LATINITATE SI

DACISM
STUDIU DE CAZ
 Latinitatea si dacismul sunt concepte care desemneaza doua curente de ideei ce strabat cultura
si literatura romana.Ideea de latinitate incepe sa fie afirmata la noi de generatia cronicarilor-sec.
al XVI-lea - al XVIII-lea(Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin
Cantacuzino si de Drimitie Cantemir,atingand apogeul prin reperezentatii Scolii Ardelene(Samuil
Micu,Gheorghe Sincai,Petru Maior).
 Dacismul isi face simtita prezenta odata cu interesul romanticilor pentru etnogeneza si pentru
mitologia din spatiul traco dac.Se contureaza ca un curent de idei,mai mult sau mai putin
unitar,mai ales in perioada interbelica,de multe ori fiind asimilat cu orientarea
traditionalista.Cunoaste cateva puncte de maxim interes intre care aparitia ,in 1926 ,a
monumentalei opere a lui Vasile Parvan ,”Getica”,de referinta in istoriografie.
 Baza oricarei literaturi nationale este viata
spirituala a poporului, iar organul ei de exprimare este limba lui.
Nascuta pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba n-a putut sa nu atraga atentia asupra sa.
 Temelia limbii si a poporului roman o reprezinta conceptele de latinitate si dacism.Latinitatea este un curent de
idei la originea latina a unui neam,iar dacismul este un curent ideologic autohton,afirmat la inceputul sec al XX-
lea si caracterizat prin exagerarea contributiei dacilor in etnogeneza romaneasca.
Formarea poporului roman in spatiul carpato-danubian si continuitatea lui in acest spatiu constituie un proces
asemanator formarii si continuitatii celorlalte popoare romanice europene : francez, italian, spaniol si portughez. La
toate aceste popoare constatam un element etnic de baza : galii in cazul francezilor, celtiberii in cazul spaniolilor
si portughezilor, galii si etruscii in cazul italienilor. La romani au fost daco-getii, ramura de nord a tracilor.
 Dacii sau getii, fac parte din marele grup etnic al tracilor si constituie cea mai importanta ramura
a lui, avand o civilizatie, o cultura si o istorie politica pe care n-a egalat-o nicio alta ramura. Se
poate spune ca geto-dacii reprezinta elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la multimea
acestor traci, Herodot face o afirmatie de cea mai mare importanta : “Neamul tracilor este, dupa
cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar
intelege intre ei, ele ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate
neamurile.” Dintre cele peste 100 de formatiuni tribale si gentilice ale tracilor, triburile dacilor si
getilor erau cele mai mari si cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins intre Muntii Balcani si
Muntii Slovaciei, si de la litoralul apusean al Marii Negre pana dincolo de bazinul Tisei. Triburile
denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii si al Banatului, iar al “getilor” in
campia Dunarii – inclusiv in sudul fluviului - , in Moldova si Dobrogea de azi.
 Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante,
atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul lui de catre o literatura de tot felul.
Desi istoriografia noastra, (dar nu numai) a reusit achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a
ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cat mai completa si general acceptata.Ca orice neam indo-european, si
geto-dacii aveau o religie politeista. Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic
al nemuririi”. Unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest
Zalmoxis, fiind om ca toti oamenii, ar fi trait in robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras. Apoi, castigandu-si
libertatea, ar fi dobandit avutie multa si, dobandind avere, s-a intors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata
de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai
alese decat cele din Tracia, ca unul ce traise printre eleni, si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Elladei,
langa Pythagoras, a pus sa i se cladeasca o sala de primire, unde-i gazduia si-i ospata pe cetatenii de frunte; in
timpul ospetelor, ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, si nici urmasii lor in veac nu vor muri, ci se vor muta numai
intr-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. In timpul cat isi ospata oaspetii si le
cuvanta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamant. Cand locuinta ii fu gata, se facu nevazut din mijlocul
tracilor, coborand in adancul incaperilor subterane, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de
parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. In al patrulea an se ivi insa iarasi in fata tracilor, si asa ii facu
Zamolxis sa creada in toate spusele lui.”
 Zalmoxis
 Descoperirile arheologice si studiile recente au adus textului lui Herodot completari si rectificari. Ca Zamolxis ar fi
fost la origine intemeietorul unui cult initiatic si mistic, un personaj istoric real, un taumaturg si un reformator care,
ulterior a fost divinizat, este o ipoteza acceptabila. Diodor din Sicilia il situeaza alaturi de ceilalti doi mari
intemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra si Moise. Ca ar fi fost sclav al lui Pitagora este insa o legenda naiva,
respinsa chiar de Herodot, care era convins ca “acest Zamolxis a trait cu mai multa vreme inaintea lui Pythagoras.”
 Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica si mistica. Pentru aceasta religie,
caracteristic era actul initiatic al retragerii temporare in ceea ce semnifica “cealalta lume”, si anume, intr-o locuinta
subterana sau intr-o grota. De asemenea, semnificative pentru conceptia religioasa si practicile cultice daco-getice,
si din nou confirmate de Herodot, erau si banchetele rituale ale asociatiilor religioase secrete pe care le formau
initiatii. Aceste practici de cult sunt atestate in lumea tracilor din sudul si nordul Dunarii.
 Herodot vorbeste despre cultul lui Zamolxis astfel :” Iata in ce fel se socot ei nemuritori : credinta lor este ca ei nu
mor, ci ca cel care piere se duce la Zamolxis. Tot in al cincilea an arunca sortie, si intotdeauna pe acel dintre ei pe
care cade sortul, il trimit ca solie la Zalmoxis, incredintandu-i de fiecare data nevoile lor. Trimiterea solului se face
astfel : cativa dintre ei, asezandu-se la rand, tin cu varful in sus trei sulite, iar altii, apucandu-l de maini si de
picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leagana de cateva ori si apoi, facandu-i vant, il arunca in sus, peste varful
sulitelor. Daca in cadere, omul moare strapuns, raman incredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci
il invinuiesc pe sol, huluindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut ii
spun solului cat mai este in viata. Cand tuna si fulgera, tracii, despre care este vorba, trageau cu sagetile spre cer,si
isi amenintau zeul, caci ei nu recunosteau vrun alt zeu afara de al lor”.
 Era adorat in Dacia si un zeu al razboiului, caruia getii ii jertfeau prizionerii prinsi in razboi, “socotind ca zeul
razboaielor trebuie impacat prin varsare de sange omenesc.” Ca divinitati feminine, se pare ca daco-getii aveau si
o zeita a focului vetrei, a focului sacru. Mai certa pare existenta la daci a zeitei Bendis, zeita Lunii, a padurilor, a
farmecelor, a vrajilor, corespunzand deci Artemidei grecilor si Dianei romanilor. O singura data numit de autorii
antici, si anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii si al fulgerului. Probabil ca la inceput Gebeleizis
fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat si ritul tragerii cu arcul in nori in timpul furtunii pentru a speria
puterile demonice. Pana la urma, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sa fie confundat cu
Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Pentru Mircea Eliade “Gebeleizis reprezinta vechiul zeu celest al daco-
getilor, patronul clasei aristrocrate si militare, <<tarabostes>> ( . ) si Zamolxis <<zeul Misteriilor>>, maestrul
initierii,cel care confera imortalitatea.”
 Civilizatia si cultura poporului dac stau la temelia poporului roman ca elementul etnic component cel mai insemnat. Dupa marturiile
literare antice, dacii sau getii erau blonzi, cu piele alba, cu ochi albastri, ca si ceilalti nordici europeni. Atat Trofeul, cat si Columna lui
Traian ni-i arata de statura potrivita, nici foarte inalti, nici scurti. Barbatii purtau parul mare si aveau toti barba : nicaieri nu gasim un
dac reprezentat altfel. Pe frunte si la tample parul e taiat. Femeile, judecand dupa Columna, par sa fi fost zvelte, inalte si, in general,
frumoase; parul il purtau pieptanat, cu carare la mijloc si strans in spate, facut coc. Ocupatia de capetenie a dacilor a fost agricultura.
Lexicograful bizantin Suidas spune ca, in vremea razboiului cu Traian, Decebal impartise sarcinile intre nobilii daci astfel : pe unii i-a
pus sa apere cetatile, pe ceilalti sa aiba grija de bunul mers al agriculturii. O ramura importanta a agriculturii si la care stramosii nostri
tineau mult, era viticultura. Dacii au fost, de asemenea si remarcabili crescatori de vite. Rasa cailor geti era, pe drept cuvant, vestita.
Turmele de oi si cirezile de boi si vaci jucau un rol important in economia vietii getice. Din lana oilor ca si din canepa pe care stiau atat
de bine s-o lucreze, isi faceau vesmintele. Apicultura era si ea dezvoltata. Existau numeroase prisaci prin poienile padurilor si in
mijlocul fanetelor asa de intinse in vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar in Muntii Apuseni aurul si argintul. Cantitatile enorme de
metal pretios pe care le-a luat Traian din Dacia, implica o exploatare continua a zacamintelor auro-argintifere. Stiau sa lucreze bronzul,
fierul, aurul si argintul; faceau unelte, cum sunt secerile si coasele de bronz, topoarele, fiarele de plug, clestele de fier, arme cum sunt
sabiile de fier, gasite in mai multe parti ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul, mai ales de argint. Stiau
sa faca din acest metal pretios vase frumoase cum sunt cele ale tezaurului de la Sancraieni sau ale tezaurului de la Agighiol. Stiau, de
asemenea, inca din prima jumatate a secolului al IV – lea i.e.n., sa bata monede de argint de caracter autohton sau imitand pe cele
macedone si grecesti, mai tarziu pe cele romane. Numarul acestor monede e considerabil si ele au fost gasite pe toata suprafata
pamantului romanesc, atat in Muntenia, cat si in Moldova, si in Transilvania. Erau, in sfarsit, mesteri in lucrul lemnului, din care
faceau obiecte casnice si unelte agricole. Se pricepeau in ceramica, lucrau din pamant ars vase de diferite forme si marimi, unele foarte
frumos impodobite. Intr-un cuvant, cunosteau toate indeletnicirile economice esentiale si, prin bogatia pamantului, ar fi putut trai fara
sa aiba nevoie de ceva din afara. Dimpotriva, puteau ei exporta si exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc de exportul de
grane, de peste, de ceara si miere, si de sclavi. Se vor fi adaugat la acestea, piei si blanuri si, foarte probabil, sare si lemne, nu numai
spre Campia Panonica, dar si spre alte locuri mai departe ca Egiptul.
 Aduceau in schimb, din sudul grecesc, vin si untdelemn. Importau, de asemenea, tesaturi fine, stofe scumpe
pentru uzul nobililor si al curtii regale. Dupa caderea Sarmizegetusei, s-au gasit intr-o pestera, ascunse, hainele si
stofele scumpe ale lui Decebal.  Daco-getii, cunosteau de asemenea, si practicau scrisul. Faptul este confirmat de
Dio Cassius, care vorbeste despre o scrisoare primita de imparatul Domitian de la Decebal, precum si despre cea
scrisa pe o iasca, primita de Traian. Pana in secolul I e.n alfabetul folosit era cel grecesc, iar dupa aceasta data,
mai mult cel latin. In afara de inscriptia amintita – “Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar litere izolate ori
in grupuri de cate doua sau trei, insemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau sapate in blocuri incluse in
zidul cetatilor. In cazul din urma, literele serveau pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi si preoti,
desi n-a fost posibila, pana in prezent, reconstituirea nici unui nume.
 Casele taranilor erau de regula niste colibe saracacioase, cu pereti de barne acoperite cu lut si cu un acoperis
de stuf. Locuinta paturilor medii si sarace consta intr-o singura incapere, avand o deschizatura in tavan si
acoperis prin care patrundeau lumina si apa de ploaie, colectata intr-un bazin din mijlocul incaperii.
Mobilierul era oarte redus. Casa romana avea un numar mare de paturi, cu destinatii diverse : paturi pentru
dormit, paturi – canapele pe care se lua masa si paturi care serveau drept sofale. Pentru iluminat se foloseau
lumanari de ceara sau de seu si lampi mici cu ulei. Imbracamintea romanilor se caracteriza, inainte de toate,
prin simplitate. Nu necesita nici croiala aproape deloc si nici cusatura. Vesmantul national si oficial al
romanilo, dar care era interzis taranilor, muncitorilor simpli si sclavilor, era toga : o bucata de stofa groasa de
lana alba, taiata in forma de eplipsa sau de semicerc. Femeile purtau, direct pe piele, o camasa de in, iar in
jurul bustului o fasie de panza, drept sutien. In timpurile vechi imbracau toga si ele, la fel ca barbatii, dar
inca din secolele Republicii toga era rezervata numai femeilor de moravuri usoare. In locul ei, peste camasa
purtau o tunica lunga pana la pamant (stola), cu maneci scurte sau fara maneci, incinsa cu un cordon.
Peste stola, un fel de sal din lana colorata acoperea si infasura umerii. Un capat al salului se infasura pe un
brat, celalalt capat cadea pana la pamant, iar cu un fald al salului femeia isi acoperea capul, caci o femeie
romana nu iesea niciodata din casa cu capul neacoperit. Incaltamintea de rigoare a barbatilor cand purtau
toga era un fel de ghete din piele subtire, fara tocuri, fixate pe picior cu sase curele. Mult mai comode, mai
practice erau sandalele. Taranii si soldatii purtau saboti.
 Procesul de romanizare incepe in anul 106, contribuind la acesta, in primul rand, armata romana, prezenta in
numar mare in Dacia. Provincie de granita, supusa in permanenta atacurilor barbare, Dacia a beneficiat de
prezenta a doua legiuni si a numeroase trupe auxiliare. Cei aproximativ 50 000 de soldati romani au fost
cantonati in castre, numeroase in Dacia, in jurul carora se va dezvolta o infloritoare viata economica. Numarul
colonistilor romani adusi de Traian in Dacia a fost mare. Ei proveneau de pe intreg cuprinsul Imperiului, dar toti
vorbeau limba latina. Imigrarea masiva determina o urbanizare accentuata a provinciei. Multe asezari, situate
langa vechile dave dacice, sunt ridicate la rangul de municipii si colonii (Apulum, Napoca, Potaissa). Ele erau
organizate dupa modelul roman si constituiau adevarate focare de romanizare a acestui teritoriu. Procesul de
romanizare a populatiei daco-getice a continuat pana in secolul al VII – lea, cand se considera limba romana ca
formata.
 Dupa retragerea legiunilor si administratiei romane, in anul 275, Dacia ramane in parte in stapanirea dacilor
liberi, carpii. In partea de apus a ei, prin Banat si Crisana, locuiau vandalii; in centrul si rasaritul ei, gotii si
anume o ramura a lor, vizigotii sau tervingii; in partea de nord, prin Carpatii Maramuresului si ai Slovaciei,
locuiau gepizii.
 Traian
 In ciuda tuturor influentelor , limba romana este o limba romanica. Structura ei, morfologia, sintaxa ei si elementele
fundamentale ale lexicului, acelea de intrebuintare permanenta, de circulatie intensa, sunt latine. Ceea ce au adaugat
pe urma slavii, in mai mare masura, popoarele vechi turcesti, in mai mica, n-au putut modifica acest caracter initial si
fundamental al limbii romane. Limba romana se formeaza incepand cu anul 106 si se intinde pana in secolul al VII –
lea.  In perioada 106 – 275 se formeaza romana comuna, protoromana sau straromana, limba cu un evident caracter
romanic. In limba romana, s-au mostenit de la latini genurile si declinarile substantivale, cele patru conjugari ale
verbelor, formele pronominale, numeralul de la 1 la 10, gradele de comparatie si cazurile, cu exceptia cazului ablativ.
Cand s-a observat regularitatea schimbarilor de sunete, lingvistii au inceput sa vorbeasca de „legi fonetice”.
 Fiecare limba isi are propriile dialecte. In limba romana comuna intalnim dialectele daco-roman, aroman, istroroman,
meglenoroman. Dar in interiorul unui dialect distingem si subdialecte. De exemplu, dialectul daco-roman, are
urmatoarele subdialecte : muntean, moldovean, maramuresean, banatean, crisan. Iar in cadrul subdialectelor se nasc
graiurile, spre exemplu subdialectul muntean este insotit de graiul ialomitean, vrancean, teleormanean etc.
 Elementele de substrat ale limbii romane, adica cuvinte de origine dacica, sunt in numar de aproximativ 160,
totalizand peste 600-700 de derivate, inclusiv toponimele si antroponimele. In ansamblul sau, acest fond de probabila
provenienta dacica, substantive, adjective, verbe, adverbe, denumesc o mare diversitate de obiecte, stari, fapte,actiuni,
fenomene etc.
 Pe langa celelalte mosteniri daco-getice, cuvintele de origine dacica, intrate definitiv in fondul lexical curent al limbii
romane, arata inca o data ca poporul roman este continuatorul civilizatiei si culturii daco-getilor.
 Odata cu aparitia sentimentului national, s-a pus si problema originii romanilor. N-a fost greu sa se vada ca limba
noastra este o continuare a latinei aduse de colonistii romani. Ideea romanitatii a cuprins repede masele largi ale
populatiei, care au inceput sa se intereseze de diferenta intre limbile latine si cele care li s-au adaugat prin imprumut din
limbile vecine. In lupta pentru a demonstra latinitatea romanei, carturarii ardeleni au inceput sa modifice in chip arbitrar
elementele limbii, sa excluda din uzaj, in mod deliberat, cuvintele imprumutate din limbile vecine, sa introduca in loc
cuvinte latinesti luate din carti, sa transforme cuvintele de origine straina asa incat sa poata fi explicate ca si cum ar fi
fost mostenite din latineste, sa transforme elementele latine recent imprumutate, incercand sa le aranjeze asa incat sa
para ca sunt pastrate din antichitate, sa scrie romana nu asa cum e pronuntata azi, ci cum a fost pronuntata la
inceputurile ei. Toate aceste stradanii au avut reflexe si dincoace de munti si au dat nastere unor violente lupte teoretice,
la care au participat foarte multi intelectuali si mai cu seama scriitori. S-au scris parodii, comedii, in care erau
ridiculizati cei care vroiau sa modifice limba, s-au scris si publicatii pe ton serios, aratandu-se ca introducerea de
cuvinte noi, va duce la ruperea in doua a limbii, ca taranii nu vor mai intelege pe oraseni.
 Primul care demonstreaza latinitatea limbii romane este Grigore Ureche, intr-un capitol din lucrarea sa „Letopisetul
Tarii Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastra moldoveneasca”, pentru care
conchide cu mandrie ca „ de la Rim (Roma) ne tragem; si cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-si convinge
cititorii de acest adevar, el da o proba de etimologii latine : „de la rimleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis, gainaei
zic galina, muiereamulier [] si altele multe din limba latina, ca de n-am socoti pre amanuntul, toate le-am intelege.”
 Aparuta in sec al XVIII –lea, Scoala Ardeleana avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului roman
din Transilvania. Patrunsi de ideile iluministe, reprezentanti acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior
si Budai – Deleanu, priveau instructia , prin scoala sau prin intermediul cartii, ca un mijloc de luminare si de
progres, modul prin care se ajungea la constiinta de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, in
primul rand, ca oameni. Opera de cultura a reprezentantilor Scolii Ardelene prefigureaza, prin tematica ei,
unitatea romaneasca si originea pur romana a poporului roman.
 Limba romana, reprezentanta a latinitatii rasaritene, a fost de-a lungul timpului , cantata si slavita in lucrarile lor
de multi scriitori romani, care si-au inchinat viata si munca lor patriei, fiind constienti de sorgintea nobia a acestei
limbi si de cultura pe care aceasta o presupune.
 Sub aspect literar, tendinta dacizanta culmineaza in a doua jumatate a secolului al XX – lea, prin scrierile lui
Mihai Eminescu. Tema dacica se regaseste atat in marile poeme „Memento Mori”, „Rugaciunea unui dac” si
„Sarmis”, cat si in proiectele dramatice. In poezia „Memento Mori”, Eminescu realizeaza o evocare a civilizatiilor
de la origini. Aici viziunea eminesciana asupra Daciei este paradisiaca, scriitorul refacand imaginea unui popor
apus.
 In perioada interbelica ideea dacica s-a transformat uneori in dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport
ideologic pentru extremismul de dreapta (miscarea legionara). Si in perioada postbelica, in plin ceausism,
dacismul si tracismul au avut adeptii lor frecventi, atat in tara, cat si in diaspora.
 Dar nu numai din cultura romanilor ne-au ramas obiceiuri, ci si din cultura dacilor. Folclorul nostru pastreaza
neindoielnic profunde urme daco-getice. In portul popular, aceste urme sunt evidente. Camasa incretita la gat a
tarancilor, camasa despicata lateral a barbatilor, cioarecii din stofa groasa alba de lana, stransi pe coapse si pulpe.
Apoi braul lat de piele sau de panza groasa, opincile, caciula tuguiata de blana, sunt atestate iconografic pe
Columna lui Traian si pe metopole de la Adamclissi. In ornamentica imbracamintei,a ceramicii, a obiectelor si a
uneltelor de lemn crestate de tarani unii cercetatori inclina sa creada ca s-au mentinut anumite motive decorative
daco-getice, ca bradul, soarele, spirala sau zig-zagul. Cercetarile ar putea continua si in domeniul muzicii
populare, al melosului, al instrumentelor (naiul, de exemplu, deriva din tracicul „flaut al lui Pan”). Intreprinderea
ar fi cu atat mai justificata cu cat autorii antici vorbesc des despre aplicatia pe care o aveau tracii spre muzica.
Aristotel spunea ca tracii isi versificau legile si le recitau cantandu-le. Oratorul si istoricul grec Theopompos
afirma ca solii traci isi expuneau textul soliei cantandu-l si acompaniindu-se cu un instrument cu coarde. Iordanes
ne informeaza ca preotii traci oficiau cantand, si acompaniindu-se cu un instrument asemanator chitarei. Inaintea
lui, Strabon scria : „Muzica in intregimea ei este socotita tracica si asiatica (). Ba si cei care s-au ocupat de vechea
muzica erau – se spune – tot traci, anume Orfeu, Musaios si Thamyris”.
 In domeniul artelor plastice, nu pare exculs ca imaginea „calaretului trac” sa fi sugerat – in iconografia noastra
populara- imaginea Sf. Gheorghe omorand balaurul. De asemenea, Mircea Eliade remarca elemente comune zeului
furtunii Gebeleizis si profetului Ilie. Medievala, dar nu fara posibile influente traco-getice este si ceramica asa zisa
„dacica”, neagra, lustruita, cu tipica ei ornamentatie obtinuta prin procedeul inciziei.
 Urme ale mostenirii dacice se pot banui si in diverse productii de literatura populara. De pilda in descantece,
cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de constructie, documentate in neoliticul de pe teritoriul Romaniei, au
trebuit sa strabata veacurile de cultura spirituala dacica pentru ca sa ajunga la noi sub forma legendei „Mesterului
Manole”, povestea zidarului de manastire care isi zideste sotia ca sa opreasca surparea cladirii, indicand conceptia
noastra despre creatie, care e rod al suferintei, definita ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce in ce mai mult
de mediile literare, tinzand a deveni pilonii unei traditii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al „Mesterului
Manole”, de care am amintit mai sus. Insa, intaiul mit, „Traian si Dochia”, simbolizeaza constituirea insasi a
poporului roman. El a fost formulat propriu-zis de Asachi, Dochia care impietreste cu oile sale, fugind de Traian, insa
cu elemente populare si cu o legenda cantemiriana. „Miorita”, istoria ciobanului care voieste a fi inmormantat langa
oile sale, simbolizeaza existenta pastorala a popurului roman si exprima viziunea franciscan-panteista a mortii
individului roman. Acest mit a ajuns sa fie socotit de unii, Divina noastra Comedie. In sfarsit, „Zburatorul” e mitul
erotic, personificarea invaziei instinctului puberal. Poezia romana, prin Eminescu indeosebi, a aratat inclinari de a
socoti iubirea ca o forta implacabila, fara vreo participare a constiintei. Pe langa aceste patru mituri incearca sa se
ridice si altele imbratisand mai cu seama domeniul religiosului.
 Ceea ce indreptateste pe multi sa sustina tineretea noastra, este forma taraneasca a civilizatiei romane. Unii
conationali deplang aceasta stare si spera ca in mod vitejesc ne vom arunca, asemeni poparelor de culoare de pe
alte continente, in cea mai violenta viata de oras tehnic. Strainii rauvoitori numesc asta deficit de civilizatie si
exalta, comparativ, civilizatia lor. Dar tocmai ruralismul nostru constituie dovada suplimentara a marii noastre
vechimi. Intradevar, rasele stravechi, sunt conservative, regresive si defensive. Autohtonia le obliga la muncile
campului si primejdiile invaziei la ocupatia pastorala. In muntii occidentali, ca si in Carpati, oamenii au
fizionomia tipica stravechilor civilizatii pastorale : fata brazdata de vanturile alpine, ochi patrunzator si neclintit
de vultur, tinuta rigida, mutenie. Taranca romana isi acopera gura cu basmaua, ca pe un organ nefolositor. Tabara
de corturi se preface in oras. Satele ungurilor sunt niste minuscule orase, orasele romanilor sunt niste mari sate.
 Cand, prin urmare, studiem literatura romana, e gresit sa masuram cu dimensiuni superficiale. Civilizatia si
cultura poporului roman sunt stravechi, si literatura nu-i decat o forma secundara si deloc obligatorie. Poporul
roman a avut ca mijloc de perfectiune sufleteasca, limba superioara, riturile, traditiile orale, cartile bisericesti.
Cand  intaiele cronici se ivira, ele atestau o expresie rafinata, efect al unei inaintari culturale neintrerupte. Noua
este numai literatura de tip occidental (poezie profana, proza analitica, drama). Cand o adoptam aduceam un
suflet experimentat si doua sute de ani ne-au fost de ajuns sa producem o literatura superioara, de multi
invidiabila. Cateva secole de intarziere relativa, nu pot anula folosul unei existente imemoriale.