PRINCIPIUL NEDISCRIMINARII

HOTĂRÂREA din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva

României (nr. 1)

1
 CUPRINS

1. INTRODUCERE.....................................................................3

2. HOTĂRIREA HOTĂRÂREAdin 6 decembrie 2007 în

Cauza Beian împotriva României (nr. 1) (Cererea nr.
30658/05).............................................................................4

2.1 Obiectul acțiunii........................................................4

2.2 Norme juridice incidente..........................................4
2.3 Situația de fapt...........................................................6
2.4 Principiile degajate de CJUE...................................7

3. SOLUȚIA DATĂ DE INSTANȚA........................................8

2
 1. INTRODUCERE

Principiul nediscriminarii
Art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se referă la obligaţia statelor de a
asigura exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în acest document juridic
internaţional cu caracter regional fără discriminare de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice, avere, naştere etc.

Astfel, principiul nediscriminării prevăzut de Convenţia Europeană îşi are originea în art.
1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care dispune: „Toate fiinţele umane se nasc libere
şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se
comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.”
Carta drepturilor Fundamentale stipulează, la rândul său, în art. 21:„Se interzice orice
discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale,
caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri , opinii politice etc”.
În ceea ce priveşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în materia discriminării,
este reglementată o dublă interdicţie, în sensul că art. 14 nu consacră decât o interdicţie limitată,
în vreme ce Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană conţine o interdicţie generală, astfel încât
toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante vor putea invoca în faţa instanţei
europene încălcarea dreptului la nediscriminare de către autorităţile naţionale nu numai cu privire
la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, ci şi cu privire la orice drept recunoscut în
legislaţia naţională a statului contractant în cauză.
În cadrul dreptului european privind nediscriminarea, un mecanism de protecţie poate fi
exprimat în termeni generali sau în termeni specifici mai limitativi. Dreptul Uniunii Europene
prevede numai mecanisme de protecţie specifice limitative pentru discriminarea directă şi un
mecanism de protecţie general numai în contextul discriminării indirecte. Cu alte cuvinte, în baza
directivelor privind nediscriminarea, discriminarea directă va putea fi justificată numai atunci când
urmăreşte scopuri precise menţionate în mod expres în directivele respective.[12]
Scopul dreptului privind nediscriminarea este de a asigura tuturor persoanelor perspective
egale şi echitabile de acces la oportunităţile disponibile în societate. Facem alegeri în fiecare zi
atunci când decidem cu cine socializăm, unde ne facem cumpărăturile şi unde lucrăm. Preferăm
anumite lucruri şi anumiţi oameni în locul altora.
Chiar dacă exprimarea preferinţelor noastre subiective este un lucru comun şi normal,este
posibil ca în unele momente să exercităm funcţii care ne plasează într-o poziţie de autoritate sau
care ne permit să luăm decizii ce pot avea un impact direct asupra vieţilor altora.
Este posibil să fim funcţionari publici, comercianţi, angajatori, proprietari de imobile sau
medici şi să decidem cu privire la modul în care facem uz de prerogativele publice sau de modul
în care oferim bunurile şi serviciile private. În aceste contexte impersonale, dreptul privind
nediscriminarea intervine în alegerile pe care le facem.
În fiecare zi trebuie să ne amintim că fiecare persoană este egală în demnitate şi drepturi în
spiritul fraternităţii!

3
2. HOTĂRIREA HOTĂRÂREAdin 6 decembrie 2007 în Cauza Beian
împotriva României (nr. 1) (Cererea nr. 30658/05
2.1. OBIECTUL ACȚIUNII.

Cauza a avut ca obiect o cerere, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al
acestui stat, domnul Aurel Beian (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 august 2005 în temeiul
art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu unde reclamantul a invocat inechitatea unei
proceduri privind acordarea unei alocaţii sociale, precum şi de un tratament discriminatoriu
comparativ cu alte persoane aflate într-o situaţie similară.

2.2. NORME JURIDICE INCIDENTE:

1.Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor
care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada
1950-1961
Articolul 1
« Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana, cetăţean român, care a efectuat stagiul
militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada
1950-1961. »
Articolul 2
« Persoanele care s-au aflat în situaţia prevăzută la art. 1 au dreptul la o indemnizaţie lunară (...)
Articoul 4
« Persoanele prevăzute la art. 1 (..) vor beneficia de asemenea (...) de:
a) asistenţa medicală şi medicamente în mod gratuit (...);
b) scutirea de la plata taxei de abonament la radio şi televizor (...) »
Articolul 6 alin 2 şi 3
« Stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se face, la cerere, pe baza înscrisurilor din
livretele militare, din adeverinţele eliberate de centrele militare judeţene sau de unitatea militară
din Piteşti.
Cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se depun la casele teritoriale de
pensii şi asigurări sociale. »
2. Hotărârea Guvernului din 10 octombrie 2002 privind normele de aplicare ale Legii
nr.309/2002

Articolul 7

4
« Pentru stabilirea drepturilor prevăzute de lege Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de
Asigurări Sociale poate solicita Arhivelor Naţionale (...), întocmirea unei evidenţe a
detaşamentelor de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, în baza
documentelor pe care le deţin. »

3. Decizia din 2 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Într-o cauză similară celei a reclamantului un fost recrut care a prestat muncă forţată într-o unitate
militară care nu era subordonată D.G.M. a cerut să beneficieze de Legea nr. 309/2002. Casa
judeţeană de pensii respingând cererea pe motiv că legea nu se aplica decât recruţilor din
detaşamentele de muncă, el a contestat cu succes această hotărâre în faţa Curţii de apel.

Urmare recursului promovat de Casei judeţeane de pensii, Înalta Curte de Casaţie a confirmat
temeiniia deciziei Curţii de Apel, cu motivaţia următoare :

« Din moment ce existenţa muncii forţate nu este contestată (...) nu există nicio justificare pentru
a priva reclamantul de drepturile cerute. Procedând altfel s-ar crea situaţii inechitabile, lipsind de
indemnizaţie persoanele care au efectuat serviciul militar în condiţii identice şi care, din cauza
împrejurărilor pur formale legate în exclusivitate de subordonarea ierarhică a unităţii militare, sunt
supuse unui tratament diferit şi evident discriminatoriu. »

ARTICOLUL 6

Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen
rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar
accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a
unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la
proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi

legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit,
despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa ;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;

5
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer ;

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;

e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

ARTICOLUL 14

Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată

fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.

2.3. SITUAȚIA DE FAPT:

Reclamantul invocă faptul că interpretarea primului articol din Legea nr. 309/2002 a adus atingere
principiului siguranţei juridice. El expune faptul că soluţia la care instanţele interne au ajuns în
cauza sa erau în contradicţie cu cele ale altor instanţe şi în special ale Înaltei Curţi de Casaţie, în
baza cărora s-ar fi aşteptat să aibă câştig de cauză.

Cu toate acestea, dacă statele decid mai întâi să adopte legi pentru a despăgubi victimele
nedreptăţilor comise în trecut, acestea trebuie să fie puse în practică cu o claritate şi o coerenţă
rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de
drept interesaţi. În această privinţă trebuie subliniat că incertitudinea, indiferent dacă este
legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important care trebuie luat în calcul
pentru a aprecia conduita statului

În cazul în speţă, Curtea constată că, în temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau beneficia de măsurile
reparatorii decât recruţii care au prestat muncă forţată în unităţi aparţinând D.G.M. Bazându-se pe
principiul nediscriminării, pornind de la decizia pronunţată la 2 decembrie 2003, Înalta Curte de
Casaţie, într-o serie de decizii, a extins însemnătatea acestei legi la toţi recruţii care au prestat o
muncă forţată în timpul serviciului lor militar, fără a ţine cont de subordonarea ierarhică a unităţilor
militare din care au făcut parte.

Cu toate acestea, într-o altă serie de decizii pronunţate în cursul aceleaşi perioade, Înalta Curte de
Casaţie a desfăşurat o jurisprudenţă contrară, din moment ce a respins, ca în cazul reclamantului,
acţiunile recruţilor care au prestat muncă forţată în afara D.G.M.

Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudenţială a avut drept efect privarea
reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr.

6
309/2002, în condiţiile în care altor persoane care au prestat o muncă forţată în afara D.G.M. li s-
a recunoscut dreptul de a beneficia de dispoziţiile acestei legi.

În consecinţă, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie

2.4. PRINCIPIILE DEGAJATE DE CURTE

Reclamantul continuă să susţină că, restrâgând dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii numai
la recruţii din unităţile aparţinând D.G.M., Legea nr. 309/2002 a creat o discriminare între
persoanele care au prestat acelaşi gen de muncă forţată.El pretinde că a fost victima unei a doua
discriminări din cauza jurisprudenţei contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie care a recunoscut mai
multor recruţi, care nu au prestat o muncă forţată în aceste unităţi de acest gen, dreptul de a
beneficia de dispoziţiile legii.

Curtea relevă că pe baza articolului 14 din Convenţie o distincţie este discriminatorie dacă « nu
are o justificare obiectivă şi rezonabilă », adică dacă nu urmăreşte un « scop legitim » ceea ce nu
este cazul, deoarece cererea este bine intemeiata si concudenta.

În cazul în speţă Curtea aminteşte că trebuie constatată existenţa unei diferenţe de tratament între
diferiţi recruţi care au prestat o muncă forţată și persoana în cauză.

Cu toate acestea, ea constată că Guvernul nu a prezentat o justificare pentru această diferenţă de

tratament, argumentarea sa întemeindu-se în principal, pe de o parte, pe faptul că pretinsa
discriminare nu se bazează pe niciunul din criteriile enunţate la articolul 14 şi, pe de altă parte, pe
autonomia de care beneficiază instanţele interne în interpretarea şi aplicarea dreptului intern.

Curtea subliniază că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ şi nu unul restrictiv

Curtea reiterează că în cazul în speţă, nu era vorba de simple divergenţe de jurisprudenţă, care sunt
consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond,
ci de o abatere a Înaltei Curţi de Casaţie de la îndeplinirea rolului său de mediator al acestor
conflicte.

Argumentele avansate de Guvern nefiind de natură să convingă Curtea, ea constată că această

diferenţă de tratament nu se baza pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.

Prin urmare, s-a încălcat articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

3. SOLUȚIILE DATE DE INSTANȚĂ.

Declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din
Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie combinat cu art. 14 din Convenţie şi
inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;

7
 Hotărăşte că nu trebuie examinat în plus capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din
Convenţie privind pretinsa lipsă a independenţei şi imparţialităţii instanţelor interne;
Hotărăşte că a fost încălcat art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie;
Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci
mii euro) toate prejudiciile reunite ;
b) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă
la data plăţii şi că trebuie adăugată la aceasta orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii,
sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru
facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei
puncte procentuale;

Concluzie

Prin Hotărârea pronunţată în cauza Beian contra României, CEDO a condamnat Statul
Român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul
că permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse.