suferinţă fizică şi de mizerie.
Moses trebui să ţipe pentru a acoperi cacofonia străzii:
— Domul ăsta blestemat o să se prăbuşească peste noi toţi, dintr-
un minut în altul!
— Ştiu, trebuie să ajungem la Colegiul Imperial. Hai – foloseşte-ţi
umerii! Nebogipfel, ajută-ne, dacă poţi.
Am păşit în mijlocul drumului aglomerat. Noi trebuia să mergem
către Est, împotriva şuvoiului gloatei. Nebogipfel, în mod limpede năucit
de lumina zilei, aproape că se trezi trântit la pământ de un bărbat care
alerga – având o faţă rotundă şi purtând un costum cu epoleţii pe
deasupra – şi care agită pumnul spre Morloc. După acest incident, Moses
şi cu mine l-am ţinut pe Morloc între noi, fiecare strângând într-un
pumn câte un braţ slăbănog. Ne-am ciocnit cu un biciclist, aproape
răsturnându-l de pe vehiculul său: el ţipă la mine, incoerent, şi dădu să
mă lovească cu pumnul osos, de care eu m-am eschivat: apoi se împletici
în menghina oamenilor din spatele meu, cu cravata aruncată peste
umăr. Apoi apăru o femeie grasă, care ne împinse în spate pe stradă,
trăgând după ea un covor făcut sul; fusta i se ridicase dincolo de
genunchi, iar gambele îi erau mânjite de praf. La fiecare câţiva iarzi, se
aşeza cu picioarele pe covorul ei un alt refugiat, sau trecea peste el roata
unei biciclete, iar femeia se poticnea; purta masca de gaze, şi am putut
să desluşesc cum lacrimile i se adunau în spatele sticlelor, în vreme ce
se lupta cu acel morman nerezonabil şi dificil, care era atât de important
pentru ea.
Unde vedeam câte un chip uman, nu mi se părea chiar atât de
rău, căci puteam să nutresc un pic de sentiment de camaraderie pentru
acest funcţionar cu ochii roşii sau pentru acea vânzătoare obosită. Însă
cu măştile de gaze şi acea iluminaţie fărâmiţată şi adumbrită, gloata
devenise anonimă şi insectilă; era ca şi cum aş fi fost transportat iarăşi
de pe Pământ pe vreo îndepărtată planetă a coşmarurilor.
Acum se auzi din nou un sunet – un ţiuit subţire şi monoton care
străpunse aerul. Am avut impresia că venea prin breşa de la Est.
Mulţimea din jurul meu păru să se oprească din acea vânzoleală, de
parcă ar fi ascultat. Moses şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt,
nedumeriţi de semnificaţia acestei ameninţătoare desfăşurări a
lucrurilor.
 Şuieratul încetă.
În tăcerea care urmă, un singur glas rosti un strigăt:
— Proiectil! Este un proiectil de fragmentaţie…
Acum ştiam ce reprezentau paşii îndepărtaţi ai gigantului de la
Nord: era aterizarea unui baraj de artilerie.
Răgazul de linişte luă sfârşit. În preajma noastră erupse panica,
mai turbată decât oricând. M-am aplecat peste Nebogipfel şi l-am apucat
de umeri pe Moses: fără alte preparative, i-am trântit pe amândoi la
pământ, iar un şir de oameni se împiedicară împrejurul nostru,
acoperindu-ne cu trupurile lor calde, palpitânde. În acea ultimă clipă, în
vreme ce membrele se loveau de faţa mea, am putut să aud glasul
ascuţit al acelui bărbat din Armata Salvării, încă ţipându-şi chemarea:
— Ee-ternitate! Ee-ternitate!
Iar apoi se produse o străfulgerare, strălucitoare chiar şi sub
movila de carne, şi un tresăltat al solului. Am fost azvârlit în sus, m-am
pocnit cap în cap cu cineva, apoi m-am prăvălit la pământ, rămânând o
clipă fără cunoştinţă.
13. Bombardamentul.
Când mi-am revenit în simţiri, l-am găsit pe Moses ţinându-mă de
subsuori, scoţându-mă de sub corpurile căzute. Piciorul mi se agăţă de
ceva – cred că era cadrul unei biciclete – şi am ţipat: Moses îmi dădu
drumul o clipă pentru a mi-l elibera de obstacol, apoi mă trase afară.
— Eşti teafăr?
Îmi atinse fruntea cu vârfurile degetelor, iar când le dădu la o
parte, avea sânge pe ele. Îşi pierduse raniţa, am remarcat eu.
Mă simţeam ameţit, şi în jurul capului meu părea să dea târcoale o
durere cumplită, aşteptând să coboare; ştiam că atunci când voi scăpa
de această amorţeală trecătoare, aveam să sufăr cu adevărat. Însă nu era
timp pentru aşa ceva.
— Unde-i Nebogipfel?
— Aici.
Morlocul stătea pe stradă, nevătămat: îşi pierduse şapca, totuşi,
iar ochelarii săi fuseseră zgâriaţi de un fragment zburător, însemnările
lui erau risipite, dosarul fiind desfăcut. Nebogipfel urmări cum foile îi
erau purtate de vânt.
Oamenii fuseseră împrăştiaţi precum nişte popice de explozie şi
zguduituri. Pretutindeni în jurul nostru, trupuri peste trupuri, zăceau în
poziţii nefireşti, cu braţele atârnate, cu picioarele răsucite, cu gurile
deschise şi ochii holbaţi, bărbaţi în vârstă peste femei tinere, un copil
aşezat pe spinarea unui soldat. Era mare zarvă şi se auzeau o groază de
gemete. În vreme ce oamenii se căzneau să se ridice – cel mai mult mă
duceau cu gândul la o grămadă de insecte, colcăind unele peste altele –
iar din loc în loc am zărit pete de sânge, întunecate, pe cărnuri şi
veşminte.
 — Dumnezeule! Rosti Moses, tulburat. Trebuie să-i ajutăm pe
oamenii ăştia înţelegi?
— Nu! Am sărit la el. Nu putem – sunt prea mulţi. Nu putem face
nimic. Avem noroc că suntem în viaţă, pricepi? Iar acum, tunurile şi-au
calibrat tirul… Haide! Trebuie să ne urmăm planul, trebuie să scăpăm
de-aici, la timp.
— Nu pot să suport, rosti Moses. N-am văzut niciodată asemenea
privelişti.
Morlocul veni la noi acum.
— Mă tem că vor exista scene şi mai oribile înainte să scăpăm de
acest secol al vostru, spuse el sumbru.
Aşadar, ne-am continuat drumul. Ne poticneam pe un carosabil ce
devenise alunecos din pricina sângelui şi a excrementelor. Am trecut pe
lângă un băiat care suspina neajutorat, cu un picior zdrobit; în ciuda
admonestărilor mele dinainte, Moses şi cu mine n-am putut să rezistăm
plânsului său tânguitor şi ţipetelor de ajutor, aşa că ne-am abătut
pentru a-l ridica din locul unde zăcea, lângă trupul unui lăptar, şi l-am
sprijinit de un zid. O femeie ieşi din mulţime, văzu starea copilului şi
veni la el; începu să-i şteargă faţa cu o batistă.
— O fi mama lui? Mă întrebă Moses.
— Nu ştiu. Eu…
Acea voce ciudată şi lichidă se auzi în spatele meu, ca o chemare
din altă lume:
— Haideţi!
Ne-am reluat înaintarea şi în cele din urmă, am ajuns la colţul
dintre Queen's Gate şi Terrace; am observat că acolo fusese epicentrul
exploziei.
— Măcar nu e gaz, am spus eu.
— Nu, rosti Moses, cu glasul încordat însă – vai, Doamne – şi aşa e
de ajuns!
Se vedea un crater, căscat în suprafaţa drumului, cu diametrul de
câteva picioare. Uşile erau înfundate înăuntru şi, cât zăream cu ochii, nu
mai rămăsese nici o fereastră intactă; draperiile se legănau inutile. În
pavaj şi pe ziduri mai existau nişte cratere secundare, provocate de
schijele de la explozia obuzului.
Iar oamenii…
Uneori, limba este neputincioasă în a zugrăvi pe de-a întregul
atrocitatea unor scene; uneori, comunicarea unor evenimente trăite altor
oameni, fapt care reprezintă temelia societăţii noastre mutuale, dă greş.
Aceasta era una dintre situaţiile cu pricina Nu aş putea comunica
oroarea acelei străzi din Londra nimănui care nu a fost martor la ea.
Fuseseră retezate capetele. Unul zăcea pe pavaj, tăiat curat, lângă
o valijoară. Braţe şi picioare năpădeau totul, cele mai multe dintre ele
încă îmbrăcate; am văzut un membru întins, cu un ceas la încheietură –
m-am întrebat dacă încă funcţiona – iar în altă parte, la o mână micuţă,
despicată, ce se afla în preajma craterului, am zărit nişte degete arcuite
în sus, ca petalele unei flori. Această comparaţie sună absurd – comic!
Chiar şi în acel moment a trebuit să mă forţez să pricep că acele
componente disparate alcătuiseră, cu doar câteva minute în urmă,
făpturi umane conştiente, fiecare cu o viaţă şi cu speranţe. Însă aceste
hălci de carne ce se răceau nu-mi păreau mai umane decât piesele unei
biciclete distruse, pe care le-am văzut împrăştiate pe şosea.
Nu mai văzusem niciodată asemenea privelişti; mă simţeam
detaşat de toate, de parcă aş fi umblat pe tărâmul unui vis – însă ştiam
că, în sufletul meu, voi rememora pentru vecie acest măcel. M-am gândit
la Interiorul Sferei Morlocilor şi mi l-am închipuit ca pe o căldare
umplută cu un milion de puncte de oroare şi suferinţă, fiecare la fel de
abject ca şi acesta. Iar ideea că o astfel de nebunie putea să se pogoare
asupra Londrei – asupra Londrei mele – mă umplu de o angoasă ce îmi
provocă în beregată o senzaţie de durere fizică acută.
Moses era livid şi pielea i se acoperise de o peliculă lucitoare de
sudoare fină şi de colb: ochii lui deveniseră uriaşi şi scânteietori,
holbându-se. I-am aruncat o privire lui Nebogipfel. În spatele ochelarilor,
ochii săi mari nu clipeau, ca şi cum ar fi cuprins cu privirea acel
masacru îngrozitor; m-am întrebat dacă nu cumva începuse să creadă că
îl adusesem, nu în trecut, ci într-unul din Cercurile interioare ale
Infernului.
14. Rota-mina.
Ne-am căznit să parcurgem ultimii zeci de iarzi până la zidurile
Colegiului Imperial, iar acolo am descoperit, spre exasperarea mea, că
accesul ne era blocat de un soldat, cu mască şi puşcă. Acest individ –
neînfricat, dar, de bună seamă, cu desăvârşire lipsit de imaginaţie –
rămăsese la postul său, în vreme ce rigolele străzii din faţa lui deveniseră
roşii de atâta sânge. Făcu ochii mari, în spatele discurilor protectoare din
sticlă, la vederea lui Nebogipfel.
Nu mă recunoscu şi, cu o fermitate de neclintit, refuză să ne
permită să trecem fără autorizaţia cuvenită.
Prin aer se auzi alt ţiuit; ne-am ghemuit cu toţii – până şi soldatul
îşi strânse la piept arma ca o pavăză totemică – dar, de data aceasta,
obuzul căzu la ceva depărtare de noi; am perceput o străfulgerare, un
pocnet de sticlă şi un tremur al pământului.
Moses se apropie de soldat cu pumnii încleştaţi. Suferinţa sa
pricinuită de bombardament părea să se fi metamorfozat în furie.
— Ai auzit asta, lacheu afurisit în uniformă? Zbieră el. Totul este
un haos, oricum! Tu ce mai păzeşti? Ce sens mai are? Chiar nu poţi să
pricepi ce se întâmplă?
Garda îşi îndreptă puşca spre pieptul lui Moses.
— Ai grijă, băieţică…
 — Nu, nu pricepe, am rostit eu, interpunându-mă între Moses şi
soldat.
Eram dezamăgit de vădita lipsă de stăpânire a lui Moses, indiferent
de nefericirea lui.
— Am putea să intrăm prin altă parte. Dacă zidurile Colegiului
sunt sparte…, zise Nebogipfel.
— Nu, am spus eu cu hotărâre. Acesta este drumul pe care îl ştiu.
Am făcut câţiva paşi până la militar. Ascultă, soldatule, nu am
autorizaţia să trec de tine – însă te asigur că sunt important pentru
Efortul de Război.
În spatele măştii, ochii ostaşului se îngustară.
— Dă un telefon, am insistat eu. Trimite după Doctor Wallis. Sau
după profesorul Gödel. Ei vor garanta pentru mine, sunt sigur de asta!
Măcar verifică, te rog!
În cele din urmă – cu arma îndreptată spre noi – soldatul merse cu
spatele până la poartă şi ridică un receptor de telefon de pe perete.
Avu nevoie de câteva minute pentru a termina apelul. Am aşteptat
cu o angoasă sporită; nu era posibil să am soarta de a fi împiedicat să
evadez în timp de un asemenea lucru de nimic – nu, după ce trecusem
de atâtea! În cele din urmă, el spuse, în silă:
— Duceţi-vă la biroul Doctorului Wallis.
Apoi, acest ostaş simplu şi brav se dădu la o parte, iar noi am păşit
din hărmălaia străzii în calmul relativ al Colegiului Imperial.
— Ne vom prezenta la Wallis, i-am zis eu. Nu-ţi face griji.
Mulţumesc!
Am pătruns în labirintul de tuneluri pe care l-am descris mai
înainte.
Moses scoase un mormăit de uşurare.
— Asta-i bafta noastră! Spuse el. Să dăm peste singurul militar din
toată Londra asta blestemată care încă se află la postul său! Bietul
nătâng irecuperabil…
— Cum de poţi fi atât de dispreţuitor? Am sărit eu. Este un bărbat
obişnuit, care îşi îndeplineşte sarcina ce i s-a dat cât poate de bine, în
mijlocul acestei situaţii – o nebunie de care nu el este vinovat! Ce vrei
mai mult de la un om? Ei?
— Hââ! Ce zici de imaginaţie? De fler, de inteligenţă, de iniţiativă…
Ne-am oprit amândoi, rămânând nas în nas.
— Domnilor, rosti Nebogipfel. Chiar este momentul potrivit să vă
zgâiţi unul în buricul altuia?
Amândoi ne-am holbat la Morloc, apoi unul la celălalt. Pe chipul
lui Moses am citit un soi de spaimă vulnerabilă pe care şi-o ascundea
sub furia aceea – când am privit în ochii săi, parcă m-aş fi uitat în cuşca
unui animal îngrozit – aşa că am dat din cap spre el, străduindu-mă să-i
transmit încredere.
 Momentul trecu, iar noi ne-am reluat drumul.
— Bineînţeles, am spus eu, într-o încercare de a rupe tensiunea,
tu nu te zgâieşti niciodată la burice, nu-i aşa, Nebogipfel?
— Nu, rosti Morlocul degajat. În primul rând, pentru că nu am
buric.
Am iuţit ritmul. Am ajuns la principala clădire de birouri şi am
pornit în căutarea camerei lui Wallis. Am trecut pe nişte coridoare
acoperite cu covoare, pe lângă rândurile de uşi cu plăci de bronz.
Luminile erau încă aprinse – mi-am închipuit că Colegiul avea asigurată
propria sa sursă de electricitate – şi covoarele ne înăbuşeau zgomotul
paşilor. Nu am văzut nici o persoană. Unele dintre uşile birourilor erau
date în lături, iar înăuntru se vedeau semnele plecării zorite: o ceaşcă de
ceai răsturnată, o ţigară care tot mai ardea într-o scrumieră, hârtii
împrăştiate pe parchet.
Era greu de crezut că numai la câţiva zeci de iarzi domnea
măcelul!
Am ajuns la o uşă deschisă; din interior emana o licărire
albăstruie. Când ne-am oprit în cadrul uşii, singurul ocupant – era
Wallis – stătea cocoţat pe colţul biroului. Purta ochelarii săi cu rame
metalice subţiri, o haină de tweed şi o cravată din lână: avea ataşat un
singur epolet, iar masca de gaze se găsea pe birou, lângă el; se afla, de
bună seamă, în mijlocul preparativelor de a evacua clădirea, împreună
cu restul oamenilor, însă se lăsase distras.
— Disperată situaţie, rosti ei. Disperată! Apoi se uită la noi mai
atent – parcă ne-ar fi văzut pentru întâia oară. Doamne Dumnezeule,
sunteţi într-un hal!
Am pătruns în încăpere şi am putut să remarc faptul că acel licăr
albastru provenea de la ecranul unei cutii mici, cu faţa din sticlă.
Ecranul prezenta o panoramă în avalul unei porţiuni de râu – probabil
Tamisa – cu detalii destul de granulate.
Moses se aplecă înainte, cu palmele pe genunchi, pentru a observa
mai bine micuţul aparat.
— Focalizarea pare destul de slabă, zise el, însă este o noutate
extraordinară.
În ciuda caracterului presant al momentului, şi eu eram contrariat
de acest dispozitiv. În mod evident era acel fonograf îmbunătăţit, ce
transmitea imagini, de care pomenise Filby.
Wallis apăsă un comutator de la biroul său, iar imaginea se
modifică; în linii generale rămăsese la fel – râul, ce şerpuia prin peisajul
urban – dar luminozitatea devenise ceva mai puternică.
— Priviţi aici, zise el. Urmăresc filmul ăsta la nesfârşit, de când s-a
întâmplat. Pur şi simplu nu-mi vine să-mi cred ochilor… Ei bine, dacă
noi suntem în stare să ne închipuim asemenea lucruri, presupun că şi ei
sunt!
 — Cine?
— Germanii, bineînţeles. Afurisiţii de germani! Imaginea aceasta
provine de la o cameră montată în vârful Domului. Ne uităm înspre Est,
dincolo de Stepney – puteţi să vedeţi cotul râului. Acum priviţi aici – iată
cum apare…
Am observat o maşină zburătoare, un aparat negru, în formă de
cruce, care gonea la joasă altitudine pe deasupra râului sclipitor. Venea
dinspre Est.
— Vă daţi seama, nu e deloc uşor să bombardezi un Dom, zise
Wallis. Ăsta-i şi scopul, bineînţeles. Structura este realizată în cea mai
mare parte din zidărie rezistentă, iar gravitaţia o ţine la fel de bine ca un
schelet de oţel; orice breşă neînsemnată tinde să se astupe…
Acum, maşina de zbor aruncă o mică încărcătură spre pânza apei.
Imaginea era granulată, însă încărcătura părea cilindrică şi scânteia în
lumina soarelui, ca şi cum s-ar fi rotit în timp ce cădea.
— De regulă, schijele de la o explozie aeriană pur şi simplu se
preling pe beton, continuă Wallis. Şi chiar dacă se plasează o bombă,
prin cine ştie ce mijloace, exact pe suprafaţa Domului, nu se produc
stricăciuni, în circumstanţe obişnuite, întrucât cea mai mare parte a
exploziei se disipează în aer – înţelegeţi?
Însă exista o modalitate. Eu o ştiam! Rota-mina – sau torpila de
suprafaţă… Am scris o propunere cu mâna mea, dar n-a făcut niciodată
progrese, iar eu n-am avut energia – nu cu acest DRTemp pe cap… În
locul în care Domul întâlneşte râul. Pricepeţi, carapacea se extinde
dincolo de suprafaţa apei. Obiectivul este să respingă atacurile
submersibilelor şi aşa mai departe. Din punct de vedere structural, toată
construcţia seamănă cu un stăvilar.
Ei bine – dacă poţi să plasezi bomba pe acea parte a Domului, de
sub apă… Wallis îşi întinse mâinile sale mari, distinse, pentru a mima.
Atunci, apa îţi va veni în ajutor, pricepeţi. Cuprinde explozia şi
canalizează energia către interior. În structura Domului.
Pe ecran, încărcătura – bomba germană – atinse pânza apei. Iar
de-acolo ricoşă, într-o ceaţă de vapori argintii, şi făcu o serie de salturi,
peste suprafaţa râului, înspre Dom. Maşina zburătoare execută un viraj
spre dreapta şi se depărta, foarte graţioasă, lăsând rota-mina, să se
deplaseze repede către Dom, într-o succesiune de arcuri parabolice.
— Însă cum să bagi o bombă, cu mare precizie, într-un asemenea
loc inaccesibil? Se întrebă Wallis. Nu poţi să-i dai drumul, aşa, de-a
dreptul. Ar ajunge unde şi-a înţărcat dracul copiii. Dacă lansezi o mină
chiar şi de la o altitudine moderată, să spunem, de cincisprezece mii de
picioare, un vânt schimbător ce suflă cu doar zece mile la oră va crea o
marjă de eroare de două sute de iarzi.
Însă apoi m-a fulgerat ideea, zise el. Doar dă-i puţină rotaţie în
sens invers, şi bomba ta o să facă salturi pe apă – cu un pic de practică,
e posibil să deduci legile ricoşării şi s-o faci extrem de precisă… V-am
povestit despre experimentele de acasă, cu bilele fiicei mele?
Mina sare până la piciorul Domului, apoi alunecă pe suprafaţa sa,
sub apă, până ce atinge adâncimea necesară… Şi asta-i tot. O
poziţionare perfectă!
Wallis radia, iar cu claia sa de păr alb şi cu acei ochelari puşi
strâmb, semăna leit cu un cămătar.
Moses se uită cu atenţie la imaginile neclare.
— Dar eu am senzaţia că bomba asta urmează să dea greş. În mod
sigur, salturile îi vor epuiza… ah!
Acum, o dâră de fum, de un alb-strălucitor chiar şi pe imaginea
slabă, ţâşni din spatele Rota-minei. Bomba sări pe apă de parcă ar fi fost
revigorată.
— Germanii ăştia, zâmbi Wallis, trebuie să-i admiri. Nici măcar
mie nu mi-a trecui prin minte şmecheria asta…
Rota-mina, cu motorul său de rachetă încă funcţionând, dispăru
după curbura Domului şi nu se mai putea vedea Apoi, imaginea tresaltă
şi ecranul se umplu cu o lumină albastră, difuză. Barnes Wallis oftă.
— Ne-au făcut-o, s-ar părea!
— Cum e cu bombardamentele germane? Întrebă Moses.
— Artileria? Wallis nu părea deloc interesat. Probabil, tunuri
uşoare de 105 mm, lansate cu unităţi de paraşutişti. Totul în avangarda
invaziei marine şi aeriene care va urma, nu mă îndoiesc. Îşi scoase
ochelarii şi începu să-i lustruiască cu capătul cravatei. Încă nu suntem
distruşi. Dar este o situaţie disperată. Foarte urâtă, într-adevăr…
— Doctore Wallis, am spus eu, ce s-a întâmplat cu Gödel?
— Hâm? Cu cine? Mă privi cu ochii mari, încercănaţi. Oh, cu
Gödel. Ce-i cu el?
— Este aici?
— Da Aşa cred. În biroul lui.
Moses şi Nebogipfel se îndreptară către uşă; Moses îmi făcu semn,
insistent, că trebuia să-i urmez. Eu mi-am ridicat mâna. Oprindu-l.
— Doctore Wallis, nu vrei să vii cu noi?
— Pentru ce anume?
— S-ar putea să fim opriţi înainte de a ajunge la Gödel. Trebuie să-
l găsim.
El râse şi îşi potrivi la loc ochelarii pe nas.
— Oh, nu cred că paza sau alte lucruri mai contează mult acum.
Dumneata nu eşti de aceeaşi părere? Oricum, uite! Duse mâna la rever şi
îşi scoase ecusonul numerotat ce era prins acolo. Ia asta – spune-le că
te-am autorizat eu – dacă dai peste cineva suficient de nebun pentru a
rămâne la postul său.
— Aţi fi surprins, am spus eu cu emoţie.
— Hâm?
 Se întoarse din nou către televizorul său. Acum, acesta prezenta
un grup de imagini la întâmplare, luate evident cu o serie de camere de
deasupra Domului: am văzut nişte maşini zburătoare avântându-se în
văzduh ca nişte ţânţari negri, şi nişte prelate din sol au fost trase la o
parte pentru a scoate la iveală o oştire de Leviathani ce se târa la
suprafaţă, scuipând aburi, pentru a trasa o linie care se întindea, aveam
eu impresia, de la Leytonstone până la Bromley; iar toată această hoardă
enormă avansa ferm, sfărâmând pământul, pentru a da piept cu
invadatorii germani. Apoi însă, Wallis apăsă un buton, iar acele
fragmente de Armaghedon dispărură, când el rulă încă o dată
înregistrarea cu Rota-mina.
— O situaţie disperată, spuse el. Şi ar fi fost posibil să o avem
primii! Însă ce realizare minunată… nici măcar eu nu eram sigur că se
poate înfăptui.
Stătea cu privirea aţintită înspre ecran, iar ochii îi erau ascunşi de
reflecţiile pâlpâitoare şi fără noimă ale imaginilor.
Şi aşa l-am lăsat; cu o stranie pornire de milă, am închis încet uşa
biroului după mine.
15. Cronomobilul.
Kurt Gödel stătea la fereastra biroului său cu draperia trasă,
ţinându-şi braţele încrucişate.
— Bine măcar că gazul n-a sosit încă, spuse el, fără vreo
introducere. Ştiţi, cândva am fost martor la efectele unui atac cu gaze,
lansat de bombardierele engleze asupra Berlinului. Am mers pe Unter
den Linden şi de-a lungul lui Sieges Allee, iar acolo am dat peste prăpăd.
Cât de nedemn! Trupul se degradează atât de rapid, ştiţi. Se întoarse şi
îmi zâmbi amărât. Gazul este foarte democratic, nu credeţi?
Am mers lângă el.
— Profesore Gödel. Te rog… Ştim că ai nişte Plattnerită. Am văzut-
o.
În loc de răspuns, el se apropie sprinten de o vitrină. Ajungând la
numai trei picioare de Nebogipfel, Gödel nu făcu decât să-i arunce o
privire; dintre toţi oamenii pe care îi întâlnisem în 1938, el avu cea mai
cumpătată reacţie faţă de Morloc. Apoi scoase un borcan de sticlă din
vitrină; acesta conţinea o substanţă cu scânteieri verzui, care părea să
reţină lumina.
— Plattnerită, murmură Moses.
— Exact. Remarcabil de uşor de sintetizat din carolinum – dacă
cunoşti reţeta şi ai acces la o pilă de fisiune pentru iradiere. Părea
răutăcios. Am vrut să o remarci, îmi zise mie. Am sperat că o vei
recunoaşte. A fost încântător de simplu să-i trag pe sfoară pe aceşti
englezi înfumuraţi, cu Directoratele lor de toate soiurile, care n-au putut
să vadă comoara de sub nas! Iar acum va reprezenta scăparea voastră
din această înspăimântătoare Vale a Plângerii – da?
 — Aşa sper, am sus eu înflăcărat. Of, aşa sper!
— Atunci veniţi! Strigă el. Spre atelierul de VTT-uri.
Ridică Plattnerita în aer precum un far şi ne călăuzi în afara
biroului.
Am pătruns din nou în labirintul de tuneluri din beton. Wallis
avusese dreptate; pretutindeni, gărzile îşi abandonaseră posturile şi, cu
toate că ne-am intersectat cu unu-doi savanţi sau tehnicieni în halate
albe, care se grăbeau să iasă, aceştia nu schiţară nici o încercare de a ne
împiedica, nici măcar nu se interesară încotro mergeam.
Iar apoi – vuumm!
— Căzu un alt obuz.
Luminile electrice muriră, iar tunelul se zgudui, aruncându-mă la
pământ M-am izbit cu faţa de podeaua prăfuită. Mi-am dat seama că
începea să-mi curgă sânge cald din nas – pesemne că acum chipul meu
reprezenta o privelişte pe cinste – şi am simţit un trup uşor, cred că al lui
Nebogipfel, împleticindu-mi-se de picior.
După câteva secunde, trepidaţiile fundaţiei încetară, dar luminile
nu se mai aprinseră.
Mă apucă un acces de strănut, din pricina pulberii de ciment care
satura aerul, şi îmi reînvie o rămăşiţă din vechea mea spaimă de
întuneric. Apoi am auzit scăpăratul unui chibrit – am zărit o clipită faţa
lată a lui Moses şi l-am văzut îndreptând flacăra către fitilul unei
lumânări. Ridică lumânarea, protejând flacăra cu palmele, iar lumina sa
gălbuie se răspândi într-un glob în tunel. Moses îmi zâmbi.
— Am pierdut raniţa, dar am avut grijă să-mi bag în buzunare o
parte dintre proviziile pe care mi le-ai recomandat, spuse el.
Gödel se ridică în picioare, uşor ţeapăn; adăpostise (am observat
eu cu recunoştinţă) Plattnerita la piept, iar borcanul nu se spărsese.
— Pesemne că obuzul a căzut pe terenurile Colegiului. Trebuie să
fim mulţumiţi că am scăpat cu viaţă, căci zidurile acestea ar fi putut să
se surpe peste noi cu uşurinţă.
Astfel am străbătut tunelurile întunecoase. Am fost împiedicaţi de
două ori de dărâmăturile căzute, însă cu puţin efort am izbutit să ne
strecurăm. În momentul acela eram dezorientat şi complet pierdut, însă
Gödel – pe care puteam să-l observ în faţa mea, cu borcanul de
Plattnerită strălucind sub un braţ – îşi croia drum foarte încrezător.
După alte câteva minute am ajuns la anexa pe care Wallis o
denumise Compartimentul de Dezvoltare a VTT-urilor. Moses ridică
lumânarea, iar flacăra ei licări în hala imensă. În afară de absenţa
luminii şi de o fisură lungă şi complicată ce străbătea plafonul pe
diagonală, atelierul rămăsese aşa cum îl ţineam minte. Pe podea erau
răspândite componente de motoare, roţi libere şi şenile, bidoane de ulei
şi benzină, cârpe şi salopete – toate accesoriile unui hale de lucru. De
scripeţii fixaţi în plafon cu nişte furci atârnau nişte lanţuri, aruncând
umbre alungite şi complexe. În centrul podelei am văzut o cană de ceai
pe jumătate goală, aparent aşezată pe duşumea cu oarecare grijă, cu o
pojghiţă subţire de pulbere de ciment înspumând suprafaţa lichidului.
Acel cronomobil aproape terminat se afla în mijlocul halei, cu tabla
sa nevopsită, din oţel cenuşiu, strălucind în lumina lumânării lui Moses.
Moses se apropie de vehicul şi trecu uşor cu mâna pe marginea
voluminosului compartiment de pasageri.
— Ăsta este?
— Vârful tehnologiei anilor 1930, am rânjit eu. Un „Transportor
Universal”, parcă aşa i-a zis Wallis.
— Ei bine, observă Moses, nu se poate afirma că are o linie
elegantă.
— Nu cred că eleganţa a fost criterul ce s-a avut în vedere, am
rostit. Aceasta este o armă de război: nu-i pentru plăcere, explorare sau
ştiinţă.
Gödel se deplasă până la cronomobil, aşeză borcanul cu Plattnerită
pe pardoseală şi se apucă să deschidă unul dintre tuburile de oţel sudate
pe carcasa vehiculului. Cuprinse cu mâinile capacul deşurubabil şi icni
din pricina efortului, însă nu izbuti să-l clintească. Se dădu în spate,
răsuflând greu.
— Trebuie să umplem scheletul cu Plattnerită, rosti el. Altminteri…
Moses aşeză lumânarea pe un raft şi scormoni prin mormanele de
scule, de unde scoase o cheie universală mare.
— Uite, spuse el. Lasă-mă să încerc cu asta.
Strânse fălcile uneltei în jurul buzei capacului şi, cu un pic de
efort, reuşi să-l desţepenească.
Gödel luă borcanul cu Plattnerită şi vărsă substanţa în tub. Moses
dădu un ocol cronomobilului, desfăcând şi celelalte capace.
Eu am ajuns în partea din spate a vehiculului, unde am găsit o
portieră, închisă cu un bolţ de metal. L-am scos, am lăsat portiera în jos
şi am urcat în cabină. Înăuntru se aflau două bănci de lemn, fiecare
suficient de mare pentru a încăpea pe ea două sau trei persoane, şi un
singur scaun rabatabil, în faţă, care dădea spre un vizor îngust. M-am
aşezat pe locul şoferului.
Înaintea mea se găseau un volan simplu, pe care mi-am aşezat
mâinile, şi un mic panou de comandă, dotat cu cadrane, comutatoare,
manete şi butoane: În apropierea podelei existau alte manete, evident
pentru a fi acţionate cu ajutorul picioarelor. Dispozitivele de control
aveau un aspect grosier, nefinisat; cadranele şi comutatoarele nu aveau
etichete, iar din spatele bordului ieşeau nişte cabluri şi pârghii pentru
transmisia mecanică.
Nebogipfel mi se alătură în cabină şi rămase în picioare, lângă
umărul meu; izul puternic şi dulceag de Morloc aproape că era copleşitor
în acel spaţiu închis. Prin vizorul îngust puteam să-i observ pe Gödel şi
pe Moses, umplând tuburile.
— Înţelegi principiul de funcţionare al VTT-ului? Strigă Gödel. Este
în întregime proiectul lui Wallis, bineînţeles… Eu n-am participat prea
mult la realizarea sa…
Mi-am lipit chipul de vizor.
— Mă aflu în faţa instrumentelor de comandă, am spus eu. Însă
nu au etichete. Şi nu observ nimic care să aducă cu un dispozitiv
cronometric.
Gödel nu-şi ridică privirea, ci continuă să toarne cu atenţie.
— Am bănuiala că asemenea articole de lux precum cadranele
cronometrice n-au fost încă montate. Acesta este un vehicul
experimental, incomplet, la urma urmei. Asta îţi provoacă probleme?
— Trebuie să mărturisesc că perspectiva de a-mi pierde orientarea
în timp nu mă atrage prea mult, am rostit eu, dar nu, n-are cine ştie ce
însemnătate… Întotdeauna pot fi întrebaţi băştinaşii!
— Principiul de funcţionare al VTT-ului e destul de simplu, zise
Gödel. Plattnerita irigă osatura vehiculului printr-o reţea de capilare ce
formează un fel de circuit… Când îl închizi, călătoreşti în timp. Înţelegi?
Majoritatea comenzilor sunt legate de motorul cu ardere internă, de
transmisie şi aşa mai departe, căci vehiculul funcţionează şi ca
automobil. Însă pentru a închide circuitul temporal există un comutator
albastru, pe panoul de control. Poţi să-l reperezi?
— Gata.
Acum, Moses potrivise la loc ultimul dintre capacele tuburilor şi
înconjură vehiculul către portiera din spate. Sui înăuntru şi îşi puse
cheia universală pe podea, apoi lovi cu pumnii în pereţii interiori ai
cabinei.
— O construcţie bună, robustă, observă el.
— Cred că suntem gata de plecare, am spus ea
— Dar unde – când – vom merge?
— Contează? La depărtare de-aici – asta-i tot ce contează în trecut,
pentru a încerca să remediem situaţia… Moses, am isprăvit cu secolul
XX. Acum trebuie să facem un alt salt în întuneric. Aventura noastră
încă nu s-a sfârşit!
Confuzia din privirea sa se dizolvă, şi am remarcat o hotărâre
înflăcărată luându-i locul; muşchii maxilarului i se încordară
— Atunci să-i dăm drumul sau să ne ia naiba!
— Cred că este foarte posibil să ne ia, zise Nebogipfel.
— Profesore Gödel, am strigat eu, urcă în vehicul!
— Oh, nu, rosti el şi îşi ridică mâinile în faţă. Locul meu este aici
în spate, Moses împinse în tabla cabinei.
 — Dar zidurile Londrei se prăbuşesc în jurul nostru – tunurile
germane se găsesc la numai câteva mile depărtare – nu-i un loc sigur,
profesore!
— Bineînţeles, vă invidiez, spuse Gödel. Că părăsiţi această lume…
cu acest război ticălos.
— Atunci, hai cu noi, am rostit. Să cauţi acea Lume Finală de care
vorbeai…
— Am o soţie, zise el.
În flăcăruia lumânării, chipul lui devenise o dungă palidă.
— Şi unde se află?
— Am pierdut legătura cu ea. Nu am izbutit să fugim împreună.
Cred că e în Viena… Nu-mi pot închipui că i-au făcut rău, ca pedeapsă
pentru dezertarea mea. În glasul său se simţea un ton întrebător şi mi-
am dat seama că acest bărbat perfect logic aştepta din partea mea, în
acest moment de cumpănă, cea mai ilogică liniştire!
— Nu, am rostit, sunt sigur că ea…
Însă n-am terminat propoziţia, căci – fără vreun alt avertisment
decât un ţiuit în aer – căzu încă un obuz, iar acesta cel mai aproape
dintre toate!
Ultimul licăr al lumânării noastre îmi arătă, într-o străfulgerare de
timp îngheţat, cum peretele vestic al halei explodă în interior – pur şi
simplu; în mai puţin de o clipită, se prefăcu dintr-un panou neted şi
uniform într-un nor turbat de schije şi pulbere.
Apoi ne-am cufundat în beznă.
Vehiculul se zgudui şi – „Jos!” strigă Moses – m-am lăsat la podea,
iar o grindină de bucăţi de zidărie, de-a dreptul ucigătoare, răpăi pe
capota cronomobilului.
Nebogipfel se târî în faţă; puteam să-i simt miasma dulceagă.
Mâna sa îmi apucă umărul.
— Închide comutatorul, spuse el.
M-am uitat prin vizorul îngust – în bezna absolută, fireşte.
— Cum rămâne cu Gödel? Am strigat. Profesore!
Nu veni nici un răspuns. Am auzit un trosnet, foarte ameninţător
şi puternic, iar pe vehicul căzură alte dărâmături.
— Închide comutatorul! Zise, insistent, Nebogipfel. N-auzi?
Acoperişul se surpă şi vom fi zdrobiţi!
— Îl aduc eu, spuse Moses. În bezna deplină, ghetele sale
zăngăniră pe tabla cronomobilului. În vreme ce se îndrepta către partea
din spate a cabinei. O să fie bine – mai am lumânări…
Vocea lui se estompă când ajunse în celălalt capăt, după care i-am
perceput paşii pe molozul risipit pe podea… apoi izbucni un geamăt
cumplit, ca un gâfâit grotesc, şi un şuierat de deasupra. L-am auzit pe
Moses urlând.
 M-am răsucit, intenţionând să sar din cabină după el, dar am
simţit o muşcătură de dinţi mărunţi în partea moale a mâinii – dinţi de
Morloc!
În acea clipă, cu moartea strângându-şi mrejele în jurul meu, m-
am prăvălit din nou în tenebrele ancestrale; prezenţa Morlocului, dinţii
săi ce îmi pătrundeau în carne, părul lui care îmi atingea pielea – totul
era insuportabil! Am răcnit şi am izbit cu pumnul în faţa delicată a lui
Nebogipfel.
El însă nu ţipă; exact în clipa în care l-am lovit, mi-am dat seama
că se apleacă peste mine, către panoul de comandă.
Bezna mi se topi din ochi, gemetele betonului ce se surpa slăbiră
până la tăcere şi m-am trezit iarăşi prăbuşindu-mă în lumina cenuşie a
călătoriei în timp.
16. Cădere în timp.
Cronomobilul se zdruncină. M-am întins după scaunul rabatabil,
însă am fost trântit la podea, lovindu-mi capul şi umerii de o bancă din
lemn. Mâna mă durea, neglijabil, de la muşcătura Morlocului.
O strălucire albă inundă cabina, năpustindu-se asupra noastră
într-o explozie mută. L-am auzit pe Morloc urlând. Vederea îmi era
înceţoşată, stânjenită de cheagurile de sânge care îmi atârnau de obraji
şi de sprâncene. Prin portiera din spate şi prin diferitele vizoare înguste,
se strecura în cabina ce trepida o lucoare palidă şi uniformă; la început
pâlpâi, dar în curând se stabiliza într-o lumină cenuşie, spălăcită. M-am
întrebat dacă avusese loc vreo catastrofa recentă: poate că această hală
fusese mistuită de flăcări…
Însă apoi mi-am dat seama că aspectul luminii era prea constant,
prea neutru pentru aceasta. Am înţeles că ne îndepărtaserăm mult de
atelierul de război.
Strălucirea era, fireşte, lumina soarelui, făcută informă şi blândă
de suprapunerea zilelor şi a nopţilor, prea rapidă pentru a fi distinsă de
ochii umani. Într-adevăr, ne prăbuşiserăm în timp; acest vehicul – deşi
rudimentar şi echilibrat necorespunzător – funcţiona corect. Nu puteam
să-mi dau seama dacă ne prăbuşeam în trecut ori în viitor, dar
cronomobilul ne dusese deja într-o perioadă de dincolo de existenţa
Domului Londrei.
Mi-am pus mâinile sub mine şi am încercat să mă ridic, însă pe
palme aveam sânge – al meu ori al Morlocului – şi am alunecat. M-am
prăvălit înapoi pe podeaua dură, izbindu-mă încă o dată cu capul de
bancă.
Mă cuprinse o sfârşeală cumplită, ce îmi înţepenea oasele. Durerile
caznelor din timpul bombardamentului, amânate de vălmăşagul prin
care trecusem, mă copleşiră acum din plin. Mi-am lăsat capul să se
odihnească pe nervurile de metal ale podelei şi am închis ochii. „Şi, mă
rog, pentru ce toate astea?” am întrebat eu, fără a mă adresa cuiva
anume. Moses era mort… pierdut, împreună cu profesorul Gödel, sub
tonele de dărâmături ale laboratorului nimicit. N-aveam nici cea mai
vagă idee dacă Morlocul trăia ori murise; nici nu mă interesa. Să mă
ducă cronomobilul în viitor sau în trecut, cum îi era voia; să străbată o
veşnicie, până ce urma să se sfărâme de zidurile Infinitului şi ale
Eternităţii! Să fie un sfârşit pentru toate… Altceva nu mai doream. „Nu
merită lumânarea”, am murmurat „Nu merită lumânarea…”
Am avut senzaţia că simt nişte palme delicate pe trup, o atingere
de păr pe chip, însă m-am opus şi – cu o ultimă sforţare – am dat mâinile
la o parte.
M-am cufundat într-o beznă adâncă, fără vise şi mângâiere.
Mă trezi o izbitură puternică.
Mă hurducam pe podeaua cabinei. Sub capul meu se găsea ceva
moale, care alunecă, iar ţeasta mi se ciocni iarăşi de colţul dur al unei
bănci. Acest nou potop de lovituri mă readuse în fire şi, cu oarece
ezitare, m-am ridicat în capul oaselor.
Ţeasta mă durea peste tot, iar trupul mi-l simţeam ca şi cum aş fi
făcut faţă unei partide de box istovitoare. Însă, în mod paradoxal, starea
mea sufletească părea că se îmbunătăţise. Moartea lui Moses încă îmi
stăruia în minte – dar, după acel răgaz de inconştienţă binecuvântată,
eram în stare să-mi întorc privirile de la ea, aşa cum se poate întoarce
cineva din lumina orbitoare a Soarelui, şi să mă gândesc la alte lucruri.
Amestecul pal, sidefiu, al zilei şi nopţii încă umplea interiorul
vehiculului. Era groaznic de frig; mi-am dat seama că tremur şi scot
aburi. Nebogipfel stătea pe locul pilotului, cu spatele întors spre mine.
Degetele sale albe cercetau dispozitivele de pe panoul rudimentar şi
urmăreau firele care atârnau din arborele de direcţie.
M-am ridicat în picioare. Hurducatul cronomobilului. Împreună cu
caznele pe care le îndurasem în 1938 mă făceau nesigur pe picioare;
pentru a mă echilibra, m-am agăţat de scheletul striat al cabinei şi am
descoperit că metalul era rece ca gheaţa sub mâinile mele. Articolul
moale care îmi sprijinise capul, am descoperit eu, era sacoul Morlocului.
L-am împăturit şi l-am aşezat pe o bancă. Am văzut, de asemenea,
aruncată pe podea, cheia masivă de care se folosise Moses ca să
deschidă tuburile de Plattnerită. Am ridicat-o cu vârful degetelor; era
mânjită cu sânge.
Încă purtam epoleţii grei; dezgustat de aceste piese de armură, le-
am smuls de pe hainele mele şi le-am azvârlit jos cu un zdrăngănit.
Auzind zgomotul, Nebogipfel aruncă o privire în direcţia mea şi am
văzut că ochelarii lui albaştri fuseseră crăpaţi în două, iar unul dintre
ochii enormi îi ajunsese o masă de carne stâlcită şi de sânge.
— Pregăteşte-te, spuse el cu voce groasă.
— Pentru ce? Eu…
Şi cabina se cufundă în întuneric.
 M-am împleticit în spate, cât pe ce să cad din nou. Un frig intens
absorbi din aerul cabinei şi din sângele meu căldura rămasă, şi capul
începu iarăşi să-mi vuiască. Mi-am încrucişat braţele pe trunchi.
— Ce s-a întâmplat cu lumina zilei?
Glasul Morlocului părea aproape aspru în acea beznă hurducată.
— O să dureze doar câteva secunde. Trebuie să răbdăm… Şi, la fel
de rapid precum se lăsase, întunecimea încetă, iar lumina cenuşie
pătrunse din nou în cabină O parte din ascuţimea acelui frig cumplit se
estompă, însă eu tot tremuram violent. Am îngenuncheat pe podea,
lângă scaunul lui Nebogipfel.
— Ce se petrece? Ce-a fost asta?
— Gheaţă, rosti el. Străbatem era glaciaţiunilor periodice;
banchizele şi gheţarii coboară din Nord şi cuprind Pământul –
acoperindu-ne pe parcursul acestui proces – după care se topesc. Din
vreme în vreme, există circa o sută de picioare de gheaţă deasupra
noastră, aş estima eu.
M-am uitat prin vizoarele înguste din panoul frontal al vehiculului.
Am văzut o vale a Tamisei transformată într-o tundră monotonă,
populată numai de ierburi rezistente, de crâmpeie sfidătoare de buruieni
purpurii şi de copaci răzleţi; aceştia din urmă tremurau prin ciclurile lor
anuale prea repede pentru a-i putea urmări, însă aveam senzaţia că erau
de esenţă tare: stejar, răchită, plop, ulm, păducel. Nu se zărea nici urmă
de Londra; n-am putut să desluşesc nici măcar nălucile clădirilor
evanescente, iar în tot acel peisaj cenuşiu nu exista nici ţipenie de om,
nici măcar de animal. Până şi formele de relief ale ţinutului, dealurile şi
văile, îmi păreau necunoscute, aşa cum fuseseră remodelate în repetate
rânduri de gheţari.
Iar acum – am observat-o cum se apropie într-un fulgerător potop
de strălucire albă, înainte de a ne acoperi – sosi din nou Marea Gheaţă.
Am blestemat în întuneric şi mi-am băgat palmele la subsuoară; degetele
de la mâini şi de la picioare îmi amorţiră şi am început să mă tem de
degerături. Când gheţarii se retraseră încă o dată, lăsară în urmă un
peisaj populat în cea mai mare parte de aceleaşi soiuri de plante tenace,
cât puteam vedea cu ochii, însă cu contururile modificate. În mod
evident, erele de Gheaţă replăsmuiau terenul, deşi nu-mi puteam da
seama dacă ne îndreptam înspre viitor sau înspre trecut. În vreme ce mă
uitam, nişte bolovani mai mari cât oamenii părură să migreze prin peisaj,
alunecând sau rostogolindu-se agale; fără doar şi poate, acesta era un
efect bizar al eroziunii pământului.
— Cât timp mi-am pierdut cunoştinţa?
— Nu mult. Vreo treizeci de minute, poate.
— Iar cronomobilul ne duce în viitor?
— Străpungem trecutul, spuse Morlocul.
 Se întoarse cu faţa spre mine, şi am văzut că mişcările lui
graţioase fuseseră reduse la nişte zvâcniri ţepene din pricina pumnilor pe
care îi cărasem.
— Sunt sigur de asta. Am văzut fulgerător dispariţia Londrei –
descreşterea ei, către originile istorice. După intervalele dintre
glaciaţiuni, aş zice că parcurgem câteva zeci de mii de ani în fiecare
minut.
— Poate ar trebui să ne dăm seama cum să oprim înaintarea prin
timp a acestui vehicul. Dacă găsim o epocă liniştită…
— Nu cred că dispunem de vreo modalitate de a pune capăt
zborului cronomobilului.
— Ce?
Morlocul îşi depărta palmele – am remarcat că părul de pe dosul
lor era presărat cu o promoroacă fină – după care ne-am cufundat din
nou în sepulcrul întunecat al Gheţii, iar vocea lui pluti din obscuritate:
— Acesta este un vehicul de teste rudimentar, nefinisat, adu-ţi
aminte. Multe comenzi şi indicatoare nu sunt conectate, iar majoritatea
acelora care au conexiuni nu par funcţionale. Chiar dacă am şti cum să
modificăm mecanismele fără a strica aparatul, eu nu văd vreo
posibilitate de a ne da jos din cabină şi de a ajunge la resorturile interne.
Am ieşit de sub Gheaţa ce remodelase tundra încă o dată.
Nebogipfel urmărea peisajul cu relativă fascinaţie:
— Gândeşte-te la asta! Fiordurile Scandinaviei încă n-au fost
tăiate, iar lacurile Europei şi Americii de Nord – umplute cu gheaţă ce se
topeşte – sunt fantasme ale viitorului.
Am trecut deja dincolo de zorii Istoriei umane. În Africa s-ar putea
să găsim rase de australopiteci – unele dintre ele neîndemânatice, altele
mlădioase, o parte carnivore, însă toate având poziţie bipedă şi aspect de
maimuţă: o cutie craniană mică, dinţi şi talie dezvoltate…
O singurătate enormă, rece, pogorî asupra mea. Mă rătăcisem în
timp şi înainte, însă niciodată, m-am gândit eu, nu suferisem de o
asemenea intensitate a izolării! Oare chiar era adevărat – putea fi
adevărat – că Nebogipfel şi cu mine, în cronomobilul nostru avariat,
reprezentam singurul licăr de inteligenţă pe tot întinsul planetei?
— Aşadar, n-avem nici o posibilitate de control, am zis eu. E
posibil să nu ne oprim până ce vom atinge începutul timpului…
— Mă îndoiesc că se va ajunge la asta, rosti Nebogipfel. Plattnerita
trebuie că are o capacitate finita. Nu ne poate propulsa tot mai adânc
prin timp, pentru eternitate – trebuie să se epuizeze. Să ne rugăm ca
acest lucru să se producă înainte să trecem de Ordovician56 şi
Cambrian57. Înainte să ajungem într-o eră în care nu există oxigen
pentru a ne întreţine.
— Îmbucurătoare perspectivă, am zis eu. Iar lucrurile se pot
înrăutăţi şi mai mult, am impresia.
 — Cum?
Mi-am ridicat picioarele amorţite de sub mine şi m-am lăsat cu
fundul pe podeaua rece, din metal striat.
— Nu avem provizii de nici un fel. Nici apă, nici hrană. Şi suntem
amândoi răniţi. Nici măcar haine călduroase n-avem! Oare cât timp
putem supravieţui în această gondolă îngheţată a timpului? Câteva zile?
Mai puţin?
Nebogipfel nu-mi răspunse.
De felul meu, nu sunt o persoană care capitulează uşor în faţa
Sorţii, aşa că am investit ceva strădanii în studierea firelor şi a
dispozitivelor de comandă ale lui Nebogipfel. Am descoperit repede că
avea dreptate – nu întrevedeam nici o modalitate de a face din acest hăţiş
de componente un vehicul ce putea fi dirijat – iar forţele mele, aşa
istovite cum erau, se epuizară curând: am revenit la un soi de apatie
nesimţitoare.
Am străbătut o altă glaciaţiune scurtă şi brutală, după care am
pătruns într-o iarnă îndelungată şi mohorâtă. Anotimpurile încă
aduceau zăpadă şi gheaţă, ce scânteiau pe deasupra peisajului, însă
Epoca Gheţii Permanente se afla de-acum în viitor.
Am remarcat puţine schimbări în natura peisajului, mileniu după
mileniu: poate o treptată intensificare a tonului pâclei vegetale ce
acoperea dealurile. La mică depărtare de cronomobil, se ivi pe pământ un
craniu enorm – îmi amintea de cel al unui elefant – înălbit, gol şi
fărâmiţat. Persistă suficient de mult pentru a-i desluşi contururile – o
secundă sau cam aşa ceva, înainte să dispară la fel de iute cum apăruse.
— Nebogipfel, în legătură cu faţa ta. Eu… trebuie să înţelegi…
Se uită la mine cu singurul său ochi sănătos. Am observat că
revenise la manierele sale Morloce, pierzându-şi coloraţia umană pe care
o adoptase.
— Ce? Ce trebuie să înţeleg?
— N-am vrut să te rănesc.
— Acum nu vrei, rosti el cu precizie de chirurg. Dar atunci ai vrut.
Scuzele sunt inutile, absurde. Eşti ceea ce eşti… suntem specii diferite,
la fel de deosebiţi unul de celălalt cum suntem faţă de australopiteci.
Mă simţeam ca un animal nătâng, cu pumnii mei imenşi mânjiţi
încă o dată de sângele unui Morloc.
— Mă faci să-mi fie ruşine, am zis.
Nebogipfel scutură din cap, cu un gest scurt şi categoric.
— Ruşine? Conceptul nu are sens, în acest context.
Nu trebuia să simt mai multă ruşine – am înţeles că voia să spună
– decât un animal sălbatic din junglă Dacă eu aş fi fost atacat de o
asemenea creatură, aş fi discutat probleme de morală cu ea? Nu, căci,
fiind lipsită de inteligenţă, discuţia nu i-ar fi îndreptat comportamentul.
Pur şi simplu ar fi trebuit să fac faţă acţiunilor ei.
 Pentru Nebogipfel, mă dovedisem – iarăşi – doar cu puţin mai bun
decât acele brute primitive ale savanelor africane, precursorii oamenilor
din această perioadă dezolantă.
M-am retras la băncile de lemn. M-am aşezat acolo, sprijinindu-mi
capul, care mă durea, cu braţul şi am urmărit licărul epocilor de dincolo
de portiera încă deschisă a vehiculului.

SFÂRŞIT

1 Influent cotidian britanic din epocă, înfiinţat de Frederick

Greenwood şi George Smith în 1865 (n. Trad.).
2 Cunoscută publicaţie ştiinţifică americană, înfiinţată în 1818 de
Benjamin Silliman (n. Trad.).
3 Autorul se referă la celebrul experiment cu interferometrul al
fizicienilor americani Albert Abraham Michelson (1852-1931) şi Edward
Williams Morley (1838-1923), prin care s-a demonstrat că viteza de
propagare a luminii este constantă, oricare ar fi mişcarea observatorului,
probându-se astfel inexistenţa „vântului de eter” postulat până atunci şi
punându-se bazele noii paradigme relativiste a fizicii (n. Trad.).
4 Creaturi palide, asemănătoare maimuţelor, care trăiesc în
adâncurile întunecate.
5 Etiolare = fenomen care apare la plantele crescute în întuneric,
manifestat prin lungirea tulpinilor, micşorarea şi albirea frunzelor, etc.,
din cauza lipsei de clorofilă (n. Trad).
6 Substanţă organică produsă în timpul digestiei prin hidroliza
proteinelor sub acţiunea pepsinei.
7 Un inci = 2,54 cm (n. Red.).
8 Dialogul dintre Scriitor şi Exploratorul Timpului din această
parte a cărţii este preluat ad litteram de autor din Capitolul al XV-lea al
romanului lui H. G. Wells The Time Machine (1895). Pentru versiunea
românească, atât în redarea acestui citat, cât şi a unor termeni din
lucrarea lui Wells, s-a folosit traducerea lui Mihu Dragomir şi C.
Vonghizas, Maşina Timpului, apărută în H. G. Wells, Opere alese, vol. I,
Editura Tineretului, 1962 (n. Trad.).
9 Prestigioasă publicaţie ştiinţifică a Societăţii Regale, care a fost
înfiinţată în 1665 şi care apare şi în prezent (n. Trad.).
10 O milă = 1609,3 m (n. Red.).
11 Un yard = 0,91 m (n. Red.).
12 Un picior = 0,305 m (n. Red).
13 Toma d'Aquino (1225-1274), călugăr dominican, teolog şi filosof
scolastic (n. Trad.).
14 În germ. În original, „pulbere de magneziu” (n. Trad.).
 15 Sortiment de brânză compactă, care îşi ia denumirea de la satul
omonim din Somersetshire, Anglia, unde a fost produsă pentru prima
dată (n. Red.).
16 Presupusă familie de limbi cuprinzându-le pe cele din grupurile
indo-europene, afro-asiatice, uralice, dravidiene, precum şi pe cele
altaice şi caucaziene, a cărei existenţă a fost propusă pentru întâia dată
de lingvistul danez Holger Pedersen, în 1924 (n. Trad).
17 Mamifer uriaş, asemănător leneşului, care a trăit pe
continentul american din oligocen până în pleistocen (n. Trad.).
18 Celebri oameni de ştiinţă de la sfârşitul secolului trecut şi
începutul secolului nostru care, prin teoriile lor generate de rezultatul
negativ al experimentului Michelson-Morley, pot fi socotiţi precursori ai
lui Einstein; astfel, George Fitzgerald (1851-1901) şi Hendrik Antoon
Lorentz (1853-1928) au elaborat, în 1895, formula contracţiei lungimilor
materiale sub „vântul de eter”, iar matematicianul Jules Henri Poincaré
(1854-1912) a făcut, între 1898 şi 1905, o serie de paşi importanţi în
formularea teoriei relativităţii restrânse (n. Trad.).
19 Charles Robert Darwin (1809-1882), biolog englez, fondatorul
teoriei despre evoluţia speciilor de plante şi animale prin selecţie
naturală (Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor
favorizate în lupta pentru existenţă [în engleză On the Origin of Species
by Means of Natural Selection, Or the Preservation of Favoured Races în
the Struggle for Life], 1859) (n. Trad.).
20 Zonă din centrul Londrei, renumită pentru magazinele,
hotelurile şi cluburile ei elegante (n. Trad.).
21 Staţiune turistică pe litoralul Mării Mânecii, în Sud-Estul
Angliei (n. Trad.).
22 Kurt Gödel (n. 28 aprilie 1906, Brno – d. 14 ianuarie 1978,
Princeton, New Jersey) a fost un logician, matematician şi filosof austriac
care s-a stabilit în 1940 în SUA. Gödel are cercetări fundamentale în
matematică şi logică: teorema completitudinii calculului cu predicate,
metoda aritmetizării meta-matematicii, teorema incompletitudinii
sistemelor formale, teorema imposibilităţii demonstrării necontradicţiei
sistemelor formale cu mijloacele sistemului însuşi, prima definiţie a
funcţiei recursive generale. Teoremele de incompletitudine ale lui Gödel
au o mare semnificaţie logică şi filosofică pentru că ele pun evidenţă
caracterul deschis al cunoaşterii matematice. În prima perioadă a
activităţii sale, Gödel a făcut parte din Cercul de la Viena. Mai târziu a
criticat subiectivismul lui Russell şi al altora în problemele filosofice ale
logicii moderne.
23 Jules Verne (1828-1905), celebru scriitor francez de anticipaţie
autorul face aluzie aici la romanul său De la Pământ la Lună (n. Trad.).
 24 „Steaua şi Jartiera” – organizaţie înfiinţată în secolul al XVIII-
lea, ce administrează o serie de cluburi pentru veterani şi de cămine
pentru invalizi de război ai armatei britanice (n. Trad.).
25 Mai exact, în 1950, în comunicarea „Rotating Universe” în
General Relativity Theory („Universuri în rotaţie” în Teoria relativităţii
generale); caracteristica cea mai interesantă a acestor tipuri de
universuri este absenţa timpului cosmic; pentru o prezentare
amănunţită vezi Cosmologia secolului XX, de Jacques Merleau-Ponty,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 264-271 (n.
Trad.).
26 Benjamin Disraeli (1804-1881). Om politic englez, prim-
ministru al Imperiului Britanic în 1868 şi între 1874-1880; în 1872, într-
un celebru a formulat doctrina după care Imperiul Britanic trebuia să
devină efectiv un stat pluricontinental coerent, tinzând către formarea
unui „patriotism imperial” britanic, la scară mondială (n. Trad.).
27 Problemă care a intervenit în relaţiile internaţionale din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea din pricina instabilităţii Imperiului
Otoman (n. Trad.).
28 O uncie = 28,35 g., iar pentru metale preţioase, 30,103 g. (n.
Trad.).
29 Sir Joseph John Thomson (1856-1940), fizician englez, prof.
Univ. La Cambridge. A descoperit electronul, determinându-i sarcina şi
masa (1897) Premiul Nobel (1906) (n. Trad.).
30 RAGLAN [rćglən], Fitzroy James Henry Somerset (1788-1855),
ofiţer englez, mareşal al Imperiului Britanic, secretar al ducelui
Wellington în războaiele napoleoniene. S-a distins în Războiul Crimeii
(1853-1856). Numele este asociat unei anumite croieli a mânecii pe care
a imaginat-o pentru a-şi masca amputarea braţului pierdut în bătălia de
la Waterloo.
31 Personaj din Maşina Timpului de H. G. Wells, unul dintre acei
prieteni ai Exploratorului Timpului în faţa cărora acesta îşi povesteşte
aventurile în viitor (n. Trad.).
32 Bournemouth este un oraş şi o Autoritate Unitară în regiunea
South West England. Este o staţiune turistică foarte mare pe coasta de
sud a Marii Britanii.
33 Sir Albert Gerard Stern (1878-1966), bancher englez şi
supervizor al producţiei celor dintâi vehicule blindate: în 1916. Împreună
cu Sir Ernest Swinton a organizat fabricarea primelor tancuri, devenind
preşedinte Comitetului pentru Aprovizionarea cu Tancuri din Ministerul
Muniţiei, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a condus
Comitelui de Dezvoltare a Vehiculelor Speciale din Ministerul
Aprovizionării (1939-1945) (n. Trad.).
34 Horatio Herbert Kitchener (1850-1916), mareşal şi om politic
englez, celebru pentru cucerirea Sudanului (1898) şi considerat un
simbol al spiritului britanic de luptă în primul război mondial, când a
servit ca secretar de stat la Apărare, reuşind să aducă sub arme sute de
mii de voluntari, până la moartea sa, în iunie 1916 (n. Tard.).
35 Maşina Timpului (în lb. Germană, în text) (n. Trad.).
36 În limba engleză, cuvântul raid (raid, asalt ori atac fulgerător),
provine din to ride (a călări) şi ride (expediţie călare), fiind în acelaşi
timp, în limba veche, un dublet pentru road (drum, cale); din acest motiv
şi reţinerile Exploratorului Timpului faţă de sintagma air-raid (raid
aerian), care a intrat în uz abia în 1910-1915 (n. Trad.).
37 Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck
(conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie
1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile
mondiale. Ca prim-ministru (în germană: Ministerpräsident) al Prusiei
între 1862 şi 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În
1867 devenise cancelar al Confederaţiei Germane de Nord. A proiectat
Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar („Cancelar al
Imperiului”) şi dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890.
38 Erich Ludendorff (1865-1937). General german, unul dintre cei
mai buni strategi din primul război mondial: după ce a capturat, în
1914, Oraşul Ličge, Belgia, a fost numit ţef de stat-major pe frontul
rusesc, unde a obţinut o importantă victorie în bătălia de la Tannenburg;
din 1916, prim-locţiitor al lui Paul von Hindenburg, comandantul general
al armatelor germane: a condus ofensiva germană din primăvara anului
1918 de pe frontul de Vest, reuşind să împingă trupele franco-britanice
până în poziţiile pe care le aveau în 1914; după război a intrat în Partidul
Naţional Socialist, din partea căruia a candidat, în 1925, la preşedinţia
Republicii Germane (n. Trad.).
39 Europa Centrală (în lb. Germană, în text) (n. Trad.).
40 William Cobbett (1763-1835), scriitor englez de eseuri politice şi
ziarist (n. Trad.).
41 Cetăţeni ai Londrei de condiţie umilă, locuind în general în East
End.
42 Monument ridicat în Trafalgar Square, în onoarea amiralului
Horatio Nelson (1758-1805), învingătorul lui Napoleon în celebra lupta
navală de la Capul Trafalgar (1805), unde a şi murit (n. Trad.).
43 Hugh Everett III, primul fizician care, în articolul „„Relative
State„ formulation of quantum mechanics” din 1957, a prezentat public
acea variantă de interpretare a rezultatelor mecanicii cuantice –
cunoscută popular ca Interpretarea Lumilor Multiple sau a
Multiversului; pentru informaţie suplimentară vezi Filosofia mecanicii
cuantice, de Richard Healey, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995, pp 217-
231 (n. Trad.).
 44 William Maxwell Aitken, Lord Beaverbrook (1879-1964), în
realitate, magnat al presei britanice şi influent om politic din Partidul
conservator în perioada interbelică, în timpul celui de-al doilea război
mondial, ministru al Industriei Aeriene (1940-1941), ministru al
Resurselor (1941-1942) şi Lord al Sigiliului (1943-1945) (n. Trad.).
45 Sir Barnes Neville Wallis (1887-1979), reputat specialist
britanic în domeniul industriei aeronautice, care a proiectat avionul R-
100 şi bombardierele Wellesley şi Wellington şi care a convins
conducerea militară a Imperiului Britanic să distrugă barajele Mochne şi
Eder din zona Ruhrului (1943), acţiune la care s-au folosit „bombele
săltăreţe” (bouncing bombs), create tot de el. După război a participat la
realizarea supersonicului Concorde şi a aripilor cu geometrie variabilă,
precum şi a unor mari radiotelescoape şi la perfecţionarea submarinelor
şi a podurilor din duraluminiu (n. Trad.).
46 Cunoscut cabaret londonez de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX (n. Trad.).
47 Celebru edificiu cultural londonez ridicat între 1867 şi 1871, în
memoria prinţului Albert, soţul reginei Victoria, având o formă de dom
ovoidal şi fiind realizat din cărămidă decorată cu basoreliefuri din
teracotă, ce înfăţişează evoluţia artelor şi a ştiinţelor de-a lungul epocilor
(n. Trad.).
48 Armata Salvării este o mişcare internaţională protestantă de
binefaceri care a fost înfiinţată în Anglia de William Booth şi soţia sa,
Catherine, în 1865.
49 Sărbătoare legală ce cade în zilele de lucru, când băncile sunt
închise; în Anglia, în Lunea Paştilor, de Sfânta Treime, în prima luni din
august, şi de 26 decembrie (n. Trad.).
50 George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric
Arthur Blair) (n. 25 iunie 1903, India – d. 21 ianuarie 1950, Londra) a
fost un scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist şi reporter.
El a luptat ca voluntar în Războiul Civil din Spania de partea
comuniştilor. A scris romane, eseuri şi critică literară, dintre care
amintim romanul 1984 şi Ferma animalelor, zguduitoare avertismente
împotriva totalitarismului (n. Trad.).
51 Thomas Stearns Eliot (1888-1965), poet şi critic britanic,
născut în SUA, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1948 (n.
Trad.).
52 John Boynton Priestley (1894-1984), cunoscut scriitor englez,
care şi-a manifestat în mai multe eseuri poziţia împotriva
materialismului şi industrializării excesive a societăţii (a trad.).
53 Thomas Hardy, (n. 2 iunie 1840 – d. 11 ianuarie 1928) a fost un
scriitor şi poet naturalist britanic, cunoscut pentru romanele sale „Tess”
şi „Departe de lumea dezlănţuită”. Evenimentele din majoritatea operelor
sale se desfăşoară în comitatul semi-imaginar Wessex şi sunt marcate de
descrieri poetice şi fatalism.
54 Orientare filosofică din prima jumătate a secolului XX,
promovată de Şcoala de la Viena (R. Camap, O. Neurath, H. Reichenberg,
Moritz Schlick, Friedrich Waismann etc.) a cărei teză principală era aceea
că obiectul filosofiei este analiza logică a ştiinţei (n. Trad.).
55 St Anselm (1033-1109), arhiepiscop de Canterhury, teolog şi
filosof scolastic de primă mărime (n. Trad.).
56 A doua epocă a Erei Paleozoicului, începând acum 510 milioane
de ani şi luând sfârşit acum 439 de milioane de ani; denumirea provine
de la un vechi trib din Ţara Galilor, unde au fost studiate pentru prima
dată roci din această perioadă (n. Trad).
57 Prima epocă a Erei Paleozoicului, cuprinzând un interval de
circa 60 de milioane de ani, care a început acum 570 milioane de am şi a
luat sfârşit în urmă cu 510 milioane de ani; a fost denumită astfel în
1835 de către geologul englez Adam Sedwick, după rocile sedimentare
din Ţara Galilor, căruia romanii îi spuneau „Cambria” (n. Trad.).