“A vorbi e o nevoie.

A asculta e o artă”
Goethe

Comunicarea în sănătate.
Formele şi metodele de promovare a
sănătăţii.

Cazacu-Stratu Angela
dr. med., asist. univ.
 ARGUMENT: comunicarea e ca şi sănătatea –
devine dorită când lipseşte

• Există o rădăcină comună în cuvintele

„comunicare” şi „comunitate”
• Cheia succesului în comunicare este de a folosi
orice oportunitate pentru a comunica CLAR,
CONTINUU, INOVATOR
Cuvânt sau tăcere, surâs sau strângere de mână, privire
caldă sau glacială – fie că vrem fie că nu vrem – totul
semnifică şi totul comunică.
Prima imagine care ne vine fără îndoială în minte atunci
când se vorbeşte despre comunicare este aceea a unei
săgeţi plecând de la o persoană la alta. Săgeata evocă
transmiterea intenţionată a unui mesaj, cel mai adesea
verbal, de la un emiţător spre un receptor care, la rândul
său, poate să devină emiţător, şi aşa mai departe.
• Comunicăm informaţii, atitudini, sentimente, emoţii,
idei; comunicăm pentru a informa, a convinge, a
impresiona, a determina acţiunea cuiva sau doar pentru
amuzament.
• Comunicarea este un proces extrem de complex: ea se
realizează prin intermediul mai multor feluri de limbaje,
poate fi perturbată de diferiţi factori, depinde de
contextul în care are loc, este specifică fiecărui individ,
poate avea loc la diferite niveluri.
• Comunicarea este arta de expunere şi schimb al
opiniilor, ideilor în mod verbal sau nonverbal.

• Ea constituie unul din componentele principale ale

realizării activităţilor în diferite domenii, fiind
considerată unul din factorii importanţi care determină
succesul sau eşecul multor activităţi realizate în
socieate.
• Includerea Comunicării în Sănătate, pentru prima dată în
strategia OMS “Populaţia sănătoasă 2010”, confirmă
importanţa ei ca o reţea intelectuală, o încercare
ştiinţifică şi un set de procese şi intervenţii pentru
elaborarea şi adoptarea unor decizii de menţinere şi
îmbunătăţire a sănătăţii la nivel individual şi de
comunitate.
• Pentru crearea unui program efectiv de comunicare în
domeniul promovării sănătăţii vom ţine cont de
următoarele elemente de bază:
- identificarea problemelor actuale;
- canalele optime de comunicare;
- conţinutul şi condiţiile ce ar motiva populaţia şi
diferite grupuri.
 7 LEGI ALE COMUNICĂRII

Legea 1. Tot ce faci comunică.

Legea 2. Totul şi toţi trebuie să comunice acelaşi mesaj.
Legea 3. Totul trebuie repetat.
Legea 4. Totul trebuie să comunice într-o anumită ordine.
Legea 5. Mesajul este totul, totul este mesaj.
Legea 6. Mesajul trebuie menţinut până acesta va deveni
puternic şi influent.
Legea 7. Ca să exişti, trebuie să comunici.
 Schema comunicării

EMIŢĂTOR CANAL DE COMUNICARE DESTINATAR (PRIMITOR)

 Procesul de comunicare

Canal de Receptor
Mesaj transmitere

Perturbaţii

Emiţător Mesaj

Feedback
 Scopul comunicării în Promovarea Sănătăţii

• asigurarea informaţională a tuturor partenerilor, care participă

la elaborarea şi organizarea activităţilor, cât şi a populaţiei sau
grupelor-ţintă despre conţinutul şi modul de organizare a
acţiunilor de promovarea sănătăţii;
• formarea unor echipe bine pregătite şi cu o motivaţiei
profesională înaltă;
• crearea unui sistem funcţional de monitorizare, evaluare şi
corectare a activităţilor de promovare a sănătăţii la necesitate;
• îmbinarea armonioasă a formelor, mijloacelor şi tehnicilor de
comunicare.
 COMPONENTELE COMUNICĂRII

• Comunicarea exteriorizată (observabilă), care cuprinde

acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către
interlocutori;
• Metacomunicarea (componenta neobservabilă direct)
• Intracomunicarea (componenta neobservabilă direct).
• Componenta observabilă a procesului de comunicare se
poate manifesta în mediul de comunicare oral prin vorbire şi
ascultare, iar în cel scris, prin scriere şi citire; procesele de
input de informaţie sunt ascultarea şi citirea, iar cele de
output, vorbirea şi scrierea.
• Metacomunicarea (meta înseamnă în limba greacă "dincolo
de", "în plus faţă de") se referă la sensul perceput al
mesajului, la "mesajul despre mesaj"; este ceea ce înţelegem
noi, dincolo de cuvinte.
• Intracomunicarea este procesul de comunicare la nivelul
sinelui prin care "comentăm" un mesaj primit, ne
argumentăm noua înşine, ne răspundem la întrebări, ne
admonestăm. "vorbim cu noi înşine".
 MESAJUL
• Este un element complex al procesului de comunicare din mai
multe motive:
• • Prezenţa etapelor de codificare şi decodificare, parcurse la
nivelul emiţătorului şi a destinatarului/ primitorului, de la
gânduri, sentimente, emoţii, la "ceva" constituit în formă
transmisibilă;
• • Transmiterea pe diverse căi a acestui "ceva" şi recepţionarea
lui, etape în care pot interveni perturbaţii;
• • Contextul fizic şi psiho-social în care are loc comunicarea;
• • Dependenţa modului de recepţionare a mesajelor de
deprinderile de comunicare şi de abilităţile mentale ale
comunicatorilor;
• • Faptul că mesajul are cel puţin 2 dimensiuni, conţinutul, care
se referă la informaţii despre "lumea" lui E şi a lui P şi relaţia,
care se referă la informaţii despre corelarea dintre aceştia.
 CANALE DE COMUNICARE

Canalele de comunicare sunt de fapt “drumurile” ipotetice,

“căile” urmate de mesaje. Ele pot forma, printr-o anumită
ordonare, reţele de comunicare de diferite tipuri şi forme.
Tipuri de canale de comunicare:
- formale: prestabilite, pentru a sprijini îndeplinirea anumitor
obiective şi care presupun o anumită rutină;
- neformale: care se stabilesc pe alte baze decât regula impusă,
cum sunt prietenia, preferinţele, interesul personal.
În Promovarea Sănătăţii ca şi în alte domenii pot fi
utilizate următoarele tipuri de comunicare:
- Verbală
• Orală
• Scrisă
- Non-verbală
- Paraverbală
• Comunicarea verbală include utilizarea cuvintelor, termenilor
profesionali, cifrelor şi simbolurilor organizate în propoziţii
expuse oral sau în scris în diferite forme.
• Acestă formă de comunicare este puternic dezvoltată la om,
vorbirea fiind actul prin care informaţia este emisă prin
intermediul codurilor lingvistice.

Indivizii pot fi diferenţiaţi prin:

• competenţa lingvistică (capacitatea de a construi, traduce şi
identifica mesaje într-o limbă);
• performanţa lingvistică (capacitatea de a însufleţi termenii
prin corelarea cu aptitudinile, atitudinile, concepţiile despre
lume şi viaţă, astfel încât să fie obţinute efecte noi).
 STILUL DE COMUNICARE
există persoane care fascinează nu prin ceea ce comunică, ci
prin felul în care comunică. Relatarea poate fi, la un moment
dat, un produs al vorbitorului şi nu o realitate.

Clasificarea stilurilor de comunicare:

• stilul neutru (elimină stările sufleteşti) - prezent în relaţiile
oficiale;
• stilul solemn (impun un ceremonial) - prezent în momente
deosebite;
• stilul beletristic (bogat în sensuri, favorizând imaginaţia);
• stilul ştiinţific (predomină deducţia şi inducţia);
• stilul administrativ (bazat pe clişee instituţionale);
• stilul publicistic (bazat pe prezentarea informaţiei);
• stilul managerial (accentuează dirijarea, rezolvarea
problemelor).
Indiferent de stil, comunicarea trebuie să îndeplinească
următoarele calităţi:
1. Claritate: nivelul de concizie, sistematizare;
2. Corectitudine: nivelul de adecvare la regulile sintactice şi
de topică;
3. Adecvare: folosirea celor mai potrivite cuvinte în raport cu
intenţii;
4. Puritate: nivelul de saturare cu arhaisme, neologisme,
regionalisme;
5. Concizie: concentrarea pe temă, eliminarea redundanţei,
divagaţiilor;
6. Precizie: folosirea unor mijloace suplimentare pentru a
facilita înţelegerea.
Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de communicare cel mai puţin
eficient. Ele sunt cele mai expuse la interpretări greşite şi cel mai
adesea prost înţelese.
Neale Donald Walsch

Într-o comunicare orală informaţia este percepută şi

reţinută:
 7% - datorită cuvintelor (nivelul logic) – Ce spui?
 38% - paraverbal (ton, volum, viteză de rostire) –
Cum spui?
 55% - nonverbal (expresia facială, poziţia, mişcarea,
îmbrăcămintea...)
Comunicare non-verbală este un proces de împărtăşire sau
de schimb reciproc al ideilor, opiniilor sau informaţiei care
se realizează prin intermediul gesturilor, semnelor, mimicii
şi mişcărilor.
Deseori acest tip de comunicare completează, întăreşte,
nuanţează anumite laturi şi particularităţi ale mesajelor
verbale, în unele cazuri, situaţii poate fi mai credibilă de
cât comunicarea verbală.
Comunicarea non-verbală apare prin manipularea factorilor
non-verbali (personali sau a interlocuitorului). Cai mai
importanţi fiind: surâsul (zâmbetul), privirea aprobativă,
strângerea de mână, gesturi amical-familiare, contactul
corporal (o bătaie uşoară pe spate, cuprinderea umerilor).
Acestea sunt forme paralele ale comunicării ce pot susţine,
dezvolta, nuanţa sau, dimpotrivă, diminua şi contrazice
mesajul comunicat verbal.
Comunicare paraverbală - include modul în care sunt rostite
cuvintele prin folosirea particularităţilor caracteristice ale
vocii. Ea se referă la tonul vocii, viteza vorbirii, ritmul şi
inflexiunile rostirii, volumul vocii, pauzele, accentele, cât şi
producerea unor sunete specifice
 În funcţie de modul de realizare şi participare a persoanei,
grupurilor de persoane la procesul de comunicare, pot fi
următoarele forme de comunicare:
 Unilaterală şi bilaterală
 Oficială şi neoficială
 Interpersonală şi intrapersonală
 În grup
 În public
 În masă
 Orizontală şi verticală
Comunicarea unilaterală - se caracterizează prin difuzarea
unui mesaj în condiţiile lipsei interacţiunii (feed-back)
receptorului cu emiţătorul - difuzarea unor programe de
sănătate, înscrise din timp, prin intermediul radioului,
televiziunii, internetului, broşurilor. În astfel de condiţii
persoana recepţionaeză mesajul şi se clarifică de unul
singur, luând anumite atitudini faţă de informaţia pimită.
 OBIECTIVELE COMUNICĂRII

- comunicare incidentală (fără scop bine stabilit)

- comunicare consumatorie (consecinţa a stărilor
emoţionale)
- comunicare instrumentală (când este urmărit un scop
precis)
 Interacţiunea sistemelor care comunică

• comunicare omogenă (om-om, animal-animal)

• - comunicare heterogenă (om-animal, om-maşină)
Comunicare bilaterală - este un proces interactiv care se
manifestă între emiţător şi receptor în timpul unei
prelegeri, discuţii, conferinţe, seminar. Caracterul interactiv
al comunicării bilaterale se asigură prin selectarea
participanţilor la eveniment cu o anumită pregătire şi
motivare, şi prin formarea şi conţinutul materialului
prezentat de formator.
Comunicare oficială - poate fi definită ca o prezentare,
declaraţie sau document scris în strictă conformitate cu actele
legislative, convenţii, acte normative.
Astfel de comunicare se realizează între anumite structuri şi
personalul acestora, fiind aprobată de stat prin anumite căi
oficiale.
Formele de comunicare oficială sunt: întrevederile, şedinţele,
conferinţele organizate în cadrul departamentelor,
ministerelor, convorbiri telefonice interviurile, publicaţiile în
reviste oficiale.
• Comunicarea neoficială - poartă un caracter particular şi
poate fi iniţiată de unele persoane, organizaţii nestatale
exprimând uneori alt punct de vedere decât cel oficial cu
privire la unul şi acelaşi eveniment (ex. zvonurile).
• Comunicare interpersonală - se realizează între două
persoane. Această formă de comunicare este importantă
pentru a construi relaţii cu membrii comunităţii, cu anumite
grupuri de populaţie în vederea realizării diferitor activităţi
comune, inclusiv în domeniul promovării sănătăţii (relaţia de
la om la om şi între patru ochi).
 Rolul relaţiilor interpersonale:

• patogen: generatoare de inhibiţii, dependenţă, manipulare,

închidere, neîncredere, ostilitate, concurenţă;
• suportiv: generatoare de stimă, acceptanţă, sinceritate,
toleranţă reciprocă.

Relaţiile interpersonale sunt reglate de status şi rol.

• Status – poziţia relaţională ocupată de o persoană, poziţie
care îi conferă un ansamblu de obligaţii şi drepturi ce-i
reglează interacţiunea cu alte persoane cu alt status (fiică,
soţie, funcţionar).
• Rol - modelul de conduite relative la o anumită poziţie, într-un
ansamblu de interacţiuni.
• Comunicare intrapersonală - este necesară pentru asigurarea
echilibrului psihic şi emoţional, pentru adoptarea unei decizii
personale de participare într-o activitate, la un eveniment
(dialogul cu sine, vocea interioară).
• Comunicarea în grup - este o formă răspândită de comunicare
profesională în cadrul căreia în grupuri de lucru se discută
probleme, acte normative şi legislative, protocoale, actuale
pentru societate.
 Regulile desfăşurării eficiente a comunicării în grup
• Componenţa optimală a grupului de lucru - nu mai puţin de 3 şi
nu mai mult de 12 persoane
• Stabilirea programului de activitate din timp şi respectarea lui
• Asigurarea unei atmosfere de lucru - aşezarea membrilor grupului
de lucru faţă în faţă şi eliminarea oricăror bariere dintre ei
• Crearea posibilităţilor egale pentru toţi membrii grupului de a-şi
expune nestingherit în timpul stabilit opiniile şi părerile referitor
la problema discutată
• Stimularea comunicării interactive prin formularea întrebărilor
către participanţi
• Asigurarea discuţiilor pe un subiect
• Efectuarea eriodică a totalurilor intermediare a discuţiilor
• Verificarea sistematică a identităţii părerilor membrilor
grupului referitor la problema discutată sau decizia adoptată
• Folosirea flip chart-ului pentru expunerea în scris a opiniilor,
propunerilor
• Organizarea pauzelor de ceai/cafea
• Numirea unui moderator care va ghida discuţiile.
Comunicarea publică – este comunicarea unilaterală
în faţa unui grup mai mare de trei persoane.
 Actualitatea temei

Stimulare în audierea temei

Introducere
Convingere în importanţa
cunoştinţelor informaţiei

Conţinutul temei

Măsurile profilactice
necesare
Partea de bază

Argumentare utilizării
cunoştinţelor acumulate

Concluzii pe tema dată

Încheiere
Conspectul prelegerii pentru conferinţe educativ - igienice

Practicarea cunoştinţelor
Comunicarea în masă – este transmiterea informaţiei
de către o persoană sau un grup de persoane către un
segment larg al populaţiei în acelaş timp prin
intermediul mass-media: ziarelor, revistelor, radioului,
televiziunii. Această formă de comunicare se
deosebeşte de alte forme prin asigurarea unui volum
impunător de informaţie care poate fi recepţionat la
distanţă de un număr mare de populaţie, însă aceasta
nu înseamnă că informaţia este recepţionată în general
sau special de anumite grupuri ale populaţiei căreia i-a
fost destinată informaţia.
Comunicarea orizontală – se efectuează între instituţiile,
organizaţiile, specialiştii care activează la acelaşi nivel ierarhic al
unui sistem. (ex. Comunicarea personalului medical cu membrii
comunităţii, reprezentanţii administraţiei locale, şcoli )
 Comunicarea verticală – se realizează între instituţiile şi
organizaţiile, specialiştii cărora activează la diferite niveluri
ierarhice ale sistemului.
Poziţia comunicării în cadrul unei organizaţii poate să aibă
următoarele direcţii:
- comunicare ascendentă (cu superiorii)
- comunicare descendentă (cu subalternii)
- comunicare orizontală (emiţătorul şi receptorul au poziţii
egale).
Ex. – sistemul de supraveghere al maladiilor infecţioase.
Schema comunicării verticale
 Strategii de comunicare

• Stabilirea grupurilor-ţintă, cărora li se vor adresa comunicărilor;

• Pregătirea comunicărilor bazate pe materialul calitativ;
• Selectarea pentru comunicări a unor materiale clare şi uşor de
înţeles;
• Difuzarea repetată a unor comunicări convingătoare (date din
comunitatea dată despre o anumită patologie);
Alte strategii de comunicare:
 Evaluarea cunoştinţelor, necesităţilor şi capacităţilor
grupurilor-ţintă;
 Instruirea activă a grupurilor de persoane care vor
participa la orgaizarea şi realizarea activităţilor de
comunicare;
 Crearea unei baze de date – ce poate fi utilizată de toţi
membrii implicaţi în activitatea de promovarea sănătăţii;
 Folosirea eficace a resurselor umane şi materiale;
 Cooperarea inzernaţională, elaborarea proectelor pentru
obţinerea granturilor de finanţare
 Tehnici şi tehnologii de comunicare
• Televiziunea – programe spciale de promovarea sănătăţii;
• Cinemaograful – clipuri, mesaje adresate unor grupuri în
funcţie de populaţia care vizionează filmul;
• Radioul;
• Presa scrisă – ziare, reviste, forme speciale ale presei scrise
îndeplinite la comandă (broşuri, buclete, scrisori
informaţionale).
• Panouri informaţionale – postere amplasate pe
clădiri, în locuri publice, pe străzi;
• Cadouri, suvenire (pixuri, pungi, maiouri,
chipiuri...) pe care sunt aplicate mesaje scurte de
promovarea sănătăţii şi desiminarea lor în timpul
unor campanii speciale;
• Expoziţii (de produse alimentare – alimentaţie
raţională, produse cu conţinut redus de grăsimi,
sare...);
• Conversaţii telefonice – telefonul de încredere;
• Tehnici electronice (internet) – instruirea la
distanţă.
 Modelul comunicării “Ferestrei lui Johari”

Conform acestui model sunt cunoscute următoarele niveluri

de comunicare între diferitele “zone Johari”:
• comunicare deschisă,
• Comunicare neinteţionată;
• Comunicare inteţionată;
• Comunicare prin “molipsire”.
• Comunicarea deschisă - comunicarea are loc în mod optim
între cele 2 zone deschise ale interlocutorilor. Mesajele sunt
înţelese corect, relaţiile de comunicare pot să se dezvolte,
comunicarea este eficace şi eficientă.
• Comunicarea neintenţionată - constă în mesajul pe care îl
recepţionăm despre o persoană, fără ca aceasta să dorească
să-l comunice sau sa îşi dea seama că o face. Informaţia
comunicată la acest nivel este extrem de importantă
deoarece, pe de o parte, ne relevă o parte din personalitatea
interlocutorului, iar pe de altă parte, această informaţie poate
fi folosită prin intermediul feedbackului furnizat.
• Comunicarea intenţionată - poate avea loc atunci când, în
mod deliberat, dezvăluim despre noi ceva, ce în mod obişnuit
ascundem. La acest nivel se desfăşoară procesul de
autoexpunere şi de solicitare şi furnizare de feedback, procese
foarte importante pentru formarea şi dezvoltarea unor relaţii
de comunicare sănătoase şi productive.
• Comunicarea prin “molipsire” - la acest nivel o persoană
influenţează sentimentele sau comportamentele celeilalte,
posibil fără ca vreuna dintre ele sa fie conştientă de aceasta
sau să o facă intenţionat. De exemplu, prezenţa unei persoane
feminine atractive poate influenţa deciziile unui manager
receptiv.
 Funcţiile comunicării

• Informare - a da şi a primi informaţii.

• Socială - pentru formarea şi menţinerea relaţiilor.
• Persuasivă - a convinge oamenii să acţioneze într-un anumit fel.
• Instrumentală - a realiza un anumt obiectiv.
• Îndeplinirea rolului - a acţiona într-un mod predictibil.
• A reduce anxietatea - a rezolva probleme şi a reduce
îngrijorarea
• Emoţională - a fi prietenos (counseling).
 Educaţia pentru sănătate are ca scop:
 creşterea nivelului de cunoştinţe medicale
ale populaţiei în domeniul sanogenezei,
protecţiei mediului şi prevenirii maladiilor;
 formarea şi dezvoltarea unor deprinderi
corecte care să promoveze sănătatea
precum şi crearea unei poziţii active faţă de
sănătatea individuală şi de problemele
sănătăţii publice, în sensul atragerii şi
captării maselor la participarea activă în
vederea realizării şi consolidării sănătăţii.
După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru
sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţiede scopul
urmărit:

♦preventiv - temele de educaţie conţinând elemente de

instrucţie a populaţiei pentru prevenirea îmbolnăvirilor;
♦constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în
favoarea sănătăţii;
♦curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a
urma prescripţiile medicale.
Educaţia pentru sănătate fiind o componentă a instrucţiei
generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii,
cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut
favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un
comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru
acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se
cuvine sănătăţii.

Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale

culturii, trebuie să deţină un fond material, fizic, care să stea
la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate doar
atunci când exprimarea teoretică este susţinută de un
material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate
practică.
Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect
reciproc, informare, mijloace pentru deprinderea diferitelor
obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea fiind totodată
şi un drept al omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată
printr-o programă analitică şcolară anuală integrată programei
tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj educativ de
cultură sanitară, imagini de exemplificare şi demonstraţii
practice). Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu,
cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de comunicare,
ca element fundamental.
 Tehnici în educaţia pentru sănătate
• tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte
să mobilizeze participanţii pentru identificarea unor nevoi şi
găsirea unor soluţii;
• “tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris
ideile în ceea ce priveşte nevoile educative într-o problemă
definită, după care ideile consemnate se triază şi se aduc la
cunoştinţa grupului;
• “tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi
exprimă părerile în legătură cu o problemă, iar educatorul
grupează ideile comune.
 Tipuri de educaţie pentru sănătate

• educaţie pentru sănătate formală - care este rezultatul

unui proces planificat de transmitere de experienţe,
cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a
individului), necesită efort de predare-învăţare şi educatori;
• educaţia pentru sănătate nonformală - vizează
componentele din conduita individului care se formează prin
experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului) - nu
necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a
cunoştinţelor, este realizată de familie şi comunitate;
• educaţie pentru sănătate comportamentală - cuprinde
educaţia pentru sănătate conform normelor sociale şi
educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea
comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective
educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor,aptitudinilor,
atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea.
 Principiile educaţiei pentru sănătate

Priorităţii - cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt

mai timpurii cu atât rezultatele înstarea de sănătate a
populaţiei sunt mai bune;

Specificităţii şi autorităţii - se consideră că educaţia făcută de

persoane specializate are impact mai mare asupra
comportamentului sanogenetic;

Integrării - educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii

social-sanitare a statului.
Abordările posibile şi direcţiile de orientare în educaţia
pentru sănătate sunt următoarele:

• abordarea medicală – medicul urmăreşte la pacient formarea

unor atitudini, comportamente,conforme cu principiile sale
pentru sănătate;
• abordarea educaţională – se transmit cunoştinţe asupra unor
comportamente favorabile sau defavorabile sănătăţii, iar cel
care primeşte informaţiile este liber să aleagă şi să facă ceea
ce doreşte(facilitează adoptarea unor decizii
comportamentale, nu impune un anumit comportament);
• abordarea orientată spre individ (personalizare) –
profesionistul (educatorul) explică persoanelor care doresc să
ştie şi să ia o a anumită decizie;
• abordarea ce necesită o schimbare socială – medicul
transmite cunoştinţe, individul înţelege, dar societatea nu-i
favorizează schimbarea sau alegerea comportamentului.
Direcţiile de orientare ale educaţiei pentru sănătate se
referă la:
• dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei;
• antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea
mediului fizic extern şi evitarea poluării;
• extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în
scopul evitării îmbolnăvirilor profesionale;
• încurajarea acţiunilor de prevenire şi combatere a
bolilor transmisibile, cu accent pe bolile sociale
(tuberculoza, bolile venerice, HIV/SIDA);
• susţinerea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor
cronice;
• intensificarea educaţiei pentru sănătate în problemele de
prevenire a accidentelor şi instruirea populaţiei în ceea ce
priveşte acordarea primului ajutor;
• propagarea cunoştinţelor pentru îngrijirea elementară a
bolnavilor, pentru respectareaindicaţiilor de regim igieno-
dietetic în vederea refacerii sănătăţii, redobândirii capacităţii
de muncă şi reintegrării sociale;
• popularizarea sistemului de asigurare de servicii medicale
pentru populaţie;
• dezvoltarea interesului pentru practicarea sportului şi pentru
folosirea factorilor naturali în scopul călirii şi întăririi
organismului şi a creşterii duratei medii de viaţă;
• dezvoltarea răspunderii pentru sănătatea proprie, familială şi
colectivă.
 Mijloacele de educaţie pentru sănătate
• După calea de transmitere:
mijloace auditive: - convorbirea educativ-sanitară (individuală,
în grup, în grup cu decizii), lecţia, conferinţa, radioemisiunea.
mijloace vizuale: cu rol dominant al textului (lozinca, articolul,
broşura, manualul, fluturaşul, pliantul, formele beletristice);
cu rol dominant al imaginei (afişul, pliantul, planşa,
diapozitivul, machete, expoziţia).
• În funcţie de adresabilitate:
mijloace individuale: sfatul medical;
mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu
grupuri omogene sau heterogene);
• mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată
sau radiofonică, filmul, tipăriturile.
Alte mijloace sau forme de educaţie pentru sănătate:
• instructajul sanitar la angajare cu scopul de a avertiza
persoanele nou angajate asupra eventualelor riscuri de la
locul de muncă; cunoştinţele se reînoiesc cu ocazia
instructajelor periodice;
• cursurile de san-minim, organizate pe profiluri de activităţi
având ca scop pregătirea persoanelor pentru păstrarea şi
promovarea sănătăţii lor şi a celor cu care intră în contact sau
îi deservesc în decursul acţiunilor pe care le desfăşoară;
• cursurile “şcoala mamei”, care se adresează atât viitoarelor
mame cât şi tinerelor mame;
• Concursurile cu scopul de informare şi educare a populaţiei
prin participarea activă a acesteia;
• cursurile diferenţiate pe categorii de bolnavi: sfatul medicului
diferenţiat şi individualizat(indicaţii privind regimul igieno-
dietetic, tratamentul medicamentos, îngrijirea corectă a
bolnavului); convorbirile pe teme de dietă; consultaţia
profilactică pe grupuri omogene de bolnavi.
Întrebări?