Unde Sunt Vapoarele 05 05 2015
Unde Sunt Vapoarele 05 05 2015
Unde Sunt Vapoarele 05 05 2015
Colecție coordonată de
DAN MUCENIC
Redactor de carte: Mirela GRUIȚĂ
Art-design: George Mihail SECARĂ
ISBN:
VASILE CRISTOI
CATARACTELE ŞI INSULA
ADA - KALEH
Insula Ada-Kaleh
18 VASILE CRISTOI
AJUTOR MARINĂRESC
INTERNAŢIONAL
IERNATIC LA APATIN
MEMORIA,
AMINTIREA TRECUTULUI
O AU NUMAI CEI CARE
AU SUFERIT CU ADEVĂRAT
CIORBA DE PEŞTE
PIESE AGABARITICE
WILLHEMINA
Navă construită în 1913, la Hamburg
Atelierele BLOHM & VOSS
Capturată de ruşi în 1944,
1949-1991 în dotarea flotei
române cu numele de PUTNA.
Cumpărată de muzeul naval din
ROTTERDAM
SADU 6
NAVE ÎN FLĂCĂRI
MARINARI, MARINARI,
MARINARI
* * *
Prin anul 1966, eram îmbarcat pe nava „Focşani”,
aveam coleg de cabină un ofiţer mecanic, Ion Cârciu, ol-
tean din zona Şimian de lângă Turnu Severin şi efectuam
un voiaj internaţional. Călătoria se anunţa mai lungă şi
fiecare dintre noi ne aprovizionam cu alimente din ţară
pentru a suplimenta mâncarea primită la bord. Nea Tică
era departe de ceea ce s-ar putea numi un bun gospodar,
nu era preocupat de provizii şi dădea dovadă de aptitudini
86 VASILE CRISTOI
sportive, sărind deseori peste masa de dimineaţă. Nav-
igând cu nava amonte prin Germania, într-o dimineaţă, l-
am auzit pe pilotul nostru plângându-se că, deşi suntem în
mijlocul apei, pe navă se fură ca în codru. Altă explicaţie
plauzibilă nu îi putea găsi faptului că salamul ţinut în
chesonul personal (dulap de alimente) se scurtează cu
fiecare noapte ce trece. Era clar că cineva îi dijmuia sursa
suplimentară de energie, la adăpostul întunericului.Toate
probabilităţile îl indicau drept făptaş pe Tică, însă lipseau
cu desăvârşire dovezile concrete, necesare incriminării
unei asemenea nelegiuiri. El se delimita categoric de aşa
o infamie, jurându-se că nu ar face aşa ceva, mai ales că
pilotul îşi avea originile, undeva pe lângă satul său. Ba
chiar căpăta accente de vehemenţă, determinându-ne să
ne temem de pielea hoţului, când îl va prinde el. Pentru a
scăpa un nevinovat de chelfăneala promisă de bănuit
hoţului, dar, mai ales, pentru a elimina suspiciunile, am
vorbit cu secundul navei, Mişu Roman, să punem ceva în
salam care să lase urme vizibile, astfel încât a doua zi să-
l putem prinde pe acel lotru noctambul. Cel mai potrivit
ni s-a părut creionul chimic şi întâmplător, aveam suficient
la îndemână. Am făcut un mic orificiu către capătul în-
ceput al salamului, l-am umplut cu mină de creion chimic
pisată şi am acoperit totul cu un dop, tot din salam. Întâm-
plarea a făcut ca Ion Cârciu să fie de serviciu la sala
maşinii în noaptea aceea. A doua zi, m-am furişat la el şi
l-am luat prin surprindere, prinzându-l ca pe mâţă cu
smântâna pe mustăţi. Stătea în faţa oglinzii de la chivetă
şi se freca de zor cu pastă de dinţi ca să-şi cureţe urmele
lăsate de creionul chimic. Cu buzele vinete bălmăjea ceva,
ca o scuză neinteligibilă. I-am spus să nu-şi mai bată gura
violetă degeaba şi că ar face bine să meargă la pilot şi să-
şi ceară scuze. Nu avea de ales, aşa că s-a dus la acesta, i-
a explicat că numai în noaptea aceea a dat lovitura, s-a
rugat spăşit de iertăciune şi i-a promis că îi va lua alt salam
în schimb. Şi ca orice om serios s-a ţinut de cuvânt. Peste
câteva zile, i-a luat pilotului alt salam, dar, de data aceasta,
unul întreg…
UNDE SUNT VAPOARELE DE ALTĂDATĂ? 87
* * *
Navigaţia pe timp de noapte este foarte solicitantă.
Ca să mă pot menţine tot timpul cu atenţia mărită, cafeaua
era nelipsită din comandă, mai ales că fumam două-trei
pachete de ţigări pe zi. În afară de cafea, mai obişnuiam
să iau câteva linguriţe de dulceaţă cu apă rece, în orice an-
otimp. Mă reconforta şi devenise o obişnuiţă. Din frigider
nu îmi lipseau borcanele cu dulceaţă de trandafiri. Într-o
dimineaţă am observat că un borcan pe care îl lăsasem
seara plin, era acum aproape jumătate. Am crezut că poate
m-am înşelat eu. A doua zi povestea s-a repetat la o scară
şi mai mare. Un borcan abia început mai avea aproape un
sfert de dulceaţă în el. De data aceasta nu mai exista nici
un dubiu. Era clar că am un client dedulcit la fineţuri, în
pericol să-i crească glicemia şi mi-am propus să-l dezvăţ
„fără mătură şi băţ”, ca pe Zdreanţă al lui Arghezi. Am
luat un borcan cu dulceaţă, l-am golit pe jumătate, am
completat cu ulei ars şi am amestecat bine conţinutul pen-
tru omogenizare. În seara aceea eram cu nava în portul
Călăraşi şi băieţii erau plecaţi în oraş. După întoarcerea
lor, am stat de vorbă cu secundul Ion Berbec şi cu pilotul
Marcel Dumitrescu, spunându-le ce este de făcut pentru a
doua zi, apoi m–am prefăcut că merg la culcare. Nu am
intrat în cabină ci m-am furişat prin bordul tribord până la
geamul bucătăriei, unde erau frigiderele şi dulceaţa special
preparată pentru degustătorii nocturni. După câteva
minute au intrat în scenă cei doi de care tocmai mă
despărţisem, au scos borcanul şi Nelu Berbec s-a pus
primul pe treabă, înarmat cu ditamai lingura de supă. După
prima lingură s-a oprit o clipă gânditor, iar după ce a
înghiţit conţinutul celei de a doua, a aruncat lingura şi a
ieşit în mare grabă la bord, unde frânt de mijloc, a început
să dea la peşte. Marcel nu a înţeles prea bine ce se
întâmplă, dar a văzut că nu-i a bună şi a renunţat să mai
guste din dulceaţă. M-am dus lângă Nelu şi l-am întrebat,
cu naivitate simulată şi răutăcioasă, ce s-a întâmplat de i
s-a făcut rău? Mi-a răspuns printre sughiţuri, că a mâncat
nişte mici în oraş şi crede că au fost stricaţi, neştiind că eu
am văzut toată scena. Nu m-a lăsat inima să nu-i dezvălui
88 VASILE CRISTOI
cauza suferinţei şi i-am spus pe un ton didactic: „Măi
Nelule, micii pe care i-ai mâncat aveau pe ei dulceaţă de
trandafir cu ulei ars de motor şi de aceea ţi s-a făcut
greaţă.” “De data aceasta ai câştigat. Eşti tare, dar o să-mi
vină şi mie rândul!” Aprecierea lui la adresa mea echivala
cu o promisiune de răzbunare. Îl ştiam pe Nelu bun de
poante şi trebuia să fiu atent, mai ales că în astfel de jocuri
elementul surpriză are un rol esenţial. Totuşi, Marcel
scăpase, dându-i prioritate lui Nelu şi nu a aflat exact ce
se întâmplase decât după ce i-a povestit acesta ce amestec
ingurgitase. Rămânea să-i pregătesc şi lui o mică surpriză.
Peste două-trei săptămâni am trecut pe la bucătărie
şi am văzut că bucătarul pregăteşte clătite pentru desert.
Atunci mi-a venit o idee şi l-am pus să prepare una
specială, umplută cu un amestec de dulceaţă de trandafiri
şi vaselină, care să ajungă la masa lui Marcel Dumitrescu.
La ora prânzului nu puteam pierde spectacolul şi, pentru
a mări efectul acestuia, i-am atenţionat şi pe ceilalţi că
urmează o farsă. A venit Marcel la masă şi după felurile
unu şi doi, i se aduc clătitele. Toţi eram cu ochii în direcţia
lui. Prima dată, a nimerit o clătită netrucată, a savurat-o şi
a făcut o remarcă lăudabilă: „Nea Niţă, trăi-ţi-ar familia
că bune clătite ai mai făcut!” A luat şi a doua clătită, a
muşcat vârtos din ea şi a început să mestece. Brusc, s-a
oprit şi a început să miroasă lămuritor restul rămas în far-
furie. Era nedumerit şi i-a spus bucătarului că este ceva
suspect cu clătita a doua. Trebuia să ştie de unde i se trage,
aşa că m-am ridicat de la masă şi i-am spus: „Marcele nu
toate borcanele cu dulceaţă sunt sută la sută ceea ce crezi
tu. Mai scapă în ele şi ceva vaselină.” A fost un hohot gen-
eral de râs şi de atunci, când îl vedeau, colegii de pe navă
se adresau unui bucătar imaginar: „Nea Niţă, trăi-ţi-ar fa-
milia, că bune clătite mai faci!”
De acum, se putea spune că îmi plătisem datoriile
şi lucrurile erau încheiate din punctul meu de vedere, dar
cine face farse, se poate aştepta la aceeaşi monedă, mai
ales când are şi o răzbunare promisă.
Eram în portul Turnu Severin şi urma să plecăm
aval. Timpul era cam întunecat şi se simţea în aer miros
UNDE SUNT VAPOARELE DE ALTĂDATĂ? 89
de ceaţă. Înainte de plecare, m-am dus în comandă şi am
pornit radarul şi indicatorul de giraţie pentru a fi pregătite
de marş. Pe ecranul radar apăreau numai paraziţi pe care
am încercat să-i diminuez, potrivind un acord mai bun.
Toate încercările s-au soldat cu eşec. Paraziţii nu
dispăreau. Mi-am spus că aveam o defecţiune şi nu
puteam naviga cu un convoi fără radar. L-am chemat pe
Nelu Berbec, secundul şi l-am rugat să se ducă la mal, să-
l cheme pe depanatorul radar să vină şi să vadă ce se
întâmplă cu aparatul. I-am spus să ia cu el câteva pachete
de Kent şi o sticlă de ceva pentru a fi mai convingători şi
a rezolva problema mai repede. După o jumătate de oră,
văzând că depanatorul întârzie, am ieşit din comandă şi
m-am uitat întâmplător către antena radarului. Priveam şi
nu îmi venea să cred. O pisică urcată pe antenă era sursa
buclucaşilor paraziţi, iar căţelul nostru lătra de zor la ea
de pe puntea de comandă. Îl auzisem eu lătrând şi mai de-
vreme, dar nu ştiam de ce este nervos şi am crezut că îl
supără pescăruşii care zburau prea aproape de navă. Era
vorba clar despre o mână criminală şi puteam să jur cui îi
aparţine. Pisica nu avea cum să înoate din propria
iniţiativă, nu s-a îmbarcat de capul ei, a fost ajutată să se
urce pe antena radarului, şi a fost ţinută acolo cu ajutorul
câinelui. Depanatorul nu a mai venit, de fapt nici nu fusese
chemat, iar micile atenţii destinate lui, nu au mai revenit
la proprietarul de drept şi au rămas în posesia nelegiuitului
făptuitor. Ţigările le-au fumat băieţii, iar sticla au băut-o
împreună la sosirea în Giurgiu. Nu eram supărat, ba chiar
mi-a plăcut farsa. Îl ştiam pe Nelu Berbec că are obiceiul
să se ţină de glume de acest gen şi pe alte nave.
* * *
Eram secund pe un remorcher, iar căpitan era
Dorobanţu, un fost lot (pilot special de cataracte), care
odată cu ridicarea barajului Porţile de Fier îşi pierduse
obiectul de activitate, cataractele devenind doar istorie şi
imagini de mult uitate.
Orice om are câte o ciudăţenie, mai mică sau mai
mare, dar acest căpitan avea una cu totul aparte: nu suporta
90 VASILE CRISTOI
muştele, ba chiar făcea alergie la ele, devenea agresiv când
le vedea şi era mereu cu mâna avântă în zbor după ele să
le alunge, să le prindă, să le extermine. Dacă în comanda
navei îndrăznea să-şi facă apariţia o asemenea vietate,
chema urgent marinarul de serviciu, porneau împreună
vânătoarea şi nu se lăsau până nu prindeau şi ucideau in-
trusa. Sadism cu imprevizibile implicaţii ecologice. Nelu
Berbec (cine altcineva) s-a gândit că bietul om suferă de
o deviaţie comportamentală care nu poate fi vindecată
decât prin mijloace pe măsură şi a dat dovadă, ca întot-
deauna, de fantezie în simplitate. A prins o muscă şi a
aşezat-o cu grijă, vie şi nevătămată, între lentilele binoclu-
lui. Aparatul, astfel „pregătit”, a fost dus pe furiş în
comandă, pentru a fi la îndemâna căpitanului şi pentru a-
l determina să-l folosească. Unul dintre membrii
conjuraţiei l-a întrebat, aşa, ca din întâmplare, pe căpitan
dacă nu a fost montată, cumva, o geamandură mai departe
în faţă. Acesta a luat binoclul să se uite, dar în loc de
geamandură, i-a apărut în faţă – ce oroare! – o muscă. S-
a văzut clar cum, într-o fracţiune de secundă, i-a crescut
nivelul de adrenalină. Cu mâna stângă ţinea binoclul şi pe
dreapta o flutura prin aer, în speranţa deşartă că va prinde
musca. Aceasta, deşi captivă, biata de ea, apărea şi
dispărea ca prin farmec. Punea binoclul la ochi, apoi îl
dădea deoparte şi nu mai înţelegea nimic. Bâzâitul insectei
era tot timpul prezent, însă musca dispărea când, lua bin-
oclul de la ochi. Cei din jur abia se mai puteau abţine să
nu chicotească. Pe puntea de comandă erau strânşi mai
mulţi marinari veniţi să asiste la prinderea muştei nălucă.
După câteva tentative nereuşite, căpitanul i-a spus secun-
dului să se uite şi el prin binoclu, pentru a se convinge că
nu are vedenii. Fiindcă nu vroia să strice regia de scenă,
acesta s-a executat, mimând şi el prinderea insectei, apoi
i-a înapoiat binoclul căpitanului. Între timp, acesta real-
izase că, în faţa unui duşman redutabil, nu poţi face nimic
cu mâinile goale şi se înarmase cu un prosop. Sărmanul
om aproape că transpirase, când cei de faţă au izbucnit în
hohote de râs. Dacă mai continua spectacolul, risca să se
finalizeze prin aruncarea peste bord a binoclului. Nea
UNDE SUNT VAPOARELE DE ALTĂDATĂ? 91
Dorobanţu era un om hâtru, nu a ţinut supărare, ba mai
mult, i-a plăcut gluma şi a promis că îi va cinsti pe
iniţiatorii proiectului „Musca Nălucă”. De atunci a circu-
lat, ca un fel de butadă, expresia „fiecare muscă are bin-
oclul ei”.
Nu cu mult timp în urmă, depănam ceva amintiri
împreuncă cu mai multe cunoştinţe şi le povesteam o mică
întâmplare oarecum hilară, dar care mă afectase puţin la
vremea respectivă. Unul dintre interlocutori, fără prea
multe tangeneţe cu navigaţia, a încercat o intervenţie de
formă: “Ce scorn(ic)eşti acolo, domnule?” Întrebarea, pe
jumătate şugubeaţă, pe jumătate aluzivă la localitatea
natală a unui personaj de tristă aducere aminte, mi-a
provocat alte amintiri, printr-o simplă asociaţie de idei.
În serviciul marinei fluviale au intrat bărbaţi din
aproape toate colţurile ţării, mai mulţi din zone limitrofe
Dunării, din porturile pe care acest fluviu le udă. Dar erau
şi excepţii, în navigaţie venind şi oameni din interiorul
ţării, mai ales din Moldova, Oltenia şi, mai nou, din Ardeal
şi Banat.
Dumitru Zamfira era un băiat care a simţit o
vocaţie şi o atracţie deosebită către vapoare. S-a născut în
satul (devenit mai târziu oraş) Scorniceşti, localitate cu
rezonanţă istorică, acolo născându-se şi “geniul din
Carpaţi”. Asocierea acestuia cu munţii s-a făcut numai
pentru a i se conferi un plus de grandoare şi o mai precisă
localizare geografică locului unde îşi exercita suverani-
tatea.
Toţi navigatorii îl cunoşteau pe Zamfira după cog-
nomenul Scorniceşti, deşi el nu se împăuna cu faptul că
era consătean cu cel ce a fost în fruntea ţării timp de un
sfert de secol. Personajul nostru, Scorniceşti, trecând prin
toate etapele profesionale, marinar, ofiţer fluvial stagiar,
secund, ajunsese căpitan pe o mică navă ce executa
manevre la una din drăgile care extrăgea balast între por-
turile Giurgiu şi Olteniţa. Omul avea o fire glumeaţă şi îi
făcea o deosebită plăcere să-şi exercite simţul umorului,
mai ales pe seama celor care călcau pentru prima dată pe
puntea unui vapor.
92 VASILE CRISTOI
Pe vremea aceea, venise de curând la bord un
marinar novice în ale meseriei. Nava lui Scorniceşti
aştepta, legată la malul românesc, încărcarea barjelor de
la dragă. Marinarii mai ieşeau pe mal să se bucure de
apropierea uscatului şi de pădurea ce prinsese viaţă în acea
perioadă. Accesul la mal se realiza pe o schelă
improvizată, iar urcarea şi coborârea necesitau o anumită
abilitate. Marinarul cel novice a fost chemat la comandant
şi acesta l-a chestionat în legătură cu mai multe date per-
sonale: de unde este, dacă este căsătorit, dacă are copii.
După aceea a fost pus în temă cu toate avantajele, dar şi
cu privaţiunile care decurg din practicarea meseriei de
marinar. La finalul discuţiei, Scorniceşti l-a întrebat, aşa,
în treacăt, dacă a respectat un anumit ritual practicat la
prima îmbarcare. Novicele nu ştia despre ce era vorba. I
s-a explicat că toţi marinarii, pentru a le merge bine pe
navă, la prima îmbarcare trebuie să ia o piatră în gură şi,
după câteva minute, să o arunce, cât se poate de departe,
în Dunărea. Marinarul s-a scuzat că nu a ştiut despre acest
obicei. Scorniceşti a considerat că nu este timpul pierdut
şi l-a trimis la mal pe acea schelă improvizată (o scândură
mai lungă), să caute o piatră şi să vină cu ea la vapor.
Omul a executat ordinul şi a adus o piatră, ce-i drept, cam
mare. “Măi băiatule, nici chiar aşa. Nu din asta. Caută şi
tu o pietricică albă, rotundă”. Ascultător novicele s-a întors
la mal şi a venit cu alt obiect ritual, mic cât o mărgea.
Nemulţumit, căpitanul l-a mai trimis de două ori la mal,
până când s-a declarat mulţumit de piatra ce urma să fie
recuzita obiceiului (inventat, desigur).
În final, Scorniceşti a luat piatra în mână, a stu-
diat-o o clipă, după care a aruncat-o peste bord, spre dis-
perarea celui care făcuse atâtea curse, mai degrabă
echilibristică pe acea schelă improvizată. Scorniceşti-
a strâns mâna novicelui şi i-a declarat ritos: “Măi băiatule,
azi ai făcut primul exerciţiu de coborâre şi urcare la bord.
Te-ai descurcat bine, ai fost curajos, nu ai căzut de pe
schelă, aşa că te declar unul de-al nostru, adică marinar!”
Pe faţa novicelui s-a putut citi o undă de satisfacţie, din-
colo de ilaritatea momentului. Trecuse prima probă de
UNDE SUNT VAPOARELE DE ALTĂDATĂ? 93
marinărie, à la Scorniceşti.
Nu după mult timp, unui alt nou îmbarcat îi revine
cinstea la o altă corvoadă iniţiatică. Într-o dimineaţă, după
ce viraseră ancora, Scorniceşti l-a chemat pe noul venit la
bord şi, faţă de pilot şi de alţi membri de echipaj aflaţi în
comandă, s-a arătat nemulţumit de faptul că, pe timpul cât
nava a stat în ancoră, tot convoiul îşi schimbase poziţia
din cauză că ancora grăpase (alunecase) pe fundul albiei.
Concluzia lui era că ghiarele ancorei se tociseră şi că era
necesar să fie ascuţite. Cei prezenţi ştiau ce urmează şi,
prin atitudinea lor tacită, complotau la viitorul moment
hilar. Scorniceşti l-a trimis pe novice să ceară o pilă de la
şeful mecanic, după care să se ducă să ascută ancora.
Numai că noul venit stătea în cabină cu un consătean, care
îl prevenise că va fi victima unei farse şi îl sfătuise că, dacă
Scorniceşti îl trimite să ascută ghiarele ancorei, să mo-
tiveze că i-a scăpat pila în apă. Venit la comandă să ra-
porteze necazul cu pila, Scorniceşti îl trimite din nou la
şeful mecanic să ceară altă pilă. Acesta nu a vrut să-i mai
dea şi omul nostru s-a întors să-i raporteze comandantului.
Auzind cele întâmplate, Scorniceşti a scos din buzunar o
unghieră, prevăzută cu o mică pilă, şi i-a întins-o
novicelui, spre hazul tuturor celor prezenţi.
Multe dintre glumele care făceau parte din arse-
nalul tratamentului noilor veniţi la bord, Scorniceşti le-a
simţit pe propria piele, atunci când a călcat pentru prima
dată pe un vapor. Se pare că olteanul nostru uitase că
românii au un dicton cu rol de autocorijare: “Ce ţie nu-ţi
place, altuia nu-i face!”
Dar şi Scorniceşti a avut parte de o experienţă
oarecum usturătoare şi, în acelaşi timp hilară. Plecase de
la navă în concediu. Doi băieţi l-au condus la Giurgiu la
Căminul de Ucenici, locul de unde se luau ocaziile cu au-
tostopul spre Bucureşti, soluţia cea mai avantajoasă. Cu
trenul, drumul dura două ore, pe când cu maşina se
ajungea în circa trei sferturi de oră. În plus nu trebuia să
aştepţi prea mult pentru a te urca într-o maşină spre
Bucureşti. A oprit o Dacie şi el s-a urcat, împreună cu
bagajele, pe locurile din spate. Cum este şi firesc la drum,
94 VASILE CRISTOI
între Scorniceşti şi şofer, proprietarul Daciei, s-a înfiripat
un dialog pe teme diverse. Şoferul era foarte vehement îm-
potriva lui Ceauşescu. Tocmai se restricţionase benzina şi
se dădeau numai cinci litri pe lună pentru fiecare maşină.
Venise la Giurgiu cu treburi şi un amic cu relaţii îi făcuse
rost de o canistră (20 l) cu benzină, urmând să plece în
concediu cu familia.
Aproape ajunseseră la jumătatea drumului, când
şoferul, care se mai domolise cu înjurăturile la adresa lui
Ceauşescu, l-a întrebat pe Zamfira unde călătoreşte şi de
unde este. Fără a ezita nici o clipă, acesta i-a răspuns că
este din Scorniceşti şi că merge acasă. Nici nu a apucat să
termine bine vorba, că şoferul a pus o frână bruscă, a tras
la marginea şoselei şi i s-a adresat lui Zamfira pe un ton
imperativ: “Ieşi, în mă-ta, din maşina mea cu Scorniceştiul
tău cu tot!”
Lui Zamfira nu-i venea să creadă, până când la
drăgălaşa şi protocolara invitaţie s-a adăugat şi imaginea
unei bâte de basse-ball, ţinută de şofer lângă scaunul său.
Omul nu avea altă alternativă, mai ales că pe scaunul din
dreapta se afla o matahală de bărbat, prieten cu şoferul.
Rămas în plin câmp, Scorniceşti medita cu amărăciune că
nimeni nu îşi poate alege locul de naştere, timpul sau
rudele.
După mai bine de o oră de făcut semne la maşini,
s-a îndurat un cetăţean să oprească şi să îl ia. Urcat în
maşină, Zamfira a observat la aparatul de la bord că indi-
catorul arăta plinul aproape făcut, lucru care l-a determinat
să fie circumspect şi să tacă. La întrebarea unde să-l lase
în Bucureşti, Zamfira a spus că merge la Gara de Nord şi
de acolo mai departe la… Ploieşti. În cazul acesta, risca
doar o rimă fără perdea…
Ajuns acasă, în Scorniceştiul natal, nevasta şi
copiii se foiau pe lângă bagaj, să vadă ce le-a adus soţul,
respectiv tatăl de la vapor. Printre câteva dulciuri, soţia a
descoperit şi o pungă mai grea, pe care a deschis-o plină
de curiozitate şi a rămas uimită. Punga era plină cu piet-
ricele, puse pe furiş de cel ce învăţase să umble pe schelă,
sub pretextul unei tradiţii marinăreşti.
UNDE SUNT VAPOARELE DE ALTĂDATĂ? 95
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!… şi viaţa de
marinar se scurge între a face şi a nu face.
În “Jurnalul de idei” Noica se joacă cu aceste
vorbe şi le răstălmăceşte şi alte sensuri.
“Fă altuia ce-ţi place ţie”, în această zicere
musteşte oarecum egoismul. În altă variantă “fă altuia ce-
i place lui”, aceasta din urmă stând la baza eticii de iubire.
96 VASILE CRISTOI
“REVOLUŢIA” PE DUNĂRE
VINERI 22.12.1989
Cdt. CRISTOI VASILE
Orele 00-06. Nava în portul Sulina. Aşteptăm
descărcarea şlep. 11592
06-07. Ne deplasăm separat în bazinul Sulina zona
100 VASILE CRISTOI
liberă.
07-08. Manevrat şlep 11592, scos din bazin, cuplat cu
barja 17004.
08-09. Manevrat din bazin la cheu port cele două nave.
Ceaţă 100%.
09-11. Se fac formalităţile de plecare la Căpitănia Por-
tului.
11,00. Am plecat cu cele două nave goale.
13,00. Marş amonte Mila 18, canal Sulina.
Dumnezeu a întors faţa spre noi.
Trăiască România liberă!
Trăiască Libertatea!
CE A ADUS “REVOLUŢIA”?
REVELION SÂRBO-CROAT
MARŞ ÎN TĂCERE
UN CONTRACT PĂGUBOS
DELAŢIUNEA LA EA ACASĂ
Sarcini de urmărire
UNDE SUNT VAPOARELE DE ALTĂDATĂ? 135
AMINTIRI
TEMPERAT – AFECTIVE
DE PE RIN
Castelul Sigmaringen
Dintre cele mai semeţe, se poate aminti castelul
Ehrenfols, construit în sec. al XIII-lea şi dărâmat în anul
1689, dar ale cărui ruine mai dăinuie până în ziua de azi.
Aici, în vremuri de restrişte, se punea la adăpost tezaurul
Episcopiei din Mainz. Puţin mai în aval, se află Mause
Turm (Turnul Şoarecilor), despre care o legendă spune că
acolo a fost închis zgârcitul episcop de Mainz, de către ba-
ronii pe care îi nedreptăţise, find părăsit până l-au mâncat
şoarecii, de unde şi numele dat turnului. Urmează, apoi,
146 VASILE CRISTOI
Reichenstein, Rheinstein şi Saaneck, unul dintre cele mai
vechi castele de pe Valea Rinului, construit în jurul anului
1000, în interiorul căruia se poate distinge blazonul fam-
iliei Hohenzollern. Mai în aval, pe un promontoriu, în
dreptul localităţii Oberwesel, se distinge castelul
Schőnburg şi, puţin mai departe, se întâlneşte castelul Katz
(Pisica), în opoziţie cu castelul Maus (Şoarece), aflat pe
celălalt mal. Localitatea St. Goar este dominată de ruinele
castelului Rheinfals şi, urmând cursul fluviului, pe malul
drept se întâlnesc ruinele castelelor Sterenberg şi Lieber-
stein, aparţinându-le la doi fraţi care se duşmăneau de
moarte. Maiestuosul castel Marksburg, construit pe o
strâncă ce se ridică la 150 de metri deasupra Văii Rinului,
este cel mai bine restaurat dintre cele aflate pe valea flu-
viului, iar din anul 1900 găzduieşte Institutul pentru con-
servarea castelelor germane, iar castelul Stalzenfals a
devenit azi un interesant muzeu. Pe malul drept al Rinului,
atrage atenţia castelul Schaumburg, fostă reşedinţă a can-
celarului Germaniei.
Nu trebuie uitat Domul din Kőln, început în 1240
şi terminat după 640 de ani, care este considerat cel mai
mare monument gotic din Europa.
Astăzi, toate acestea sunt cuprinse în structura
fundamentală, culturală, economică şi ecologică a întregii
văi. Castelele sunt obiective istorice, adevărate podoabe,
dar, în acelaşi timp, îndeplinesc şi funcţii noi, fiind
locuinţe, hoteluri, sedii de instituţii, adesea sedii de firme
de turism, hoteliere etc. Vestigiile, amintirea, tradiţia şi-
au găsit astfel un mediu propice în dezvoltarea modernă a
Văii Rinului, una dintre zonele cele mai industrializate şi
cele mai bogate ale Germaniei. Astăzi Rinul este o
adevărată autostradă navală, cursul său fiind un furnicar
de nave, aşa cum, datorită mulţimii de podgorii, este
supranumit şi Weinstraße (Strada vinului).
Am navigat o perioadă între două porturi, cele mai
mari din lume, unul fluvial – Duisburg, iar celălalt maritim
– Rotterdam. Eram îmbarcat pe un împingător de 6000
C.P. Stines 1, navă ce nu avea corespondent pe Dunăre
prin puterea ei. Sistemul complex în care era angajată
UNDE SUNT VAPOARELE DE ALTĂDATĂ? 147
aceasta, elimina în totaliate timpii morţi sau, mai pe scurt,
navigaţia se făcea non stop. Chiar şi aprovizionarea cu
combustibil, cu apă şi alimente se făcea în timpul voiaju-
lui, existând nave de servitudine care veneau, la solicitarea
comandantului, cu tot ce era necesar traiului la bordul
navei. În porturile Duisburg, Europort din Rotterdam, con-
voaiele erau gata asamblate, fiind necesară doar cuplarea
la barje şi plecarea din nou în cursă. Nimeni nu trebuia să
plece de la bord pentru întocmirea actelor, aceasta fiind
treaba altora. Descărcarea navelor începea când barjele
erau aduse la cheu, nu după zece minute sau câteva ore,
ci imediat, datorită unui sistem bine pus la punct. Într-un
voiaj amonte, Rotterdam – Duisburg, s-a ivit o defecţiune
la motorul principal. A fost suficient un telefon la firmă,
pentru ca în primul port, Xanten, echipa service să urce la
bord cu piese de rezervă şi, până la Duisburg, reparaţia să
fie gata. Politeţea ne-a obligat să-i invităm la masă, la o
bere pe cei doi mecanici de la service, însă aceştia ne-au
refuzat politicos. Acolo se cunoştea cu exactitate cât poate
dura o reparaţie şi orice întârziere peste un timp mediu ar
fi putut ridica serioase semne de întrebare asupra
competenţei lor. Dintr-o lungă experienţă ştiu că dacă
reparaţia se făcea la noi, era sărbătorită cu chef, se dădeau
ciubucuri şi se făceau pachete.
La bordul împingătorului STINES 1 erau doar
patru membri de echipaj: doi căpitani şi doi marinari, care
îndeplineau şi munca mecanicilor. Mai existau încă un
căpitan şi un marinar în tură liberă, de 10 zile, care asigu-
rau schimbul, astfel încât fiecare tură naviga non stop timp
de 20 de zile. La Rotterdam am staţionat doar o singură
zi, când s-a întâmplat să fie o sărbătoare religioasă. La
olandezi, cel mai mult m-au frapat casele care, neavând
perdele la ferestre, păreau o scenă deschisă, ce lăsa să se
vadă totul în interior. Oamenii sunt atât de civilizaţi, încât
nu au ce ascunde, dar la fel de civilizaţi pentru a nu îi in-
teresa intimitatea altora. Mă întreb dacă şi când va fi posi-
bil ca şi la noi să fie ca în Olanda, adică totul organizat la
milimetru. Cred că ne va fi foarte greu să atingem aseme-
nea performanţe. Oare ce pacoste ar trebui să cadă pe
148 VASILE CRISTOI
capul olandezilor, pentru a-i întoarce acolo unde ne aflăm
noi ? Cred că nimic nu le va putea determina o involuţie.
Olanda este o ţară al cărui pământ a fost, în parte, smuls
mării, iar poporul care a reuşit acest lucru, prin tenacitate,
prin muncă şi rigurozitate, îşi transmite civilizaţia aproape
genetic.
SECRETARUL DE PARTID
MIHAI MOROŞAN
CLOŞCA
BLOCADĂ NAVALĂ
ACCIDENTE NAVALE
Lungime 46 m
Lăţime 7,10 m
Pescaj 1,50 m
Viteză în apă moartă 25 km/h
EPILOG
SCRISOARE NEEXPEDIATĂ
CUPRINS