GERIATRIE

1. Gerontologia este ştiinţa fenomenelor biologice, psihologice şi sociologice care se

asociază cu vârsta înaintată şi îmbătrânirea, şi implicit evaluarea efectelor îmbătrânirii populaţiei
asupra societăţii.
Geriatria este specialitatea medicală care se ocupă de afecţiunile organice,
mentale, funcţionale şi sociale din îngrijirea acută, cronică, preventivă, de recuperare şi terminală
a vârstnicilor.
Scopurile în geriatrie:
 îngrijire vs vindecare;
 îmbunătăţirea sau menţinerea funcţionalităţii şi a calităţii vieţii;
 prevenţie;
 îngrijirea terminală.

2. Concepte de baza în îngrijirea vârstnicului:

 menţinerea vârstnicilor în propriile case pentru cât mai mult timp posibil cu suport adecvat
pentru ei şi pentru cei ce îi au în îngrijire;
 asigurarea unei îngrijiri medicale corespunzătoare şi continue la trecerea din mediul de spital
la domiciliu;
 dezvoltarea unei plaje largi de opţiuni în ce priveşte ajutorul şi îngrijirea vârstnicilor;
 creşterea legăturilor dintre serviciile implicate în îngrijirea vârstnicului (medicale, sociale);
 asigurarea unei evaluări corespunzătoare pentru vârstnicul cu dizabilităţi prin înfiinţarea unor
echipe comunitare de evaluare geriatrică.

3. Riscurile spitalizării vârstnicului.

 accentuarea atrofiei musculare şi a rigidităţii articulare;
 creşterea incidenţei hipotensiunii ortostatice şi a riscului de cădere
 instalarea sau agravarea hipoxemiei;
 accentuarea demineralizării osoase;
 creşterea prevalenţei incontinenţei urinare;
 creşterea riscului de escare;
 creşterea riscului de dezorientare temporo-spaţială (sindrom confuzional acut);
 înrăutăţirea statusului nutriţional;
 creşterea riscului de infecţii nozocomiale.

4. Definiţia îmbătrânirii.
Îmbătrânirea reprezintă o afectare funcţională, progresivă şi generalizată, având drept rezultat o
pierdere a capacităţii adaptative la stress, pierderea mobilităţii şi o creştere a riscului de îmbolnăvire
şi deces.
„îmbătrânirea fiziologică", armonioasă, reuşită, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta
biologică;
Îmbătrânirea reuşită (fiziologică) se defineşte ca şi
 capacitatea de a menţine un risc scăzut de boală sau dizabilitate,
 prezenţa unei capacităţi funcţionale fizice şi mentale superioare
 prezenţa unei puternice motivaţii de a trăi.
- „ îmbătrânirea nefiziologică", care poate fi:
- prematură, când începe de timpuriu, sau
- accelerată, când ritmul de îmbătrânire se accelerează la un
moment dat (după pensionare, după decese în familie, după internări, etc).
 5. Componentele evaluării geriatrice:
 medicală: anamneza, ex. obiectiv, ex. paraclinice şi de laborator;
 funcţională: activităţile de zi cu zi (Activities of daily living - ADL), activităţile instrumentale
de zi cu zi (Instrumental activities of daily living - IADL), mobilitate (mers şi echilibru: scara
Tinetti de evaluare a echilibrului şi a mersului);
 cognitivă (Mini-mental state evaluation - MMSE);
 afectivă (Scala geriatrică de evaluare a depresiei);
 nutriţională (Mini-nutritional Assessment - MNA);
 socială - economică - ambientală.

6. Obiectivele evaluării geriatrice:

 identificarea şi evaluarea multiplelor nevoi şi probleme medicale, psihosociale şi
funcţionale ale vârstnicilor;
 evaluarea resurselor şi capacităţilor individuale;
 determinarea nevoilor de asistenţă medicală şi/sau socială;
 dezvoltarea unor măsuri coordonate de intervenţie asupra problemelor individuale.

7. Complianţa toracică scade cu îmbătrânirea datorită următorilor factori:

 modificările formei şi structurii toracelui osteo-articular (rigidizarea cutiei toracice);
o calcificarea articulaţiilor sternocostale şi costovertebrale;
o îngustarea discurilor intervertebrale;
o osteoporoza vertebrală, cu fracturi parţiale sau complete ale vertebrelor, ce conduc La
accentuarea cifozei dorsale şi creşterea diametrului antero-posterior al toracelui.
 modificările în funcţionalitatea musculaturii respiratorii;
 obezitatea;
 gravitaţia (poziţia subiectului).
Complianţa pulmonară creşte cu îmbătrânirea.
Reculul elastic al plamânului sau presiunea elastică pulmonară scade în cursul îmbătranirii
normale cu 0,1-0,2 cm H2O/an, secundar modificărilor de la nivelul ţesutului conjunctiv.

8. Testele funcţionale pulmonare în îmbătrânirea normală.

 creşte volumul rezidual (5-10% pe decadă);
 scade capacitatea vitală (20-30 ml/an);
 capacitatea pulmonară totală nu se modifică;
 creşte raportul volum rezidual/capacitate pulmonară totală;
 creşte capacitatea funcţională reziduale (cu 1-3% pe decadă), ceea ce face ca vârstnicii să
respire la volume mai mari decât tinerii;
 creşte volumul de închidere;
 scade volumul expirator maxim pe secundă (VEMS, FEV1) şi capacitatea vitală forţată
(FVC), mai accelerat la bărbaţi decât la femei;
 valoarea normală a raportului FEV1/FVC este între 0,7 şi 0,8. Valori sub 0,7 reprezintă
markeri de obstrucţie aeriană, cu excepţia vârstnicilor la care valori de 0,65-0,7 pot fi normale. De
aceea, la vârstnicii peste 70 ani se recomandă utilizarea valorii de 0,65 ca valoare limită sub care să
se considere prezenţa obstrucţiei la fluxul aerian;
 se modifică şi forma curbelor flow-volume, având un aspect obstructiv chiar şi la cei ce nu
au fumat niciodată; (acest aspect poate fi normal la bătrâni);
 nu se înregistrează modificări specifice ale formei curbei de volum, deşi valoarea debitului
inspirator maxim scade cu îmbătrânirea.

9. Consecinţele îmbătrânirii arteriale.

o Morfologic: rigidizare arterială;
 o Funcţional: scade complianţa arterială;
o Clinic: creşte TA sistolică şi scade TA diastolică;
creşte prevalenţa hipertensiunii arteriale sistolice izolate;
creşte presiunea pulsului;
creşte viteza undei de puls (de la 5 m/s la 10-12 m/s);
creşte postsarcina ventriculului stâng: apare hipertrofia ventriculară stângă
creşte consumul de oxigen

10. Aging Male Syndrome (AMS) reprezintă a condiţie medicală prin care trec toţi bărbaţii între
35 şi 65 ani, dacă nivelele serice hormonale (şi în special ale testosteronului (T)) scad
considerabil, care se caracterizează printr-o multitudine de manifestări somatice şi psihice:
 scăderea apetitului sexual şi creşterea incidenţei disfuncţiei erectile;
 modificări ale stării generale asociind oboseală, depresie, mânie, tulburări ale
somnului, alături de o scădere a capacităţii intelectuale;
 scăderea masei şi a forţei musculare, asociat creşterii grăsimii viscerale;
 creşterea incidenţei sindromului metabolic;
 reducerea pilozităţii şi modificări ale pielii, cum ar fi intensificarea ridurilor faciale;
 reducerea densităţii minerale osoase cu apariţia osteoporozei.

11. Necesitatea evaluării nutriţionale a vârstnicului apare când este întrunită una din
următoarele condiţii:
 scădere ponderală involuntară de 5% în 30 zile sau 10% în 180 zile sau mai puţin;
 IMC <= 21 kg/m2;
 pacientul lasă 25% sau mai mult din hrană nemâncată la 2/3 din mese (evaluare pe 7 zile,
la un regim de 2000 Kcal/zi).

12. Cauzele scăderii involuntare în greutate la bătrâni:

Fiziologice: Alterarea gustului, mirosului, dereglarea mecanismului satietatii, scaderea aciditatii
gastrice, scaderea masei musculare( sarcopenia), tulburari ale deglutitiei.
Organice: Dentitia, boli( neoplazii, ICC, BPOC, IRC, hipertiroidism), medicatia
Psihologice: depresia, evenimente cotidiene stresante, singuratatea, anxietatea, alcoolismul,
dementa
Socio-economice: status economic scazut, capacitatea de a cumpara mancare, capacitatea de a gati,
abuzul asupra varstnicilor.

13. Dereglarea mecanismului saţietăţii.

 scăderea numărului de receptori pentru opioide
 scăderea nivelelor plasmatice şi din lichidul cefalorahidian al opioidelor.
 scăderea nivelelor serice de leptină.
 scăderea capacităţii fundusului gastric de a se relaxa ca urmare a scăderii oxid
nitricsintetazei la bătrâni şi implicit a nivelelor oxidului nitric, cu rol de miorelaxare.
 creşterea nivelelor serice ale colecistokininei (CCK)

14. Evaluarea de laborator a malnutritiei

 Nivelele albuminei serice:
-cel mai frecvent utilizat marker biochimic pentru evaluarea subnutriţiei;
-bun indicator al statusului nutriţional de bază;
-mai puţin utilă în evaluarea eficacităţii intervenţiilor nutriţionale acute.
-nivelele serice ale albuminei sunt dependente de:
 -schimbările posturale; clinostatismul prelungit determină creşterea volumului
intravascular, şi astfel, secundar hemodiluţiei, scăderea nivelelor serice ale albuminei cu
până la 0,5 mg%.
-citokine (TNF, IL2 şi IL6) (prezente frecvent în afecţiunile acute inhibă sinteza
albuminei).
-valori ale albuminemiei mai mici de 3,5 mg% sunt puternic sugestive de
malnutriţie, iar valori mai mici de 3,2 mg% reprezintă predictori importanţi ai mortalităţii şi
morbidităţii la vârstnic.
 Nivelele serice ale colesterolului:
-valori sub 160 mg% sugerează nivele scăzute de lipoproteine.
-utilitatea nivelelor serice ale colesterolului ca test de screening este limitată (pentru că
apare tardiv în evoluţia subnutriţiei).
 Prealbumina reprezintă o alegere mai bună în evaluarea malnutriţiei, având timp de
înjumătăţire mai scurt (2-4 zile). Valorile serice normale ale acesteia sunt de 15,7-29,6mg/dl.
În malnutriţia uşoară valorile sunt de 12-15 mg/dl, în cea moderată de 8-10 mg/dl, iar în cea severă
de sub 8 mg/dl
 Nivelele serice ale leptinei pot fi utilizate în evaluarea statusului nutriţional şi la vârstniciicu
afecţiuni acute, cât timp, spre deosebire de albumină şi prealbumină,
-nivelele acesteia nu sunt influenţate de afecţiuni acute.
-valorile limită sub care nivelele serice ale leptinei sunt considerate drept marker
al malnutriţiei sunt 4 g/l la bărbaţi (sensibilitate 0,89 şi specificitate 0,82) şi 6.48 g/l la femei
(sensibilitate 0,90 şi specificitate 0,83).
 Numărul total de limfocite poate fi utilizat ca marker al subnutriţiei. O valoare mai mică de
1500/mm3 se asociază cu o creştere a mortalităţii de patru ori. Valori sub 800/mm3 indică
subnutriţie severă.

15. Cauzele deficienţei de vitamina B12 la bătrâni:

 consum scăzut de alimentele de origine animală;
 scăderea capacităţii de clivare a vitaminei B12 de proteina de transport, datorită incidenţei
crescute a aclorhidriei;
 scăderea cantităţii disponibile pentru absorbţie a vitaminei B12 la nivelul intestinului
subţire proximal (jejun), datorită creşterii populaţiei bacteriene la acest nivel secundar
aclorhidiei;
 scăderea biodisponibilităţii proteinei de transport a vitaminei B12 (transcobalamina).
Toţi subiecţii de peste 65 ani, malnutriţi, instituţionalizaţi, sau cei cu manifestări
hematologice sau neuromusculare indiferent de vârstă, trebuie evaluaţi screening pentru
deficienţa de vitamină B12.

16. Manifestările clinice ale deficienţei de cobalamină sunt numeroase şi polimorfe:

 hematologice (macrocitoză, megaloblastoză medulară, trombocitopenie şi neutropenie,
anemie hemolitică),
 neuropsihiatrice (nevrite, sindroame cerebeloase, depresie, accidente vasculare
cerebrale),
 digestive (glosită Hunter, icter, dureri abdominale, icter, greţuri, vărsături),
 ginecologice (atrofia mucoasei vaginale, infecţii urinare)
 vasculare (tromboze venoase, angină pectorală).

17. Factori de risc pentru deshidratare la vârstnici.

 febra, vărsăturile, diareea;
 diabetul zaharat;
 Boala Alzheimer;
  dependenţa de anturaj pentru aprovizionarea cu lichide;
 restricţiile lichidiene pentru evitarea accidentelor urinare (incontinenţa);
 medicamente (glicozidele cardiace pot scădea aportul de lichide, diureticele de ansă pot
produce hipernatremii, iar laxativele cresc riscul de deshidratare).

18. Cauzele deficienţei de vitamină D la bătrani sunt multiple. Odată cu înaintarea în vârstă,
expunerea solară este de obicei limitată din cauza modificărilor unor caracteristici ale
stilului de viață, cum ar fi îmbrăcămintea sau activitatea în aer liber. Dieta poate deveni mai puțin
variată, cu un conținut de vitamina D naturală mai mic. Insă cea mai importantă cauză este faptul
că producția cutanată de vitamina D, ca urmare a unei expuneri standard la radiaţia UVB scade
odata cu varsta, din cauza modificărilor atrofice cutanate. De asemenea, din cauza diminuării
funcției renale odată cu vârsta, scade si producţia la acest nivel de 1,25 (OH) 2D .

19. Tratamentul nonfarmacologic al malnutritiei. Metode:

 minimizarea restricţiilor dietetice. Dietele restictive (sărace în sare sau grăsimi) nu numai
că reduc apetitul, dar adesori sunt şi reduse energetic;
 optimizarea aportului energetic prin administrarea de alimente cu conţinut energetic
ridicat la masa principală; de asemenea mese mai frecvente, chiar mai reduse cantitativ
pot creşte aportul nutriţional;
 optimizarea consistenţei alimentelor. Uşurarea mestecării alimentelor poate stimula
creşterea apetitului şi minimizează efortul asociat cu mestecarea;
 evitarea alimentelor şi băuturilor gazoase care pot conduce la distensie gastrică şi astfel
la saţietate precoce;
 asigurarea unei igiene orale corespunzătoare;
 asigurarea companiei la masă poate asigura creşterea apetitului prin îmbunătăţirea
dispoziţiei. De asemenea, în condiţiile prezenţei unor disabilităţi fizice sau cognitive este
necesar ajutor în procesul alimentării;
 utilizarea aditivilor aromatici poate contracara creşterea legată de vârstă a pragului
senzaţiei gustative sau a mirosului;
 exerciţiul fizic sistematic favorizează hipertrofia musculară şi astfel creşterea masei
musculare, şi de asemenea poate stimula apetitul;
 suplimentarea vitaminică este utilă, cât timp majoritatea vârstnicilor subnutriţi au cel
puţin o carenţă vitaminică;
 utilizarea serviciilor de asistenţă socială.

20. Modificări legate de procesul de îmbătrânire pentru creşterea riscului de deshidratare.

 apa totală scade, pe seama scăderii ţesutului muscular şi a creşterii ţesutului adipos.
Procentul de apă din organism poate scădea la bătrâni sub 50%, şi chiar mai mult, la
vârstnicii de sex feminin.
 modificări morfologice şi funcţionale la nivelul rinichiului.
 scade percepţiei setei.

21. Factori predispozanţi şi precipitanţi în apariţia delirului.

Factori predispozanţi:
 demografici: vârsta înaintată, sexul masculin;
 statusul cognitiv preexistent;
 statusul functional: dependenta functionala, imobilizarea, istoric de cadere)
 afectarea senzoriala
 malnutritia
 polimedicaţia (şi în special medicamentele cu efect anticolinergic);
 comorbiditati multiple
 Factori precipitanţi:
 boli intercurente;
 imobilizarea la pat (grilaje, sonde vezicale, perfuzii prelungite);
 factori ambientali (deprivarea senzorială şi izolarea socială);
 pentru pacienţii spitalizaţi, factorii care cresc severitatea delirului sunt tipul secţiei în care
sunt internaţi (ATI, chirurgie), absenţa ceasului, a ochelarilor şi a membrilor familiei.

22. Constipatia. Definiţie.

Criteriile Rome II pentru definirea constipaţiei (prezenţa a două sau mai multe
dintre următoarele simptome, pentru mai mult de 3 luni şi la cel puţin 25% dintre defecaţii):
 dificultate la defecaţie;
 scaun tare sau schibale;
 senzaţie de evacuare incompletă;
 senzaţie de obstrucţie anorectală;
 necesitatea utilizării de manopere manuale de eliminare;
 mai puţin de 3 scaune pe săptămână;
 criteriile pentru colon iritabil neîndeplinite.

23. Tratamentul non farmacologic al constipaţiei.

Regimul igieno-dietetic.
 asigurarea unui orar de masă regulat
 asigurarea unui aport de lichide adecvat (2 l/zi)
 activarea peristaltismului intestinal
 mecanic - fibre vegetale
 osmotic - miere de albine
 termic - apa rece a jeun sau chimic - dulciuri)

24. Sindromul de cadere. Importanţa problemei.

Problema căderilor la vârstnici este mai degrabă o combinaţie între incidenţa crescută a
căderilor şi o mare susceptibilitate la vătămare, datorită:
• prevalenţei crescute a unor boli (ostoporoză);
• modificărilor fiziologice din îmbătrânire (încetinirea reflexelor de protecţie) care fac ca şi o
căzătură minoră să devină periculoasă;
• recuperarea după un traumatism secundar căderii este frecvent încetinită la vârstnici, ceea
ce face să crească riscul unor căderi ulterioare, ca urmare a decondiţionării.

25. Factori de risc pentru cădere

 Factori intrinseci:
 boli;
 modificări legate de procesul de îmbătrânire a sistemelor implicate în menţinerea
echilibrului:
-afectarea funcţiei vizuale: scăderea acuităţii vizuale, restrângerea câmpului vizual,
scăderea capacitătii de percepţie a profunzimii şi a contrastelor.
-afectarea funcţiei vestibulare: numărul celulelor vestibulare scade cu 20-40%
la persoanele trecute de 70 ani, faţă de subiecţii tineri, iar numărul fibrelor nervului vestibular scad şi
ele cu îmbătrânirea
-scăderea funcţiei proprioceptive;
-diminuarea reflexelor osteotendinoase: scăderea fibrelor nervoase mielinizate,
atrofie axonală, scăderea vitezei de conducere nervoasă;
-scăderea tonusului muscular, sarcopenia.
 Factori extrinseci:
  medicamente (psihotrope, antiaritmice 1a, digoxin, diuretice);
 utilizarea necorespunzătoare a dispozitivelor pentru deplasare;
 factori ambientali (covoare, scări, cabluri, baia, iluminatul, înălţimea scaunelor, etc).

26. Modificări ale mersului la bătrâni

  viteza de deplasare;
  lungimea pasului şi  frecvenţa lor;
 proporţia sprijinului pe ambele picioare din totalul timpului de mers  la bătrâni (18% la
tineri vs 26% la bătrâni);
 mişcările membrelor superioare sunt mai reduse în timpul mersului;
 şoldurile, genunchii şi gleznele au o mişcare de rotaţie limitată.

27. Complicaţiile căderilor sunt de natură fizică şi psihică.

 traumatisme: ţesuturi moi (rabdomioliză, IRA);
osoase (fracturi);
craniene (hematom subdural)
 spitalizări: complicaţiile imobilizării;
risc de iatrogenie.
 sindromul “post-cădere”: frica de cădere;
limitarea activităţii fizice;
pierderea încrederii în sine.

 creşterea riscului de instituţionalizare

 deces.

28. Incontinenta urinara imperioasa. Definiţie.

Conform Societăţii Internaţionale de Continenţă incontinenţa urinară se defineşte
ca: « pierdere de urină, care este demonstrabilă obiectiv şi care reprezintă o problemă socială sau de
igienă ». Incontinenţa imperioasă (urge incontinence)
o disfuncţia evacuatorie a vezicii urinare cu pierdere involuntară de urină.
o se însoţeşte de micţiunea frecventă şi cu cantităţi reduse de urină (polachiurie)
o este cea mai frecventă formă de incontinenţă urinară la vârstnici, fiind prezentă la 40- 70% dintre
vârstnicii care se prezintă cu incontinenţă urinară. Pacienţii cu hiperreactivitatea detrusorului
prezintă contracţii timpurii şi puternice ale acestuia, cu mult înainte ca vezica urinară să fie plină
o reziduul postmicţional este normal (<51ml).
o cauze: -adesea idiopatică
-boli ale sistemului nervos central cu afectarea inhibiţiei micţiunii (hemoragii cerebrale,
scleroză multiplă, demenţa Alzheimer, boala parkinson)
-în situaţii de creştere a stimulării senzoriale aferente de la vezica urinară (infecţii de tract
urinar inferior, uretrită atrofică, prolaps uterin).

29. Factori predispozanţi ai incontinenţei urinare.

 Naşterea pe cale vaginală
o afectare neuromusculară a planşeului pelvin
o detaşări ale fasciei pubocervicale
o rotaţia în jos a vezicii urinare şi a uretrei în timpul naşterii
 Creşterea eliminării de lichide în timpul nopţii
o modificările în secreţia circadiană a hormonului antidiuretic
o secreţia inadecvată de peptid natriuretic atrial
 Obezitatea şi fumatul
 Factorii ereditari, cum ar fi deficienţele în sinteza colagenului
  Starea cognitivă, mobilitatea, motivarea şi dexteritatea manuală
 Medicamente

30. Tratamentul non-farmacologic al incontinenţei urinare.

Controlul aportului lichidian.
Renunţarea la fumat.
Scăderea ponderală
Presarea abdomenului în timpul urinării
Antrenamentul vezical
Creşterea tonusului planşeului pelvin.
 Exerciţiile Kegel
 Conurile intravaginale sunt utilizate pentru antrenarea muşchilor pelvieni;
 Stimularea electrică utilizează electrozi vaginali sau rectali.
 Stimularea magnetică.

31. Complicaţiile incontinenţei urinare.

 Medicale: escare;
infecţii urinare;
septice;
insuficienţă renală;
insomnie;
interferarea cu activităţile de zi cu zi;
depresie;
creşterea mortalităţii (inclusiv creşterea ratei suicidului).
 Sociale: pierderea respectului de sine;
reducerea implicării sociale;
reducerea activităţii sexuale;
dependenţă.
 Economice

32. Clasificarea escarelor (NPUAP, 2007)

 leziune tisulară profundă: zone tegumentare decolorate cu pete localizate purpurii
sau maronii, ca manifestare a leziunilor ţesuturilor moi sujacente, secundare presiunii sau forfecării;
se poate prezenta şi ca pustule pline de sânge;
 gradul I: tegumente intacte, cu eritem cutanat care nu dispare după îndepărtarea
presiunii; zona poate fi dureroasă, tare sau moale, mai caldă sau mai rece decât ţesuturile
din jur;
 gradul II: pierdere de ţesut care implică epidermul şi parţial dermul, care se prezintă ca un
ulcer superficial, de culoare roşie deschisă, fără ţesut necrotic; se poate prezenta şi ca o
pustulă intactă, seroasă;
 gradul III: pierdere de ţesut care implică şi ţesutul subcutanat, dar nu depăşeşte
fascia; osul, tendonul sau muşchiul nu sunt expuse; ţesutul necrotic poate fi prezent, dar nu
obturează profunzimea pierderii tisulare;
 gradul IV: pierderea de ţesut depăşeşte fascia, cu posibilitatea identificării osului,
articulaţiei, muşchiului sau tendonului.

33. Complicaţiile escarelor.

 locale: abcese, fistule şi malignizare (carcinom cu celule scuamoase)
 generale: septicemie, artrită septică, osteomielită, meningită
 legate de tratament: reacţii alergice la iod, surditate după administrare topică de
neomicină sau sistemică de gentamicină.