Bazele Atletismului Kineto - 231218 - 201353
Bazele Atletismului Kineto - 231218 - 201353
Bazele Atletismului Kineto - 231218 - 201353
SISTEMUL DE ORGANIZARE A
ATLETISMULUI
Atletismul este definit în terminologia educaţiei fizice şi sportului, ca un "sistem de exerciţii realizat
sub forma alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a
calităţilor fizice şi al obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor".
În procesul dezvoltării lor istorice, fiecare din cele trei categorii de exerciţii se diversifică şi o dată
cu aceasta, îşi precizează mai bine structura, sarcinile motrice (ţelul urmărit în mişcare), precum şi
condiţiile organizatorico-sportive de practicare a lor, formând sistemul problemelor atletice.
In prezent, sistemul problemelor atletice, statornicit pe plan mondial, are un caracter variat şi
multilateral, cuprinzând probele de alergări, sărituri, aruncări, probe de marş şi poliatloane,
precum şi crosuri, după cum urmează:
- alergări de viteză 100, 200, 400 m;
- alergări de semifond; 800, 1500 m;
- alergări de fond: 3000, 5000, 10000 m;
- alergări de mare fond: maraton 42,195 km;
- alergări de garduri: 100 mg; 110 mg; 400 mg;
- alergări de obstacole: 2000, 3000 m obstacole;
- alergări de ştafetă: 4x100 m; 4x400 m;
- marş; 10, 20, 50 km;
- sărituri: lungime; triplusalt; înălţime; prăjină; aruncări: greutate, disc, suliţă, ciocan;
- probe combinate: decatlon (100 m, lungime, greutate, înălţime, 400 m, 110 mg, disc, prăjină,
suliţă, 1500 m); heptatlon (100 mg, greutate, înălţime, 200 m, lungime, suliţă, 800 m).
Crosul - probă de fond - se desfăşoară pe distanţe care
variază, în funcţie de vârstă şi sex, de la 1-2 km la 10-12 km
şi se organizează pe teren variat sau pe străzile oraşelor în
cadrul unor competiţii speciale, rezervate exclusiv acestor
probe.
Atletismul, în afara probelor prezentate, cuprinde şi alte
probe şi distanţe de alergare cum sunt; pentatlon femei,
probe ce se desfăşoară la competiţiile de sală.
În ţara noastră, în cadrul educaţiei fizice şi sportului şcolar, la nivelul copiilor şi
juniorilor, atletismul cuprinde probe constituite pe criterii de vârstă şi sex astfel:
- alergări de semifond între 500 m şi 1000 m;
- alergări de garduri pe distanţe de 60, 80, 90, 200 şi 300 m;
- alergări de obstacole pe distanţe de 1500 şi 2000 m;
- marşul pe 3, 5, 10 km;
- poliatloane cum sunt triatlon, tetratlon, pentatlon, hexatlon, octatlon.
Atletismul, în ansamblul său, este o ramură sportivă care are la bază întrecerea
individuală şi în unele cazuri întrecerea în echipe.
Întrecerea în atletism se caracterizează prin următoarele:
- în probele de alergări şi marş, sportivul urmăreşte să parcurgă o distanţă dată,
respectând anumite condiţii specifice, într-un timp cât mai scurt;
- în probele de sărituri, să se desprindă de pe sol, respectând anumite condiţii
specifice, pentru a realiza un zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplu salt)
sau cât mai înalt (la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina);
- în probele de aruncări, să proiecteze greutatea, discul, suliţa şi ciocanul, la distanţă
cât mai mare, respectând anumite condiţii specifice.
Atletismul, încadrat în înţelesul larg al noţiunii de sport, are valoare socială care satisface
multiple valenţe specifice - de la formarea unor priceperi şi deprinderi motrice, necesare
activităţii productive a omului, la cunoaşterea posibilităţilor limită, pe baza unei
pregătiri speciale şi participării în concursuri, la promovarea ideilor de pace şi prietenie
între popoare. Prin urmare, el nu se reduce doar la obţinerea de rezultate sportive, ci
cuprinde semnificaţii sociale multiple.
Atletismul se practică sub forma sportului de masă (prin intermediul celor mai simple şi
naturale probe), sportul pentru baza de masă a atletismului de performanţă şi sportului
de performanţă şi înaltă performanţă.
Atletismul este un mijloc de bază al educaţiei fizice. Prin utilizarea raţională a sistemului
de exerciţii (probe) atletice se aduc contribuţii substanţiale la realizarea sarcinilor
educaţiei fizice la toate vârstele. Dezvoltând, preponderent, calităţile fizice de bază
(viteza, detenta, rezistenţa), perfecţionând priceperi şi deprinderi utilitare (alergarea,
săritura, aruncarea), contribuind la întărirea sănătăţii, la călirea organismului, formând
cunoştinţe specifice culturii sportive, atletismul este omniprezent în programele de
educaţie fizică ale elevilor, la nivelul tuturor claselor, în activităţile sportive ale
studenţilor şi militarilor.
PROBLEMELE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI IZVOARE Şl LEGĂTURA CU ALTE
SISTEME Şl DISCIPLINE
Atletismul este o disciplină ştiinţifică care studiază problemele specifice cunoaşterii şi
perfecţionării propriului domeniu, în principal a laturii practice.
Teoria şi metodica acestei discipline s-au dezvoltat în strânsă legătură cu practica, cu cerinţele
mereu crescânde şi diversificate ale acesteia.
Teoria şi metodica, împreună cu cercetarea ştiinţifică, contribuie nemijlocit la orientarea şi
progresul întregii activităţi practice, la perfecţionarea atletismului în general, în acest sens,
atletismul, ca disciplină ştiinţifică, urmăreşte optimizarea practicării exerciţiilor de atletism
în direcţia creşterii influenţei lor asupra dezvoltării multilaterale a copilului şi a tânărului în
formare; valorificarea maximă a capacităţii oamenilor cu aptitudini, în scopul obţinerii unor
rezultate sportive superioare; perfecţionarea conţinutului tehnic, tactic, fizic al probelor de
atletism şi al mijloacelor care asigură pregătirea atletului, descoperirea de noi forme
organizatorice de practicare a atletismului; studierea istoricului şi evoluţiei atletismului.
Ca disciplină ştiinţifică, atletismul dezvoltă legături cu celelalte discipline din sistemul
educaţiei fizice şi sportului şi cu alte discipline ştiinţifice, promovând metode de studiu şi
cunoaştere, bazate pe interdisciplinaritate.
Dintre disciplinele cu care atletismul conservă un sistem de relaţii ştiinţifice, menţionăm:
teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, psihologia educaţiei fizice şi sportului, ştiinţele
biologice care studiază educaţia fizică şi sportul, biomecanica, gimnastica, jocurile sportive,
halterele.
ATLETISMUL SPORT PRIORITAR
Potrivit concepţiei moderne, care stă la baza educaţiei fizice şi sportului, exerciţiile atletice au o
prezenţă masivă în toate programele şi activităţile educaţiei fizice şcolare, universitare şi militare.
Programele de dezvoltare ale mişcării sportive din ţara noastră situează atletismul printre ramurile cu
cea mai mare pondere în sistemul de educaţie fizică şi sport. Prioritatea care i se acordă este firească şi o
înţelegem chiar dacă enumerăm numai o parte din argumente:
- atletismul se practică în aer liber, contribuind din plin la fortificarea organismului, la întărirea
sănătăţii, la folosirea factorilor naturali de călire;
- mişcările care compun probele atletice au un pronunţat caracter natural, dezvoltând un câmp motrice
cu evidente laturi aplicative;
- atletismul este accesibil celor mai largi mase de tineri de la oraşe şi sate;
- practicarea exerciţiilor atletice dezvoltă cele mai importante calităţi specifice omului (viteza,
rezistenţa, forţa şi detenta), influenţând păstrarea pe o perioadă lungă a unei capacităţi de muncă
ridicate;
- calităţile motrice dezvoltate prin atletism la vârsta timpurie, ajută în procesul de selecţionare şi
pregătire a tinerilor în multe ramuri sportive (jocuri sportive, canotaj, schi etc,).
În programul J.O. atletismul figurează cu un număr de peste 40 probe, dar numărul lor este în creştere.
Atletismul este cel mai răspândit sport dovedit de faptul ca atât la Campionatele Mondiale de atletism,
cât şi la J.O. participă atleţi din peste 160 de ţări.
BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR
Alergarea este un mod de locomoţie al omului în care, datorită întinderii energice
când a unui picior, când a celuilalt, corpul este proiectat în aer, revenind apoi pe sol,
însă pe piciorul opus celui de pe care s-a desprins.
În alergare distingem o succesiune neîntreruptă de unităţi identice, numite paşi de
alergare sau paşi alergători. Succesiunea paşilor alergători dă acestui mod de
locomoţie caracterul unui exerciţiu ciclic.
Unitatea ciclică a alergării, pasul alergător, poate fi luată în consideraţie sub două
forme: pasul alergător simplu - indicat pentru interpretări cu caracter tehnico-
sportiv şi pasul alergător dublu, luat în considerare pentru analiza biomecanica a
alergării.
Pasul alergător simplu este constituit din totalitatea acţiunilor şi poziţiilor
determinate de acesta, cuprinse între două sprijine succesive, simetrice, existente pe
picioare opuse. Deci, un pas alergător simplu cuprinde un sprijin unilateral (pe un
picior), urmat de autoproiectarea corpului în aer (un zbor) şi de o aterizare pe
celălalt picior.
Ciclul pasului alergător simplu este constituit din două perioade succesive: perioada
de sprijin şi perioada de zbor.
Ciclul pasului alergător dublu reprezintă unitatea funcţională a alergării un pas
alergător dublu-ciclu complet este constituit din totalitatea acţiunilor şi poziţiilor
intermediare cuprinse între două atitudini identice pe acelaşi picior de sprijin. In
acest sens, un pas alergător dublu este constituit din doi paşi alergători simpli
Ciclul pasului alergător dublu este constituit din o perioadă de sprijin şi
o perioadă de pendulare.
- faza de amortizare;
Perioada de sprijin: - momentul verticalei;
- faza de impulsie.
0
900
90
ALERGAREA DE VITEZĂ
1 Natura activităţii
Obiectul activităţii alergătorului de viteză este acela de a parcurge distanţa respectivă într-un timp cât mai scurt, de a-şi însuşi şi
perfecţiona tehnica probei şi de a-şi rezolva dezvoltarea calităţilor fizice la un nivel cât mai ridicat.
Deoarece alergarea pe distanţa de 100 m este cea mai specifică probă de viteză, descrierea tehnicii de viteză se va face în legătură cu
această distanţă,.
Mecanismul de baz: startul, lansarea de la start, alergarea pe parcurs, finisul si sosirea.
Dintre toate acestea, vântul influenţează cel mai mult alergarea. Când suflă din faţă cu intensitate mare rezultatele sunt slabe, iar când
direcţia vântului este în sensul alergării şi depăşeşte 2 m/s rezultatele nu se omologhează (exceptând proba de 400 m).