Cuprins

CAPITOLUL I
PLANIFICAREA ŞI EVIDENŢA ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV
1.1. Forme de organizare, conţinutul şi mijloacele antrenamentului
1.2.Planificarea în antrenamentul sportiv
1.3.Formarea specialiştilor în domeniul sportului

CAPITOLUL II
PREGATIREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV
2.1.Pregatirea fizica
2.2.Pregatirea tehnica
2.3.Prgatirea tactica
2.4.Pregatirea teoretica
2.5.Pregatirea psihologica

CAPITOLUL 3
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. Perioada şi locul desfăşurării cercetării
3.2. Subiecţii cercetării
3.3. Metodele de cercetare folosite
3.4. Structuri de exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor motrice, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor tactice (grupa de vârstă 12-14 ani)
3.5. Modelul jocului şi al jucătorului la grupa de vârstă 12-14 ani

CAPITOLUL 4
PREZENTAREA , PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR
4.1. Prezentarea datelor
4.2. Prelucrarea şi interpretarea datelor

CONCLUZII SI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Obiectivele educaţiei fizice
Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial şi pe baza programei de învăţământ are ca
obiectiv final, realizarea capacităţi elevului de a se încadra în cerinţele jocului pentru a-l practica,
arbitra şi organiza.
Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri sportive, conform programei, atât la
ciclul gimnazial cât şi la liceu, sunt:
însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru folosirea şi aplicarea lor cu eficienţă în jocul
bilateral;
educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi sistematic ca mijloc pentru întărirea
sănătăţii;
cultivarea deprinderilor pentru un comportament civilizat în colectiv şi societate.Prin specificul
mijloacelor, jocul de fotbal contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare,
dar pentru dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace din gimnastică şi
atletism.
Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor, jocul de fotbal formează
deprinderi şi capacităţi de maximă utilitate:
calităţi morale şi psihice;
deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul acesteia;
calităţi motrice specifice;
capacitatea de orientare şi decizie, imaginaţie şi spontaneitate.
CAPITOLUL I
1.1. Forme de organizare, conţinutul şi mijloacele antrenamentului
În cadrul învăţământului gimnazial, fotbalul este cuprins în următoarele forme de
organizare:
lecţia de educaţie fizică;
lecţia de activităţi sportive;
activitatea competiţională de masă şi performanţă;
ora opţională.
Lecţia de educaţie fizică contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite de programă, printr-un
proces de învăţare eşalonat în trei etape importante:
etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) ;
etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) ;
etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu).
 Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei etape, trebuie să
asigure realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu şi anume: să ştie să se
integreze în procesul de joc, să-l poată arbitra şi organiza.
Acumularea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor necesare pentru învăţarea cât mai
rapidă a jocului pe teren redus sau normal, se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea
acţiunilor tehnico-tactice de joc, din atac şi apărare şi jocul bilateral.
Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă, fiind utilă însă în
mai mică măsură.
Folosirea selectivă a acţiunilor de joc, pe baza calităţilor şi deprinderilor elevilor, oferă
posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare, care compun
jocul bilateral, facilitând învăţarea acestuia. Gradarea metodică a acestor mijloace, începe cu
exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate, oferindu-le şi un caracter
de întrecere.
Jocul bilateral, precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii limitate, oferă
condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice, în situaţii de
colaborare şi adversitate.
Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte, trebuie să respecte
obiectivele, conţinutul şi modul fiecărei etape, precum şi particularităţile metodice specifice
acestora.
Etapa I – Clasele V-VI
Obiective:
cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus şi normal;
însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc, în funcţie de dimensiunile terenului;
învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice, de atac şi apărare:
întâmpinarea mingii – preluare – pasă;
întâmpinarea mingii – transmitere (pasă - şut la poartă, centrare, degajare);
întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă – şut la poartă;
întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling – şut la poartă;
întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – şut la poartă;
deposedare prin intercepţie – pasă (degajare, centrare, şut la poartă);
combinaţii simple în atac şi organizarea apărării la fazele fixe.
încadrarea în jocul bilateral, pe teren redus (minifotbal) şi normal.
 Modelul final al elevului
aplicarea în joc a acţiunilor tehnico-tactice de atac şi apărare învăţate;
cunoaşterea şi respectarea regulamentului de joc, pe teren redus şi normal;
aplicarea regulamentului, în jocul bilateral, în calitate de arbitru.
Etapa a II-a – clasele a VII-a
Obiective:
însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi desfăşurarea jocului conform regulamentului;
cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc, în atac şi apărare, pe zone şi funcţii, pe teren redus şi
normal;
învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice, de atac şi apărare:
întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la poartă, centrare, degajare);
întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă;
tatonare – deposedare – pasă (degajare, centrare, șut la poartă);
tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la poartă;
jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2, 2:2, 3:1, 4:2;
combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi apărare;
joc bilateral pe teren redus (minifotbal) şi normal.
Modelul final al elevului:
aplicarea în timpul jocului a acţiunilor tehnico-tactice, de atac şi apărare învăţate;
însuşirea unor scheme eficiente la loviturile libere directe şi indirecte;
respectarea sarcinilor de joc, a funcţiei (postului preferat) în atac şi apărare, în jocul bilateral, pe
teren redus şi normal;
organizarea şi conducerea jocului bilateral respectându-se regulamentul de joc.
Etapa a III-a – clasele a VIII-a,
Obiective:
consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice, în atac şi apărare şi aplicarea acestora, cu
randamentul corespunzător, în jocul bilateral;
însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor
şcolare, formarea echipelor şi a arbitra, precum şi întocmirea clasamentelor şi departajarea
echipelor.
Modelul final al elevului:
însuşirea şi respectarea în jocul competiţional a sarcinilor funcţiei preferate, din cadrul echipei, în
fazele de atac şi apărare, în vederea integrării în ansamblul echipei, cu randament cât mai mare;
capacitatea de a organiza şi conduce desfăşurarea jocurilor în cadrul sistemului competiţional
şcolar, la nivelul şcolii respective;
însuşirea şi interpretarea corectă a regulamentului de joc, pentru a arbitra în mod corespunzător
competiţiile şcolare.
Lecţia de activităţi sportive sau ansamblu sportiv constituie un cadru facil pentru învăţarea şi
practicarea jocului de fotbal, fiind o etapă superioară lecţiei de educaţie fizică.
Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de:
lecţii pe clase, sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la clasa respectivă, lucrându-se
simultan cu toţi elevii clasei, circa 50 minute, împărţiţi după preferinţe pe trei discipline sportive;
lecţii pe grupe de clase, cu profesori de profil de disciplină sportivă, circa 100 minute, la şcolile
unde numărul acestora este suficient.
În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor pentru competiţii interne şi cele
reprezentative, pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local, zonal şi naţional.
Criteriile şi conţinutul selecţiei, la nivelul acestor echipe, precum şi „modelul unei lecţii pe
terenuri de dimensiuni reduse“ (atât pentru lecţia de educaţie fizică cât şi pentru lecţia de activităţi
sportive) sunt prezentate în continuare la „pregătirea echipelor reprezentative“.
Activitatea competiţională de masă şi performanţă. Calendarul competiţional anual, la nivelul;
gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor întreceri tradiţionale sau ocazionale, cu statut separat
ocupându-l campionatele şcolare oficiale.
Ora opţională. Este o oră acordată în plus, faţă de cele două ore din trunchiul comun la
clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru
care elevii pot să-şi exprime opţiunea la oricare din disciplinele planului de învăţământ.
Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă, 8-10 ani (învăţământul
primar), 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial).
Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani.
La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor şi localităţilor. La
categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare, la nivel de judeţ, interjudeţean pe zone şi
finale pe ţară.
Regulamentele de organizare şi desfăşurare a acestor competiţii se elaborează conform
celor oficiale ale FRF, fiind particularizate la unele nivele mici prin instrucţiuni ale inspectoratelor
şcolare judeţene, care împreună cu Ministerul Învăţământului suportă toate cheltuielile
competiţiilor.
Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive
Pregătirea echipelor reprezentative şcolare
Apreciind-o ca o activitate importantă, care polarizează atenţia şi interesul elevilor din
şcoală, echipa reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi permanentă pentru
profesorul de educaţie fizică.
Prezentarea echipei de fotbal, la competiţii, necesită o selecţie şi un proces de instruire
corespunzătoare, bazate pe o serie de cerinţe metodice.
Depistarea elementelor de perspectivă, se poate face în mod special prin:
stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program destinat exclusiv selecţiei;
urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter de masă din şcoală;
organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul vacanţelor.
Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie
Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor pe toată perioada cuprinde:
obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un caracter concret şi mobilizator;
obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite perioade şi etape;
etapizarea procesului de selecţie şi instruire, sarcinile şi conţinutul fiecărei etape;
colaborarea, sprijinul şi implicarea directă a factorilor de decizie (conducerea şcolilor, profesorii
de educaţie fizică) pe toată perioada acţiunii;
măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă pe circa 3-4 ani;
testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite, care să corespundă complexităţii procesului
de selecţie, în toate etapele acţiunii;
stabilirea „modelului“ elevului – sportiv de perspectivă să constituie un factor mobilizator pentru
toţi elevii. Acest model final, va avea şi model intermediare, pe categorii de vârstă, care devin
obligatorii pentru toţi candidaţii la performanţa sportivă.
Criterii de selecţie
Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile care facilitează o bună alegere,
corespunzătoare cerinţelor şi caracteristicilor jocului actual:
Criterii de sănătate;
Criterii specifice prin:
efectuarea unor probe specifice:
menţinerea mingii în aer din deplasare, prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul;
pase scurte şi medii, din deplasare cu şi fără preluare;
conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi finalizare.
evoluţia în jocul efectiv, urmărindu-se:
abilitatea în manevrarea mingii;
calităţile morale;
participarea activă în fazele de atac şi apărare;
modul de integrare în jocul colectiv.
Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot îmbunătăţi şi prin alte modalităţi eficiente,
care să concure la promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale talente.
Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare, se contribuie în mod direct asupra unui
proces de instruire cu implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să practice un joc
modern.
Instruirea echipei reprezentative
Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor, timpul afectat pregătirii şi de
condiţiile materiale, trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective:
dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de echipă;
dezvoltarea calităţilor motrice specifice;
consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a acţiunilor de atac şi apărare;
omogenizarea tactică a echipei;
învăţarea, interpretarea şi respectarea articolelor din regulamentul de joc.
Realizarea obiectivelor propuse, necesită o orientare metodică şi o urmărire ritmică, astfel ca
ponderea factorilor de antrenament, printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare, să poată
contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire.
Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv, includ numai rareori sarcini limitate la
un singur factor al antrenamentului.
Fixarea în ciclul săptămânal de antrenament, a acestui tip de lecţie este caracteristică
perioadelor pregătitoare şi se adresează pregătirii fizice (PF), care însă nu trebuie omisă nici în
perioada competiţională.
În general cele mai răspândite tipuri de lecţii sunt cele în care sunt întruniţi câte doi
factori, ca: T-TA (tehnică-tactică); T-PF (tehnică-pregătire fizică); TA-PF (tactică-pregătire
fizică).
 Tipurile de lecţii menţionate mai sus se pot eşalona în felul următor, ţinând seama de
perioada de antrenament şi numărul de antrenamente într-un ciclu săptămânal: marţi PF-TE, joi
TE-TA, vineri joc, marţi PF-T, joi joc, vineri T-TA.
Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal, unde echipa reprezentativă
să-şi desfăşoare activitatea, este necesar ca profesorul de educaţie fizică, să-şi adapteze activitatea
specifică pe terenurile de sport, unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică, pe terenuri de
dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet sau volei. În aceste împrejurări, utilizarea
raţională şi metodică a spaţiilor reduse, pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice. Pe aceste terenuri,
elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a mingii, deprinderile tehnico-tactice elementare
(lovire-demarcare, pase de pe loc şi din mişcare, cu piciorul şi cu capul, preluări şi conducerea
mingii, depăşiri individuale, efectuarea marcajului etc.). Să joace în echipe formate din câte
4,5,6,7 jucători. Eficienţa unei bune pregătiri, în cadrul acestor condiţii – de teren – depinde în
primul rând de modul cum a fost pregătit antrenamentul, de capacitatea metodică şi
organizatorică a profesorului de educaţie fizică.
Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse
În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament profesorii de educaţie fizică trebuie
să găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie corelată
cu condiţiile organizatorice.
Încălzirea, de exemplu, se poate realiza simultan, de către toţi jucătorii, pe terenul
respectiv sau în împrejurimile acestuia sub forma alergărilor variate, pe teren variat, intercalate cu
exerciţiile de gimnastică. În cadrul încălzirii recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi, în
ritmul de execuţie impus de profesor, iar alergările pe distanţe mici să fie punctate cu schimbări
bruşte de ritm şi direcţie, combinate cu sărituri variate etc.
În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de antrenament, căreia trebuie să i se acorde o
mare importanţă, cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri corespunzătoare.
În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de dimensiuni reduse, iar alături mai
dispune de două-trei terenuri anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan „pe ateliere“ (gen
circuit).
Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a lucrului astfel:
împărţirea colectivului pe grupe;
selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în parte;
cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier;
ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt mai multe).
Să presupunem că avem un teren de fotbal şi o altă suprafaţă alături de mai mică
dimensiune. În acest caz:
pe terenul de fotbal un număr de 8-10 elevi vor executa exerciţii sub formă de pase, combinaţii,
şut la poartă şi diferite acţiuni de joc;
pe suprafaţa mai mică de teren, ceilalţi elevi pot exersa diferite procedee tehnice ca: lovirea
mingii cu capul şi cu piciorul, preluări variate, fente, jonglerii cu minge (cu sau fără concurs),
transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc.
În condiţiile unei baze materiale mai reduse, profesorul trebuie să selecţioneze cele mai indicate
mijloace şi exerciţii, ţinând cont de următoarele indicaţii:
în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu mingea cât şi fără ea) jumătate din lotul de
jucători lucrează pe tot terenul iar ceilalţi execută exerciţii de relaxare cu sau fără minge, pe
marginile terenului;
întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii;
utilizarea în întregime a spaţiului disponibil, prin exerciţii ca:
menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul;
conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala terenului;
pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe margine la locul de plecare);
alergare pe zonele laterale ale terenului concomitent cu executarea în diferite zone fixe a unor
procedee tehnice stabilite (elevii plasaţi în aceste zone, cu câte o minge în mână, o vor trimite
celor care aleargă pentru a fi lovită cu piciorul sau cu capul).
Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice le recomandăm pentru ultima
parte a lecţiei, deoarece au un efect mobilizator, pentru întrecere. În această parte indicăm
folosirea următoarelor jocuri:
pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două porţi (de un metru) fără portar cu echipe din
trei jucători;
pe terenul de baschet (26/14 metri), având ca porţi suporţi pe care stau panourile, se poate juca
fără portar 4 contra 4;
pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu portar, 5 contra 5 sau 6 contra 6 (maximum);
pe un teren, aproximativ jumătate din suprafaţa normală a unui teren de fotbal (50/40 metri) se
poate juca cu portar şi efective de 7 sau 8 jucători într-o echipă, la porţi de 6/2 metri.
Din punct de vedere organizatoric şi metodic este necesar să se ţină seama de următoarele:
pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc, terenul respectiv trebuie să fie bine trasat (în
special suprafeţele din faţa porţilor);
dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard (din sârmă, lemn etc.) se poate juca ca la
hochei, eliminându-se întreruperea şi repunerea mingii de la margine;
elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica individuală, pe marginile terenului sau pe
o suprafaţă alăturată;
în cazul când colectivul este prea mare ca număr, antrenamentele se pot planifica la ore diferite,
dar este indicat ca această formă să nu fie permanentizată.
De asemenea eşalonarea grupelor să se succedă creându-se astfel posibilitatea ca elevii să se
poată urmări reciproc (înainte sau după programul fiecăruia).
În stabilirea grupelor trebuie să se respecte o serie de criterii ca: vârsta, valoarea
individuală, compartimentele echipei şi eficienţele tehnico-tactice.
Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse
În asemenea împrejurări pregătirea cadrului didactic pentru fiecare şedinţă de antrenament
trebuie să constituie o sarcină permanentă, urmărindu-se:
selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste condiţii să asigure o strânsă corelare între
instruire şi conţinutul jocului;
volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să reflecte solicitările din timpul jocului;
utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren de care se dispune.
Ţinându-se seama, în mod curent, de suprafaţa redusă a terenului, trebuie să precizăm că există
totuşi anumite posibilităţi pentru învăţarea şi perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice. În
acest sens se va pune un accent mai mare pe:
dezvoltarea simţului mingii;
învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de
manevrare a mingii în condiţiile aglomerării pe spaţii mici, insistându-se pentru:
transmiterile directe prin simplă deviere;
lovirea mingii fără pendulare mare;
perfecţionarea preluărilor, a lovirii mingii cu capul, mişcărilor înşelătoare şi a protejării mingii;
perfecţionarea demarcajului şi marcajului.
învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în timpul jocului);
învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice elementare.
În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de antrenament şi de joc există posibilitatea
dezvoltării cu precădere a unor deprinderi motrice ca:
viteză de reacţie, de pornire şi de execuţie;
viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri;
forţa specifică şi detenta;
rezistenţa în regim de viteză;
îndemânarea specifică;
supleţea şi mobilitatea.
În aceeaşi măsură „condiţiile de pregătire şi joc“ sunt favorabile dezvoltării la parametrii
superiori a „motricităţii specifice“ (alergări variate, opriri şi porniri, evitări, ocoliri, întoarceri,
căderi, rostogoliri, schimbări de direcţie, coordonare în sărituri, revenire şi echilibrare etc.) cu
implicaţii asupra continuităţii acţiunilor de joc.
Referindu-ne la structura terenurilor, foarte diversificată, din pământ, zgură, beton,
ciment, asfalt etc. şi aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele suprafeţe foarte tari să nu
dăuneze prea mult elevilor, ignorându-se dozarea efortului şi selecţionarea mijloacelor. Dacă
aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în cadrul şcolilor noastre pentru
practicarea unor jocuri sportive (care nu necesită spaţii mari) ca baschet, handbal, tenis de câmp
şi volei şi dacă acestea formează şi baza de antrenament pentru fotbal, profesori de educaţie fizică
se vor orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren disponibil, alăturat acestora.
Prezentarea echipei la competiţii
Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor. Luarea unor măsuri de pregătire
pentru joc şi de prezentare sunt acţiuni la fel de importante care trebuie să stea în atenţia
profesorului.
Înaintea participări la competiţii, în timp util, componenţii din lotul şcolii vor cunoaşte:
denumirea competiţiilor la care vor participa;
caracterul lor (amical sau oficial);
sistemul de desfăşurare;
numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie;
probleme administrative (echipament, mingi etc.).
Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători, ca şi locul întâlnirii, terenul pe care se va
desfăşura întâlnirea.
Respectând ordinea firească a măsurilor, profesorul urmează să pregătească jocul din
punct de vedere teoretic, precizând unele aspecte esenţiale, ca:
anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de rezervă;
modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării jocului şi cum se va organiza la fazele fixe (în
atac şi apărare);
atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în timpul jocului (probleme administrative).
Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de profesorul de educaţie fizică, activitatea echipei
de fotbal trebuie să fie sprijinită de consiliul asociaţiei sportive a elevilor din rândul căruia un
membru va răspunde de această ramură sportivă.
Aspectul propagandistic al activităţii şi rezultatele obţinute de echipă se realizează prin
„Colţul sportiv al şcolii“, accesibil pentru tot corpul profesoral sau pentru alte persoane din şcoală
şi din afara ei.
Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus
Considerăm că pe un teren de handbal, de exemplu, care în general se găseşte la fiecare
şcoală, se poate organiza în condiţii optime o competiţie pe teren redus, precizându-se:
dimensiunile terenului de joc cu lungimea de 25-50 metri şi lăţimea de 15-30 metri, poarta de 3/2
metri, semicercul mare 9 metri, semicercul mic 6 metri, lovitura de pedeapsă 7 metri;
timpul de desfăşurare: două reprize a 20 minute cu o pauză de 5 minute între reprize;
în caz de egalitate la terminarea jocului se va acorda o prelungire de 2 reprize a 5-10 minute;
dacă egalitatea persistă şi după consumarea prelungirilor se trece la executarea loviturilor de la 7
metri, câte o execuţie din partea fiecărui jucător aflat pe teren. În cazul că şi după aceasta
egalitatea se menţine se vor executa în continuare (după tragere la sorţi) în mod alternativ câte o
lovitură de la 7 metri, până când o echipă ratează.
Întreceri cu caracter de masă în şcoală
Ca unul din mijloacele excelente de atragere a elevilor pentru practicarea organizată şi
sistematică a activităţilor de educaţie fizică şi sport, fotbalul reprezintă o acţiune sigură şi reuşită.
Bineînţeles în condiţiile în care se ţine seama de o serie de aspecte ca:
popularitatea jocului de fotbal în şcoală şi tradiţia lui;
condiţiile materiale, de spaţiu şi timp;
preferinţele elevilor din şcoala respectivă şi entuziasmul lor pentru fotbal;
capacitatea organizatorică a şcolii (profesori, elevi etc.);
rezultatele obţinute în competiţii etc.
Având la bază o asemenea asigurare se poate trece la organizarea unor întreceri cu caracter tehnic
şi bineînţeles a jocului propriu-zis de fotbal. Dintre acestea menţionăm şi recomandăm
următoarele:
competiţii de minifotbal;
„miuţe“ la o poartă sau la două porţi, pe echipe de câte 2,3 sau 4 elevi;
tenis cu piciorul;
concursuri cu caracter tehnic în urma cărora urmează să se stabilească cel mai bun elev sau
jucător:
concurs „cine ţine mai mingea în aer prin lovituri cu piciorul şi capul“;
acelaşi concurs „pe perechi“, în „triunghi“;
concurs cu transmiterea mingii la ţintă (panouri, porticuri etc.);
concurs la executarea unor lovituri de pedeapsă, de la 11 metri (pe tern normal) şi 7 metri (pe
teren redus);
diferite ştafete care pe baza unor procedee tehnice simple sau complexe urmează să stabilească
un învingător etc.
Activităţile de educaţie fizică şi sport se precizează sub forme foarte variate, atât a structurii
motrice cât şi din punct de vedere al particularităţilor funcţionale. Ele au funcţionalităţi biologice,
psihologice şi sociale, satisfăcând nevoile vitale ale creşterii şi dezvoltării fiinţei umane.
Activităţile corporale sunt activităţi sociale complexe ale căror funcţii trebuie privite în raport cu
direcţiile esenţiale ale efectelor lor asupra dezvoltării, perfecţionării şi valorilor capacităţilor
umane fizice şi psihice.
Pe plan practic educaţia fizică şi sportul, procesele de pregătire ce stau la baza acestora, trebuie
neapărat legate de implicaţiile raportului om muncă şi viceversa. Aşa cum fiecare specific de
muncă solicită o anume pregătire fizică, tot aşa şi fiecare cetăţean trebuie educat şi din punct de
vedere fizic, pentru a face faţă solicitărilor diferenţiate şi diversificate ale procesului muncii.
Cu alte cuvinte în ansamblul mijloacelor şi preocupărilor referitoare la organizarea unor valori
aferente perfecţionării însuşirilor fizice cât şi a celor ce definesc profilul moral al cetăţenilor ţării
noastre însemnătatea acţiunii educaţionale în domeniul mişcării sportive este cu atât mai mare cu
cât valorile ei - intelectuale, morale, estetice, afective - constituie o resursă inestimabilă chiar
pentru realizarea performanţelor sportive.
Elementele de referinţă ale educaţiei fizice şi sportului trebuie concepute şi prospectate în mai
multe direcţii: dezvoltarea fizică armonioasă; priceperi, deprinderi şi calităţi motrice menite să
opţioneze randamentul omului in procesul de învăţătură şi producţie, precum şi posibilitatea de a-
si organiza util timpul liber; cunoştinţe şi capacităţi organizatorice şi tehnice necesare desfăşurării
în bune condiţii a activităţilor independente şi colective; calităţi şi comportamente morale,
intelectuale şi estetice şi caracteristice omului societăţii democrate.
În activitatea profesională a oricărui cetăţean, dar cu precădere în cea de perfecţionare sportivă,
nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice are o deosebită importanţă. Se consideră că întreaga
varietate de acţiuni motrice efectuate de individ in activitatea cotidiană sau cea sportivă se
realizează corect, sau mai puţin corect, în raport direct cu gradul de dezvoltare a calităţilor
motrice.
Fotbalul în evoluţia sa pe plan mondial, are în etapa sa actuală ca trăsătură comună la toate
echipele de mare performanţă efortul din ce în ce mai susţinut pe toată durata jocului, in vederea
obţinerii victoriei. Jocul a devenit perfect echilibrat, cu valenţe deosebite ofensive, foarte
colectiv, cu un ritm diversificat pe fondul unei pregătiri atletice complete; cu angajament fizic
total. Acest joc solicită în mare măsură manifestarea factorului fizic determinat de conţinutul
efortului depus. Mărirea densităţii motrice în fiecare unitate de timp, se explică printr-un număr
ridicat de acţiuni de joc. Un jucător al echipelor de elită al fotbalului mondial efectuează într-un
minut 1-2 sau chiar 3 acţiuni de viteză, o săritură, un duel aerian, o acţiune tehnică individuală. În
general, toate minutele de joc sunt active, şi chiar dacă în unele efortul poate stagna, aceasta se
face cu intenţia amplificării sale fizice în fazele ce urmează.
Gradul de actualitate al lucrării În ceea ce priveşte calităţile motrice, se evidenţiază o
predominare a vitezei, manifestată în formele ei de deplasare, execuţie, reacţie; precum şi
plasarea, circulaţia şi manevrarea mingii.
Viteza este corelată cu alte calităţi motrice şi se desfăşoară în regim de rezistenţă şi de forţă cu
rolul decisiv al îndemânării în realizarea combinaţiilor tehnico-tactice.
Acest fotbal, datorită condiţiilor de continuă profesionalizare, datorită vastei sale socializări,
implică în desfăşurarea pregătirii şi a jocurilor tot mai multe componente şi procese psihice care
devin elemente principale de motivaţie şi de declanşare a potenţialului fizic. Factorii care
acţionează asupra pregătirii fizice şi asupra dezvoltării calităţilor motrice, determinându-le
volumul şi intensitatea, se transferă tot mai mult din afară în jocul propriu-zis, mai ales acelea
care sunt legate de prestigiul naţional, de interesele sociale etc.
1.2.Planificarea în antrenamentul sportiv
Prin planificare înţelegem acţiunea de programare, organizare, coordonare şi conducere pe bază
de plan a activităţii dintr-un domeniu de activitate.
După A. Dragnea, planificarea în antrenamentul sportiv este activitatea de elaborare amănunţită şi
precisă a obiectivelor de instruire şi de performanţă, precum şi a mijloacelor, metodelor şi
formelor de organizare propuse pentru a fi realizate în procesul de antrenament.
Pentru realizarea performanţelor sportive conform obiectivelor propuse, antrenorii trebuie să
elaboreze planul de pregătire pe diferite perioade de timp.
Acestea se întocmesc pe:
baza cunoaşterii aptitudinilor sportivilor;
baza cunoaşterii capacităţii de progres a sportivilor;
baza cunoaşterii bazei materiale şi a condiţiilor de pregătire asigurate.
Antrenorul cunoscând acestea, programează mijloacele, căile şi formele de instruire conform
obiectivelor propuse.
Această planificare trebuie să fie un proces dinamic, concret şi eficient, care presupune un grad
sporit de elasticitate, dând posibilitatea ca, periodic, să se facă modificări conform randamentului
manifestat de către sportivi, dar şi a noutăţilor ce apar în disciplina sportivă respectivă.
Elaborarea programelor de pregătire
In procesul de antrenament, realizarea de performanţe deosebite presupune o muncă asiduă şi
sistematică, paşi succesivi ce trebuie făcuţi în mod dirijat pentru atingerea obiectivelor bine
definite, precizarea căilor şi mijloacelor folosite pentru îndeplinirea sarcinilor intermediare şi, în
final, să se realizeze performanţa scontată în competiţiile de amploare, adică , îndeplinirea
obiectivelor finale.
În antrenamentul sportiv, obiectivele sunt de două feluri:
obiective de instruire
obiective de performanţă.
Toate acestea se realizează prin planurile de pregătire.
Îmbinarea logică a conţinutului planurilor de pregătire de lungă durată, rezultă din realizarea
sarcinilor curente. Acest lucru presupune asigurarea ritmicităţii şi a continuităţii în realizarea
obiectivelor.
Ne ţinând seama de acestea, randamentul sportivilor scade.
Planificarea antrenamentului sportiv
Pentru o bună planificare în antrenamentul sportiv trebuie să se ţină seama de anumite cerinţe:
îmbinarea planului de perspectivă cu cel curent;
îndeplinirea ritmică a planurilor;
precizarea verigii fundamentale a procesului de instruire;
atitudinea creatoare a antrenorilor şi sportivilor;
controlul îndeplinirii planurilor.
În procesul de antrenament folosim:
macrocicluri – pe termen lung;
mezocicluri – planuri pe termen mediu;
microcicluri – planuri pe termen scurt.
a) Planuri pe macrocicluri. Acestea sunt planuri ce se întocmesc pe durata unuia sau două cicluri
olimpice, de obicei pe patru ani şi se mai numesc planuri cvadrianale (T. Bompa).
În elaborarea acestor planuri trebuie avut în vedere următoarele criterii:
pregătirea sportivilor pentru a participa la concursurile de mare amploare;
consolidarea secţiei pe ramuri de sport;
pregătirea în perspectivă a unui lot de sportivi tineri.
În elaborarea planurilor de perspectivă lungă durată, T. Bompa recomandă stabilirea de direcţii şi
obiective generale şi specifice ce trebuie organizate pe mai mulţi ani, avându-se în vedere
următorii factori:
numărul anilor de antrenament sistematic necesari unui sportiv de perspectivă pentru a atimge
marea performanţă;
vârsta medie la care sportivul va ajunge la performanţa de vârf;
nivelul natural al aptitudinilor de la care porneşte viitorul sportiv;
vârsta la care sportivul începe antrenamentul special.
În alcătuirea unui plan pe termen lung, T. Bompa recomandă următorul conţinut:
prognoza performanţelor pentru fiecare an, sfârşind cu anul olimpic;
obiective pentru fiecare factor al pregătirii, stabilite în conformitate cu dinamica şi tendinţele de
dezvoltare din lume;
calendarul competiţiilor majore (naţionale, internaţionale);
teste şi norme care să reflecte concluzia analizei retrospective;
graficul planului ciclului olimpic;
modelul de bază al periodizării pe fiecare an de pregătire;
modul de pregătire.
Stabilirea obiectivelor pentru planurile de perspectivă constituie o operaţie deosebit de
importantă, aceasta trebuind să aibă un caracter cât mai precis.
Planul anual de antrenament
Planurile anuale ce fac parte din categoria planurilor de macrocicluri au următoarele componente:
obiectivele anuale;
calendarul competiţional;
structura antrenamentului;
solicitările de antrenament;
dirijarea şi controlul antrenamentului;
baza materială, instalaţii, aparatură;
formele şi locurile de pregătire;
datele controlului medical;
graficul formei sportive;
aprecierea eficienţei antrenamentului.
Obiectivele propuse în planul anual trebuie să se refere atât la cele de instruire, cât şi la cele de
performanţă.
La precizarea lor trebuie să aibă la bază analiza celor constatate în anul anterior.
Calendarul competiţional trebuie să aibă ca reper calendarul federaţiei de specialitate, căci în
funcţie de acesta ne planificăm desfăşurarea competiţiilor de verificare sau amicale.
Solicitarea de antrenament este condiţionată de durata stimulului, amplitudinea, densitatea,
complexitatea şi frecvenţa acestuia.
Strategia de planificare implică racolarea şi prelucrarea a numeroase informaţii, a concluziilor
desprinse din analiza activităţii trecute, pentru alegerea mijloacelor şi metodelor de antrenament.
b) Planuri pe durată medie (mezocicluri)
Acestea cuprind structuri de pregătire rezultate din conceperea şi reuniunea a 3-5 microcicluri sau
cicluri săptămânale. Ele se mai numesc şi planuri pe etape.
Orientarea şi conţinutul fiecărui mezociclu sunt date de cerinţele metodice generale, dar şi de
specificul fiecărei ramuri de sport.
Obiectivele mezociclurilor cuprind:
datele etapei;
ciclurile săptămânale;
numărul de antrenamente;
calendarul competiţional;
mijloacele şi metodele prin care se realizează;
măsuri organizatorice şi materiale.
Aceste mezocicluri se succed, urmărind îmbunătăţirea performanţelor sportivului.
c) Planuri pe durată scurtă (microcicluri)
Aceste planuri reproduc cu exactitate structura de planificare a antrenamentului sportiv cu temele
şi valorile indicatorilor modelului de pregătire, prin distribuirea sistemului de lecţii incluse în
intervalul de timp al unei săptămâni. De aceea aceste microcicluri se mai numesc şi cicluri
săptămânale.
Acest ciclu săptămânal sau microciclu, este un document de planificare operaţional care grupează
numărul de lecţii incluse în acest interval.
Aceste cicluri săptămânale cuprind:
repartizarea pe zile şi ore a antrenamentelor;
participarea la competiţii;
precizarea conţinutului fiecărei lecţii de antrenament, calităţi biomotrice, mărimea efortului,
precum şi principalele mijloace.
Tot în această categorie de microcicluri poate fi încadrat şi ciclul diurn, când în aceeaşi zi au loc
3-5 antrenamente pe zi (vezi canotaj, caiac, canoe).
Lecţia de antrenament este forma de bază a organizării procesului instructiv – educativ specifică
sportului.
Ea se utilizează atât la începători, cât şi la sportivii fruntaşi, desfăşurându-se individualizat ca
volum şi intensitate a efortului, în concordanţă cu etapa de instruire, cu pregătirea sportivului şi
cu condiţiile organizatorice şi materiale. Ea are structură, durată şi profiluri diferite în funcţie de
ramura de sport respectivă şi nivelul pregătirii sportivului.
Cuprinde: data, durata, tema, conţinutul ei, cu specificarea amănunţită a principalelor mijloace.
Evidenţa în antrenamentul sportiv
O însemnătate deosebită o are şi evidenţa în antrenamentul sportiv. Nu se poate concepe un
proces de antrenament fără o evidenţă a progresului de pregătire, căci aceasta ne arată ce am
realizat, care sunt rezultatele muncii cu sportivii.
Ne ajută să planificăm mai bine procesul de antrenament viitor, eficacitatea mijloacelor şi
metodelor folosite.
Această evidenţă cuprinde:
prezenţa sportivilor la antrenament;
date personale ale sportivilor;
principalele date biomotrice şi de control medico-sportiv;
numărul de concursuri şi rezultatele participării la concursuri;
probele de control.
Periodizarea antrenamentului sportiv
Procesul de antrenament se desfăşoară pe durata unui an sau mai mulţi ani, dar el se desfăşoară
pe perioade, în funcţie de particularităţile unor ramuri de sport, de particularităţile sportivilor cu
care se lucrează şi de caracteristicile activităţii competiţionale.
Pregătirea sportivilor se jalonează pe 3 perioade:
perioada pregătitoare;
perioada competiţională;
perioada de tranziţie.
a) Perioada pregătitoare
Are o pondere importantă, pentru că în timpul ei se pun bazele funcţionale ale viitoarelor
performanţe.
Are ca obiective:
creşterea capacităţii funcţionale a organismului;
educarea încrederii în posibilităţile sale;
învăţarea şi perfecţionarea unor abilităţi tehnice;
dezvoltarea aptitudinilor motrice generale şi specifice practicării unei ramuri de sport;
învăţarea şi perfecţionarea unor abilităţi tehnice.
Această perioadă se împarte în 2 etape:
a.1. etapa de pregătire generală;
a.2. etapa de pregătire specifică.
- Etapa de pregătire generală asigură creşterea capacităţii funcţionale a organismului, dezvoltarea
multilaterală a aptitudinilor motrice şi completarea fondului de abilităţi tehnice.
- Etapa pregătirii specifice sau etapa precompetiţională urmăreşte dezvoltarea stării de
antrenament specific, dezvoltarea aptitudinilor motrice combinate specifice ramurii de sport
respective, pregătirea tehnico – tactică, realizarea pregătirii psihice specifice concursului.
Durata perioadei pregătitoare variază în funcţie de nivelul pregătirii sportivilor. Pentru copii
durata este de 3-6 luni, pentru sportivii avansaţi 1-2 luni.
b) Perioada competiţională
Obiectul principal al perioadei competiţionale îl reprezintă realizarea şi menţinerea formei
sportive.
Ce este forma sportivă ?
Forma sportivă reprezintă o stare biologică şi psihică optimă care asigură evidenţierea
potenţialului fizic, psihic, tehnic şi static al sportivului sau al echipei, obţinut prin programarea
modelului de antrenament anual în vederea obţinerii performanţei prestabilite, la o dată anticipată
(A. Alexe).
În perioada competiţională, conţinutul antrenamentului urmăreşte realizarea următoarelor sarcini:
perfecţionarea tuturor aptitudinilor şi abilităţilor motrice;
perfecţiunea în continuare a capacităţii de adaptare a organismului la eforturile specifice impuse
de concursuri;
stimularea iniţiativei şi capacităţii sportivilor.
c) Perioada de tranziţie
Obiectivul principal al acestei perioade îl constituie asigurarea odihnei active şi a refacerii.
În această perioadă nu se întrerupe efortul, ci se menţine un anumit grad de antrenament, care
garantează începerea efortului în ciclul următor, la un nivel superior faţă de anul precedent.
Această perioadă nu are o durată precisă, ea depinzând de calendarul competiţional.
La nivelul copiilor şi începătorilor este de 6-7 săptămâni, iar la nivelul sportivilor de 2-3
săptămâni.
În această perioadă se utilizează exerciţii nespecifice, sportivii alegându-şi exerciţiile după
preferinţe. Cel mai mult sunt preferate jocurile sportive, cărora li se asociază acţiuni culturale,
educative şi didactice.
Pentru sportivii de performanţă se recomandă ca în această perioadă de tranziţie să-şi facă
tratamentele de refacere balneo-climaterice.
1.3.Formarea specialiştilor în domeniul sportului
Antrenorul. Antrenorul este o persoană competentă în dirijarea antrenamentului sportiv şi
călăuzirea sportivilor în competiţii.
Pentru a fi antrenor, acesta trebuie să posede o serie de cunoştinţe de specialitate, mult mai
aprofundate, legate în general de sport, dar mai ales de ramura sportivă în care va activa, de
cunoştinţe generale de pedagogie, psihologie, biologie, matematică, informatică, etc. şi si să
cunoască cercetările efectuate de diverse ştiinţe implicate în dirijarea antrenamentului sportiv.
Profesia de antrenor nu este doar o profesiune, ea este şi o vocaţie, căci se leagă de credinţa,
pasiunea, entuziasmul şi sacrificiul ce le face în activitatea sa.
Implicarea cea mai directă a antrenorului se manifestă în următoarele direcţii:
în selecţia viitorilor sportivi;
în procesul de antrenament;
în competiţii.
În aprecierea unui antrenor cu calificativul „valoros” înseamnă a-i aprecia rezultatele obţinute cu
sportivii şi nu volumul de muncă, energia fizică şi nervoasă consumată şi nici sacrificiile depuse.
Aptitudini ale activităţii de antrenor
Nu oricine poate deveni antrenor. O astfel de persoană trebuie să înglobeze o serie de calităţi
precum:
capacitatea mobilizatoare;
calităţi de instructor sau tehnician;
calităţi de psiholog;
calităţi de educator;
calităţi intelectuale;
aptitudini de organizator.
Cu alte cuvinte putem spune că un antrenor trebuie să aibă:
înaltă şi solidă pregătire profesională;
autoritate morală (personalitate, atitudini, comportare);
măiestrie pedagogică (cunoştinţe pedagogice şi aptitudini native de educator);
un larg orizont cultural (cunoştinţe din literatură, artă, muzică, tehnică);
tact pedagogic (cântărirea, echilibraţia faptelor şi a acţiunilor în luarea unor măsuri cu tact);
dragoste şi respect faţă de tineret;
temeinice deprinderi organizatorice;
preocupare pentru ridicarea calificării profesionale (informare, documentare, specializare,
participarea la consfătuiri şi sesiuni, cursuri postuniversitare, deoctorandură).
Toate cele arătate mai sus arată că un antrenor se formează în timp, câştigând cu fiecare zi tot mai
multă experienţă, care face ca instruirea antrenorului să nu se termine niciodată.
Apar în permanenţă noutăţi în procesul de pregătire al sportivilor, iar cunoştinţele dobândite
anterior trebuie mereu împrospătate.
În unele ţări şi mai ales în ţările occidentale anglofone cu sport de mare performanţă, termenul de
antrenor = trainer are un înţeles mai limitat.
Antrenorul are responsabilităţi asupra stării de pregătire şi de sănătate a sportivilor şi să nu se
confunde cu „coach” căci acesta are sarcina de a îndruma sportivii sau echipa pe parcursul unei
competiţii oferindu-le acestora indicaţii tactice şi motivându-i în competiţie. El stabileşte
timpurile de odihnă, întreruperile de joc, schimbarea tacticii în joc.
În sporturile de echipe în aceste ţări, sportivii sunt pregătiţi de un număr variabil de antrenori,
coach-ul având responsabilitatea generală asupra strategiei de acţiune pe perioada competiţiei.
Formarea antrenorilor
Formarea antrenorilor se face prin cursuri organizate de centrul naţional de formare şi
perfecţionare a antrenorilor, prin Şcoala naţională de antrenori de pe lângă Ministerul tineretului
şi sportului cu ajutorul Federaţiilor de specialitate. Durata este de 2 ani.
Ei se mai formează şi prin Academia naţională de educaţie fizică şi sport, prin Facultatea de
educaţie fizică şi sport precum şi prin Colegiile de măiestrie sportivă.
După absolvirea acestor cursuri şi trecerea examenului final de absolvire, primeşte diploma şi
carnetul de antrenor, pe baza cărora pot să-şi îndeplinească profesiunea de antrenor.
Perfecţionarea antrenorilor
Perfecţionarea pregătirii profesionale a antrenorului este o îndatorire de bază a acestuia.
Conţinutul complex al muncii antrenorului impune acestuia o pregătire temeinică realizată prin
studii de specialitate care se pot realiza prin studiul individual, printr-o informare şi documentare
permanentă sau prin participarea la concursuri şi sesiuni, dar şi sub forme organizate de
conducerea Ministrului Tineretului şi Sportului.
Această perfecţionare se poate organiza de Centrul de formare şi perfecţionare a antrenorilor sub
formă de cursuri şi sub formă de examene de avansare de la o categorie la una superioară.

CAPITOLUL II
PREGATIREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV
Toate programele sportive trebuie să includă factorii fundamentali ai pregătirii şi anume: fizic,
tehnic, tactic, fiziologic şi teoretic. Aceştia sunt o parte esenţială a oricărui program de pregătire,
indiferent de vârsta sportivului, de potenţialul individual, de nivelul sau faza pregătirii. Accentul
relativ pus pe fiecare factor variază totuşi în funcţie de aceste trăsături şi de caracteristicile
sportului sau probei.
Deşi factorii pregătirii sunt strâns legaţi între ei, există posibilitatea de a-i dezvolta pe fiecare. Aşa
cum arată figura 1, pregătirea fizică stă la baza piramidei, bază pe care se construieşte
performanţa. Cu cât este mai solidă baza pregătirii fizice, cu atât mai înalte vor fi nivelurile
pregătirii tehnice, tactice şi psihologice. Sportivul sau echipa câştigătoare este deseori cel sau cea
care posedă calităţile psihologice sau mentale cele mai bune, chiar şi atunci când sportivii sau
echipele pornesc de la condiţii similare de ordin fizic, tehnic şi tactic.
Antrenorii, în special cei din sporturile de echipă, neglijează adesea inter-relaţiile strânse dintre
pregătirea fizică şi cea tehnică. O bază şubredă a pregătirii fizice, deseori o consecinţă a unei faze
pregătitoare scurte, va avea ca rezultat un grad înalt de oboseală. Oboseala afectează calităţile
tehnice ale sportivilor, cum ar fi precizia pasei sau a loviturii. De asemenea, oboseala
influenţează negativ raţionamentul tactic, mărind probabilitatea ca o echipă să piardă jocul.
Putem afirma că tehnica este o funcţie a pregătirii fizice şi că tactica este o funcţie a tehnicii.
Când deprinderile tehnice sunt slabe sau afectate de oboseală, capacitatea tactică a jucătorului are
de suferit.
 P r e g ă t ir e m e n t a lă ş i p s ih o lo g ic ă

P r e g ă t ir e ta c t ic ă

P r e g ă t ir e te h n ic ă

P r e g ă t ir e fiz ic ă

Figura.1 – Piramida factorilor pregătirii sportive

Relaţiile dintre factorii pregătirii se ordonează secvenţial de la fizic la tehnic, apoi la tactic şi, în
fine, la psihologic. Unii psihologi, prea entuziaşti în forţele proprii, neglijează aceste relaţii,
considerând că factorul psihologic este cel care aduce victoria ! Poate că e adevărat, însă doar
dacă toţi ceilalţi factori sunt egal dezvoltaţi.
După părerea mea, pregătirea fizică este cheia de boltă pentru toţi factorii pregătirii ! Condiţia
fizică perfectă conduce la cea mai bună stare psihologică ! De ce ? Pentru că individul are mai
multă încredere în sine şi mai multă energie psihologică dacă factorii psihologici se bazează pe
progresul fizic. Când normele de testare indică îmbunătăţirea potenţialului fizic, sportivii au
încredere în ei înşişi. Antrenorul sau psihologul poate motiva sportivii mai uşor când argumentele
lor se bazează pe realizările concrete din antrenamente. Atunci este mai uşor pentru sportivi să
dobândească o atitudine mentală pozitivă. Orice altă abordare le va părea falsă şi vor fi mai puţin
dispuşi să participe la orice alt fel de antrenament mental.
Pregătirea fizică. Pregătirea fizică este unul dintre cei mai importanţi factori şi, în unele cazuri,
cel mai important ingredient al antrenamentului sportiv în atingerea marii performanţe. Acesta a
fost secretul cel mai bine păstrat de sistemul est-european de pregătire sportivă. Principalele
obiective ale pregătirii fizice sunt de a creşte potenţialul fiziologic al sportivului şi de a dezvolta
calităţile biomotrice la cel mai înalt nivel. Într-un program de pregătire organizat, pregătirea
fizică se dezvoltă în următoarea succesiune:
pregătire fizică generală (PFG)
pregătire fizică specifică (PFS)
un nivel înalt al calităţilor biomotrice.
Sportivii dezvoltă primele două faze în timpul perioadei pregătitoare, când îşi construiesc o bază
solidă. A treia fază este specifică perioadei competiţionale, când obiectivul este menţinerea a ceea
ce s-a câştigat anterior şi perfecţionarea calităţilor necesare (figura.2).

Fazele pregătirii Faza pregătitoare Faza competiţională

Faza de dezvoltare 1 2 3
Pregătire fizică Pregătire fizică Perfecţionare specif.
Obiectiv
generală specifică a calit. biomotrice

Figura.2 – Abordarea secvenţială a dezvoltării pregătirii fizice în planul anual

Cu cât este mai lungă prima fază, cu atât este mai bună performanţa în faza competitionala. În
prima fază, trebuie să predomine un volum mare de antrenament, de intensitate moderată. Pe
măsură ce programul avansează, creşte intensitatea în funcţie de nevoile sportului. În unele
cazuri, caracteristicile dinamice ale sportului impun accentuarea intensităţii de la început. Durata
acestor etape depinde de nevoile sportului şi de programul competiţional.
Reţineţi, de asemenea, abordarea în trei etape (figura 2) pentru planificarea pe termen
lung, în special la tinerii sportivi. Dezvoltarea se concentrează asupra bazelor pregătirii, adică o
PFG solidă în primii ani de practică sportivă (2–4). Această etapă poate fi urmată de o alta, mai
scurtă (un an), când pregătirea se specializează (PFS). Programul întreg se termină cu cea de-a
treia etapă (6 – 8 luni), când se perfecţionează calităţile biomotrice specifice.
Pregătirea fizică generală (PFG)
Principalul obiectiv al PFG, indiferent de specificul sportului, este îmbunătăţirea capacităţii de
efort. Cu cât potenţialul de lucru este mai mare, cu atât mai uşor se adaptează organismul la
creşterea continuă a cerinţelor de pregătire fizică şi psihologică. În mod similar, cu cât este mai
largă şi mai puternică PFG, cu atât mai înalt este nivelul calităţilor biomotrice la care poate
ajunge sportivul. Este important să punem în evidenţă potenţialul fizic prin intermediul PFG.
Pentru sportivii tineri, de perspectivă, PFG este cam la fel, indiferent de sport. Pentru sportivii
avansaţi, PFG se corelează cu nevoile specifice sportului respectiv şi cu trăsăturile individuale ale
sportivilor.
Pregătirea fizică specifică (PFS)
Pregătirea fizică specifică (PFS) se construieşte pe fundamentul creat de PFG. Principalul
obiectiv al PFS este să continue dezvoltarea fizică a sportivului în concordanţă cu particularităţile
fiziologice şi metodice ale unui sport. Specializarea fiziologică predomină în competiţiile de
succes. Aceste adaptări de potenţial ale sportivului facilitează un volum mare de efort la
antrenamente şi, în final, la competiţii. În plus, o capacitate fiziologică mare ajută o refacere
rapidă. Iacovlev (1967) susţine că un organism fortificat şi întărit în prealabil va dezvolta mai
rapid niveluri fiziologice înalte. Rezistenţa specifică poate fi îmbunătăţită dacă această cerinţă a
pregătirii este precedată de dezvoltarea rezistenţei generale.
Se consideră în mod eronat că rezistenţa generală dezvoltată prin alergarea pe teren variat
(cros) îmbunătăţeşte rezistenţa specifică pentru toate sporturile.
Lucrul este valabil pentru alergările pe distanţe medii şi lungi; în alte sporturi, crosul este
doar un antrenament de PFG. Pentru o dezvoltare fiziologică specifică, sportivii trebuie supuşi
unor solicitări care să se raporteze direct la cerinţele tehnice, tactice şi fiziologice ale sportului
respectiv.
Acest scop este simplu de realizat în sporturile ciclice, dar nu şi în cele cu acţiuni
complexe (sporturi de echipă, gimnastică, probele de aruncări şi sărituri). În orice caz, repetarea
multiplă, părţială sau integrală a exerciţiilor sau a fazelor unui joc poate duce la realizarea
aceluiaşi scop. Selectarea mijloacelor adecvate de antrenament este extrem de importantă pentru
succesul final.
Dimpotrivă, elementele nespecifice pot duce la o specializare greşită a dezvoltării
sportivului şi, în consecinţă, la performanţe necorespunzătoare.
PFS necesită un volum mare de antrenament, care este posibil doar prin scăderea intensităţii.
Dacă s-ar accentua intensitatea, fără o fortificare prealabilă a organismului sportivului, SNC
(sistemul nervos central) şi întregul organism ar fi suprasolicitate, iar urmările ar fi epuizare,
oboseală şi accidentări.
În aceste condiţii, celulele nervoase şi chiar întreg organismul ar putea ajunge la o stare
de epuizare, scăzând capacitatea de efort a sportivului. Sportivii care aplică un program de
intensitate medie au avut succes în activităţile de lungă durată, prezentând un potenţial fiziologic
înalt.
 Sportivii nu-şi pot ridica potenţialul de efort dacă nu-şi măresc atât volumul, cât şi
intensitatea antrenamentelor. Pentru că mulţi sportivi au zilnic antrenamente, este de aşteptat ca
viteza lor de refacere între antrenamente să influenţeze creşterea încărcăturii de antrenament.
Execuţia în condiţii similare celor competiţionale măreşte, de asemenea, PFS. Sportivii
pot participa la competiţii neoficiale fără o pregătire specială, mai ales spre sfârşitul fazei
pregătitoare.
Durata PFS poate fi de la 2 la 4 luni, în funcţie de caracteristicile sportului şi de
programul competiţional. Planificarea pe termen lung poate fi făcută pe 6 luni sau până la 1 sau 2
ani.
Perfecţionarea calităţilor biomotrice specifice
Deşi această fază predomină în timpul perioadei competiţionale, dezvoltarea calităţilor
biomotrice specifice poate începe la sfârşitul fazei pregătitoare. Obiectivul este perfecţionarea
calităţilor biomotrice specifice şi reglarea potenţialului sportivilor pentru satisfacerea nevoilor
specifice ale sportului respectiv. Metodele principale de antrenament vor deriva din însuşi sportul
respectiv şi vor fi aplicate în condiţii de creştere sau descreştere a condiţiilor de încărcare.
Crescând sarcina, se va dezvolta forţa sau puterea şi scăzând-o, se măreşte viteza.
Intensitatea unui exerciţiu ar putea fi egală cu cerinţele competiţiei, uşor mai scăzută în condiţii
de încărcare mai mică sau uşor mai crescută în condiţii de încărcare mai mare.
Durata variază în funcţie de programul competiţional. Sporturile cu o perioadă
competiţională lungă (fotbal,hochei, baschet) au o fază mai scurtă decât sporturile cu o perioadă
competiţională mai scurtă (schi fond, patinaj artistic).I
In sporturile cu o perioadă competiţională lungă, se vor perfecţiona calităţile biomotrice în
cadrul pregătirii de bază (la sfârşitul lecţiei de antrenament). În sporturile cu o perioadă
competiţională scurtă se va folosi sfârşitul fazei pregătitoare şi începutul fazei competiţionale.
Exerciţii de pregătire fizică. În cadrul antrenamentelor, exerciţiul este un act motor repetat
sistematic. Exerciţiul reprezintă metoda principală din antrenament pentru creşterea performanţei.
Exerciţiile variază ca efect de la cele mai limitate la cele complexe. De exemplu, un sportiv poate
efectua o simplă desprindere pe verticală, cu ambele picioare, cu o întoarcere de 180 de grade, cu
scopul de a dezvolta puterea picioarelor, dar exerciţiul ajută şi la creşterea echilibrului şi a
orientării în spaţiu. Din numărul mare de exerciţii existente, antrenorul trebuie să aleagă cu grijă
pe cele care se potrivesc cel mai bine scopurilor şi care maximizează rata progresului.
 Execuţia unui exerciţiu dezvoltă sportivul din punct de vedere fizic, estetic şi psihologic
(Bucher 1972). În funcţie de forme şi structuri, putem clasifica exerciţiile în trei categorii:
exerciţii de dezvoltare fizică generală, exerciţii specifice pentru dezvoltarea calităţilor biomotrice
şi exerciţii specifice sportului practicat.
Exerciţii de dezvoltare fizică generală. Aceste exerciţii au o acţiune indirectă. Ele contribuie la
pregătirea fizică şi se împart în continuare în două grupe, pe baza orientării şi efectelor lor:
exerciţii fără aparate (calistenice) sau cu alte obiecte decât cele folosite în competiţii (bastoane,
bănci, corzi, mingi medicinale) şi
exerciţii derivate din sporturile înrudite.
Toţi sportivii trebuie să efectueze exerciţii din prima categorie, mai ales cei care nu îndeplinesc
normele de dezvoltare fizică generală. Aceste exerciţii vor fi efectuate în faza pregătitoare şi vor
fi incluse şi în faza competiţională.
Indivizii care nu au o bază de pregătire solidă, cu exerciţii de dezvoltare fizică generală,
par a fi predispuşi la accidentări. Când ajung la maturitate sportivă, progresul lor este inconstant.
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală îmbunătăţesc coordonarea şi capacitatea de învăţare. O
instruire tehnică multilaterală este relevantă în sporturile care necesită o coordonare motrică
complexă (gimnastică, sărituri în apă, sporturi de echipă, patinaj artistic), în care deprinderile
dobândite pot influenţa pozitiv noile deprinderi.
La sportivii tineri, multe exerciţii pot induce accidentări, pentru că oasele şi ligamentele
nu au ajuns încă la maturitate. De aceea, sunt recomandabile exerciţiile de dezvoltare fizică
generală.
Ele sunt mai puţin solicitante pentru organism şi, când sunt executate în ordinea normală
a creşterii lor treptate în dificultate, ele ajută la întărirea muşchilor şi oaselor, iar accidentările
devin mai puţin probabile când sportivul va ajunge la maturitate. Exerciţiile pentru dezvoltarea
fizică generală sunt benefice pentru sportivii din sporturile care, datorită condiţiilor climatice, nu
pot fi practicate tot timpul anului (schi, fotbal, patinaj viteză, canotaj şi rugby).
Aceste exerciţii îi ajută pe sportivi să-şi dezvolte un nivel înalt de pregătire fizică pentru
sezonul competiţional următor.
Alegeţi exerciţii din categoria sporturilor înrudite în funcţie de caracteristicile şi nevoile
specifice fiecărui sport. Deseori, luptătorii joacă minifotbal şi baschet pentru a-şi dezvolta
rezistenţa generală şi viteza sau pentru distracţie. Jucătorii de volei şi baschet fac antrenamente
intense cu greutăţi şi diferite exerciţii cu salturi şi sărituri.
Antrenamentul lor variază în funcţie de necesităţile probelor lor. Unii sportivi fac schi
fond şi cros. Cei mai mulţi sportivi trebuie să alerge, pentru că toţi sportivii pot beneficia de pe
urma rezistenţei. Unele sporturi de echipă (baschet) şi anumite elemente din gimnastică dezvoltă
coordonarea, necesară oricărui sportiv. Exerciţiile efectuate cu rezistenţă măresc forţa. Încurajaţi
şi alte activităţi, cum ar fi înotul şi săriturile în apă, sporturi şi jocuri precum baschet şi volei,
pentru distracţie, relaxare şi odihnă activă.
Exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor biomotrice. Aceste exerciţii acţionează direct în sensul
îmbunătăţirii pregătirii fizice specifice. Ele potenţează deprinderile tehnice pentru că sunt
similare ca tipar tehnic. Pe durata majorităţii fazelor de pregătire, exerciţiile specifice trebuie să
predomine, pentru că un exerciţiu are efect proporţional cu timpul şi frecvenţa aplicării lui.
Exerciţiile specifice vor implica în primul rând efectorii primari, care sunt “muşchii care
acţionează direct în executarea mişcării dorite”
Totuşi, un program de pregătire care cuprinde doar exerciţii specifice nu reuşeşte să
dezvolte corespunzător muşchii sinergici sau pe cei care cooperează cu efectorii primari.
Anumite programe de pregătire neglijează muşchii spatelui şi abdominalii, deşi ei au un
rol important în multe mişcări. Programul de pregătire trebuie să introducă exerciţii
compensatorii pentru dezvoltarea generală.
Folosiţi exerciţii cu un tipar tehnic şi o structură cinematică (a mişcărilor) similare cu
mişcările de bază executate în sportul ales.
Atât exerciţiile specifice, cât şi cele imitative îmbunătăţesc mult tehnica sportivului şi,
într-o măsură mai mică, aspectul lui fizic. Acest lucru demonstrează că repetarea strictă a unei
deprinderi, de exemplu lovitura de atac în volei, nu dezvoltă calităţile fizice (de exemplu, puterea
picioarelor) în măsura în care ne-am aştepta. Numărul de repetări per lecţie de antrenament nu
poate ajunge la încărcarea necesară pentru dezvoltarea superioară a puterii. Similar, unii dintre
cei mai buni săritori în înălţime din lume nu execută mai mult de 500–800 de sărituri pe an.
Acest număr de sărituri este insuficient pentru a dezvolta corespunzător puterea
picioarelor. Pentru a învinge rata mică a progresului, săritorii în înălţime efectuează zeci de mii
de exerciţii specifice menite să dezvolte puterea picioarelor (de exemplu, împingeri în piciore,
exerciţii de alergare în salturi; sărituri peste, pe şi de pe bănci; sărituri în adâncime). Numărul de
exerciţii specifice per serii poate să fie extrem de redus (10–20), dar numărul de repetări per an
este foarte mare (50–60 de mii de repetări sau chiar mai multe).
Exerciţiile specifice sunt instrumente valoroase în antrenamente şi joacă un rol important
în sporturile cu cerinţe fizice mari (viteză, rezistenţă, putere). Exerciţiile specifice trebuie incluse
în faza pregătitoare, dar sunt foarte importante şi în faza competiţională. Deseori, sportivii le
includ în faza pregătitoare, dar le exclud din faza competiţională.
Cercetările efectuate în Germania (Harre 1982) au ajuns la concluzia că acesta este
motivul pentru care unii sportivi ajung la un nivel bun de performanţă la începutul sezonului
competiţional, dar nu pot să menţină acest nivel.
Exerciţiile specifice variază în complexitate. În privinţa coordonării şi a calităţilor
biomotrice implicate, exerciţiile mai simple sunt mai eficiente şi efectul antrenamentului este mai
localizat. De exemplu, exerciţiile de flexie a genunchilor dezvoltă mobilitatea articulaţiilor, forţa,
viteza şi timpul de mişcare.
Metoda ideomotrică (de la grecescul idea şi latinescul motor) sau metoda reprezentării
mentale este un mijloc eficace de învăţare a unui act motric sau de a îmbunătăţi o calitate
biomotrică.)
Reprezentarea mentală a unei mişcări este urmată de o contracţie musculară involuntară,
dificil de observat.
Reprezentarea mentală a unui act motric sau a unor mişcări cunoscute este însoţită în
paralel de modificări fiziologice slabe, care se resimt în creşterea excitabilităţii nervoase,
dezvoltarea sistemului cardiorespirator şi intensificarea proceselor metabolice.
In timpul învăţării, execuţia unui exerciţiu nu se face fără reprezentarea lui mentală; dar
cea mai importantă este repetarea unei deprinderi înaintea competiţiei. În acest fel, sportivul
repetă un stereotip dinamic (o mişcare bine învăţată), cum ar fi tehnica de execuţie a unei probe,
un procedeu tactic, un exerciţiu de concurs sau o strategie de cursă, care facilitează o performanţă
mai bună. Ozolin susţine, de asemenea, că metoda ideomotrică contribuie la dezvoltarea unei
calităţi biomotrice
Reprezentarea mentală a unei mişcări executate cu viteză mare poate ajuta la dezvoltarea
vitezei maxime. Metoda ideomotrică poate, de asemenea, ajuta sportivul să învingă anumite
bariere mentale, să rişte o anumită acţiune şi să aibă curaj, încredere şi voinţă. Folosirea metodei
ideomotrice, care nu este încă aplicată cât ar trebui, poate avea o influenţă benefică în pregătire.
Exerciţii din fotbal
Această categorie include toate elementele specifice sportului ales, executate la diverse viteze,
amplitudini şi încărcături.
Jucătorul de fotbal are ca scop maximizarea pregătirii fizice (fitness), tehnice, tactice si
psihologice; precum si specializarea pe posturile de performanta individuala. Toate aspectele
legate de capacitatea de performanta a jucătorului sunt acum pe deplin stabilite, iar jucătorii vor fi
pregătiţi pentru competiţiile majore. Antrenamentul este caracterizat prin intensitate ridicata,
volum mare si relativ frecvent, cu perioade de repaus dirijat.
Tehnic
-completarea perfectionarii tehnici
-antrenamentul tehnic direct in competitii sau evenimente
-formarea obisnuintei de a improviza prin prisma abilitatilor tehnice dobandite
Tactic
-elaborarea unor strategii eficiente de competitie
- strategii de adaptare la situatii neasteptate
- modelarea si adaptarea in antrenament a tuturor situatiilor intalnite la marea performanta
-cunoasterea si explotarea deficientelor adversarului cat si contracararea punctelor forte adverse.
-claritate in formarea echipei si distribuirea responsabilitatilor jucatorilor, linii tactice si relatiile
de joc intre acestia
-cunoasterea tuturor tendintelor in fotbalul modern, antrenament, joc si recuperare.
-maximizarea in competitii interne si internationale
-adaptarea la conditii extreme de joc (caldura, frig, vant, ploaie, zapada)
-analiza swot (strengths, weaknesses, opportunities, and threats) a jucatorilor si echipei
-aplicarea unei strategii tactice a succesului
-maxima importanta asupra variantelor si optiunilor tactice
Fizic
o dezvoltarea si metinerea calitatilor fizice de performanta
o maximizarea performantelor fizice individualizat
o profilaxie pentru reducerea si evitarea accidentarilor
o perfectionarea tehnicii in regim de viteza, forta, rezistenta si mobilitate.
• Mental
o formarea capacitatii decizionale independente
o dezvoltarea capacitatii de munca in echipa si acceptabilitatii indicatiilor primite
o dezvoltarea sentimentului de bine pentru mentinerea confortului mental in regimul
antrenamentului de inalta performanta
o cunoasterea si constientizarea tuturor planurilor de lucru in echipa si individual, obiective si
strategii de a le atinge.
o Intarirea dorintei de a castiga
o Dezvoltarea aptitudinilor mentale
Pegătirea tehnică
Un element care diferenţiază între ele sporturile este structura lor motrică specifică. De fapt,
tehnica cuprinde toate structurile şi elementele tehnice dintr-o anumită mişcare precisă şi
eficientă, prin care sportivul execută o sarcină sportivă.
Consideraţi tehnica ca un mod specific de execuţie a unui exerciţiu fizic. Ea este
ansamblul de procedee care, prin forma şi conţinutul lor, asigură şi facilitează mişcarea. Pentru a
reuşi în sport, sportivii au nevoie de o tehnică perfectă, care este execuţia cea mai eficientă şi mai
raţională a unui exerciţiu. Cu cât sportivul este mai aproape de perfecţiunea tehnică, cu atât el are
nevoie de mai puţină energie pentru a realiza un anumit rezultat.
Deseori, tehnica este considerată a fi doar forma unei mişcări fizice, dar forma este mereu
legată indestructibil de conţinutul ei. Astfel, noi putem să considerăm fiecare exerciţiu din două
unghiuri – forma şi conţinutul lui. Conţinutul unui exerciţiu este caracterizat prin scop, activitatea
SNC (sistemul nervos central), efortul voliţional, contracţia sau relaxarea muşchilor, forţă şi
inerţie.
Tehnică şi stil
Fiecare sport are un nivel acceptat de tehnică perfectă spre care trebuie să aspire fiecare antrenor
şi sportiv. Un model trebuie să fie corect din punct de vedere biomecanic şi eficient din punct de
vedere fiziologic pentru a fi larg acceptat. Rareori luăm tehnica unui campion drept model, pentru
că acesta nu întruneşte întotdeauna aceste două condiţii. De aceea, nu este recomandată copierea
tehnicii unui campion.
Modelul nu este o structură rigidă, ci mai degrabă una flexibilă, pentru că trebuie să
incorporeze în permanenţă descoperirile recente. Indiferent cât de perfect este un model, sportivii
nu vor executa niciodată un exerciţiu în mod identic. Aproape fiecare individ se simte îndatorat
pentru unele din caracteristicile personale (stil) tehnicii de bază. Modelul de urmat este tehnica şi
tiparul personal de execuţie al unei deprinderi reprezintă stilul. Deci, stilul evidenţiază tiparul
individual de execuţie al unui model tehnic. Principala structură a modelului nu s-a schimbat,
deşi sportivul şi antrenorul vin cu personalitatea, caracterul şi trăsăturile lor anatomice şi
fiziologice.
Stilul rezultă din imaginaţia individului de a rezolva o problemă tehnică sau din modul de
a efectua un act motric. De exemplu, Perry O’Brien a revoluţionat tehnica aruncării greutăţii la
începutul anilor '50 cu poziţia adoptată de el, cu spatele la direcţia de aruncare şi acţiunea
originală de traversare a cercului. Iniţial, acesta a fost considerat stilul O’Brien, dar mai târziu,
când a fost apreciat şi urmat de toţi sportivii, stilul lui a devenit o tehnică.
În sporturile de echipă, considerăm un anumit stil de abordare şi desfăşurare a jocului ca
fiind atributele specificului unei echipe. Termenul de stil, deci, are implicaţii tactice, dar şi
aplicaţii în pregătirea tehnică şi tactică.
Termenul de tehnică, de asemenea, se referă la elementele şi procedeele tehnice.
Elementele tehnice sunt părţile fundamentale din care se constituie toată tehnica unui sport.
Procedeele tehnice sunt diferitele moduri de a executa un element tehnic. De exemplu, aruncarea
la coş în baschet este un element tehnic. Aruncarea cu o mână, cu două mâini sau cârligul sunt
procedee tehnice ale acelui element tehnic.
Tehnica şi individualizarea
Modelul tehnicii actuale nu este totdeauna accesibil oricărui sportiv începător. Câteodată
antrenorul trebuie să simplifice tehnica. Chiar şi simplificată, ea trebuie întotdeauna inclusă în
elementele de bază ale tehnicii celei mai logice. Astfel de tehnici simple trebuie să conducă în
final la însuşirea tehnici corecte integrale. De exemplu, la aruncarea ciocanului, un începător
execută iniţial o singură întoarcere; apoi treptat, pe măsură ce îndemânarea lui creşte, antrenorul
introduce încă o întoarcere, până când sportivul învaţă întreaga tehnică. Tehnica la tinerii sportivi
poate diferi de cea a sportivilor de elită, cel puţin în unele sporturi.
Variaţiile în execuţia unei tehnici depind strict de complexitatea ei. Cu cât este mai simplă
tehnica, cu atât sunt mai mici diferenţele dintre indivizi. Sporturile ciclice oferă mai puţine
diferenţe individuale decât sporturile aciclice sau cele combinate aciclice. Întotdeauna o tehnică
este adaptată în funcţie de caracteristicile şi abilităţile fiecărui sportiv. Tehnica într-un sport sau
probă anume nu trebuie neapărat să fie adoptată automat ca singura variantă existentă.
 Când antrenorul predă un element tehnic sau o tehnică în întregime trebuie totdeauna să ia
în considerare nivelul de pregătire fizică al sportivului. O pregătire fizică inadecvată limitează
însuşirea unei deprinderi. Pe de altă parte, variaţiile în predarea unei tehnici trebuie să se bazeze
pe trăsăturile fizice şi psihologice individuale.
În ce priveşte rolul pregătirii fizice, sportivii îşi limitează posibilitatea de a învăţa şi
perfecţiona o deprindere dacă ei nu-şi îmbunătăţesc pregătirea fizică. Acest lucru este adevărat
mai ales în gimnastică. Antrenorii de gimnastică încearcă adesea să predea elemente dificile fără
să dezvolte mai întâi forţa necesară. Faptul că pregătirea fizică este baza tuturor factorilor
pregătirii este ilustrat în figura 1.
Sportivii sunt forţaţi uneori să-şi întrerupă antrenamentele dintr-un motiv sau altul
(îmbolnăvire, accidentări). Întreruperea antrenamentelor afectează cel mai mult nivelul pregătirii
fizice.
Când sportivii îşi reiau antrenamentele, ei observa că execuţia lor tehnică este uşor
modificată sau că nu pot executa un anumit element tehnic (de exemplu, pirueta joasă în patinajul
artistic).
De obicei, deteriorarea tehnicii însoţeşte declinul în pregătirea fizică. Cînd pregătirea
fizică atinge nivelurile anterioare, sportivul îşi recuperează tehnica; deci, tehnica este o funcţie a
pregătirii fizice. Deteriorarea tehnicii mai poate fi şi rezultatul oboselii, în special la sportivii cu
un nivel de pregătire fizică scăzut.
Învăţarea şi formarea deprinderilor
Învăţarea înseamnă schimbări de comportament realizate prin practică sau schimbări ale nivelului
abilităţii prin încercări repetate. Abilitatea de a învăţa depinde de mulţi factori. Experienţa
motrică sau nivelul iniţial de învăţare afectează învăţarea ,la fel şi complexitatea unei deprinderi
În învăţare, fiţi atenţi la aceste aspecte ale tehnicii:
structura cinematică, externă sau formarea unei deprinderi; şi
structura dinamică, internă sau baza fiziologică în execuţia unei deprinderi.
Dobândirea unei tehnici are loc în două faze.
Prima este faza de învăţare, în care sarcina este de a prezenta tehnica sau de a corecta
structura mişcărilor şi de a executa o deprindere fără efort şi mişcări inutile. Această fază durează
aproximativ doi ani, în funcţie de capacitatea şi talentul sportivului, ca şi de complexitatea
deprinderii (adică, un sportiv îşi poate însuşi tehnica alergării de distanţă în 2-6 luni).
 A doua fază este cea de perfecţionare, în care scopul este de a îmbunătăţi şi de a stăpâni
tehnica. Durata acestei faze este nelimitată, pentru că perfecţionarea tehnicii este un obiectiv
major, care durează atâta timp cât sportivul se antrenează.
Dobândirea unei deprinderi se face în trei faze (Krestovnikov 1951). În timpul primei
faze, se fac mişcări inutile, din cauza slabei coordonări neuromusculare. O iradiere nervoasă sau
dispersie a impulsurilor nervoase dincolo de calea normală de conducţie stimulează suplimentar
muşchii. Lipsa de coordonare neuromusculară nu trebuie considerată ca o insuficienţă a
potenţialului sportiv, ci ca o realitate fiziologică. A doua fază este cea a mişcărilor tensionate. A
treia fază stabilizează deprinderea motrică printr-o coordonare adecvată a proceselor nervoase.
Astfel, sportivul îşi formează deprinderea sau stereotipul dinamic.
Pe lângă aceste trei faze, putem lua în considerare şi o a patra: faza măiestriei,
caracterizată de execuţia unor mişcări de fineţe, de mare eficienţă, şi de capacitatea de a adapta
execuţia deprinderii la eventualele schimbări de mediu.
Dobândirea deprinderilor se bazează pe repetare, =legea exerciţiului. Repetarea ajută
sportivul să-şi automatizeze deprinderea şi să ajungă la un nivel înalt de stabilitate tehnică.
Caracterul evolutiv al tehnicii. Ca rezultat al inovaţiei introduse de antrenor şi sportiv, tehnica
evoluează permanent. Ceea ce pare avansat astăzi poate fi învechit mâine. Conţinutul şi tehnica
antrenamentului tehnic nu rămân niciodată aceleaşi. Fie datorită imaginaţiei antrenorului, o sursă
principală de noutăţi tehnice, sau cercetărilor în biomecanica sportului, toate noutăţile tehnice
trebuie să întrunească cerinţele competiţiei sportive.
Orice tehnică trebuie să devină o tehnică competiţională; trebuie să fie modelată
permanent conform particularităţilor competiţiei. Datorită variaţiei ritmului, caracteristicilor şi
intensităţii competiţiei în funcţie de nivelul de pregătire al adversarului şi de mediu, sportivul
trebuie să-şi regleze modelul tehnic şi tehnica competiţională.
Tehnica nu trebuie orientată doar spre condiţiile normale sau ideale. Dezvoltaţi natura
tehnicii pentru a permite sportivilor să-şi adapteze performanţa, în scopul de a face faţă situaţiilor
competiţionale complexe. Îmbunătăţirea şi perfecţionarea tehnicii trebuie să fie legate dinamic de
trăsăturile fizice şi psihologice, pentru că îmbunătăţirea vitezei sau perseverenţei poate conduce
la uşoare modificări tehnice.
Pregătirea tactică
Tactica şi strategia sunt cuvinte importante în vocabularul antrenorului şi sportivilor. Deşi se
referă la acelaşi lucru, arta de a executa o deprindere într-o competiţie cu adversari direcţi sau
indirecţi, ele semnifică concepte uşor diferite. Amândoi termenii sunt împrumutaţi din domeniul
militar şi sunt de origine greacă. Strategos în limba greacă înseamnă general sau arta generalului
şi taktika se referă la problemele de aranjare. Strategia şi tactica sunt categorii separate în teoria
militară, fiecare din cei doi termeni având propriile lui dimensiuni. Strategia se ocupă de spaţii
largi, perioade lungi şi mişcări mari de forţe. Tactica se referă la spaţiu, timp şi forţă la o scară
redusă. Strategia precede, în general, planurile de război; tactica semnifică acţiunea pe câmpul de
luptă.
În pregătire, strategia se referă la organizarea jocului sau competiţiei, cu echipe sau cu
sportivi individuali. Este un fel de filozofie particulară sau un mod specific de abordare a
competiţiilor sportive. Strategia este folosită pentru o perioadă de timp mai lungă, adesea mai
mult decât o fază competiţională. Tactica se referă la planurile de joc şi este o parte esenţială din
cadrul strategiei.
Amândoi termenii sunt larg folosiţi în vorbire în zilele noastre, deşi există şi preferinţe
geografice. În America de Nord, strategia este preferată tacticii; în Europa de Est, este invers. În
orice caz, strategia este arta de a proiecta şi dirija planurile unei echipe sau ale unui sportiv pentru
un întreg sezon sau mai mult. Tactica se referă la atributele de organizare ale planurilor unei
echipe sau ale unui sportiv, pentru un joc sau doar pentru o competiţie.
Antrenamentul tactic este mijlocul prin care sportivii absorb metode şi posibile căi de
pregătire şi de organizare ale acţiunilor ofensive sau defensive, pentru a îndeplini un obiectiv
(adică pentru a înscrie puncte, a atinge o anumită performanţă sau a obţine o victorie).
Antrenamentul tactic poate urmări teoriile general acceptate, dar este caracteristic fiecărui
sport. Sportivii sau echipele întreprind acţiuni ofensive sau defensive într-o competiţie în funcţie
de planurile tactice stabilite anterior. Aceste acţiuni tactice ar trebui să facă parte din bagajul
strategic al sportivului. Într-o competiţie, sportivul face uz de toate calităţile biomotrice şi
deprinderile sale, în funcţie de condiţiile practice, reale, în confruntarea cu un adversar. Baza unui
plan tactic reuşit pentru orice sport este un nivel înalt al tehnicii. Suntem deci îndreptăţiţi să
spunem că tehnica este un factor care limitează acţiunile tactice sau că tactica este o funcţie a
tehnicii sportivului.
 Valoarea şi importanţa pregătirii tactice nu este aceeaşi în toate sporturile. Stăpânirea
tacticii este un factor determinant al succesului în sporturile de echipă, insa si in lupte, box şi
scrimă, dar nu şi în gimnastică, patinaj artistic, tir, haltere şi sărituri cu schiurile, în care profilul
psihologic al sportivului are o mai mare importanţă decât antrenamentul tactic.
Sarcinile şi specificitatea pregătirii tactice. În anumite sporturi, sportivii de elită au ajuns la
pregătiri tehnice şi fizice aproape egale. Deseori, când toate celelalte variabile sunt egale, se
folosesc tactici mai mature şi mai raţionale. Deşi pregătirea tactică se bazează din plin pe
pregătirea fizică şi este o funcţie a tehnicii, există o legătură importantă între pregătirea tactică şi
cea psihologică.
Măiestria tactică se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe capacitatea de a aplica
tactica în funcţie de particularităţile competiţiei. Pregătirea tactică poate include aceste sarcini:
studierea principiilor strategiei sportive;
studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba respectivă;
investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi din sportul considerat;
cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi psihologic;
studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea competiţie;
dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe baza punctelor forte şi slabe, în
lumina ultimelor două aspecte;
analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii adversari;
învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente, până când devine un stereotip dinamic.
Însuşirea unei tactici urmează aceleaşi principii ca învăţarea unei deprinderi. Ea depinde de
mulţimea repetărilor bazate pe un plan teoretic. Pentru că pregătirea tactică depinde de o bună
tehnică şi de o pregătire fizică bună, o acţiune tactică nouă va fi precedată de o pregătire fizică şi
tehnică adecvată. Există posibilitatea, totuşi, ca aceşti trei factori ai pregătirii să se dezvolte
simultan când li se adaugă pregătirea fiziologică.
Distribuţia uniformă a energiei
Capacitatea de a menţine o viteză sau ritm constant este esenţială pentru a avea succes în unele
sporturi; deci, pregătirea tactică trebuie să facă parte din pregătirea pentru competiţie. La
antrenamente, sportivul poate să-şi dezvolte simţul vitezei sau capacitatea de a simţi viteza cu
care acoperă o anumită distanţă, folosind mai întâi un cronometru, apoi cu ajutorul antrenorului
care îi anunţă timpul.
 Exersaţi finişul sau partea finală a unui joc sau competiţii. În cursele, jocurile sau
competiţiile cu rezultate strânse, succesul depinde adesea de capacitatea de a da totul, de a
mobiliza toate forţele pentru momentul final. Sportivul poate realiza acest lucru fie accentuând
sfârşitului fiecărei repetări, fie dacă antrenorul îi anunţă timpul de execuţie rămas la dispoziţie.
Anunţul / semnul antrenorului poate stimula sportivul să-şi intensifice ritmul sau viteza pe durata
execuţiei.
Proba poate fi prelungită, fie informând sportivii înainte de antrenament, fie printr-o decizie
neaşteptată în timpul antrenamentului.
Prima metodă este mai adecvată pentru sporturile din grupele 2 şi 4; a doua pentru grupele 1 – 4;
a treia pentru grupele 2 şi 3 şi a patra pentru grupele 2 – 5.
Planul de joc şi gândirea tactică
Gândirea tactică este o componentă fundamentală în pregătirea tactică, limitată doar de
cunoştinţele tactice şi de repertoriul vast al deprinderilor. Gândirea tactică cuprinde următoarele
capacităţi:
evaluarea realistă şi corectă a adversarului, ca şi a propriului sportiv;
rememorarea instantanee a deprinderilor şi combinaţiilor tactice ce pot fi folosite în anumite
situaţii specifice de joc;
anticiparea şi contracararea acţiunilor tactice ale adversarilor;
disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice, pentru a împiedica adversarii să descopere şi să
contracareze planul de atac;
coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu tactica echipei.
Bazându-se pe competiţiile ulterioare, antrenorul şi sportivii crează planul de joc. Sportivii pot
pune în aplicare acest plan ca parte a antrenamentului tactic general, treptat, în ultimele două sau
trei microcicluri. Un plan bun, detaliat, inspiră optimism şi o pregătire psihologică bună pentru
competiţie. Acest plan este rezultatul anticipării şi pregătirii mentale bazate pe informaţii
anterioare şi prognoze
Planul de joc sau competiţional poate avea următoarele scopuri:
informarea sportivilor despre locul, instalaţiile şi condiţiile specifice în care se va organiza
concursul;
cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari. Analiza trebuie să ia în considerare punctele forte şi
slabe al fiecărui factor de pregătire;
folosirea performanţei anterioare a sportivului ca bază pentru a-i consolida încrederea. Fără a
trece cu vederea slăbiciunile sportivului, puneţi accentul pe punctele forte pe care veţi construi cu
optimism, dar şi cu realism;
stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii, folosind toate aceste date de referinţă.
Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în următoarele trei faze:
organizarea preliminară a planului de joc;
aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui tactice în situaţii de joc şi
analiza aplicării planului de joc.
Crearea planului preliminar de joc
Acest moment precedă jocul şi presupune o analiză critică şi rezonabilă a dificultăţilor tactice pe
care echipa, probabil, le va avea. Alegerea soluţiilor adecvate la toate problemele imaginate
depinde de cunoştinţele şi deprinderile tactice ale echipei.
Antrenorul trebuie să sugereze planul tactic şi obiectivele tactice adecvate, bazate pe o
analiză cuprinzătoare a calităţilor adversarului sau ale propriei echipe. Conform planului general
al echipei, antrenorul repartizează obiectivele pe fiecare jucător, în conformitate cu capacităţile
lui.
Apoi, alege sistemul de joc propriu-zis şi sfătuieşte jucătorii cum să-şi valorifice efectiv energia.
Oricât de precis ar fi planul în timpul jocului, pot apărea multe situaţii tehnice şi tactice
neprevăzute. Planul trebuie, deci, să fie flexibil pentru a permite sportivilor să acţioneze, cu
priceperea şi imaginaţia lor, aşa cum o cere faza jocului.
Dacă este posibil, evitaţi să modificaţi obiceiurile sportivilor în ultimele zile înainte de
competiţie, pentru a preveni trăiri adverse. Consolidaţi planul de joc cu 2-3 zile înainte de
competiţie
Apreciaţi execuţia bună a unei deprinderi sau a unei acţiuni tactice, pentru a întări
încrederea sportivului în propriile forţe, a crea motivaţie şi a mări dorinţa de a începe competiţia
în condiţii optime
De asemenea, este important să folosiţi relaxarea după fiecare lecţie de antrenament,
pentru a accelera refacerea fizică şi mentală completă înaintea începerii competiţiei. Dacă este
posibil, fiecare antrenament trebuie să urmeze modelul competiţiei.
În orele dinaintea competiţiei, amintiţi sportivilor doar punctele majore ale planului,
pentru a consolida detaliile. Prea multe indicaţii pot bloca iniţiativa sportivilor
 Înainte de începerea competiţiei, sportivii sunt liniştiţi, într-o stare de “silenţiozitate
operaţională”. Nu mai veniţi cu alte sfaturi pentru că sportivii sunt prea emoţionaţi să asculte sau
să le dea atenţie. Chiar dacă ei par că ascultă, atenţia lor este îndreptată spre competiţie şi nu mai
sunt receptivi la alte recomandări.
Aplicarea planului de joc A doua fază se referă la implementarea planului general într-o situaţie
de joc. Începutul unei competiţii este adesea o fază scurtă, în care se testează principalele
elemente ale planului tactic.
Descoperirea planului adversarului şi disimularea propriului plan cere, desigur,
experienţă. În plus, sunt importante iniţiativa, viclenia şi capacitatea de a anticipa gândirea
tactică. În timpul jocului sau meciului, sportivii trebuie să rezolve o verigă din lanţul de elemente
tactice pe care echipa sau individul le foloseşte.
Obiectivele tactice ale unui sportiv se referă mai ales la cunoaşterea modului de a acţiona
în fiecare moment al disputei sportive. Sportivul trebuie să înţeleagă situaţiile concrete ale jocului
şi să decidă care tactică se aplică mai bine. Înţelegând situaţiile specifice jocului, sportivul,
bazându-se pe cunoaşterea tacticii, anticipează intenţiile şi gândirea tactică a adversarilor, dar şi a
colegilor de joc.
Sportivul estimează poziţiile favorabile sau nefavorabile dintr-o fază de joc, anticipează
cum va evolua o situaţie şi prevede repercusiunile ei posibile. Înţelegerea corectă a jocului face
ca sportivul să aleagă deprinderea tactică cea mai favorabilă şi să evite soluţiile instinctive a
situaţiilor tactice.
Gândirea tactică demonstrează analiza, sinteza, (combinarea părţilor separate într-un
întreg), comparaţia şi generalizarea. În timpul jocului, gândirea tactică se manifestă prin gesturi
simple, rapide şi semnificative sau cuvinte pline de înţeles.
Procesul de aplicare şi decizional pentru planul de joc este rezultatul colaborării dintre
sportiv şi restul echipei. O asemenea coordonare trebuie să ducă la o soluţie raţională, originală,
rapidă, economică şi eficientă pentru orice problemă tactică dificilă.
Analiza aplicării planului de joc
A treia fază a planului de joc este analiza aplicării lui, la care sportivii contribuie constructiv.
Momentul cel mai adecvat pentru aceasta depinde de rezultatul jocului. Dacă rezultatul a fost
favorabil, discuţia va avea loc la începutul primei lecţii de antrenament.
 Analizaţi un eşec după 2 sau 3 zile, permiţând o reflecţie mai realistă şi mai critică asupra
rezultatului şi acordaţi timp de vindecare pentru rănile psihologice.
Analiza trebuie să evidenţieze cum a fost făcut planul, cât de corect s-au evaluat punctele
forte şi slabe ale adversarilor, rolurile indivizilor din întregul plan tactic şi cauzele nereuşitei. Cu
cât analiza este mai profundă, cu atât mai valoroase sunt concluziile.
La sfârşitul analizei, totuşi, antrenorul trebuie să se exprime clar şi rezonabil, cu o notă de
optimism, şi să propună câteva elemente tactice pe care să se insiste la antrenamente, în
pregătirea pentru viitoarele confruntări.
Perfecţionarea pregătirii tehnice şi tactice Stăpânirea tehnicii şi strategiei în sport este un
fenomen în continuă evoluţie. Metodele descoperite prin experienţă şi cercetare contribuie
substanţial la progresul cunoştinţelor tehnice şi tactice. Rezultatul acestor explorări duce la o
evidentă creştere a eficacităţii sportive în pregătire şi în competiţii.
În fotbal unde calităţile motrice complexe sunt importante pentru performanţă trebuie
luaţi în considerare următorii factori:
creaţi şi stabiliţi un model adecvat, pe măsura tehnicii şi strategiei eficiente;
indicaţi direcţia şi căile cele mai eficace pentru stăpânirea tehnicii şi strategiei;
folosiţi abordarea cea mai raţională pentru perfecţionarea tehnicii şi strategiei, pentru a produce
cel mai bun model de măiestrie din domeniu.
Realizarea măiestriei tehnice şi strategice vine odată cu stabilirea şi folosirea relaţiilor optime
dintre cele trei perechi conflictuale: integrare – diferenţiere, stabilitate – variabilitate şi
standardizare – vizualizare.
Integrare – diferenţiere Procesul de învăţare sau de perfecţionare a unei deprinderi, ca şi
antrenarea unei deprinderi, este un sistem multistructural.
Prin acest sistem, este posibilă realizarea măiestriei tehnice şi strategice.
Tot în cadrul acestui sistem se desfăşoară şi procesul de integrare şi diferenţiere.
Integrarea se referă la combinarea într-un întreg a componentelor unei deprinderi sau acţiuni
tactice, iar diferenţierea este prelucrarea analitică a fiecărei componente.
Abordarea clasică în învăţare pune accentul pe trecerea de la elementele tehnice sau
tactice simple la cele complexe.
 Pentru stăpânirea unei deprinderi sau a unei acţiuni tactice, procesul este însă invers: de la
studierea componentelor complexe şi a funcţiilor lor la depistarea componentelor care împiedică
funcţionarea întregului sistem.
Cu alte cuvinte, dacă procesul multistructural (deprinderea sau acţiunea tehnică ca întreg)
nu funcţionează cum trebuie, sportivul trebuie să disece deprinderea sau acţiunea în substructuri
(părţi sau subsisteme funcţionale).
Fiecare structură trebuie examinată şi analizată separat, pentru a descoperi greşeala.
Dacă fiecare subsistem funcţionează adecvat, greşeala se poate găsi printre elementele de
legătură dintre subsisteme (adică, legările a două elemente sau părţi dintr-un exerciţiu de
gimnastică sau altă acţiune sportivă).
Dacă după analiza legăturilor greşeala rămâne nerezolvată, s-ar putea să fie nevoie să se
dividă mai departe subsistemele, până se ajunge la elementele constitutive sau la imperfecţiuni.
Metodele de îmbunătăţire trebuie să vizeze greşeala sau legătura cea mai slabă.
Figura 3 ilustrează perfecţionarea unei deprinderi prin automatizarea părţilor
componente (procesul de diferenţiere) şi resintetizarea părţilor într-un tot funcţional (procesul de
integrare).
Rezultatul acestor două intervenţii se va materializa în modificări ale preciziei şi fineţei
componentelor, ceea ce duce la o execuţie a deprinderii la nivel de virtuozitate sau de artă.
Când o deprindere tehnică sau o acţiune tactică este deficitară, modificaţi modelul
anterior.
Aşa cum s-a explicat, procesul de detectare a unei greşeli funcţionează invers.
Antrenorul îşi imaginează că mingea a fost direcţionată în afara terenului prin lovitura de
atac; apoi el urmăreşte cum loveşte jucătorul în minge
Dacă execuţia tehnică a fost corectă, atunci antrenorul observă poziţia în aer a corpului şi
poziţia la desprindere faţă de fileu pentru a vedea dacă sportivul este sub minge.
Antrenorul decide dacă jucătorul a făcut o greşeală de poziţionare. De obicei, jucătorul se
plasează la desprindere prea aproape de fileu; de aceea, el se află mereu sub minge
Efectul este restrângerea ariei de acoperire şi trimiterea mingii în afara terenului.
Când se modifică modelul, antrenorul trebuie să elimine elementul tehnic devenit
nefolositor, pentru a se asigura că elementul tehnic nou introdus nu este obstrucţionat.
 P e r f e c ţ io n a r e a m o d e lu lu i

Î m b u n ă t ă ţ ir e a a u t o m a t iz ă r ii C o n s t it u ir e a p ă r ţi lo r î n t r - u n t o t
p ă r ţ ilo r ( d if e r e n ţ ie r e ) fu n c ţio n a l ( in te g r a r e )

S c h im b ă r i d e p r e c iz ie ş i f in e ţe în
c a d r u l c o m p o n e n te lo r

V ir t u o z it a t e

A rtă

Figura 3 – Modelul perfecţionării

S c h im b a r e a m o d e lu lu i

I n h ib iţie În v ă ţa r e A d a p ta re

Îm b u n ă tă ţ ir e a
a u t o m a t iz ă r ii p ă r ţ ilo r

R e in t e g r a r e

S c h im b ă r i d e p r e c iz ie ş i f in e ţ e în
c a d r u l c o m p o n e n te lo r

V irt u o z ita te

A rtă
Figura . 4 – Schimbarea unui model ineficient
Antrenorul poate interveni în cazul unei distanţe incorecte la desprindere, lipind pe sol o bandă
adezivă, pentru a indica o poziţie mai bună de atac. În concluzie, aşa cum se vede în figura 4,
pentru a modifica un model, trebuie eliminat elementul tehnic nefolositor, pentru ca sportivul să
poată învăţa şi să se poată adapta la noua condiţie creată.
Apoi, prin antrenament, elementele deprinderii se vor automatiza (diferenţierea) şi
reintegra într-un întreg. În acest fel, se va ajunge la o deprindere precisă şi de fineţe, aproape de
virtuozitate sau de artă.
Stabilitate – variabilitate
Sporturile au multe tipuri de mişcări, elemente tehnice şi scheme tactice. O varietate de exerciţii,
alese în funcţie de necesităţile sportului respectiv, asigură o bază solidă pentru crearea
elementelor sau acţiunilor tactice noi. Pentru adaptarea sportivului la un exerciţiu / deprindere sau
pentru compensarea nevoilor sportivului, variabilitatea stabilizează deprinderea şi nivelul de
performanţă.
Mai mult, variabilitatea joacă rolul de mijloc de blocare a factorilor care tulbură această
stabilitate.
Standardizare – individualizare
La antrenamente, antrenorul trebuie să rezolve opoziţia dintre standardizarea unei deprinderi şi
trăsăturile şi caracteristicile individuale ale sportivului.
Astfel, antrenorul trebuie să coreleze corect structura unei deprinderi tehnice cu particularităţile
psihologice şi biologice ale fiecărui individ.
Fazele perfecţionării pregătirii tehnice şi tactice
Perfecţionarea tehnicii şi tacticii se sprijină nu numai pe cunoştinţele şi calităţile pedagogice ale
antrenorului, ci şi pe capacităţile sportivului de a-şi însuşi noi elemente. Potenţialul de învăţare
depinde de capacitatea de a prelucra informaţii noi, pe baza modelelor anterioare şi a calităţilor
biomotrice individuale.
Explicaţiile antrenorului şi folosirea exerciţiilor pregătitoare şi progresive, precum şi a
mijloacelor audiovizuale sunt toate utile în perfecţionarea deprinderilor sportivului. Sportivii îşi
îmbunătăţesc deprinderile tehnice şi tactice în trei faze.( figura.5).
 În prima fază, principalul obiectiv este perfecţionarea componentelor şi elementelor
tehnice ale unei deprinderi (diferenţierea). Pe măsură ce fiecare componentă se rafinează, ea va fi
integrată treptat într-un sistem integral. În paralel cu procesul de perfecţionare, sportivul trebuie
să se ocupe şi de îmbunătăţirea calităţilor biomotrice dominante sau de susţinere, pentru că
tehnica este o funcţie a pregătirii fizice. Cum principalul obiectiv al primei faze este
perfecţionarea deprinderilor, participarea la competiţii nu este recomandabilă
Această fază corespunde fazei pregătitoare din planul anual.
Principalul obiectiv al celei de-a doua faze este perfecţionarea sistemului integral în condiţii
standardizate, similare unei competiţii. La sfârşitul acestei faze pot fi folosite competiţiile
demonstrative. Sportivul trebuie, cel puţin, să-şi menţină calităţile biomotrice dominante.
Faza a doua a perfecţionării deprinderilor poate fi planificată la sfârşitul fazei pregătitoare.
În ultima fază, scopul este stabilizarea sistemului şi adaptarea lui la specificul competiţiei.
În consecinţă, printre alte metode, antrenorul poate să-şi expună sportivii la factori perturbatori,
cum ar fi zgomotul şi oboseala, pentru a-i obişnui cu diversele situaţii de concurs.
Corectarea greşelilor tehnice şi tactice
Deseori îmbunătăţirea tehnicii sau stăpânirea unei deprinderi este întârziată din cauza învăţării
necorespunzătoare sau incorecte. Orice antrenor îşi propune să elimine greşelile tehnice sau
tactice.
Cu cât sportivul poate să-şi corecteze o greşeală mai repede, cu atât ameliorarea este mai
rapidă. O greşeală care interferează cu îmbunătăţirea ar putea avea mai multe cauze.
Cauzele greşelilor tehnice sau tactice vin din trei zone.
Sportivul execută greşit o deprindere. Sunt mai mulţi factori care pot limita învăţarea de
către sportiv.
Limitarea psihologică se manifestă dacă sportivul îşi propune scopuri mici de realizat şi
este satisfăcut cu nivelul atins.
O pregătire fizică insuficientă sau o necorelare între calităţile biomotrice, complexitatea
deprinderii şi nivelul de dificultate acţionează tot ca limite pentru sportiv.
Pentru că tehnica este o funcţie a pregătirii fizice, dobândirea unei deprinderi poate fi
încetinită, întârziată sau limitată de dezvoltarea insuficientă a unei calităţi.
In fotbal, coordonarea este un alt factor limitativ în dobândirea unei deprinderi, la fel ca şi
forţa.
 F a z e le p e r fe c ţ io n ă r i
d e p r in d e r ilo r

F aza I F a z a II F a z a III

O b ie c t iv e : O b ie c t iv e : O b ie c tiv e :

P e r f e c ţio n a r e a c o m p o n e n - S ta b iliz a r e a s is t e m u lu i in te g r a l S t a b iliz a r e a s is t e m u lu i

t e lo r u n e i d e p r in d e r i î n c o n d iţii d e s t a n d a r d iz a r e in t e g r a l

I n t e g r a r e a c o m p o n e n t e lo r M e n ţ in e r e a d e z v o ltă r ii c a lit ă ţ i- A d a p t a r e a la c o n d iţ iile d e

lo r b io m o tr ic e d o m in a n t e c o n c u rs
D e z v o lt a r e a c a lit ă ţ ilo r b io -
m o tr ic e d o m in a n t e R e g la r e a c a p a c it ă ţii
m o tr ic e p t.
p e r f o r m a n ţ a m a x im ă

C e r in ţe : C e r in ţe C e r in ţe

S ă p r e d o m in e c o n d iţ iile C o m p e t iţ ii d e m o n s t r a t iv e la S e in tr o d u c fa c t o r i
s im p le î n e x e c u ţia u n e i s fâ rş itu l fa z e i p e rtu rb a to ri
d e p r in d e r i
S e p a r t ic ip ă la c o m p e t iţ ii
N u s u n t re c o m a n d a te
c o m p e tiţiile

Figura 5 – Trei faze în perfecţionarea deprinderilor

O înţelegere greşită sau o reprezentare greşită a modelului tehnic al unei deprinderi şi

legătura acestora cu mişcarea, forma şi senzaţia musculară poate constitui o limitare.
O deprindere nouă ar putea interfera cu cele deja dobândite. Oboseala, cauzată de o
pregătire fizică insuficientă sau de odihnă necorespunzătoare, poate limita, de asemenea,
capacităţile de învăţare. Sportivul poate să mânuiască sau să apuce incorect un aparat sau un
obiect. În sfârşit, pot fi şi cauze morale sau mentale, cum ar fi lipsa de încredere în sine, de
dorinţă şi frica de accidente sau răniri.
 Abordarea metodică a antrenorului poate cauza greşeli tehnice. Antrenorul poate folosi
metode de instruire inadecvate sau poate demonstra sau explica un element în mod
necorespunzător, incomplet sau incorect.
Ar putea fi o lipsă de individualizare adecvată în predarea unui element, de înţelegere
corectă a nivelului calităţilor biomotrice ale sportivului şi a capacităţilor individuale de învăţare
sau datorată aplicării necorespunzătoare a unor metode de instruire. Abordarea la întâmplare a
dezvoltării strategiei unei echipe sau includerea elementelor tehnice într-o acţiune tactică ar putea
limita învăţarea de către sportiv.
Personalitatea, comportamentul, stilul şi caracterul antrenorului ar putea fi factori
limitativi, de exemplu, dacă antrenorul nu are răbdare cu sportivii sau face presiuni ca o
deprindere să fie însuşită rapid.
Ar putea fi şi cauze organizatorice, datorate echipamentului sau mediului. Folosirea unui
echipament şi a unor aparate de proastă calitate, a unui teren sau a unei suprafeţe improprii
afectează calitatea şi rata progresului.
Organizarea şi planificarea neadecvată nu oferă un mediu propice pentru învăţare. Lipsa
pregătirii individuale va dăuna sportivilor care învaţă mai încet sau cu deprinderi tehnice şi
tactice incorecte. Mediul sau clima nefavorabilă poate îngreuna dobândirea unei deprinderi.
Am discutat despre diferite mijloace de perfecţionare a tehnicii şi strategiei. Antrenorul
trebuie să fie mereu preocupat să prevină greşelile şi să limiteze nevoia de a le corecta. În cadrul
instruirii, antrenorul poate să facă recomandări metodice speciale pentru corectarea unei greşeli.
Dacă nu se observă nici o schimbare în bine, atunci trebuie să acţioneze direct pentru
corectarea greşelii cât mai curând posibil. În planificare, momentul ideal pentru corectarea unei
tehnici sau tactici este în cursul fazei pregătitoare din planul anual. Pentru că lipseşte stresul
competiţional, atât antrenorul cât şi sportivul dispun de un anumit timp pentru a corecta unele
greşeli.
Printre primele măsuri de remediere a tehnicii se află izolarea greşelii de celelalte
elemente tehnice ale deprinderii. Imediat ce sportivului îi dispare elementul inhibitor, cum ar fi o
greşeală tehnică, antrenorul trebuie să înceapă să-i predea elementul înlocuitor.
Când sportivul îşi însuşeşte noua parte a deprinderii, aceasta va fi integrată în sistem sau
în deprinderea integrală. În acelaşi timp, va fi dezvoltată calitatea biomotrică de care are nevoie
sportivul ca suport fizic pentru elementul nou.
 Greşelile se vor corecta imediat după încălzire, când sportivul este încă proaspăt şi poate
să se concentreze pe acumularea tehnică. Pentru că oboseala poate afecta învăţarea, evitaţi
corectările spre sfârşitul lecţiei. Dacă învăţarea are loc în timpul lecţiei, acordaţi un timp mai lung
pentru odihnă şi revenire, între repetările deprinderilor.
Un aspect extrem de important în corectarea greşelilor de tehnică este în ce condiţii de
intensitate sau viteză să se facă acest lucru. În majoritatea cazurilor, antrenorii se concentrează pe
corectarea tehnicii la intensitate şi viteză mică.
Sportivii fotbalisti la fel ca si in alte sporturi lucrează tehnica la viteze reduse. Ceea ce nu
reuşesc să înţeleagă antrenorii este că cei mai mulţi sportivi pot să execute corect o deprindere la
viteză mică pentru că oboseala generată este mică. Căderea tehnică are loc la viteză mare sau în
condiţii similare competiţiilor, iar nu la intensitate mică. Mecanica unei deprinderi, forma
execuţiei unei deprinderi "se strică" când sportivul este obosit. Aşa se întâmplă când greşelile
vechi interferează cu abilitatea sportivului de a-şi menţine o formă bună.
Aceeaşi abordare greşită este folosită pentru corectarea deprinderilor din probele atletice
de sărituri şi aruncări, arte marţiale şi majoritatea sporturilor de echipă. În baschet, de exemplu,
jucătorii lucrează pentru precizia aruncării când sunt odihniţi, când oboseala şi frecvenţa cardiacă
este mică. Deteriorarea deprinderii în cazul preciziei pasei şi a aruncării la coş se manifestă când
jucătorii sunt obosiţi şi concentrarea lor este mică.
Concluzie: oboseala afectează mecanismele unei deprinderi. Recomandare: corecţiile
tehnice se fac în condiţii de oboseală similare celor pe care sportivii le suportă în competiţii.
Exersarea mentală sau repetarea unui element nou poate ajuta sportivul să-şi corecteze o
greşeală. De asemenea, mijloacele audiovizuale sunt benefice pentru corectarea tehnicii. În fine,
repetarea unui element nou de către un sportiv foarte îndemânatic (în sporturile de echipă) este o
altă metodă de progres tehnic.
Pregătirea teoretică
Conceptul conform căruia un sportiv trebuie să se pregătească atât practic cât şi teoretic nu este
încă larg acceptat şi, cu atât mai puţin, aplicat. Deşi mai rar în ziua de azi, unii antrenori continuă
să creadă că ei sunt cei care trebuie să gândească pentru sportivii lor
Sportivii trebuie să se antreneze şi să concureze; antrenorul face restul. Evident, această
concepţie învechită poate afecta execuţia şi rata de îmbunătăţire a unei deprinderi.
 Dobândirea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice curente sunt aspecte importante pentru
accelerarea dezvoltării deprinderilor şi calităţilor sportivilor, ca şi pentru motivaţia pregătirii lor.
Odată cu dezvoltarea deprinderilor şi calităţilor tinerilor sportivi, antrenorii trebuie să-i
familiarizeze treptat cu teoria pregătirii sportive. Este necesar ca ei să experimenteze ceea ce
antrenorul cunoaşte despre sportul respectiv. Desigur, antrenorul trebuie să fie priceput şi să se
preocupe de propria sa pregătire în ştiinţa sportului, ca să fie mereu cu un pas înaintea sportivilor
săi.
Cunoştinţele ştiinţifice asimilate de antrenor nu trebuie să rămână tabu pentru sportivi.
Dimpotrivă, ei trebuie să aibă acces la ceea ce ştie antrenorul. Responsabilitatea antrenorului nu
se limitează la antrenamente, ci se extinde la educaţia generală şi la cea specifică sportului
respectiv. Antrenorii impărtăşesc sportivilor din cunoştinţele lor în următoarele domenii:
regulamentelele şi normele care guvernează fotbalul;
baza ştiinţifică pentru înţelegerea şi analiza tehnicii jocului. Biomecanica este cel mai mult
implicată în înţelegerea şi analiza tehnică a unei deprinderi. Înţelegerea corectă a bazei
biomecanice a performanţei poate ajuta la eliminarea accidentărilor;
baza ştiinţifică şi metodică a dezvoltării calităţilor biomotrice;
conceptul de planificare a pregătirii. Antrenorii trebuie să se refere la periodizarea pregătirii, la
pregătirea pentru competiţie şi la vârful de formă;
adaptarea anatomică şi fiziologică în urma antrenamentului;
cauzele, prevenirea şi tratarea accidentărilor;
sociologia sportului (conflicte intergrupuri);
psihologia sportului, cu accent pe deprinderile de comunicare, modificarea comportamentului,
factori de stres şi controlul stresului, precum şi tehnici de relaxare;
nutriţie şi sport, incluzând modul cum sunt afectate performanţele; regimul alimentar de urmat în
funcţie de faza şi tipul de pregătire; regimul alimentar înainte, în timpul şi după competiţie.
Putem lua în considerare următorii factori în pregătirea teoretică a sportivilor: discuţia dintre
antrenor şi sportivi; analiza filmelor; discuţii cu alţi sportivi şi antrenori; cursurile de pregătire;
reviste periodice importante şi alte publicaţii pertinente.
Explicaţiile şi împărtăşirea de către antrenor a cunoştinţelor sale cu sportivii la lecţiile de
antrenament, discuţiile înainte şi după antrenamente şi conversaţiile în timpul deplasărilor sau în
cantonamente sunt importante pentru pregătirea teoretică a sportivilor. În activităţile sale,
antrenorul trebuie să dezvolte la sportivii săi un comportament moral corect; să le cultive
respectul pentru alţi sportivi, arbitri şi suporteri şi, de asemenea, să le insufle un puternic
sentiment patriotic.
Rezumatul principalelor concepte
Indiferent de sport, dar mai ales in fotbal pregătirea sportivă cuprinde componentele fizică,
tehnică, tactică, psihologică şi teoretică. Între aceşti cinci factori se stabilesc relaţii importante, în
special între pregătirea fizică, tehnică şi tactică.
Cele mai multe programe de pregătire, în special pentru jocuri, acordă atenţie
antrenamentului tehnic şi tactic, neglijând pregătirea fizică. Totuşi, pregătirea fizică trebuie să fie
baza oricărui program de antrenament, pentru că oboseala se raportează direct la condiţia fizică.
Cu cât pregătirea fizică a unui sportiv este mai redusă, cu atât el oboseşte mai repede.
Când sportivul oboseşte, deprinderile tehnice şi tactice se deteriorează. Un nivel ridicat al
oboselii afectează şi raţionamentul tactic în timpul jocului, ceea ce înseamnă mai multe greşeli şi,
în consecinţă, o performanţă mai slabă. De aceea, pregătirea fizică trebuie să fie baza oricărui
program de pregătire.
Tehnica trebuie antrenată până la perfecţiune. Cu cât nivelul tehnicii sportivului este mai
ridicat, cu atât energia consumată în execuţie este mai mică. Pentru toate sporturile, în special
pentru cele în care anduranţa este o componentă importantă, performanţa tehnică face să crească
eficienţa fizică a sportivului. La performanţe egale, sportivul cu o tehnică mai bună atinge un
nivel mai scăzut de oboseală.
Antrenamentul tactic şi planul jocului de fotbal trebuie concepute cu mult înaintea
competiţiilor şi meciurilor, pentru ca sportivii să aibă timp să exerseze.

CAPITOLUL 3
3.1.ORGANIZAREA CERCETĂRII
Perioada şi locul desfăşurării cercetării
Studiul s-a facut in perioada martie-iunie 2010, pe terenul de sport al Scolii generale nr.11.
Fotbalul este in primul rand, un joc colectiv, de echipa, care presupune contactul direct cu
adversarul, si care solicita multilateral sportivul, atat prin complexitatea miscarilor, cat si datorita
conditiilor variate de lucru. Nivelul de maiestrie corespunde unei executii ce se bazeaza in
principal pe deprinderi inalt automatizate, cu elemente de originalitate, de risc, care confera
executiei un calificativ inalt.
Sunt solicitati analizatorii kinestezic si de echilibru, care confera control asupra executiei. De
asemenea, schema corporala si lateralitatea sunt puternic angajate in acest joc sportiv. Nu putem
trece cu vederea perceptia de spatiu, care ajuta la formarea simtului mingii, portii, plasamentului.
Jocul de fotbal solicita mari eforturi sistemului nervos, cu efect asupra activitatii psihice si
fiziologice ale jucatorului. Conditiile de joc, caracterizate printr-o complexitate de miscari, cu si
fara minge, solicita starile psihice ale jucatorului, perceptia, atentia, gandirea, emotivitatea si alte
procese nervoase.
Asadar, jocul de fotbal se caracterizeaza printr-o activitate motrica intensa a jucatorului si prin
eforturi neuro-musculare mari (Cojocaru, V., 2006).Efortul muscular depus in jocul de fotbal are
un caracter dinamic, impus de varietatea actiunilor de joc. El este complex si caracterizat de
alternanta intensitatii maximale, submaximale sau moderate, desfasurata in conditii aerobe si
anaerobe.
Jucatorii efectueaza actiuni aciclice in conditiile unei mari varietati de miscari, cu viteza diferita,
cu alergari intercalate cu opriri, porniri, accelerari, intoarceri, schimbari de directie etc.
Sintetizand, putem afirma ca jucatorul trebuie sa faca fata la specificul solicitarilor si actiunilor
de joc, care au o serie de caracteristici:
- varietatea si complexitatea deprinderilor motrice si a dificultatilor ridicate de o motricitate
specifica;
- schimbarea frecventa in structura diferitelor forme de miscare, prin trecerea rapida de la o forma
la alta, in functie de situatia intervenita in timpul actiunilor de joc;
- necesitatea orientarii rapide in joc, in functie de pozitia mingii, plasamentul si actiunile
coechipierilor si cele ale adversarilor, care sa permita anticiparea actiunilor;
- stapanirea echilibrata a starilor emotionale, care pot fi daunatoare cand se manifesta cu prea
mare intensitate, sau cand nu exista;
- caracterul dinamic al jocului si angajarea psiho-fizica, necesita insusirea unor deprinderi
motrice de baza si specifice si o capacitate de efort la nivel competitiv;
- spiritul de intrecere si starea permanenta de adversitate in lupta din timpul jocului, impune
stapanirea unor calitati intelectuale pentru a putea gandi si actiona in mod util;
- prin accesibilitatea sa, jocul de fotbal poate fi practicat de ambele sexe si la toate varstele, in
functie de scopul urmarit de fiecare practicant.
In fotbal, marea varietate a elementelor tehnico-tactice, multitudinea situatiilor neprevazute
solicita nu o data rezolvari inedite, surprinzatoare, ce capteaza atentia spectatorilor si le ofera o
spectaculozitate aproape inegalabila. In plus, lupta directa cu adversarul reclama o capacitate
ridicata de efort individual incadrat eficient in efortul colectiv.
3.2.Subiecţii cercetării au fost 3 echipe de fotbal a claselor 5-7 din scoala generala.
3.3. Metodele de cercetare folosite sunt
-observatia
-studiul documentelor
-intabelarea
-statistica
Studiul propriuzis
Fotbalul este un sport ce necesita rezistenta, agilitate, forta si flexibilitate. In consecinta,
exercitiile de incalzire si stretching sunt extrem de importante pentru prevenirea intindetilor,
luxatiilor si chiar a fracturilor.
Sportivii au efectuat urmatoarelor 10 exercitii de stretching inainte de orice meci de fotbal:
Exercitiul numarul 1
Stand intr-un picior (chiar folosind un corp solid pentru sustinere).
Indoirea unui dintre genunchi pentru a aduce calcaiul la nivelul feselor.
Intinderea mainii pana cand atingeti glezna.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 20-30 de secunde, revenirea la pozitia initiala apoi se repeta si
pentru celalalt picior.
Exercitiul numarul 2
Stand in fata unui perete la o distanta egala unei lungimi de mana.
Aplecarea trunchiul in fata pana cand atinge peretele cu palmele.
Extinderea unui picior in spate, avand grija ca talpa sa ramana pe sol, iar genunchiul celuilalt
picior flexat.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 30 de secunde.
Efectuarea acestui exercitiu de stretching si pentru celalalt picior.
Pentru a creste gradul de dificultate al exercitiului, se intinde piciorul cat mai mult in spate.
Exercitiul numarul 3
Stand pe sol, pe sezut.
Indoirea genunchilor in exterior si lipirea talpilor.
Pentru a creste gradul de dificultate al exercitiului se aplica presiune usoara asupra genunchilor
cu ajutorul coatelor.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 20-30 de secunde, apoi repetarea de 3 ori.
Exercitiul numarul 4
Stand in picioare cu piciorul stang asezat in fata celui drept.
Mana stanga pe sold, iar mana dreapta se extinde in partea stanga, peste cap.
Din aceasta pozitie aplecare in partea stanga.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 20-30 de secunde apoi repetitie si pentru partea dreapta.
Pentru a creste complexitatea acestui exercitiu, picioarele se mentin departate si se flecteaza
genunchiul piciorului aflat in fata.
Exercitiul numarul 5
Stand in picioare, cu spatele drept. Din aceasta pozitie intinderea piciorului drept in fata in asa fel
incat genunchiul drept sa fie flexat intr-un unghi de 90 de grade.
Extinderea piciorului stang in fata in asa fel incat sa atinga solul cu genunchiul.
Extinderea mainilor pe langa cap, privirea in sus.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 20-30 de secunde apoi se repeta si pentru celalalt picior.
Exercitiul numarul 6
Stand in picioare, cu spatele drept. Din aceasta pozitie intinderea piciorului drept in fata in asa fel
incat genunchiul drept sa fie flexat intr-un unghi de 90 de grade.
Extinderea piciorului stang in fata in asa fel incat sa atinga solul cu genunchiul.
Asezarea cotului drept la nivelul zonei interioare a genunchiului drept, in timp ce se roteste usor
trunchiul spre partea stanga.
Extinderea manii stangi in spate pana in momentul in care se simte o usoara presiune la nivelul
zonei lombare si a coapsei stangi.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 20-30 de secunde, apoi repetarea si pentru cealalata parte.
Exercitiul numarul 7
Stand intins pe spate, pe sol. Pentru mai mult suport se aseaza piciorul drept pe sol, tinand
genunchiul flexat intr-un unghi de 90 de grade.
Asezarea piciorului stang peste cel drept, in asa fel incat glezna stranga sa fie asezata peste
genunchiul drept.
Daca nu se foloseste sustinerea peretelui, se incearca aducerea incet a coapsei dreapte spre piept.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 20-30 de secunde, apoi repetarea pentru celalalt picior.
Exercitiul numarul 8
Stand in picioare cu umerii relaxati.
Ridicarea mainilor deasupra capului, apoi incercarea de a atinge mana dreapta cu mana stanga.
Din aceasta pozitie, indoirea manii dreapta la nivelul cefei si incercarea de a atinge cotul drept cu
mana stanga.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 10-20 de secunde, apoi repetarea si pentru cealalta parte.
Exercitiul numarul 9
Stand pe sol, pe sezut cu picioarele perfect intinse in fata.
Din aceasta pozitie, tinerea mainile intinse, aplecarea trunchiului in fata, astfel incat sa atinga cu
degetele de la mana, varfurile degetelor de la picioare.
Mentinerea aceastei pozitiei timp de 20-30 de secunde, apoi repetarea de 2-3 ori.
Exercitiul numarul 10
Stand in fata unui perete sau a altui obiect stabil la o distanta echivalenta cu lungimea mainii.
Aplecarea trunchiul in fata si asezarea ambele maini la nivelul peretelui.
Extinderea un picior in spate tinand talpile pe sol si genunchii flexati.
Coborarea soldurilor spre sol, tinand in continuare spatele drept.
Mentinerea aceastei pozitii timp de 30 de secunde, apoi repetarea si pentru cealalta parte.
3.4. Structuri de exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor motrice, consolidarea şi
perfecţionarea deprinderilor tactice (grupa de vârstă 12-14 ani)
Structuri de exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor motrice
Exerciţii pentru dezvoltarea procedeelor tehnice:
 mişcări de imitare a procedeelor tehnice;
 alergări alternate cu opriri, întoarceri, sărituri;
 joc de picioare (înainte, înapoi, lateral, cu paşi încrucişaţi şi adăugaţi);
 mişcări imitative (atacanţi - apărători);
 ştafete, întreceri (printre jaloane, cu sărituri peste portiţe, pe sub portiţe, combinate);
 exerciţii pentru formarea simţului mingii şi exersarea procedeelor de preluare, conducere,
fentă;
 sporturi ajutătoare (handbal, baschet).
Exerciţii pentru dezvoltarea vitezei de reacţie şi execuţie:
 straturi până al 5 metri, efectuate din diferite poziţii;
 acţiuni rapide executate la semnalul profesorului-antrenor (sărituri, întoarceri etc);
 sprinturi pe distanţe de 10-15 metri cu opriri şi întoarceri la semnal;
 executarea lovirii mingii la panou, perete, portic (cu capul la semnal, prin apropiere şi
depărtare etc);
 sprint terminat cu pasă, degajare, centrare, preluare, conducere, tras la poartă;
 alunecări şi degajări la semnal.
de deplasare:
 sprint pe 15-20 metri, întoarcere 180" şi alergare cu spatele;
 sprint 30-35 metri în linie dreaptă sau oblic;
 alergare între două jaloane aflate la distanţa de 10 metri;
 alergări legate (serii) de 3x10 metri, 4x15 metri, după fiecare acordându-se o pauză de 1,5 -
minute;
 ştafete şi întreceri pe diferite distanţe;
 acelaşi exerciţii în regim de execuţii tehnico-tactice (pasă, preluare, conducere, tras la poartă,
demarcare) în diferite combinaţii.

Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei

 alergări în tempouri uniforme 1/4,2/4, timp de 2-3 minute;
 alergări pe teren plat sau variat (400-600 metri);
 ştafete şi jocuri (pe distanţe până la 80 metri);
 execuţii tehnico-tactice cu un număr de repetări variabil (ex: 20 şuturi la poartă combinate cu
10 sărituri imitând lovirea mingii cu capul).

Exerciţii pentru dezvoltarea forţei

 exerciţii în circuit cu solicitarea tuturor grupelor musculare şi segmentelor;
exerciţii în condiţii de adversitate şi opunere activă, cu şi fără minge, pe perechi sau grupe;
 exerciţii de gimnastică cu şi fără rezistenţa partenerului;
jocuri dinamice cu specific de luptă, trântă, tracţiuni, împingeri, sărituri etc.
Structuri de exerciţii pentru consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice
Tehnica jocului
Exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor de bază (lovirea mingii cu piciorul,
lovirea mingii cu capul, preluarea mingii, conducerea şi protejarea mingii, fente, deposedări de
minge, aruncări de la margine şi tehnica jocului portarului) prin:
 exerciţii de 2-3 jucători de pe loc şi din deplasare în diferite formaţii;
 exerciţii la aparate şi instalaţii ajutătoare;
 exerciţii şi jocuri dinamice;
 exerciţii în regim de îndemânare şi viteză specifice funcţiilor;
 exerciţii cu apărător semiactiv şi activ în formaţii de atac şi apărare;
 jocuri cu efective reduse pe suprafeţe limitate de teren (lxl, 2x1,2x2, 4x2, 4x4) cu teme
stabilite;
 jocuri la o poartă şi două cu echipe formate din 8-11 jucători.
Tactica jocului
Exerciţii pentru învăţarea deprinderilor tactice de bază (marcaj, demarcare, dublaj) şi al
conţinutului tactic al procedeelor de lovire a mingii (tras la poartă, degajare, centrare) cât şi a
celorlalte deprinderi tehnice:
 exerciţii pe grupe de jucători, sub forma unor acţiuni simple de joc, specifice liniilor şi
funcţiilor, în atac şi apărare;
 exerciţii sub forma unor acţiuni de joc în regim de tehnică şi pregătire fizică (îndemânare,
viteză, rezistenţă);
 jocuri cu efectiv redus, pe suprafeţe limitate de teren cu temă (lxl, 2x2, 4x2, 4x4);
 jocuri la o poartă şi la două porţi cu temă (ex: număr limitat de atingeri, marcaj la
intercepţie etc);
Combinaţii de atac şi organizarea apărării la fazele fixe.
Indicaţii metodice
Pregătirea cuprinde elevii între 12 şi 14 ani, etapă în care organismul cunoaşte mari transformări
somato-vegetative şi psihice.
Cunoscând particularităţile morfo-funcţionale şi psihice, profesorul poate stabili o metodică
adecvată de instruire, în vederea realizării modelului.
învăţarea mecanismului de bază al execuţiilor tehnico-tactice, constituie obiectivul nr.l al acestei
etape.
La această vârstă se poate lucra foarte bine pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea vitezei şi
îndemânării, prin selecţionarea unor mijloace adecvate vârstei şi posibilităţilor elevilor.
Realizarea acestora împreună cu exerciţiile tehnico-tactice, asigură încă de la această vârstă o
caracteristică importantă a fotbalului contemporan "rapiditate pe un fond crescut de îndemânare".
Mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei se rezumă la folosirea diferitelor jocuri, inclusiv
a jocului la două porţi cu care trebuie să se încheie fiecare lecţie.
Concomitent cu învăţarea tehnicii se va preda şi însuşirea conţinutului tactic al
procedeelor tehnice, în vederea aplicării lor în condiţiile variate ale jocului.
Pentru activitatea competiţională oficială este recomandabil să se organizeze turnee de
minifotbal, pe o jumătate de teren normal, cu elevi de aceeaşi vârstă şi ca un mijloc de verificare
a instruiri.
Pentru juniorii de 13-14 ani jocul se desfăşoară pe teren normal cu limitarea timpului de
joc. Valoarea instructivă a jocului este evidentă la această vârstă, cu condiţia să fie bine organizat
şi numai în prezenţa profesorului.
3.5. Modelul jocului şi al jucătorului la grupa de vârstă 12-14 ani
Modelul jocului. Însuşirea şi aplicarea cu eficienţă a cerinţelor sistemului de joc cu "libero", în
atac şi apărare, în funcţie de zonă, poziţia mingii şi plasamentul coechipierilor şi al adversarilor;
Acţionarea individuală şi colectivă pentru recuperarea mingii şi trecerea
organizată în atac prin joc cursiv şi constructiv;
integrarea în jocul colectiv, cu un accentuat spirit de colaborare, în vederea
menţinerii mingii în posesie până la finalizarea acţiunii ofensive.

în atac

 orientarea acţiunilor spre zonele laterale în construcţie şi finalizarea din zona centrală;
 dezvoltarea jocului pe fază prin organizarea grupelor funcţionale mici în raza jucătorului cu
mingea pentru asigurarea superiorităţii numerice şi pătrunderea spre poartă prin combinaţii
simple, sigure şi rapide;
  asigurarea circulaţiei mingii prin demarcări multiple şi succesive pe spaţii libere pentru a
oferi şanse de transmitere în afara traseelor de intercepţie din partea adversarului;
 folosirea demarcărilor în adâncime pentru obişnuirea jucătorilor cu acţiunile penetrante;
însuşirea unor scheme tactice la fazele fixe.

în apărare

 schimbarea oportună şi colectivă a plasamentului din atac în apărare şi ocuparea echilibrată

a zonelor până la oprirea acţiunii adverse şi recuperarea mingii;
 folosirea presingului pentru recuperarea mingii în zone cât mai avansate; însuşirea şi
aplicarea jocului cu "libero" pentru asigurarea permanentă a superiorităţii numerice în propria
jumătate de teren;
 dezvoltarea spiritului de colaborare prin schimbarea temporară a zonelor, funcţiilor şi a
adversarului;

 practicarea formelor colective de apărare prin dublaj simplu şi multiplu, a marcajului în zonă
şi om la om.

Modelul jucătorului

Dezvoltarea fizică

 mobilitate în articulaţiile membrelor inferioare şi supleţe musculară;

 laba piciorului cu o pronunţată boltă plantară.

Calităţi motrice

 îndemânare în efectuarea mişcărilor specifice fără minge (alergări variate, opriri, porniri,
evitări, întoarceri, schimbări de direcţie şi ritm);
 îndemânare specifică în regim de tehnică;
 viteză de reacţie, de deplasare şi de execuţie în executarea procedeelor tehnice de bază.

Calităţi tehnico-tactice
  învăţarea corectă şi consolidarea mecanismului de bază a tuturor procedeelor tehnice din jocul
de fotbal;
 însuşirea conţinutului tactic al procedeelor tehnice şi folosirea acestora în joc;
 învăţarea şi consolidarea deprinderii de depăşire individuală şi a demarcării;
 însuşirea şi efectuarea în joc a acţiunilor individuale şi colective de apărare (marcajul,
tatonarea, recuperarea prin intercepţie şi deposedarea, dublajul,
 schimbul de locuri şi de adversari, scara);
 însuşirea şi respectarea în joc a sarcinilor pe funcţii şi zone de activitate, pe teren de
dimensiuni reduse şi teren normal;
 învăţarea şi respectarea unor cerinţe şi acţiuni de bază la fazele fixe, în atac şi apărare.

Calităţi psihice

 rapiditate în gândire şi hotărâre;

 concentrare la fazele cele mai importante, care pot decide jocul;
 capacitate de orientare în spaţiu şi vedere periferică;
 receptivitate şi dorinţă de a progresa.

Cunoştinţe teoretice

 respectarea cerinţelor de igienă individuală şi colectivă;

 însuşirea noţiunilor de bază privind sistemul de joc şi tactica jocului (aşezarea în teren, sarcinile
duble 4e atac şi apărare pe funcţii şi compartimente);
 învăţarea şi respectarea regulamentului de joc adaptat la terenul de dimensiuni reduse şi teren
normal.

Probe şi norme de control

Viteză:

 10 metri: 2"4 - 2"6;

  30 metri: 5"2 – 5”6.

Rezistenţă:

 alergare uşoară în tempo uniform 3' - 3'45", 600 - 800 metri.

Detentă:

 săritură pe verticală pe loc cu bătaie pe ambele picioare;

 săritură în lungime cu elan 2,50 - 3,00 metri.

Forţă:

 20-25 flotări în braţe;

Îndemânare:

 probă complexă (preluarea mingii venită cu traiectorie de la 15 metri într-un spaţiu delimitat
(circa 15-16 metri în diametru), conducerea mingii printre jaloane (dispuse la 3 metri), pasă
laterală la 10 metri, reprimire, preluare şi tras la poartă de la 16 metri).

Mijloace pentru îmbunătăţirea simţului mingii şi a motricitatii

Pase în doi din uşoară alergare cu: preluare sau direct, pe poziţie viitoare;

- rostogolire înainte, după pasă;

- simularea lovirii mingii cu capul din săritură,

- înainte de preluare şi pasă;

- ridicare din poziţia şezând, înainte de primirea mingii;

- preluarea mingilor cu diferite traiectorii şi transmitere

pe sus;
 - evitarea unor obstacole (jaloane, garduri etc);

- sărituri peste unele obstacole de pe traseu

(garduri sau porţi mici etc);

- trecerea pe sub garduri sau printre picioarele

unor copii.

Exerciţii individuale de preluare şi conducere a mingii:

 aruncarea mingii din mână, înainte şi sus, preluare cu procedeul stabilit, plus conducere în
linie dreaptă, sau printre jaloane (cu sau fără tras la poartă);
 aruncarea mingii din mână, înainte şi sus, din poziţia şezând, ridicare rapidă, preluare cu
piciorul (după ricoşare din sol) sau cu capul, conducere;
 exerciţiul precedent se începe din poziţia culcat pe spate, mâinile cu mingea fiind în
prelungirea capului;
 din poziţia ghemuit, mingea se aruncă din mână, înainte şi sus, se execută o rostogolire şi
apoi preluare - conducere;
 mingea se trage cu talpa şi apoi se aruncă cu piciorul sus-înainte, după care se execută o
preluare - conducere, sau menţinerea mingii în aer prin lovituri succesive cu capul sau piciorul;
 exerciţiul precedent se poate termina cu tras la poartă.

Grupa de vârstă 12-14 ani

Obiectivele procesului de pregătire
Obiective generale
Dezvoltarea armonioasă şi proporţională a segmentelor corectă a procedeelor tehnice şi a
deprinderilor cu conţinut tactic, în vederea desfăşurării unui joc eficient;
îmbunătăţirea procesului de selecţie.
Pregătirea fizică
Obiective
Dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice, pentru aplicarea cu eficienţă, în joc, a
tehnicii şi tacticii.
Sarcini
 Armonizarea calităţilor fizice, cu prelucrarea prioritară a grupelor musculare solicitate în
practicarea jocului;
dezvoltarea continuă a calităţilor fizice de bază şi specifice, în mod deosebit a vitezei de reacţie şi
execuţie, a îndemânării şi forţei de lovire a mingii;
formarea motricitatii generale şi specifice jocului: alergări variate, opriri şi porniri din diferite
poziţii, întoarceri şi schimbări de direcţie, execuţii (cu şi fără minge) în ritm variat, în condiţii de
adversitate şi echilibru instabil.
Pregătirea tehnică
Obiectiv
Consolidarea şi perfecţionarea procedeelor tehnice de bază şi a mijloacelor, tehnico-tactice
specifice fazei de atac - apărare, în regim de viteză şi îndemânare.
Sarcini
 îmbunătăţirea procedeelor variate de preluare-pasă şi alte procedee înlănţuite, în condiţii
uşoare şi de adversitate, cu accent pe viteza de execuţie;
 îmbunătăţirea jocului cu capul, în condiţii uşoare şi cu adversar;
 îmbunătăţirea procedeelor de finalizare cu capul şi piciorul, în condiţii uşoare şi de
adversitate, cu viteză de execuţie crescută;
 formarea deprinderii pentru jocul combinativ, simplu şi direct;
 învăţarea procedeelor de deposedare (din faţă, lateral şi din urmă, fără fault);
 formarea deprinderii de apărare prin închiderea unghiului de finalizare şi blocarea şutului.
Pregătirea tactică
Obiective
 formarea deprinderilor tactice individuale şi colective în atac şi apărare, prin mijloace tehnico-
tactice simple, în cadrul sistemului cu libero;
 stimularea spiritului combativ, de luptă şi a iniţiativei în cadrul disciplinei tactice, în atac şi
apărare;
 cultivarea inteligenţei de joc care să contribuie la unele realizări individuale precum şi la
dezvoltarea gândirii colective, de echipă.
Sarcini pentru atac
Formarea deprinderilor de mişcare în teren, a jocului fără minge, prin:
desprinderea de adversar şi demarcări permanente pe zone libere înspre:
 - înainte, pentru asigurarea adâncimii atacului şi crearea spaţiilor
libere jucătorilor care acţionează din urmă;
- lateral pentru asigurarea lărgimii atacului şi descongestionarea
zonelor centrale;
- înapoi, pentru schimbarea direcţiei de atac în caz de blocare.
sprijinirea jucătorului cu mingea, pentru realizarea superiorităţii de 2:1 pe fază;
deplasarea după transmitere, prin "dă şi du-te";
mişcări laterale faţă de posesorul mingii pentru formarea unor culoare în apărarea adversă sau
realizarea un-doi-urilor.
Sarcini pentru jocul cu mingea
Dezvoltarea deprinderii de păstrare a mingii în cadrul echipei, prin reţinerea acesteia cât
mai puţin de către fiecare jucător;
 consolidarea deprinderii de întâmpinare a mingii şi a preluării pe zone libere;
 formarea deprinderii de a păstra mingea numai cu scop tactic, până la demarcarea unui
coechipier, de a conduce mingea pe zone libere şi numai în viteză, schimbând ritmul şi direcţia
în scopul evitării contactului direct cu adversarul;
 dezvoltarea deprinderii de a transmite mingea prioritar în adâncime şi a schimbării direcţiei
de atac în cazul zonelor aglomerate sau blocate de adversar;
 formarea deprinderii de a orienta circulaţia mingii spre zonele laterale, în fazele de
construcţie şi de a finaliza din zone centrală a porţii, direct, la prima ocazie ivită, plasat şi în
forţă, cu capul şi piciorul;
 însuşirea unor combinaţii pentru mărirea eficacităţii la fazele: lovitura de începere, aruncare
de la margine, lovitura de colţ, loviturile libere directe şi indirecte.
Sarcini pentru apărare
 formarea deprinderii pentru schimbarea rapidă a plasamentului, din atac în apărare;
 consolidarea deprinderilor tactice individuale şi colective pentru realizarea marcajului (în
zonă şi strict) şi presingului (pe zone cât mai avansate) în scopul recuperării mingii;
 dezvoltarea formei active de luptă prin: plasament permanent între adversar şi poarta proprie,
întâmpinarea adversarului şi tatonarea acestuia din poziţie joasă, alegerea momentului potrivit
pentru declanşarea atacului de deposedare;
  formarea deprinderii de colaborare, prin dublarea coechipierului care încearcă deposedarea, a
schimbului de adversari în caz de depăşire şi a revenirii în zonă;
 formarea deprinderilor necesare pentru apărarea porţii la fazele fixe (zidul, loviturile de colţ,
aruncarea mingii de la margine).
Pregătirea teoretică
Obiectiv
 însuşirea şi aplicarea în joc a principiilor tactice de atac şi apărare şi a trăsăturilor sistemului
cu patru fundaşi.
Sarcini
 însuşirea sarcinilor ce revin jucătorilor, pe funcţii, compartimente, zone de acţiune şi
mijloacele practice pentru realizarea acestora în cadrul sistemului de joc;
 învăţarea cerinţelor tactice privind efectuarea procedeelor de lovire şi preluare a mingii, a
conducerii şi driblingului;
 învăţarea şi respectarea regulamentului de joc;
 însuşirea cunoştinţelor privind cerinţele antrenamentului, formele pregătirii individuale,
alimentaţia şi refacerea capacităţii de efort;
 realizarea unui cadru eficient pentru manifestarea disciplinei şi ordinii, a respectului şi
răspunderii individuale faţă de colectiv, şcoală şi familie, pentru o comportare civilizată.
Pregătirea psihologică
Sarcini dezvoltarea spiritului de întrecere şi de fair-play;
 cultivarea încrederii în posibilităţile proprii şi ale echipei, a colaborării şi întrajutorării;
 dezvoltarea curajului şi dârzeniei, a capacităţii de învingere a unor greutăţi inerente;
 dezvoltarea capacităţi de orientare corectă şi rapidă în fazele de atac şi apărare;
 cultivarea respectului faţă de factorii implicaţi în practicarea jocului: antrenori, conducători,
arbitrii şi public; realizarea pregătirii psihologice pentru jocuri.

CAPITOLUL 4
PREZENTAREA , PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR
4.1. Prezentarea datelor
Structura generală a unui ciclu săptămânal de antrenament
Ciclul săptămânal – MICROCICLUL
 Ciclul săptămânal este un sistem de lecţii de antrenament şi refacere care constituie o
unitate structurală a unui plan de etapă.
Conţinutul şi structura microciclurilor sunt determinate de următorii factori:
- interactivitatea dintre procesele de oboseală şi refacere, alternarea eforturilor mari cu
cele medii, ordinea de alternare a efortului cu odihna,
- alternarea lecţiilor cu orientări diferite din punct de vedere al calităţilor motrice şi
îmbinarea acestora cu celelalte componente ( viteza cu tehnica, tehnica cu detenta, etc.),
- alternarea microciclurilor de şoc ( 2 – 3 zile cu 2-3 antrenamente intense pe zi) cu
microcicluri de descărcare şi odihnă activă,
- calcularea cu precizie a numărului de lecţii de antrenament pentru un microciclu, în
funcţie de obiectivele propuse. În acest caz nu unităţile temporale sunt definitorii, ci
sistemul de lecţii.,
- microciclurile se subordonează cerinţelor de adaptare a organismului la concurs,
- sarcinile şi conţinutul microciclurilor se stabilesc în funcţie de obiectivele planului de
etapă şi a perioadei sale.

La fotbal un ciclu săptămânal va cuprinde în mod obligatoriu următoarele:

- obiectivele de instruire şi de performanţă,
- ziua, data,
- caracterul antrenamentului,
- durata şi intensitatea antrenamentului,
- principalele grupe de mijloace după deviza: ce vrei să urmăreşti în antrenament şi ce
mijloace foloseşti,
- control medical,
- norme de control,
- activităţi cultural educative,
- aprecierea antrenorului privind îndeplinirea obiectivelor.

În alcătuirea ciclurilor săptămânale, antrenorul va avea în vedere următoarele cerinţe:

- orarul antrenamentelor să fie alcătuit în concordanţă cu timpul liber al jucătorilor,
 - conţinutul lecţiilor să asigure îndeplinirea sarcinilor instructive, caracteristice
săptămânii respective şi să contribuie la realizarea obiectivelor stabilite a fi realizate în
următoarele cicluri,
- alternarea judicioasă a ponderii temelor lecţiilor în sensul că cele din prima jumătate a
intervalului să aibă un caracter de acumulare, iar în partea a doua de modelare a
pregătirii,
- alternarea caracterului efortului de-a lungul lecţiilor să asigure însuşirea temeinică a
deprinderilor tehnico – tactice, dar şi a prospeţimii capacităţilor fizice şi psihice
necesare manifestării unui randament corespunzător în lecţii şi jocuri,
- desfăşurarea antrenamentelor ( lecţiilor) să constituie un model de organizare a
activităţii tinerilor fotbalişti.
În selectarea şi programarea mijloacelor de pregătire, antrenorii trebuie să răspundă următoarelor
cerinţe:
- să asigure însuşirea şi perfecţionarea continuă a elementelor de conţinut ale tehnicii,
tacticii, pregătirii fizice, psihologice, teoretice,
- să realizeze obiectivele intermediare şi sarcinile proprii ciclului săptămânal de lecţii,
- să contribuie la reglarea randamentului jucătorilor scontat în etapa dată,
- să favorizeze perfecţionarea înclinaţiilor individuale ale jucătorilor pentru anumite
exerciţii, în scopul creşterii randamentului,
- să pregătească echipa corespunzător particularităţilor adversarilor ce urmează a fi
întâlniţi în jocul următor
În continuare vom prezenta un ciclu săptămânal, model, oferit de comisia tehnică a F.R.F.
CICLUL SĂPTĂMÂNAL

Sarcinile ciclului 1.
2.
3.
Zona - Data LUNI MARŢI MIERCURI JOI VINERI SÂMBĂTĂ DUMINICĂ
Caracterul
Antrenamentului
Sarcinile antrenamentului
Mijloacele
antrenamentului

1. Ce vrei să urmăreşti în
antrenament
2. Toate mijloacele
folosite
 Observaţii
Durata 90 minute 90 minute 90 minute 120 minute 90 minute
Intensitate medie - tare
Curba efortului
100% 48 ore
75% 24 ore
50% 12 ore
25% 6 ore
revenire
Control medical X X
Norme practice

1. Lecţia de antrenament
Lecţia de antrenament constituie principala formă de organizare a antrenamentului sportiv.
Din punct de vedere pedagogic lecţia este o verigă a microciclului şi reprezintă un sistem de
stimuli concepuţi ca un model care lasă urme în organismul sportivului producând adaptarea pe
durate diferite.
Părţile lecţiei de antrenament sunt:
- partea introductivă,
- partea fundamentală,
- partea de încheiere, revenire şi refacere.
Concret fiecare lecţie de antrenament „trebuie” cuprindă obligatoriu următoarea
structură :
- organizarea colectivului în vederea începerii activităţii,
- încălzirea,
- repetarea elementelor tehnice de bază însuşite anterior,
- învăţare, fixarea, aplicarea în condiţii variate a elementelor tehnice şi acţiunilor tactice,
corespunzător eforturilor implicate de susţinerea jocurilor,
- liniştirea treptată a organismului,
- concluzii şi recomandări pentru activitatea independentă şi pentru lecţia viitoare.

Realizarea eficienţei lecţiei de antrenament depinde de:

1. factorii care influenţează eficienţa lecţiei,
2. mijloacele care contribuie la realizarea eficienţei lecţiei,
3. modalităţile de obiectivizare a eficienţei lecţiei de antrenament.

Factorii care influenţează eficienţa lecţiei sunt următorii:

- temele şi obiectivele fiecărei lecţii,
- vârsta şi nivelul de dezvoltare fizică,
- nivelul pregătirii tehnico – tactice,
- organizarea desfăşurării lecţiei,
- condiţiile de lucru şi mijloacele ajutătoare,
- densitatea de lucru a lecţiei,
- pregătirea profesorului – antrenor pentru lecţie.

Conţinutul lecţiei de antrenament este dat de către temele propuse şi obiectivele urmărite şi
se realizează concret prin:
- metodele şi procedeele de organizare a desfăşurării lecţiei,
 - succesiunea temelor în cadrul lecţiei,
- succesiunea eforturilor,
- raportul dintre timpul de lucru şi cel de pauză,
- motivarea jucătorilor prin lucrul sub formă de joc şi concurs.
Dintre mijloacele care contribuie la realizarea eficienţei lecţiei trebuie selecţionate cele
care au o eficienţă ridicată, iar în lecţie să se urmărească standardizarea execuţiilor unor exerciţii.
Efectele fiecărei lecţii de antrenament în parte sunt determinate de intensitatea de lucru şi
numărul de repetări, sau densitatea realizată de fiecare în parte.

Efectele lecţiei asupra jucătorilor sunt:

a) imediate
- în timpul lecţiei:
- valorile pulsului în diferite momente ale lecţiei,
- finalizarea unor procedee tehnice sau acţiuni tehnico – tactice,
- starea emoţională şi gradul de participare în execuţia diferitelor teme de lecţie.
b) ulterioare
- după terminarea lecţiei de antrenament,
- revenirea pulsului,
- atitudinea, comportamentul şi dispoziţia jucătorilor după încheierea lecţiei,
- discutarea (analiza) lecţiei cu jucătorii.
c) întârziate
- de la o lecţie la alta,
- atitudinea, comportamentul şi dispoziţia jucătorilor înainte de lecţie,
- capacitatea de angrenare şi participare efectivă la desfăşurarea lecţiei,
- starea funcţională, înregistrări ca şi în lecţiile anterioare, dar cu valori diferite calitativ,
d) cumulate
- de la începutul anului competiţional până a încheierea acestuia,
- rezultatele la probele şi normele de control, modificarea greutăţii şi statură, valoarea atinsă în
competiţii etc.
În fotbal întâlnim diferite tipuri de lecţie cum ar fi:
- lecţia de verificare,
- lecţia de pregătite fizică,
- lecţii mixte, de pregătire tehnico – tactică şi fizică,
- lecţii de refacere.
În concluzie numărul temelor instructiv educative cât şi caracterul lor să nu depăşească
posibilităţile de influenţare eficientă a acestora în timpul alocat lecţiei respective.
În antrenament temele instructive se apropie foarte mult şi chiar se identifică cu
principalele structuri de exerciţii programate şi efectuate în scopul obţinerii victoriei în faţa
adversarilor.
În continuare voi prezenta una din formele lecţiei de antrenament care este structurală şi
adaptată noilor condiţii şi cerinţele din fotbalul actual.

1. Încălzire – partea I
- 15 – 30 minute
2. Partea fundamentală
- repriza I – partea I – 45 minute,
- pauză – 10 – 20 minute,
- repriza a II-a – 45 – 60 minute.
3. Încheiere – recuperare – 30 – 60 minute.
Total : 145 – 230 minute.

În cadrul organizării activităţii săptămânale fiecare zi se împarte, după cum urmează:

- perioada dintre cele două antrenamente (de la ultimul până la următorul antrenament),
- perioada dinaintea antrenamentului ( pregătirea pentru antrenament),
- perioada pregătirii în cabină ( la stadion),
perioada de încălzire

PLAN DE ANTRENAMENT

ECHIPA: TEMELE ANTRENAMENTULUI: MATERIALE:

GRUPA: 1.Dezvoltarea indemanarii 10 maieuri
LOCUL 2.Exercitii pentru perfectionarea contraatacului 10 - jaloane
DATA 3.Joc bilateral cu teme: -golul valabil doar din pase de contraatac
DURATA: -golul valabil cu iesire la jumatate
JUCATORI:

ANTRENOR:

Nr. PARTILE CONTINUT. DURATA FORMATII INDICATII OBS

ANTRENAM. MIJLOACE METODICE

DOZARE

1. PARTEA
ORGANIZATORICA

PARTEA
PREGATITOARE
2.

3. PARTEA
FUNDAMENTALA

4. PARTEA DE
INCHEIERE
CONCLUZII SI PROPUNERI
Privind traiectoria profesională a unui jucător de fotbal, se pune întrebarea cum a reuşit acesta să
atingă culmile succesului. Care au fost factorii care au avut un rol decisiv în ascensiunea acestuia.
De cele mai multe ori dezbaterile pe această temă asociază succesul cu aşa-zisa „şansă a vieţii",
cu transferul la un club de elită. Dar care ar fi factorii care decid destinul profesional al unui
jucător? Se aduce în discuţie talentul acestuia care a facilitat o ascensiune mai uşoară. De
asemenea, se mai discuta despre şansa colaborării cu un antrenor instruit, despre şansa de a fi
beneficiat de o pregătire fizică adecvată, despre planul tactic căruia a reuşit să i se adapteze cu
succes, despre factorul psihic, despre condiţiile de pregătire, despre nivelul valoric al competiţiei
în care se afirmă sau despre calitatea alimentaţiei sau a medicamentaţiei de care a beneficiat. Toţi
aceşti factori au constituit punctul de plecare al unor numeroase dezbateri. In cazul de faţă ne
propunem doar trecerea în revistă a acestora şi vom insista asupra unui aspect extrem de
important, dar de cele mai multe ori neglijat şi anume, rolul antrenorului de copii şi juniori în
formarea viitorului fotbalist de succes.
Care este influenţa antrenorului de la copii şi juniori asupra destinului profesional al unui
fotbalist?
În momentul debutului, factorul ereditar, talentul şi aptitudinile neşlefuite de care dispune
copilul în momentul în care vine la fotbal, pot constitui un avantaj ulterior, dar nu reprezintă o
condiţie esenţială în vederea dobândirii succesului, în momentul în care începe activitatea
fotbalistică, copilul nu dispune de un bagaj de informaţii şi deprinderi specifice ci doar de
anumite disponibiltăţi de achiziţie. în această situaţie, aşa-zisul talent poate sprijini formarea şi
fixarea unor deprinderi specifice, dar nu este şi suficient pentru a asigura succesul pe viitor.
Deprinderile sunt componente automatizate ale activităţii ce se pot îmbunătăţi prin exerciţiu.
Aşadar, talentul nu este suficient pentru obţinerea unor performanţe notabile. Acesta poate sta la
baza reţetei succesului doar în măsura în care este susţinut de muncă, de dorinţa de afirmare şi
autodepăşire, de existenţa unor programe de lucru valide, adaptate condiţiilor şi cerinţelor actuale
în fotbal, de o bună organizare a muncii în funcţie de necesităţile de moment.
Astfel, în această ecuaţie, rolul covârşitor în formarea viitorului fotbalist revine
antrenorului de la copii şi juniori. El este cel care dezvoltă programe de pregătire, informează şi
instruieşte copiii, pregătindu-i pentru meseria de fotbalist, el este cel care trezeşte copilului
nevoia de competiţie, îi explică regulile jocului şi asistă la dezvoltarea armonioasă a copilului,
coordonându-i paşii.
 Antrenorul, prin poziţia pe care o are în ansamblul factorilor care contribuie la
dezvoltarea personalităţii copilului, îl pregăteşte pe acesta pentru viaţă, în primul rând ca membru
al societăţii şi abia apoi ca membru al unei organizaţii sportive performante.
Antrenorii trebuie să ştie faptul ca la vârsta copilăriei - adolescenţei, individul se află în plin
proces de asimilare a informaţiilor, ceea ce îl face pe copil să fie deschis la orice fel de sugestii,
recomandări cu caracter educativ.
Antrenorul, prin poziţia şi influenţa pe care o are, contribuie decisiv la formarea ţi
modelarea sistemului de valori al copilului. Nu puţine sunt situaţiile în care jucătorul ajuns la
maturitate face public numele primilor antrenori de la vârsta junioratului, elogiind meritele
acestora în obţinerea performanţelor individuale. Totul ţine numai de interesul şi măiestria de care
dă dovadă fiecare antrenor. Meseria de antrenor pentru sectorul juvenil dispune prin specificul ei
de un caracter aparte. Aparent mai uşoară sau lipsită de responsabilităţi, aceasta prezintă în
realitate o serie de riscuri, ţinând cont de faptul că momentul debutului în fotbal, la vârsta
copilăriei constituie fundamentul pregătirii fotbalistice.
Aceste riscuri sunt strâns legate de natura datelor şi informaţiilor furnizate de către
antrenorii copiilor, de validitatea programelor de instruire, de modul în care sunt asimilate toate
aceste informaţii şi de felul în care sunt puse în practică acestea. Acestea, pot avea efecte benefice
asupra carierei viitorului fotbalist, uşurându-i obţinerea succesului sau din contra, atunci când nu
sunt valide şi în conformitate cu necesităţile actuale, pot constitui o piedică în calea performanţei.
Aşadar, se poate spune că prin natura efectelor pe termen lung, meseria de antrenor în sectorul
juvenil implică poate mai multe riscuri şi responsabilităţi decât meseria de antrenor din cadrul
oricărui alt segment de vârstă.
La vârstele foarte mici, antrenorul trebuie sa îi explice copilului faptul că fotbalul
este atât joc, dispunând de reguli şi mijloace specifice, cât şi joaca, constituind o modalitate de
recreare pe care o desfăşoară cu plăcere. Trebuie sa ţinem cont de faptul ca practicarea fotbalului
pe criterii de performanţă corespunde dezvoltării la copii a dorinţei de afirmare a
personalităţii,prin compararea cu ceilalţi, prin etalarea calităţilor şi chiar prin impunerea voinţei
în faţa celorlalţi. Trebuie ştiut faptul că nevoia de performanţă stă la baza motivelor sociale ale
activităţii umane.
De asemenea este foarte important modul în care antrenorii le explică copiilor competiţia
şi nevoia de competitivitate, întrucât sunt situaţii în care conceptul de competiţie poate cauza
efecte traumatizante din perspectiva formării şi modelării personalităţii copilului. Sunt situaţii în
care copilul poate fi afectat profund de eventualele eşecuri înregistrate în competiţie, poate
deveni vulnerabil, manifestând temeri şi frustrări în raport cu partenerii de competiţie.
În cazul sectorului juvenil, ceea ce este mai important decât finalitatea competiţiei este
competiţia în sine. Antrenorul trebuie să îi explice copilului faptul că orice competiţie are rolul de
a scoate la lumină performeri, sportivi de elită, iar la rândul ei, orice performanţă presupune
sacrificii. Dar competiţia presupune atât sacrificii cât şi pasiune, iar în cazul de faţă, fotbalul
trebuie prezentat ca o joacă în care copilul pune suflet, se implică. Antrenorii trebuie să trezească
copiilor plăcerea de a concura, de a fi în competiţie, de a-şi etala calităţile.
De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că încă de la vârsta primei copilării, copilul
cere competiţie şi implicit, rivalitate. Vor să fie cei mai buni. Să fie primii când vine vorba de
jocuri. într-o primă fază este impulsionat de ideea de joacă, încercând să escaladeze regulile
jocului. Treptat însă, pe măsură ce avansează în vârstă, copilul acceptă regulile şi se supune
acestora, apărând astfel nevoia de rivalitate. In acest mod joaca devine joc.
PROPUNERI
In urma studiului intreprins reies urmatoarele propuneri
1.Stabilirea sociogramei lotului pentru a determina cu exactitate relaţiile stabilite între
membri grupului şi modul de abordare a fiecăruia dintre aceştia. De asemenea, se impune
evaluarea psihologică atentă, în amănunt a fiecărui membru în parte, pentru a şti de ce calităţi
sau puncte slabe dispune. Trebuie să ştim cum discutăm cu fiecare individ în parte ca membru al
grupului, în funcţie de profilul psihologic al acestuia. De asemenea, cunoscând atât calităţile
individuale ale membrilor grupului cât şi calităţile grupului în ansamblu vom şti cum să
reacţionăm în situaţii critice ca de exemplu:
- cum reuşim să mobilizăm jucătorii înaintea fiecărui meci
- cum ne prezentăm în faţa jucătorilor după un eşec, ii certăm? ii mobilizăm? Trecem cu vederea
anumite aspecte în speranţa că lucrurile se vor remedia de la sine, pe parcurs?
Când facem analiza jocului? Imediat după fluierul final sau a doua zi? Când sunt mai deschişi /
receptivi jucătorii? Când informaţiile transmise sunt asimilate mai uşor?
Cum reuşim să menţinem atmosfera optimă în vestiar, indiferent de rezultatul înregistrat. De
multe ori un eşec poate perturba atmosfera vestiarului, cum şi un succes poate, de asemenea, să
ducă la instalarea unei stări de automulţumire din partea jucătorilor, fapt ce poate împiedica buna
desfăşurare a procesului de instruire.
- cum reuşim să îi facem pe jucători să păstreze aceeaşi atitudine indiferent de poziţia sau
valoarea adversarului cu care se confruntă?
2.Stabilirea şi menţinerea contactului permanent cu familia copilului:
 să cunoaştem în permanenţă problemele cu care se confruntă copilul în afara
stadionului
 să ştim cu cine vorbim atunci când copilul are probleme la echipă ( mama, tatăl, bunici
etc)
3. Evaluarea sistematică a factorilor motivaţionali care pot influenţa randamentul
jucătorului
- antrenorul trebuie să ştie cu exactitate care dintre factorii motivaţionali acţionează cel mai
eficient asupra fiecărui individ în parte. Trebuie să determine cu exactitate care dintre formele
motivaţiei acţionează cel mai eficient în cazul fiecărui individ. Unul poate acţiona la imboldul
motivaţiei extrinseci, altul în cazul celei intrinseci, unul în cazul celei pozitive, altul în cazul cele
negative.
- determinarea factorilor motivaţionali care acţionează asupra comportamentului copilului se
poate dovedi esenţială în vederea preîntâmpinării abandonului activităţii fotbalistice. De ce
abandonează copiii fotbalul? Ce îi determină? Cum acţionăm în astfel de situaţii? în primă fază,
fotbalul trebuie explicat copiilor nu ca pe un joc în sine, el trebuie privit ca o joacă cu efecte
benefice complementare: dezvoltare fizică armonioasă, sănătate, educaţie, disciplină etc. Ulterior,
odată cu avansarea în vârstă a copilului, acestuia trebuie sa i se prezinte fotbalul ca un joc cu
reguli bine determinate, cu principii de lucru, cu mijloace şi obiective proprii.
BIBLIOGRAFIE
Alexe N. – Teoria şi metodica antrenamentului sportiv modern, Ed. Fundaţia Română de mâine,
Bucureşti, 1999;
Alexe N. şi colaboratorii – Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului, Ed. Aramis, Bucureşti,
2002;
Bâc Oct. şi colaboratorii – Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Ed. Univ. din Oradea,
2002;
Bompa T. – Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv – periodizarea – Ed. Ex Ponto,
Bucureşti, 2001;
Bompa T. – Dezvoltarea calităţilor biomotrice – periodizare. Ed. Ex Ponto, Bucureşti, 2001;
Bompa T. – Performanţa în jocurile sportive – Ed. Ex Ponto Bucureşti, 2003;
Dragnea A. – Teoria antrenamentului sportiv, Ed. C.N.F.P.A., Bucureşti, 1990;
Dragnea A. şi colaboratorii – Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999;
Dragnea A. şi colaboratorii – Teoria educaţiei fizice şi sportului, Ed. Cartea Şcolii, Bucureşti,
2000;
Encuţescu A. şi colaboratorii – Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Ed. Politehnica
Timişoara, 1979;
Epuran M. – Psihologia sportului, Ed. A.N.E.F.S., Bucureşti, 1996;
Epuran M. – Compendiu de psihologie pentru antrenori, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1980;
Georgescu M. – Componenţa medico – biologică a modelului de concurs – în antrenamentul
sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti, 1993;
Manno R. – Bazele antrenamentului sportiv, Ed. M.T.S., Bucureşti;
Matreev N. – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. Stadion, Bucureşti, 1980;
Murariu A. – Pedagogia sportului, Ed. Ex Ponto, Bucureşti, 2000;
Ozolin N. – Metodica antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, Bucureşti, 1972;
Platunov V. – L’entraînement sportif – theorie et methodologie, Ed. Renne EPS Paris, 1996;
Serin P. – Psihologie sportife, Ed. Univ. Liege, 1994;
Şiclovan I. – Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1977;
Teodorescu Matis – Programarea – planificare în antrenamentul sportiv, Ed. Semne E., Bucureşti,
2000.