BASME RUSEȘTI

ALEXANDER NIKOLAYEVICH AFANASYEV(AFANASIEV)

Народные русские сказки 1855—1863

Folk Russian fairy tales
Traducere: Iozefina Danilov şi Ilie Danilov
https://ru.wikisource.org/wiki/%D0%9D%D0%B0%D1%80%D0%BE%D0%B4%D0%BD
%D1%8B%D0%B5_%D1%80%D1%83%D1%81%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B5_
%D1%81%D0%BA%D0%B0%D0%B7%D0%BA
%D0%B8_(%D0%90%D1%84%D0%B0%D0%BD%D0%B0%D1%81%D1%8C
%D0%B5%D0%B2)

Afanasiev a fost un folclorist rus. A adunat peste 600 de povești și basme, întocmind una
dintre cele mai mari astfel de culegeri din lume.
Cuprins
VULPEA ŞI LUPUL..................................................................................................................3
VULPEA CU FĂCĂLEȚ...........................................................................................................6
CĂSUȚA IEPURAȘULUI(vulpea și iepurele)..........................................................................8
VRACIUL VULPE...................................................................................................................10
ŢĂRANUL ŞI URSUL.............................................................................................................12
VULPEA ŞI COCORUL..........................................................................................................14
TURTIȚĂ FERMECATĂ (gogoașa).......................................................................................15
COCOŞELUL NEGRU ÎN CIOC CU CREASTA DE FOC (cocoșelul cu creasta de aur).....17
MOTANUL ŞI VULPEA.........................................................................................................20
JUPÂN COTOILĂ....................................................................................................................23
LUPUL ȘI IEZII.......................................................................................................................25
ADĂPOSTUL DE IARNĂ AL ANIMALELOR.....................................................................27
CĂSUŢA DIN PĂDURE.........................................................................................................29
CÂINELE CREDINCIOS ȘI LUPUL ISCUSIT......................................................................34
COCOȘUL ȘI BOBUL DE GRÂU..........................................................................................36
GĂINUȘA PORUMBACĂ......................................................................................................37
COCORUL ŞI BÂTLĂNIŢA...................................................................................................38
PEŞTIŞORUL DE AUR...........................................................................................................40
FOIȘORUL...............................................................................................................................43
RIDICHEA URIAŞĂ................................................................................................................45
SOARELE, LUNA ŞI CIOARA...............................................................................................47
VRĂJITOAREA ŞI SORA SOARELUI..................................................................................49
BUNICUL ÎNGHEȚ (moș gerilă// morozko—gerul)...............................................................52
VULPEA ŞI LUPUL
1. Лисичка—сестричка и волк
Fox sister and wolf
Viclenia e mai periculoasă decât orice sălbăticiune.

Trăiau odată un moşneag şi—o babă. Şi iată că—ntr—o zi moşneagul îi spuse babei:
—Să—mi faci, băbătie, nişte plăcinte pe cinste, iar eu în vremea asta oi înhăma calul la sanie
şi m—oi duce la pescuit.
Zis şi făcut. Pescui moşneagul ce pescui, până îşi umplu sania cu peşte şi porni cale—
ntoarsă spre casă. Deodată, cum venea agale pe drum, ce credeţi că vede: drept în mijlocul
drumului zăcea nemişcată o vulpe. Se dădu jos moşneagul din sanie, se apropie de ea, dar
vulpea nici că sufla: mai moartă ca toţi morţii părea. „Ian te uită ce noroc! gândi moşneagul.
Să vezi numai ce frumuseţe de guler i—oi face babei mele, să—l pună la cojoc!" Se aplecă
moşneagul, ridică vulpea şi o aşeză în sanie, iar el o porni înainte, ţinând calul de frâu.
Prinzând o clipă prielnică, vulpea se apucă să arunce din sanie, încetişor—încetişor, câte
un peştişor. Iar după ce azvârli tot peştele, o luă şi ea la picior.
Vine moşneagul acasă şi—şi strigă baba:
—Hei, băbuţo, să vezi numai ce frumuseţe de guler pentru cojoc ţi—am adus!
Se apropie baba bucuroasă de sanie, dar, ce să vadă; nici tu guler, nici tu peşte. Şi prinse a
—l ocărî cu năduf pe moşneag:
—Ghiuj bătrân şi neobrăzat ce eşti, ţi—ai pus de gând să mă prosteşti, hai?
Abia atunci se dumiri moşneagul că vulpea ceea nici gând să fi fost moartă. Se amărî el cât
se amărî, dar ce era să facă?
În vremea asta vulpea îşi adună peştele grămadă la marginea drumului, se aşeză lângă el şi
prinse a se ospăta. Şi numai că se apropie de ea un lup.
—Bun noroc, cumătră, îi zise şi poftă bună!
—De bună e bună, da' nu cu tine împreună! Tu şezi, jupâne, mai colea, că—i munculiţă mea.
—Dă—mi şi mie vreo doi peşti.
—Prinde—ţi singur şi mănâncă cât pofteşti!
—D—apoi nu mă pricep la pescuit.
—Ian te uită! Da' ce, eu mă pricep parcă? Şi uite am prins. Du—te şi tu, cumetre, la râu, vâră
—ţi coada într—o copcă şi zi din gură aşa: „Prinde—te peşte, şi mare, şi mic, în coada mea de
voinic!" Să vezi ce—or să se mai repeadă peştii singuri la coadă! Cu cât ai să stai mai mult, cu
atât vei prinde mai mult.
Lupul făcu întocmai. Se duse la râu, îşi vârî coada într—o copcă şi începu a zice:

—Prinde—te peşte, şi mare, şi mic,

În coada mea de voinic!

În vremea asta, vulpea se tot învârtea în jurul lupului, zicând:

—Stelelor, sticliţi pe cer răzleţe,

Coada lupului în copcă să îngheţe!

Auzind—o lupul o întrebă:

—Da' ce tot mormăi acolo, cumătră?
—Îmbii peştii să vină grămadă, să se prindă de coadă! Apoi dă—i din gură mai departe:

—Stelelor, sticliţi pe cer răzleţe,

Coada lupului în copcă să îngheţe!

Toată noaptea, câtu—i ea de lungă, şezu lupul cu coada în copcă, până când o prinse bine
îngheţul. Iar când se crăpă de ziuă şi dădu lupul să se ridice — tii, nici pomeneală! Încearcă,
jupâne, de te scoală! Mirat din cale afară, lupul îşi spuse: „Curat minune! Ce de peşte am
prins, ce noroc!... De—aş urni numai coada din loc!"
În vremea asta, iată că vine pe cărare o babă cu două vedre pe cobiliţă. Zărindu—l pe lup,
prinde a striga ca din gură de şarpe:
—Lupul! Lupul! Săriţi, oameni buni!
Se smulge lupul într—o parte, în alta — degeaba! Şi—atuncea baba, luând cobiliţa, începe
a—i scărmăna blăniţa. Dă—i, babo, omoară—l pe lup! Se—azvârle bietul în stânga, se—
azvârle în dreapta şi deodată... zdup! lăsându—şi coada zălog în gheaţă, o zbughi jupânul,
bucuros de viaţă...
„Pentru cât am îndurat ţi—oi plăti, surată, cu vârf şi—ndesat", se înverşuna lupul în sinea
lui.
Între timp, vulpea se furişă în izba acelei babe şi prinse a înfuleca din covată aluatul pus la
dospit, apoi, după ce se îndestulă bine, se mânji cu el pe cap, ieşi fuga în drum, se trânti în
omăt şi începu să se vaiete—ncet. Şi numai ce—l vede pe lup că vine:
—Frumos, cumătră, să—ţi fie ruşine! Halal de aşa pescuit! Ian te uită cum m—au cotonogit...
Iar vulpea de colo, oftând:
—Să fii bucuros, cumătre, c—ai rămas doar cu—atâta sminteală; o coadă nu—i pricopseală...
Eu mai prost m—am ales: mi—au spart capul şi, uite, creierii îmi ies! Abia de mă târăsc pe
picioare...
—Ai dreptate, pe cât îmi pare, îi spuse lupul înduioşat. Fiindcă te—au betegit aşa, urcă—te—
n spinarea mea şi—am să te duc acasă!
Se urcă vulpea în spinarea lupului şi o porniră astfel la drum. Şi cum mergeau aşa, numai
că prinde vulpea încetişor a cânta:

—Cel ce a mâncat papară în spinarea lui mă cară!

—Da' ce tot mormăi acolo, cumătră, se nedumeri lupul.

—Iaca încerc şi eu să—ţi descânt durerea, zice vulpea. Şi dă—i cu gura înainte:

—Cel ce a mâncat papară

În spinarea lui mă cară!
VULPEA CU FĂCĂLEȚ
Vsevolov Cernei
8. За лапоток — курочку, за курочку — гусочку
For the potatoes - a chicken, for a chicken - a jar
Orice vulpe își are nașul.

Odată vulpea, mergând pe cărare, a găsit un făcăleţ. L—a ridicat şi a mers mai departe.
A ajuns în sat şi a început a bate la uşa unei case:
—Cioc—cioc—cioc!
—Cine—i?
—Eu, vulpişoara—surioara! Lăsaţi—mă să rămân peste noapte la voi!
—La noi şi fără tine e strâmt.
—D—apoi eu nu vă voi strâmtora: eu mă voi culca pe laviţă, coada sub laviţă, făcăleţul sub
vatră. Stăpânii au lăsat—o să intre.
S—a culcat vulpea pe laviţă, coada sub laviţă, iar făcăleţul sub vatră.
A doua zi vulpea s—a trezit dis—de—dimineaţă, a ars făcăleţul şi a prins a întreba:
—Unde mi—e făcăleţul? Daţi—mi o găinuşă în loc!
Ce—avea stăpânul de făcut? I—a dat o găinuşă în locul făcăleţului.
Vulpea a luat găina şi s—a pornit cântând:

Mergea vulpea pe cărare

Şi—a găsit un făcăleţ
Şi în loc de făcăleţ
O găinuşă a luat!

Ajunge vulpea într—un alt sat.

—Cioc—cioc—cioc!
—Cine—i?
—Eu, vulpişoara—surioara! Lăsaţi mă să rămân peste noapte la voi!
—La noi şi fără tine e strâmt.
—D—apoi eu nu vă voi strâmtora: eu mă voi culca pe laviţă, coada sub laviţă, găinuşa sub
vatră.
Stăpânii au lăsat—o să intre.
Vulpea s—a culcat pe laviţă, coada sub laviţă, găinuşa sub vatră.
Dis—de—dimineaţă vulpea s—a sculat încetişor, a înşfăcat găinuşa şi a mâncat—o, iar
apoi zise:
—Unde mi—e găinuşa? Daţi—mi în locul ei o gâsculiţă!
N—a avut încotro stăpânul, a fost nevoit să—i dea o gâsculiţă în locul găinuşei.
A luat vulpea gâsculiţa şi s—a pornit mai departe cântând:

Mergea vulpea pe cărare

 Şi—a găsit un făcăleţ
Şi în loc de făcăleţ o găinuşă a luat,
Iar în locul găinuşei o gâsculiţă a luat!

Spre seară a ajuns ea într—al treilea sat:

—Cioc—cioc—cioc!
—Cine—i?
—Eu, vulpişoara—surioara! Lăsaţi—mă să rămân peste noapte la voi!
—La noi şi fără tine e strâmt.
—D—apoi eu nu vă voi strâmtora: eu mă voi culca pe laviţă, coada sub laviţă, gâsculiţa sub
vatră.
Stăpânii au lăsat—o să intre.
Vulpea s—a culcat pe laviţă, coada sub laviţă, gâsculiţa sub vatră.
Dimineaţa, în zori, vulpea a sărit de pe laviţă, a înşfăcat gâsculiţa, a mâncat—o şi zise:
—Unde mi—e gâsculiţa? Daţi—mi în locul ei o fetiţă!
Stăpânului îi păru rău să—i dea fetiţa. El a pus în sac un câine mare şi i—a dat sacul vulpii:
—Ia, vulpeo, fetiţa!
Vulpea a luat sacul, a ieşit la drum şi zice:
—Ia cântă nişte cântece, fetiţo!
La care câinele din sac când a mârâit o dată! Vulpea s—a speriat, a aruncat sacul şi fuga !...
Câinele a sărit din sac şi s—a pornit pe urmele ei! A fugit cât a fugit vulpea de câine şi,
obosind, s—a ascuns repede într—o vizuina de sub o buturugă.
Stă ea acolo şi zice:
—Urechiuşele mele, urechiuşe, ce—aţi făcut voi când eu fugeam de câine?
—Am tot ascultat.
—Dar voi, picioruşelor, ce—aţi făcut?
—Am tot alergat.
—Dar voi, ochişorilor?
—Am tot privit.
—Dar tu, coado?
—Eu, te—am tot încurcat să alergi.
—Ah, m—ai tot încurcat! Apoi lasă că—ţi arăt eu! — şi îşi scoase coada din vizuină:
—Mănâncă—o, câine!
Câinele a înşfăcat coada, a scos vulpea din vizuină şi a luat—o la bătaie!
CĂSUȚA IEPURAȘULUI(vulpea și iepurele)
14. Лиса, заяц и петух
Fox, hare and rooster
Vsevolov Cernei
Copii să nu deschideți ușa la străini!

A fost odată o vulpe şi un iepuraş. Vulpea avea căsuţă din gheaţă, iar iepuraşul — una din
lemn.
A venit primăvara şi căsuţa vulpii s—a topit, pe când căsuţa iepuraşului cum era aşa a şi
rămas. Vulpea s—a rugat de iepuraş s—o primească să se încălzească şi odată ajunsă la
căldură l—a izgonit pe iepuraş din căsuţa lui.
Merge iepuraşul plângând prin pădure şi se întâlneşte cu doi căţei.
—De ce plângi, iepuraşule?
—Păi, cum să nu plâng! Eu aveam o căsuţă din lemn, iar vulpea — una din gheaţă. A venit
primăvara, căsuţa ei s—a topit, vulpea m—a rugat s—o primesc să se încălzească şi m—a
alungat din căsuţă.
—Nu mai plânge, iepuraşule, că ţi—o alungăm noi. Au ajuns cu toţii până la căsuţă:
—Hau—hau—hau! Pleacă de aici, vulpeo! Iar vulpea le răspunde de pe cuptor:
—Când oi sări de aici şi mi—oi face vânt înspre voi or zbura smocuri de păr prin toate
cotloanele! Căţeii s—au speriat şi—au luat—o la sănătoasa.
S—a ascuns iepuraşul sub un tufiş şi nu mai putea de plâns. Când colo, trece ursul pe
alături:
—De ce plângi, iepuraşule?
—Păi, cum să nu plâng! Eu aveam o căsuţă din lemn, iar vulpea — una din gheaţă. A venit
primăvara, căsuţa ei s—a topit, vulpea m—a rugat s—o primesc să se încălzească şi m—a
alungat din căsuţă.
—Nu mai plânge, iepuraşule, că ţi—o alung eu.
—Nu, ursule, n—o s—o poţi alunga. Căţeii au încercat s—o alunge şi ea tot acolo a rămas,
nici tu n—o s—o poţi alunga.
—Nu, iepuraşule, eu chiar o s—o alung.
S—au apropiat încetişor de căsuţă şi dintr—odată ursul a urlat din toţi bojocii:
—Pleacă de aici, vulpeo!
Iar vulpea de pe cuptor îi răspunde:
—Când oi sări de aici şi mi—oi face vânt înspre tine or zbura smocuri de păr prin toate
cotloanele!
Ursul s—a speriat și dus a fost.
Stă din nou iepuraşul sub tufiş şi plânge amarnic. Când colo, trece pe acolo un cocoş cu
creasta de aur şi cu coasa pe umăr.
—De ce plângi, iepuraşule?
—Păi, cum să nu plâng! Eu aveam o căsuţă din lemn, iar vulpea — una din gheaţă. A venit
primăvara, căsuţa ei s—a topit, vulpea m—a rugat s—o primesc să se încălzească şi m—a
alungat din căsuţă.
—Nu mai plânge, iepuraşule, că ţi—o alung eu.
—Nu, cocoşule, n—o s—o poţi alunga. Căţeii au încercat s—o alunge şi ea tot acolo a rămas,
ursul a încercat şi n—a putut nici el şi nici tu n—o s—o poţi alunga.
—Nu, Iepuraşule, eu chiar o s—o alung. Hai să mergem! S—au apropiat tiptil de căsuţă şi
dintr—odată cocoşul a prins a cânta:
—Cu—cu—ri—gu! Am pe umeri o coasă lată şi—o s—o cosesc pe vulpea cea şireată! Fugi,
vulpeo, de—aici!
Vulpea s—a speriat rău de tot şi răspunse cu voce tremurândă:
—Lăsați—mă să mă îmbrac...
—Cu—cu—ri—gu! Am pe umeri o coasă lată şi—o s—o cosesc pe vulpea cea şireată! Fugi,
vulpeo, de—aici!
Iar vulpea de acolo:
—Mai aşteptaţi puţin, să—mi pun blana... Iar cocoşul a prins a cânta şi a treia oară:
—Cu—cu—ri—gu! Am pe umeri o coasă lată şi—o s—o cosesc pe vulpea cea şireată! Fugi,
vulpeo, de—aici!
A ieşit vulpea cu sufletul la gură din căsuţă, a luat—o prin pădure şi atâta au mai văzut—o.
VRACIUL VULPE
18. Лиса—лекарка
Fox—medic
Traducere: Gabriel Mălăescu
Vulpea s—a născut vicleană și așa va rămâne.

A fost odată o pereche de bătrâni. Bătrânul a sădit o varză în pivniţă, sub podeaua casei;
bătrâna a sădit una în cutia cu cenuşă de lângă sobă. Varza bătrânei s—a uscat de tot, dar cea
a bătrânului a crescut şi a tot crescut, până la podeaua casei. Bătrânul a luat toporul şi a făcut
o gaură în podea deasupra verzei. Varza a continuat să crească; a crescut şi a tot crescut, până
la tavan. Bătrânul şi—a luat din nou toporul şi a făcut o gaură în tavan deasupra verzei. Varza
a crescut şi a tot crescut, până la cer. Cum mai putea acum bătrânul să se uite la căpăţâna de
varză?
El a început să urce pe tulpină; a urcat şi a urcat, a urcat şi a urcat, a urcat până în cer, a
făcut o gaură în cer şi s—a băgat prin ea. Acolo el vede o piatră de moară. O învârte o dată —
din ea iese o plăcintă cu o oală de grâu fiert în vârf.
Bătrânul a mâncat pe săturate, a băut pe săturate, apoi s—a întins să doarmă. După ce a
dormit îndeajuns, a coborât din nou pe pământ şi a strigat:
—Bătrânico! Hei, bătrânico! Ştii cum se trăieşte în cer? Acolo este o piatră de moară... de
fiecare dată ea se învârte, dinăuntrul ei iese o plăcintă şi o prăjitură, cu o oală de kaşa în vârf!
—Cum pot ajunge şi eu acolo, bătrâne?
—Bagă—te în sacul ăsta. Te car eu acolo sus.
Bătrâna s—a gândit un pic, apoi a intrat în sac. Bătrânul a luat sacul în dinţi şi a început să
se caţere spre cer. S—a căţărat şi s—a căţărat, mult s—a mai căţărat. Bătrâna s—a plictisit de
aşteptat şi a întrebat:
—Mai e mult, bătrâne?
—Mai avem jumătate de drum.
Şi din nou el s—a căţărat şi s—a căţărat, s—a căţărat şi s—a tot căţărat. Bătrâna l—a
întrebat a doua oară:
—Mai e mult, bătrâne?
Bătrânul tocmai voia să zică „nu prea mult" când sacul i—a scăpat dintre dinţi şi bătrâna a
căzut, pe pământ şi s—a făcut bucăţele. Bătrânul a lunecat în jos pe tulpina de varză şi a
ridicat sacul. Dar în el nu era altceva decât oase; şi alea rupte în bucăţi foarte mici. Bătrânul a
ieşit pe prispa casei şi plângea amar.
 În scurt timp o vulpe a venit lângă el.
—De ce plângi, bătrâne?
—Cum să nu plâng? Bătrâna mea s—a făcut fărâme.
—Taci acum! O voi vindeca eu.
Bătrânul a căzut la picioarele vulpii.
—Doar s—o vindeci şi îţi voi plăti orice îmi vei cere.
—Bine, atunci! Încălzeşte apă şi pune—o în copaie, du—o pe bătrână acolo, împreună cu un
sac: de ovăz pentru terci şi o oală de unt, apoi stai înaintea uşii; dar nu te uita înăuntru!
Bătrânul a încălzit apa, a dus înăuntru cele de trebuinţă şi a stat afară, lângă uşă. Vulpea a
intrat, a închis uşa şi a început să spele rămăşiţele bătrânei; a spălat şi a tot spălat şi s—a uitat
împrejurul ei în tot acest timp.
—Cum mai e bătrânica mea? a întrebat bătrânul.
—Începe să mişte! a răspuns vulpea, care atunci o mânca pe bătrânică, îi aduna oasele şi le
punea grămadă într—un colţ şi se apuca să frământe în grabă un terci.
Bătrânul a aşteptat şi a aşteptat. După o vreme, a întrebat:
—Cum mai e bătrânica mea?
—Se odihneşte un pic! a strigat vulpea, pe când înghiţea terciul.
După ce l—a sfârşit, ea a strigat:
—Bătrâne! Deschide uşa larg!
El a deschis—o şi vulpea a ţâşnit afară şi a fugit. Bătrânul a intrat şi s—a uitat împrejur. Nu
se vedea nimic altceva decât oasele bătrânei sub băncuţă — şi acelea curate lună! Cât despre
ovăz şi unt, ele fuseseră mâncate. Aşa că bătrânul a rămas singur şi sărac.
ŢĂRANUL ŞI URSUL
23. Мужик, медведь и лиса
Man, bear and fox
Degeaba ai mușchi dacă nu ai minte.

Un ţăran se duse pe ogorul lui să semene napi. În vreme ce ara el de zor, iată că—i iese
înainte o namilă de urs.
—Măi omule, am să—ţi frâng oasele! îi spuse ursul.
—Nu—mi frânge oasele, Martine, că—i păcat, mai bine urează—mi spor la semănat, ca să te
alegi şi tu cu un câştig la toamnă. Uite, când or creşte napii mari, mie mi—oi lua rădăcinile,
iar ţie ţi—oi da vârfurile.
—Fie precum zici, se învoi ursul. Dar nu cumva să mă păcăleşti, c—apoi cu mine o păţeşti.
Nici pe departe să nu te—apropii atunci de pădure!
Şi spunând asta se făcu nevăzut în marginea dumbrăvii.
Napii crescură mari ca nicicând anul acela. Când le veni sorocul la cules, se duse ţăranul pe
ogor. Dar, cum veni, pe loc se pomeni că—i iese înainte ursul din dumbravă şi—i spune:
—Ei, acum să facem împărţeala, precum ne—a fost învoiala. Dă—mi partea ce mi se cuvine!
—Bine, Martine, să—ţi dau vârfurile şi mie să—mi iau rădăcinile, că aşa ne—am învoit.
Zis şi făcut: îi dădu ţăranul ursului toate frunzele napilor, iar rădăcinile le încarcă în căruţă
şi porni cu ele la târg, ca să le vândă. Şi cum cobora aşa pe o vale, iarăşi că—i iese ursul în
cale:
—Da' încotro te—ai pornit, măi, omule?
—Iaca, mă duc şi eu la târg să vând rădăcinile astea.
—Ia pofteşte de—mi dă şi mie o rădăcină, s—o văd cum e la gust.
Ţăranul îi dete un nap, iar ursul se—apucă cu labele de cap:
—Care vasăzică aşa, m—ai tras pe sfoară?! Ian te uită ce buni îs la gust. Acu' de te—oi prinde
în pădure la mine, s—a isprăvit cu tine! Nici să nu te mai încumeţi a mai da pe—acolo!
În anul următor, în primăvară, semăna ţăranul nostru pe acelaşi ogor secară. După ce se
făcu secara mare, de părea aur curat, se duse omul nostru la secerat. Ursul îl şi aştepta în cale:
—De data asta n—ai să mă mai păcăleşti! Dă—mi partea, ce mi se cuvine!
—Bine, Martine. Ia—ţi tu rădăcinile, iar mie lasă—mi vârfurile.
Zicând asta, ţăranul se—apucă de seceră secara, îi dădu ursului rădăcinile, iar spicele le
încărcă în căruţă şi se întoarse acasă.
Se canoni ce se canoni bietul urs cu rădăcinile, dar până la urmă tot nu făcu nimic cu ele.
Amarnic se mai mânie el pe ţăran. Şi se spune că de atunci mare vrajbă se iscă între ţăranul
acela isteţ şi ursul nătăfleț.
VULPEA ŞI COCORUL
33.Лиса и журавль
The fox and the crane
După faptă și răsplată.

O vulpe şi—un cocor legară mare prieteşug. Într—o zi se gândi vulpea să—l ospăteze pe
cocor şi se duse să—l poftească la masă.
—Să vii, cumetre, îi spuse ea, să vezi ce te—oi ospăta!
Cocorul nu se lăsă poftit de două ori şi, cu pasu—i semeţ, porni la ospăţ. Vulpea îi
pregătise din ajun nişte griş cu lapte şi—l întinse subţire—subţire — aşa, ca să fie! — pe—un
fund de farfurie. Văzându—şi musafirul, puse farfuria pe masă şi—l îmbie cu—o voce
mieroasă:
—Ia şi te ospătează, cumetre drag, singură l—am gătit, cu mâna mea!
Şi prinse cocorul a ciocăni în farfurie: cioc şi cioc, da—n guşă deloc! Că prea avea ciocul
lung. Iar vulpea mai linge de ici, apoi de colea, până când în farfurie n—a rămas urmă de griş.
Atunci îi spune ea cocorului:
—Nu te supăra, cumetre, astea—s bucatele mele! Altceva n—am.
Cocorul atunci îi răspunde aşa:
—Mulţumescu—ţi, cumătriţă, şi pentru atât, că m—am săturat până—n gât. Acum rogu—te
să vii şi la mine—n ospeţie.
A doua zi vine vulpea la cocor. Iar cocorul pregătise o ciorbă de potroace, cum ştia că
vulpii îi place, o turnă într—un ulcior cu gâtul strâmt, puse ulciorul pe masă şi—şi îmbie
musafira cu—o voce la fel de mieroasă:
—Ia de mănâncă, cumătriţă, că atâta am pregătit şi eu, altceva n—am.
Şi începe vulpea a da târcoale ulciorului: îl tot măsoară ea, îl mai linge de colea, îl întoarce,
îl suceşte... mai mare necazul, că—şi făcu de ruşine obrazul! Ulciorul cel de pământ avea
gâtul prea strâmt, iar botul vulpii îl cunoaşteţi şi dumneavoastră...
Cocorul atunci, încercând să—i dea ajutor, vârî ciocu—n ulcior. Iar când isprăvi de
mâncat, spuse—ntristat:
—Nu te supăra, cumătriţă, astea—s bucatele toate, altele n—am, din păcate.
Tare se mai înciudă vulpea. Îşi făcuse ea socoteala c—o să mănânce pe săturate şi se—
ntoarse acasă cu burta lipită de spate. De, e—o zicală ce—o cunoaştem bine:
După faptă şi răsplata vine!
De—atunci, se spune, că se cam strică prieteşugul dintre vulpe şi cocor.
TURTIȚĂ FERMECATĂ (gogoașa)
36. Колобок
Gingerbread Man
Urciorul nu merge de multe ori la apă.

Au fost o dată un moş şi o babă. Într—o zi, moşneagul o rugă pe baba să—i facă o turtiță,
dar baba nu avea faină.
Baba se strădui şi strânse, totuşi, vreo doi pumni de făină de pe fundul lăzii. Frământa
aluatul cu smântână, făcu o turtiță şi o băgă la cuptor.
După puţin timp, baba scoase o turtița rotunjoară, rumena şi frumoasă, şi o puse pe fereastra
să se mai răcească.
Turtița stătu ce stătu pe fereastră, apoi se rostogoli pe laviţă, de acolo pe duşumea şi de pe
duşumea spre uşă.
Când ajunse la uşă, turtița sări peste prag în tindă, apoi în curte. O porni spre poartă, de
acolo pe drum, după care se rostogoli tot mai departe şi mai departe.
Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce—i ieşi în cale un iepure, care vru s—o mănânce.
Dar turtița, fără teamă, îi zise:

Eu sunt turtița umflată

De prin ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită.

Iar apoi vrând să pară tare iscusită, mai zise:

Pe bunic l—am păcălit

De bunica am fugit
De tine—am să fug în dată
Iepuraş fără de pata.
 Şi se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuându—şi drumul, numai ce—i ieşi în cale un lup, cu o gură cât o șură, care vru să o
înghită. Turtița îi cântă şi lui cântecul ei, pe care îl sfârşi zicând:

Geaba lupul căsca gura

Fug de el mă dau de—a dura.

Cum se rostogolea ea prin pădure, numai ce—i ieşi în cale un urs, şi acesta flămând nevoie
mare! Dar turtița nici că se sinchisi de dânsul. Îi cântă şi ursului acelaşi cântecel, pe care îl
încheie astfel:

Nu mă tem cât de puţin

Căci fug şi de Moş Martin.

Rostogolindu—se turtița mai departe, în cale îi apăru cumătra vulpe. Vicleană îi dădu bineţe
şi începu s—o laude, spunându—i că e tare frumoasă şi rumenă.
Turtița se bucură că a găsit pe cineva care să o laude, aşa că se opri şi—i cântă şi vulpii
cântecelul ei, sfârşindu—l aşa:

Şi de nimeni nu îmi pasă

Fug eu şi de vulpe, lasă!

Vulpea îi laudă cântecul, dar o rugă să nu plece, ci să îl mai cânte o dată, căci e bătrână şi nu
a auzit bine. Ca să fie mai aproape, vicleana o pofti să se aşeze pe botul ei.
Turtiță, nebănuind nimic, făcu întocmai.
Cântecul păru să—i placă mult vulpiţei, aşa încât vru să—l mai asculte şi a treia oară, aşa
pentru ultima dată. O rugă deci pe turtița să i se aşeze pe limbă şi să cânte acolo. Însă cum sări
turtița pe limba vulpii, aceasta ...hap! o înghiţi.
COCOŞELUL NEGRU ÎN CIOC CU CREASTA DE FOC (cocoșelul cu creasta de aur)
38. Кот, петух и лиса
Cat, rooster and fox
Copii, darurile străinilor sunt otrăvite!

Trăiau odată un motan, un sturz şi un cocoşel negru în cioc, cu creasta de foc. Căsuţa în
care sălăşluiau ei se afla în mijlocul pădurii. Uneori, când motanul şi sturzul se duceau în
pădure ca să taie lemne, cocoşelul rămânea singur acasă. Şi de fiecare dată, la plecare, cei doi
îi dădeau poruncă şi—ndrumare:
—Bagă de seamă că plecăm departe, în pădurea deasă. Tu să ai grijă de casă şi să nu te—arăţi
de cumva hâtra vulpe va veni încoa'! Capul de—l scoţi pe fereastră, te—nhată de creastă!
Într—o zi mirosi vulpea că motanul şi sturzul sunt plecaţi de—acasă. Veni fuguliţa, se piti
sub fereastra căsuţei şi începu a cânta cam aşa:

—Cocoşel negru în cioc

Cu creasta de foc,
Cu ochi de mărgele
Ca două stele,
De scoţi capul afară
Ţi—oi da bob de secară.

Iar cocoşelul hop! şi scoase capul pe fereastră. Vulpii atâta îi trebui: puse gheara pe el şi
fuga spre vizuina ei! Începu a striga atunci bietul cocoşel:

—Sări, motanule,
Şi tu, sturzule,
Că vulpea cea rea
Mă duce cu ea
Peste munţi şi stânci,
Peste ape—adânci,
Prin codri fără soare,
Ca să mă omoare

Auzind strigarea, motanul şi sturzul porniră glonţ pe urmele vulpii şi îl scăpară pe cocoşel.
Peste câtăva vreme, cei doi se duseră din nou în pădure ca să taie lemne şi, lăsându—l pe
cocoşel acasă, la plecare îi dădură iar poruncă şi—ndrumare:
—Bagă de seamă, cocoşelule, capul să nu—l scoţi pe fereastră, că vom fi departe de căsuţa
noastră şi s—ar putea să nu—ţi auzim glasul.
Abia de plecară cei doi că vulpea, cât ai bate din palme, iar se ivi sub fereastra căsuţei şi
prinse a cânta tot aşa:

—Cocoşel negru în cioc

Cu creastă de foc,
Cu ochi de mărgele
Ca două stele,
De scoţi capul afară
Ţi—oi da bob de secară,

Dar cocoşelul nici nu vede, nici n—aude. Tace chitic. Atunci vulpea dă—i cu gura
altminteri:

—Fugeau nişte copii pe drum

Cu—o traistă subsuoară
Din traistă—n colb curgeau mereu
Tot boabe de secară.
Găinile au venit buluc
Şi—au prins să se îndoape,
Dar pe cocoş nici că—l lăsau
Să vină pe aproape...

Auzind una ca asta, cocoşelul scoase supărat capul afară:

—CO...CO...CO! Cum aşa, să nu—l lase?! Vulpea atâta aşteptă: mi—l înhaţă îndată şi fugi,
cumătra! Şi iar începe a striga bietul cocoşel cât îl ţineau puterile:

—Sări, motanule,
Şi tu sturzule,
Că vulpea cea rea
Mă duce cu ea
Peste munţi şi stânci,
Peste ape—adânci,
Prin codri fără soare,
Ca să mă omoare!...

Auzind strigarea, motanul şi sturzul porniră numaidecât pe urmele vulpii. O ajung din
urmă şi sturzul cu ciocul îi scurmă cojocul, iar motanul cu gheara îi trage papara. Aşa i l—au
luat vulpii pe cocoşel.
Şi iarăşi, peste o lună sau peste o zi (că n—avem de unde şti!), s—au socotit motanul şi
sturzul să se ducă în pădure ca să taie lemne. La plecare îl dăscăliră ca de obicei pe cocoşel:
—Să n—asculţi de cumătra vicleană şi să nu scoţi capul pe fereastră, că acum mergem până
hăt, într—o poiană, şi anevoie îţi vom auzi glasul.
Şi plecară cei doi şi mai departe, în pădure, ca să taie lemne. Vulpea nu se lăsă aşteptată şi
veni sub fereastră îndată:

—Cocoşel negru în cioc

Cu creastă de foc,
Cu ochi de mărgele
Ca două stele,
De scoţi capul afară
Ţi—oi da bob de secară.

Dar cocoşelul nici nu vede, nici n—aude. Tace chitic. Atunci vulpea dă—i din gură iar:

—Fugeau nişte copii pe drum

Cu—o traistă subsuoară,
Din traistă—n colb curgeau mereu
Tot boabe de secară.
Găinile—au venit buluc
Şi—au prins să se îndoape,
Dar pe cocoş nici că—l lăsau
Să vină pe aproape...

Dar cocoşelul parcă luase apă—n plisc — nici pâs! Atunci vulpea dă—i cu gura altminteri:

—Fugeau nişte ţărani pe drum

Cu—o traistă în spinare,
Din traistă—n colb curgeau mereu
Alune gălbioare.
Găinile—au venit buluc
Şi—au prins să se îndoape,
Dar pe cocoş nici că—l lăsau
Să vină pe aproape...

Auzind una ca asta, cocoşelul scoase supărat capul afară:

—Co...co...co! Cum aşa, să nu—l lase?!
Atâta aştepta vulpea: puse gheara pe el şi fugi, cumătră, peste munţi şi stânci, peste ape—
adânci, drept spre vizuina ei.
Degeaba strigă cocoşelul, până răguşi, că nimeni nu—l mai auzi. Când se—ntoarseră
motanul şi sturzul acasă, cocoşelul ia—l de unde nu—i!
Şi—au pornit cei doi degrabă prin pădure, tot mirosind urmele vulpii. Motanul fugea, iar
sturzul deasupra zbura, şi tot aşa au ajuns ei la vizuina cumetrei. Aici motanul pe loc îşi struni
cobza şi prinse a cânta cam aşa:

—Zdrâng, zdrâng, cobzişoară,

Strună subţirică,
Ia ieşi, vulpe—surioară,
Să nu—ţi fie frică.

Ascultă ce ascultă vulpea cântecul şi—şi spuse: „Ia să văd cine—mi cântă din cobză aşa de
frumos, cu glas duios".
Şi—şi scoase capul afară. Atâta aşteptau motanul şi sturzul: o luară pe cumătră ca din oală
şi dă—i chelfăneală!
Atâta o jumuliră şi—o năuciră, că abia de scăpă cumătră cu fuga.
Apoi îl luară pe cocoşel, îl puseră—ntr—un paneraş şi o porniră iavaş—iavaş până la
căsuţa lor.
De—atunci trăiră fără grijă şi necaz, şi mai trăiesc poate şi azi.
MOTANUL ŞI VULPEA
40. Кот и лиса
Cat and Fox
Dacă nu cunoști un lucru, îți este prezentat cum doresc alții să îl vezi.

Trăia odată un ţăran şi avea ţăranul un motan, numai că era motanul acela un încurcă—
lume şi atât de stricător, că nu mai era chip! Se satură ţăranul până—n gât de motan şi, tot
gândindu—se cum să scape de el, îl vârî într—un sac şi—l duse frumuşel în pădure. Ajungând
aici, îi dădu drumul, zicându—şi: „Ducă—se! Lupii să—l mănânce, dacă or putea!"
Umblă ce umblă motanul prin pădure şi, iaca, la o vreme, dădu de—o căsuţă părăsită. Fără
a sta mult pe gânduri, se caţără în pod, se tolăni acolo şi se puse pe hodină.
Dormea cât dormea motanul nostru, apoi, când foamea—l răzbea, se dădea jos din pod şi o
pornea uşurel prin pădure la vânat. Iar după ce punea gheara pe o vrabie sau un şoarece, de se
ghiftuia bine, se întorcea în podul lui şi nici capul nu—l durea!...
Într—una din zile, se duse motanul să se preumble ca de obicei prin pădure şi, deodată,
întâlneşte o vulpe. Dând cu ochii de motan, vulpea se minună: „Ian te uită! De câţi ani trăiesc
prin pădurea asta, aşa fiară n—am văzut!"
Apoi făcu o închinăciune adâncă în faţa motanului şi—l întrebă:
—Ia spune—mi, voinicule, cine eşti? Cum de—ai ajuns prin părţile noastre şi care ţi—e
numele?
Motanul numai că—şi zbârli o dată blana şi răspunse aşa:
—Mă cheamă Motănilă cel Viteaz şi vin tocmai hăt de prin pădurile Siberiei. Am fost trimis
la voi să vă fiu voievod şi stăpân!
—Vai, Motănilă, viteazule, spuse vulpea cu glas smerit, nici n—am ştiut, nici n—am pomenit
de aşa un nume falnic. N—ai vrea să vii la mine în ospeţie?
Motanul nu se lăsă poftit de două ori şi o urmă bucuros pe cumătră. Vulpea îl duse în
vizuina ei şi prinse a—l ospăta cu tot felul de sălbăticiuni vânate de ea, apoi începu să—l
descoasă:
—Motănilă, viteazule, ia spune—mi dacă nu ţi—i cu supărare: eşti însurat ori holtei?
—Holtei!
—Iar eu sunt văduvioară sprinteioară. Nu vrei să mă iei de nevastă?
Motanul se învoi pe loc şi începură amândoi a benchetui şi a se veseli, de mai mare dragul.
A doua zi plecă vulpea să aducă de—ale mâncării, iar motanul rămase acasă. Alergă vulpea
de colo—colo prin pădure şi prinse în cele din urmă o raţă, o înhăţă bine în dinţi şi porni
înapoi spre vizuină. Cum venea ea pe drum, iată că—i iese în cale un lup:
—Ia, cumătră, pofteşte de—mi dă raţa!
—Ba nu ți—o dau!
—De nu mi—o dai, singur ţi—o iau!
—Încearcă numai, că de m—oi plânge lui Motănilă cel Viteaz, s—a isprăvit cu tine!
—Da' cine—i, mă rog, Motănilă cel Viteaz? se nedumeri lupul.
—Cum aşa, n—ai auzit de el? Asta—i bună! Află atunci că ne—a fost trimis voievod şi
stăpân din pădurile Siberiei! Până mai ieri am fost văduvioară sprinteioară, iar acum sunt
nevasta voievodului nostru, Motănilă cel Viteaz!
—Păcatele mele, da' n—am auzit de el, surată. Să—ţi fie dară cu folos. Numai spune—mi şi
mie cum să fac să—l pot vedea la faţă pe voievod?
—Arăcan de mine! Nici să nu te—ncumeţi, lupule, a da ochii cu el, că tare—i fioros! Cum nu
—i place careva, pe loc îl sfâşie! Mai înţelept ar fi să—i pregăteşti un berbec gras şi să i—l
aduci plocon. Numai să laşi berbecul într—un loc la vedere ca să—l găsească voievodul, iar
tu să te ascunzi bine, să nu dea peste tine, că rău o păţeşti! I—oi da eu să—nţeleagă cine i—a
adus ploconul.
Şi porni lupul în căutarea unui berbec, iar vulpea, spre casă. Cum mergea ea aşa prin
pădure, iată că—i iese înainte un urs:
—Cui duci raţa asta, cumătră? Ia pofteşte de mi—o dă mie!
—Mai bine vezi—ţi de drum în bună pace, Martine, că de m—oi plânge lui Motănilă cel
Viteaz, s—a isprăvit cu tine!
—Da' cine—i, mă rog, Motănilă cel Viteaz? se nedumeri ursul.
—Cum, nu ştii?! Ne—a fost trimis voievod şi stăpân din pădurile Siberiei. Până mai ieri am
fost o văduvioară sprinteioară, iar acuma sunt nevasta voievodului nostru, Motănilă cel
Viteaz!
—Să—ţi fie cu folos. Numai spune—mi şi mie, surată, cum aş putea să—l văd la faţă pe
voievod?
—Arăcan de mine! Nici să nu te—ncumeţi, ursule, a da ochii cu el, că tare—i fioros! Cum nu
—i place careva, pe loc îl sfâşie! Mai înţelept ar fi să—i pregăteşti un bou gras şi să i—l aduci
plocon. Numai să laşi boul într—un loc la vedere ca să—l găsească voievodul, iar tu să te
ascunzi bine, să nu dea peste tine, că rău o păţeşti! I—oi da eu să—nţeleagă cine i—a adus
ploconul.
Şi porni ursul în căutarea unui bou, iar vulpea spre casă.
Într—un târziu, numai că apare lupul cu un berbec gras, îl jupoaie de cojoc, se aşază lângă
el şi stă de se gândeşte. Şi cum stătea aşa de se gândea, iată că vine şi ursul cu un bou gras în
spinare.
—Să trăieşti, Martine!
—Să trăieşti şi tu, jupâne Lupule! Nu cumva ai văzut—o pe cumătră vulpe cu bărbatul ei,
Motănilă cel Viteaz?
—N—au venit încă, Martine, îi aştept şi eu.
—S—a făcut târziu, şi ai face bine să te duci să—i chemi, măi Lupule.
—Nu pot, Martine, că—s cam neîndemânatic din născare şi m—am betegit la picioare. Ai
face bine să te duci tu.
—Nu pot nici eu, jupâne, că—s miţos şi—n ceafă cam gros. N—am să fac nici o ispravă!
Cum stăteau ei de se pofteau aşa unul pe altul, iată că văd venind în fuga mare un iepure.
Şi când răcnesc odată amândoi la el:
—Stai, urechiatule, ia vino—ncoace!
Bietul iepuraş încremeni locului, dârdâind de—i clămpăneau urechile.
—Ascultă, urechiatule, cum eşti iute de picior, trage mintenaş o fugă până la cumătră vulpe şi
spune—i că moş Martin împreună cu jupanul Lup sunt gata de mult şi—o aşteaptă să vină cu
bărbatul ei, Motănilă cel Viteaz, să primească de la ei ploconul!
Iepurilă o porni ca din puşcă să îndeplinească porunca, iar ursul şi lupul stătură a se gândi
unde ar putea să se ascundă mai bine, ca să nu fie văzuţi cumva de Motănilă cel Viteaz. Se
gândesc ei ce se gândesc şi iată că ursul îi zice lupului:
—Am să mă urc în pinul de colo. Iar lupul, cu codeală:
—Dar eu ce mă fac, că doar nu m—oi căţăra—n copac! Ştii bine că nu pot. Ascunde—mă tu
pe undeva.
Atunci ursul îl ascunse pe lup într—un tufăriş, îl acoperi cu frunze uscate, iar el se caţără
tocmai în vârful unui pin înalt şi începu a scruta zările şi cărările, să vadă de nu vine Motănilă
cel Viteaz cu vulpea.
Între timp, iepurele sosise în fugă la vizuina vulpii şi dădu de veste pe nerăsuflate:
—Moş Martin şi jupanul Lup m—au trimis să—ţi spun, coană Vulpe, că te—aşteaptă demult
să vii cu bărbatul dumitale, Motănilă cel Viteaz, ca să primiţi ploconul.
—Bine, bine, urechiatule, venim numaidecât!
Şi porniră la drum: motanul înainte, iar vulpea după el. Văzându—i de departe cum vin pe
cărate, ursul îi zice lupului:
—Frăţioare, ia te uită ce mititel îi voievodul Motănilă cel Viteaz, mai mare minunea!
Dar motanul, nici una, nici două, când mi se înfoaie odată şi se repede cu colţii şi ghearele
la boul adus, şi când începe a sfâşia din el, mârâind de te cuprindeau fiorii:
—Mrau! Mrauu!...
Văzând treaba asta, ursul îi zise cu teamă lupului:
—Nu—i mare voievodul, da—i fioros şi din cale—afară de mâncăcios! Patru de—am fi şi n
—am dovedi, iar lui îi pare puţin! Te pomeneşti că ne va mirosi şi pe noi!
Atunci îi veni chef şi lupului să—l vadă pe Motănilă cel Viteaz. Dar ce putea vedea de el
de sub frunzele acelea? Şi iată că începe lupul să dea uşurel frunzele la o parte. Auzind foşnet
de frunze uscate şi crezând că o fi vreun şoarece, când mi se azvârle odată motanul asupra lor
şi... drept cu ghearele în botul lupului!
Sări lupul în picioare, cu inima cât un purice şi, tuleo, băiete!
Dar bietul nostru motan, speriat mai tare decât lupul, se caţără cât ai bate din palme în
vârful pinului, unde şedea pitit ursul. „Valeu, valeu, îşi zise ursul, m—a dibuit şi pe mine!"
De coborât, încearcă de mai coboară, că—i stătea motanu—n cale. Şi atunci ursul numai că
închide ochii şi, ce—o fi, o fi: zdup de sus la pământ, de—i pârâiră toate oscioarele... apoi ia
—o din loc, Martine, că nu—i a bine! Şi unde nu începe vulpea a striga în urma lor:
—Păzea, fraţilor, că vă ajunge din urmă voievodul! De—atunci toate jivinele din codru
prinseră mare frică de motan. Iar acesta împreună cu vulpea îşi umplură cămara cu carne, ca
să aibă ce mânca până—n primăvară şi se puseră pe trai, la gura sobei, de mai mare plăcerea!
JUPÂN COTOILĂ
(Poveste populară ucraineană)
41. Кот и лиса
Cat and fox
Teama e cea mai bună formă de manipulare.

Pe lângă curtea unui om trăia un motan atât de bătrân, încât nici şoareci nu mai era în stare
să prindă. Într—o bună zi stăpânul îl luă şi—l duse în pădure, gândind aşa:
“Ce—mi foloseşte să—l hrănesc degeaba — mai bine să trăiască în pădure!”
Îl abandonă şi se întoarse singur acasă.
Între timp o vulpe trecu pe lângă motan şi—l întrebă:
—Cine eşti tu?
El răspunse:
—Sunt Jupân Cotoilă.
Vulpea îi zise:
—Fii bărbatul meu, iar eu voi fi nevasta ta.
El fu de acord. Vulpea îl luă la casa ei şi se înţeleseră astfel: când va prinde câte o găină să n
—o mănânce singură, ci s—o împartă cu el.
Într—o zi un iepuraş o zări pe vulpe şi o întrebă:
—Vulpe, surioară, vreau să vin dis—de—dimineaţă la tine.
Ea îi răspunse:
—La mine se afla acum Jupân Cotoilă care te va sfâşia când te va zări.
Iepuraşul povesti lupului, ursului, mistreţului ce auzise despre Jupân Cotoilă.
Stătură ei la sfat, se gândiră cum să—l cunoască pe Jupân Cotoilă şi se hotărâră:
—Să—l invităm la masă!
Şi începură să chibzuiască ce să aducă fiecare. Lupul zise:
—Eu vin cu carne, ca să avem ce pune în în ciorbă.
Mistreţul spuse:
—Eu am să aduc sfeclă şi cartofi.
 Lupul adăugă:
—Eu am să fac rost de miere.
Iepurele încheie:
—Iar eu am să aduc varză.
După ce găsiră de toate, începură să pregătească prânzul. În timp ce fierbea mâncarea, se
sfătuiră care dintre ei să—l invite la masa pe Jupân Cotoilă.
Ursul le spuse:
—Eu nu mă simt în stare să ajung până acolo şi apoi să fug repede înapoi.
Mistreţul completă:
—Şi eu sunt greoi.
Lupul le zise la rândul lui:
—Eu sunt bătrân şi am vederea slabă.
Până la urma căzură de acord să meargă iepuraşul şi să—l invite pe motan.
Alerga iepuraşul spre vizuina vulpii şi, când aceasta ieşi afară, îl zări stând pe labele dinapoi
şi—l întrebă:
—De ce ai venit?
El îi răspunse:
—M—au trimis lupul, ursul şi mistreţul să te rog să vii împreună cu jupânul tău Cotoilă la
masă.
Ea îi replică:
—O să venim, însă aveţi grijă să vă ascundeţi, c—o să vă rupă în bucăţi!
Iepuraşul fugi înapoi şi le spuseră celor trei:
—Ascundeţi—vă, m—a avertizat vulpea, că, atunci când va veni Cotoilă, ne va sfâşia!
Animalele se grăbiră să se ascundă. Ursul se caţără într—un copac, lupul se bagă sub o tufă,
mistreţul se cuibări sub nişte uscături, iar iepuraşul se vârî într—un tufiş.
Vulpea îl conduse pe jupânul ei Cotoilă. Îl aduse până la masa care era pregătită, iar când
motanul văzu că acolo se afla multă carne, glăsui:
—Mi—au! Mi—au! Mi—au!
Animalele îşi ziseră în sine lor:
“Te pomeneşti că e prea puţin pentru el! Ne va mânca şi pe noi!”
Jupân Cotoilă se căţără pe masă şi începu să mănânce de—i trăsneau fălcile. După ce se
sătură, se culcă pe masă.
Mistreţul, care se afla nu departe, simţi deodată că—l pişcă un ţânţar de coadă şi începu să
se răsucească. Motanul îşi închipui că e un şoarece şi se repezi la coadă mistreţului. Acesta,
surprins, o luă la goană.
Jupân Cotoilă, speriat de mistreţ, sări în copac şi nimeri unde se ascunsese ursul. Ursul,
când văzu că motanul se repede înspre el, încerca să se caţăre mai sus, dar copacul nu rezista
prea mult şi, deodată, căzu hop! drept peste lup, aproape strivindu—l. Înspăimântaţi, îşi luară
tălpăşiţa care încotro. Iepuraşul îi urmă, alergând fără să ştie unde…
Când se reîntâlniră sălbăticiunile îşi spuseră:
—Aşa de mic şi era cât pe—aici să ne mănânce pe toţi!
LUPUL ȘI IEZII
53. Волк и коза
Wolf and goat
Vsevolov Cernei
Copii să ascultați de mămuca!

A fost odată o capră care avea şapte iezi. Ei trăiau în pace, în bună înţelegere şi în veselie
într—o căsuţă frumoasă. Într—o zi capra, pornindu—se în pădure după iarbă, le—a spus
copilaşilor săi:
—Aşteptaţi—mă acasă şi nu deschideţi uşa nimănui. Prin pădurea noastră umblă lupul cel sur.
Dacă—i deschideţi, vă mănâncă!
De îndată ce—a ieşit ea din casă, lupul a şi venit. S—a furişat încetişor la uşă şi a început a
urla cu glas îngrozitor:
—Hei, iezilor—băieţilor! Sunt eu, mama voastră! Descuiaţi—deschideţi! Iezii, pricepând
imediat cine e la uşă, au răspuns în cor:
—Tu nu eşti mama noastră! Glasul mamei este gingaş şi dulce ca mierea, iar al tău e gros şi
răutăcios. Tu eşti lupul!
Lupul, auzind acestea, fuga la cofetar:
—Ia dă—mi, cofetarule, cea mai dulce prăjitură cu miere. Dacă nu, te mănânc!
Cofetarul s—a speriat şi i—a dat lupului cea mai dulce prăjitură cu miere.
Lupul a înghiţit prăjitura, s—a întors la căsuţa caprei și a început a cânta cu glas dulce ca
mierea:
—Hei, iezilor—băieţilor, sunt mama voastră, am venit și nişte iarbă v—am adus!
Iezii l—au crezut. Au deschis uşa şi s—au pomenit cu lupul în prag. Dinţi ascuţiţi, gheare
uriaşe! Lupul a căscat gura şi s—a repezit la iezi.
De frică, iezii s—au împrăştiat şi s—au ascuns care şi unde a putut. Însă lupul i—a găsit pe
toţi şi i—a înghiţit. Numai iedul cel mai mic a reuşit să se ascundă într—o oală mare. Iar lupul
a ieşit, sătul, din căsuţă, s—a culcat la marginea drumului şi a adormit îngrămădit.
Dar iată că s—a întors şi capra acasă. Vede că uşa e deschisă. S—a repezit în casă, iar casa e
pustie. A priceput capra că lupul i—a mâncat copiii şi a început a plânge. Când colo, aude
glasul iedului mezin:
—Sunt aici, măicuţă, în oală! Capra a scos iedul din oală, iar el i—a povestit cum i—a amăgit
lupul cel sur.
Şi biata capră a început a boci şi mai tare. A ieşit din casă şi s—a pornit pe drum vărsând
lacrimi amare. Dintr—odată îl vede pe lup dormind şi sforăind la marginea drumului.
 Capra s—a apropiat de el, s—a uitat şi a văzut că în burta lui se mişcă ceva.
„Oare nu cumva sunt copilaşii mei?", s—a gândit ea şi l—a trimis pe mezin acasă ca să
aducă un cuţit, un ac şi aţă.
Capra i—a spintecat lupului burta, iar el nici n—a simţit şi a tot sforăit mai departe.
Din burtă au sărit iezii, teferi şi nevătămaţi şi au prins a—şi îmbrăţişa şi săruta mama.
Capra umplut burta lupului cu pietre şi a cusut—o cât se poate mai strâns.
Când s—a trezit, lupul nu s—a putut ridica. A început a ofta şi a mormăi:
—Grei mai sunt iezii aceştia, ia să mă duc eu la râu să beau nişte apă.
A ajuns lupul pe mal, s—a aplecat, a căzut în apă şi s—a dus la fund cu pietre cu tot.
Iar capra cu iezii săi s—a întors acasă şi a început a trăi împreună în pace, în bună
înţelegere şi prietenie, ca mai înainte.
ADĂPOSTUL DE IARNĂ AL ANIMALELOR
Vsevolov Cernei
64. Зимовье зверей
Wintering animals
Împreună sunt de neînvins.

Într—o bună zi, boul, berbecul, porcul, pisoiul şi cocoşul şi—au zis că n—ar fi rău să
trăiască în pădure. Ce bine e vara în pădure!
Boul şi berbecul aveau iarbă pe săturate, pisoiul prindea şoareci, cocoşul ciugulea poame,
iar porcul râma pe sub copaci scoţând rădăcini şi ghinde. Toate erau bune, prietenii nu aveau
nicio grijă atâta timp cât nu începea să plouă.
Dar vara a trecut, a venit toamna şi s—a cam lăsat frigul. Boul a fost primul căruia i—a
trecut prin cap că n—ar fi rău să—şi construiască un adăpost de vreme rea. L—a întâlnit în
pădure pe berbec şi—i zise:
—Hai, prietene, să ridicăm un adăpost pentru iarnă! Eu voi aduce din pădure buştenii şi—i
voi despica, iar tu îi vei ciopli.
—Bine, prietene, zice berbecul, aşa să fie. Boul şi berbecul se întâlnesc cu porcul şi—i zic:
—Hai, purceluşule, cu noi să ridicăm un adăpost pentru iarnă. Noi vom aduce buştenii, îi vom
despica, îi vom ciopli, iar tu vei călca lutul, vei face chirpici şi vei clădi cuptorul.
Purcelul nu s—a dat în lături.
Boul, berbecul şi purcelul îl întâlnesc pe pisoi:
—Bună, pisoiaşule! Hai să ridicăm împreună un adăpost pentru iarnă. Noi vom aduce
buştenii, îi vom despica, îi vom ciopli, purcelul va călca lutul, va face chirpici şi va clădi
cuptorul, iar tu vei aduna muşchi din pădure şi vei căptuşi pereţii.
Pisoiul s—a prins în joc.
Boul, berbecul, purcelul şi pisoiul îl întâlnesc în pădure pe cocoş:
—Bună, cocoşele! Hai să ridicăm împreună un adăpost pentru iarnă. Noi vom aduce buştenii,
îi vom despica, îi vom ciopli, purcelul va călca lutul, va face chirpici şi va clădi cuptorul,
pisoiul va aduna muşchi din pădure şi va căptuşi pereţii, iar tu vei pune acoperişul.
Nici cocoşul n—a zis nu.
Au ales prietenii un loc mai uscat din pădure, au adus buştenii, i—au despicat, i—au cioplit,
au făcut chirpici, au adunat muşchi şi au început să ridice adăpostul.
Au ridicat adăpostul, au clădit cuptorul, au căptuşit pereţii şi au pus acoperişul. Au pregătit
pentru iarnă merinde şi lemne.
A venit iarna cu geruri de crăpau pietrele.Unii în pădure dârdâiau de frig, dar prietenii
huzureau în adăpost. Boul şi berbecul dormeau întinşi pe duşumea, porcul s—a băgat în
pivniţă, pisoiul torcea pe cuptor, iar cocoşul s—a aciuat sub acoperiş, pe o joardă. Huzureau
prietenii de bine şi nu ştiau ce—i răul.
Şapte lupi hămesiţi hoinăreau prin pădure, când dintr—odată au văzut adăpostul de iarnă.
Unul din ei, mai îndrăzneţ, le zise celorlalţi:
—Merg eu, fârtaţilor, să văd cine sălăşluieşte în adăpost. Dacă nu ies degrabă de acolo, săriți
—mi în ajutor.
Intră lupul în adăpost şi nimereşte chiar peste berbec. Berbecul nu mai ştie ce să facă: s—a
băgat într—un ungher şi a început a zbiera cu voce groaznică:
—Be—e—e—he—he!... Be—e—e—he—he!...
Cocoşul a văzut lupul de sus, a zburat de pe joardă şi a început a bate din aripi:
—Cu—cu—ri—gu! Cu—cu—ri—gu!
A sărit şi pisoiul de pe cuptor, a început a fornăi şi a mieuna:
—Mi—a—au!... Mi—a—au!.. Mi—a—au!.. Porcul, când aude ce încăierare e sus, urcă din
pivniţă şi începe a grohăi:
—Groh!Groh! Groh!.. Pe care să—l mănânc de aici?
Vai şi amar de pielea lupului, cu chiu şi vai a scăpat cu viaţă din încăierare.
Aleargă cât îl ţin picioarele şi le strigă fârtaţilor săi:
—Aoleu, frăţiorilor, scăpaţi care cum poate!
Când l—au auzit ceilalţi lupi au luat—o la sănătoasa.
Fug ei un ceas, fug două şi se mai opresc să—şi tragă sufletul. Iar lupul cel bătrân şi—a
mai venit în fire şi a început a le povesti:
—Intru eu, fraţilor, în adăpost şi văd că vine spre mine o matahală straşnică şi miţoasă. De sus
se auzea bătaie de aripi, de jos — un fornăit! Din colţ sare unul cu coarne şi cu barbă şi îmi
înfige coarnele în coaste! Dedesubt se auzeau ţipete:
„Pe care să—l mănânc?" Am văzut negru în faţa ochilor şi... tulea! S—o ştergem de aici,
fraţilor!
S—au ridicat lupii şi—au luat—o la fugă, cu cozile—n sus, de lăsau în urma lor numai
vârtejuri de zăpadă.
Şi de atunci încoace trăiesc animalele din pădure în pace şi bună înţelegere.
CĂSUŢA DIN PĂDURE
64. Зимовье зверей
Wintering beasts
Lenea e cucoană mare.

Trăiau odată o babă şi un moş şi—aveau în bătătură un cocoş, un tăuraş, un berbec, un

gânsac şi—un godac. Într—una din zile, moşul îi spune babei:
—Ce zici, babo, tot n—avem nici un folos de la cocoşul nostru, ia să—l tăiem de sărbători!
—Dacă zici tu, moşnege, hai să—l tăiem, eu nu mă pun împotrivă.
Însă cocoşul, auzind ce pun la cale baba şi moşul, fugi de acasă în pădurea deasă. A doua
zi moşul îl căută prin toată ograda pe cocoş, dar nu—l află nicăieri. Pe seară, îi spune el babei:
—Auzi, babo, nu l—am găsit pe cocoş, ce să fac?... M—am gândit să—l tăiem pe godac!
—Dacă spui tu, moşnege, hai să—l tăiem, eu nu mă pun împotrivă.
Auzind ce pun la cale cei doi, o tuli şi godacul de—acasă în pădurea deasă. Îl căută ce—l
căută moşneagul pe godac, dar neaflându—l nicăieri, veni din nou la babă:
—Să—l tăiem pe berbec degrabă, că nu—l găsesc pe godac. Parcă l—a înghiţit pământul!
—Să—l tăiem, moşnege, dacă zici tu.
Berbecul trase cu urechea la cele puse la cale de cei doi şi—i spuse gânsacului:
—Să fugim şi noi de—acasă în pădurea deasă, până nu ne taie moşnegii.
Şi o luară amândoi la sănătoasa.
Ieşi moşul în ogradă şi ce să vadă? Nici tu berbec, nici tu gânsac! Îi căută peste tot, dar
negăsindu—i nicăieri, veni iar la babă şi—i spune:
—Curat minune! Toate orătăniile şi dobitoacele au pierit, pe nicăieri nu le—am găsit; ne—a
mai rămas tăuraşul. Să—l tăiem pe el.
—Să—l tăiem, moşnege, se învoi baba.
Auzind ce—l aşteaptă, nici tăuraşul nu stătu în loc, ci apucă la fel drumul pădurii.
Vara în pădure e mai mare plăcerea să trăieşti, aşa încât pe fugarii noştri nici capul nu—i
durea. Dar veni iarna cea grea. Atunci tăuraşul se duse la berbec:

—Frăţie, vine iarna geroasă.

Să ne facem o casă.

Dar berbecul de colo:

—Am cojoc miţos

şi nu—s friguros.
N—are decât să vie...
 Atunci tăuraşul se duse la godac:

—Măi, godacule, vine iarna geroasă.

Să ne facem o casă.
—Când mă—ngrop în pământ,
nici că—mi pasă de ger şi de vânt.
N—are decât să—şi scuture iarna cojoacele cât o pofti!

Şi se duse atunci tăuraşul la gânsac:

—Măi, frăţioare,
vine iarna cu ger şi ninsoare.
Să ne facem o casă.
—Nici că—mi pasă!
O aripă dedesubt o pun,
iar cealaltă—i în loc de zăbun...
Din partea—mi, poate să vie!

Se duse tăuraşul şi la cocoş:

—Măi, cocoşel cu creastă frumoasă,

să ne facem o casă.
—N—am trebuinţă.
Cetina de brad mi—e casă,
sub ea nici că—mi pasă!

Văzând tăuraşul că nu—i chip s—o scoată la capăt cu ei, se hotărî să facă toată treaba
singur, fără nici un ajutor.
—Nu—i nimic, le spuse el,

faceţi precum poftiţi,

dar la mine pe urmă să nu veniţi.
Mi—oi face casă şi fără voi!

Şi chiar că—şi făcu o căsuţă de mai mare dragul. Aprinse apoi focul în vatră, se tolăni
lângă ea şi prinse a rumega.
Se nimeri ca iarna aceea să fie tare geroasă, o iarnă cum nu s—a mai pomenit. Bietul
berbec, de frig rebegit, alergă de colo—colo prin pădure ca să se încălzească, dar văzând că
nu e chip, se duse la tăuraş:

—Be—he—he!... Măi, tăuraş,

rogu—te să—mi dai sălaş!

—Ba nu ţi—oi da, berbecule! Când te—am poftit să facem casa împreună, ziceai că ai cojoc
miţos, că nu eşti friguros şi că nu—ţi pasă de iarnă.

—De nu—mi dai drumul,

pe loc mi—oi face vânt
şi—ţi dărâm uşa la pământ.
Să—ngheţi şi tu ca şi mine!
 Se gândi tăuraşul ce se gândi şi—şi zise:
„Mai bine să—l las, căci poznaşul chiar că—mi strică sălaşul şi mă lasă să—ngheţ de
frig..."
—Haide, intră, berbecule!
Berbecul intră bucuros şi se—ntinse sub laviţă, jos, mai pe—aproape de cuptor.
Nu trecu multă vreme şi iată că vine fuguţa şi godacul:

—Guiţ!... Guiţ!...
Măi, tăuraş, rogu—te să—mi dai sălaş,
să mă—ncălzesc şi eu oleacă!

—Ba nu ţi—oi da, godacule! Când te—am chemat să facem casa împreună, ziceai că te—
ngropi în pământ, că nu—ţi pasă de ger şi de vânt.

—De nu mă laşi, măi vere,

ţi—oi râma pe sub unghere
şi—ţi surp casa cât ai zice peşte!

Se gândeşte tăuraşul ce se gândeşte şi—şi zice;

„Mai bine să—l las, căci poznaşul chiar că—mi surpă sălaşul".
—Haide, intră, godacule!
Acesta intră bucuros şi se vârî în beciul casei, căci ştia unde—i prieşte godacului. Dar iată
că vine în zbor şi gânsacul:

—Ga, gaa, gaaa, tăuraş, rogu—te să—mi dai sălaş!

—Ba nu ţi—oi da, gânsacule! Ai uitat ce—mi spuneai? „O aripă dedesubt o pun, iar cealaltă
—i în loc da zăbun..." Încălzeşte—te acuma cu ele!

—De nu—mi dai drumul în casă,

ţi—oi ciuguli tot lutul din pereţi,
de frig să îngheţi!

Se gândi ce se gândi tăuraşul şi—l lăsă pe gânsac. Acesta intră în casă şi zbură pe
prichiciul sobei. Dar nici n—apucă să se aşeze bine, că iată şi cocoşul vine:

—Cucuriguu, tăuraş,
rogu—te să—mi dai sălaş!

—Ba nu ţi—oi da, cocoşule. Cetina deasă spuneai că ţi—e casă. Du—te şi dormi sub ea.

—De nu mă—i lăsa,

în pod m—oi urca,
peste tot l—oi scurma.
Să te pătrundă frigul până la oase!

Ce să facă tăuraşul, îl lăsă şi pe cocoş. Acesta intră în tindă şi se—aşeză pe o grindă. Şi—
aşa au început cei cinci să vieţuiască împreună, fără să le pese de nimic. Despre asta aflară
lupul şi ursul cel voinic.
—Să mergem, hotărâră ei, i—om mânca
şi—n casă, la cald, ne—om muta.

Şi veniră tiptil—tiptil până la căsuţa cu pricina. Aici lupul îi zice ursului:

—Intră tu, martine, că eşti mai voinic decât mine.
—Ba să intri tu, măi lupule, că eşti mai sprinteior de picior.
Atunci lupul intră în casă. Dar de—ndată ce intră, tăuraşul în coarne—l luă şi—l propti de
perete. Nici berbecul pe gânduri nu stete: buf, în el o dată, buf şi iar buf, de—l lua pe lup cu
năduf, iar coastele îi pârâiră una câte una... Şi chiar atunci prinde godacul din beci a striga şi
—a cuvânta:

—Guiţ, guiţ, alelei!...

Daţi—mi—l mie, voinicii mei,
că ascut topoarele şi cuţitele,
să—i mănânc potroacele!

Gânsacul cu ciocul îi smulge cojocul, iar cocoşul aleargă pe grindă, din pinteni bătând şi
strigând:

—Cucuriguu, fârtaţi!
Încoace mi—l daţi!
Că am un cuţit ascuţit şi—o frânghie,
să—l spânzur de bagdadie!

Auzind aceste strigări cumplite, ursul o luă la sănătoasa. Iar lupul, dând din colţ în colţ, o
zbughi glonţ pe uşă—afară, îl ajunse pe urs din urmă şi începu a—i povesti şi a se tângui:

—Valeu, ce—am păţit,

în bătaie m—au năucit...
A sărit un ţăran,
în suman,
cu o furcă cât toate zilele,
m—a proptit în perete,
iar un altul mai mititel,
în cojocel,
s—a repezit la mine
şi buf, şi dă—i, şi dă—i, şi buf!...
de mă lua cu năduf,
iar coastele îmi pârâiră una câte una...
Iar un alt ţărănaş,
în alb sumănaş,
cu un cleşte,
de coapse mă tot ciupeşte...
Iar cel mai ţărănaş,
în roş sumănaş,
tot alerga pe—o grindă
şi striga din tindă:
„Cucuriguu, fârtaţi!
Încoace mi—l daţi!
Am un cuţit ascuţit şi—o frânghie,
să—l spânzur de bagdadie!"
Iar din beci, cineva aşa cuvânta:
„Ascut topoarele şi cuţitele
să—i mănânc potroacele!"

De atunci, lupul şi ursul ocoleau căsuţa aceea cale de o poştă, iar tăuraşul, cocoşul,
berbecul, gânsacul şi godacul trăiră în bună pace, aşa cum se cuvine şi între dobitoace.
CÂINELE CREDINCIOS ȘI LUPUL ISCUSIT
(poveste populară ucraineană)
66. Собака и дятел (Жил-был пёс (Серко))
Dog and catcher (Once upon a time there was a dog (Serko))
repovestire de Adriana Lăzărescu
Eroul e de toți respectat.

Un ţăran avea în gospodăria lui un câine foarte credincios, dar care îmbătrânise. Soţia lui l
—a sfătuit să—l alunge, căci nu le mai servea deloc ca paznic. Răguşise rău, de abia mai
putea lătra, iar dinţi, ca să muşte pe nepoftiţi, puţini îi mai rămăseseră.
Aşadar, câinele cel bătrân se trezi azvârlit în mijlocul drumului. Mergând alene, ajunse pe
înnoptate în pădure. Şi în pădure se întâlni cu un lup. În întuneric, lupul crezu că întâlnise
vreun confrate, dar întrebându—l ce e cu el pe acolo, la o oră atât de târzie, câinele îi istorisi
păţania:
—Am îmbătrânit şi soţia ţăranului, la care am stat atâta amar de ani, i—a spus stăpânului că
nu mai sunt bun de nimic şi nu mai merit să—mi mai dea de mâncare.
—Lasă că te ajut eu, se grăbi cu răspunsul lupul. Unde sunt stăpânii tăi mâine dimineaţă ?
—De dimineaţă ies la câmp. Ei doi şi copilul cel mic, pe care—l lasă de obicei la marginea
câmpului, îi explică bătrânul câine.
—Ei bine, să vezi tu ce ispravă o să le facem. Eu le iau copilul cel mic şi ţi—l aduc ţie, iar tu
le arăţi credinţa ta mai departe, ducându—le copilul înapoi acasă. Astfel ei îşi vor da seama că
totuşi le mai poţi fi de folos şi de azi încolo şi nu te vor mai azvârli în stradă, rânji triumfător
lupul.
Zis şi făcut. Când le era ţăranilor disperarea mai mare că lupul le răpise copilul şi pesemne
că—l şi mistuise, iată—l pe bătrânul câine că apare gâfâind cu copilul în gură. Nu mai spun
cât de mare le—a fost bucuria şi, după cum prevăzuse lupul, cu câtă dragoste l—au mângâiat
pe bătrânul animal credincios, vrând parcă să—şi ceară iertare de fapta lor urâtă.
Trecură de atunci zile şi luni şi veni timpul ca ţăranul să—şi mărite fata lui mai mare.
Pregătirile de nuntă se făceau la el acasă. Şi câinele se gândi că s—a ivit, poate, prilejul să—i
mulţumească lupului pentru că—l salvase în clipele lui grele. Şi, într—adevăr, îl povăţui să se
strecoare, pe înnoptat, pe furiş, la ţăran acasă şi să se pitească liniştit sub masa nuntaşilor, că
el, câinele, se va îngriji să—i dea acolo din toate bunătăţile de pe masă. Oaspeţii începură să
simtă că fripturile dispăreau cam iute şi se repeziră să—i dea câte un picior câinelui, bănuindu
—l pe el, dar gazda se împotrivi, sărind în apărarea câinelui:
—Nouă ne—a făcut atâta bine, încât îi iertăm orice, din ziua în care ne—a adus acasă
copilaşul răpit de lup. Lăsaţi—l în pace !
Îmbuibat însă de toate cu câte se înfrupta, lupul începu să urle de fericire, încât toţi invitaţii
o luară la fugă înspăimântaţi. Numai gazdele erau liniştite şi aşteptau ca bătrânul şi
credinciosul lor câine să—i scape şi de astă dată de lup, cum le scăpase atunci copilaşul. Şi,
într—adevăr, sub ochii încrezători ai stăpânilor lui, câinele îl luă cu binişorul pe lup şi—l
scoase afară, fără să i se întâmple nici un rău nimănui.
COCOȘUL ȘI BOBUL DE GRÂU
69. Смерть петушка
Death of the Cockerel
Vsevolov Cernei
Cu o mână de ajutor de la fiecare cocoșul a mai cântat o dată.

Au fost odată un cocoşel şi o găinuşă. Cocoşelul se tot grăbea, se tot grăbea, iar găinuşa îi
tot zicea:
—Nu te grăbi, Petrea. Nu te grăbi, Petrea.
Într—o zi cocoşelul ciugulea nişte boabe şi în grabă i s—a oprit un bob în gât. S—a înecat
cocoşelul, nu răsuflă, zace de parcă—i mort. Speriată, găinuşa s—a dus fuga la stăpână,
strigând:
—Vai, stăpâno, dă—mi mai repede nişte untişor, să—i ung cocoşelului gâtişorul: s—a înecat
cu un bob de grâu.
—Fugi repede la văcuţă, cere—i nişte lapte şi am să—ţi fac untișor.
S—a dus găinuşa într—o fugă la vacă.
—Văcuţo, drăguţo, dă—mi mai repede nişte lapte, stăpâna va face din lapte untişor, cu untişor
îi vom unge cocoşelului gâtişorul: s—a înecat cu un bob de grâu.
—Du—te repede la stăpân şi spune—i să—mi aducă nişte iarbă proaspătă, îi răspunse văcuţa.
Găinuşa aleargă într—un suflet la stăpân.
—Stăpâne, stăpâne! Dă—i cât mai repede văcuţei nişte iarbă proaspătă, văcuţa va da lăptişor,
stăpâna va face din lăptişor untişor, iar eu îi voi unge cu untişor cocoşelului gâtul: s—a înecat
cu un bob de grâu.
—Du—te mai repede la fierar după coasă, zice stăpânul.
Găinuşa alergă mâncând pământul la fierar.
—Fierarule, fierarule, dă—i cât mai repede stăpânului o coasă bună! Stăpânul îi va da văcuţei
nişte iarbă proaspătă, văcuţa va da lăptişor, stăpâna va face untişor, iar eu îi voi unge cu
untişor cocoşelului gâtul: s—a înecat cu un bob de grâu.
Fierarul i—a dat stăpânului o coasă nouă, stăpânul i—a dat văcuţei nişte iarbă proaspătă,
văcuţa a dat lăptişor, stăpâna a făcut untişor şi i—a dat găinuşei.
Găinuşa i—a uns cocoşelului gâtul. Bobul de grâu a lunecat în stomac. Cocoşelul a sărit şi a
strigat în gura mare: "Cu—cu—ri—gu!"
GĂINUȘA PORUMBACĂ
70. Курочка
Chicken
Vsevolov Cernei
Primul ou va fi mereu de aur.

Au fost odată un moş şi o babă şi aveau ei o Găinuşă Porumbacă.

Şi iată că a făcut Găinuşa un ou, dar nu unul simplu, ci unul de aur.
A încercat moşneagul să—l strice, dar n—a putut. A încercat baba să—l strice, dar tot n—a
putut.
A trecut şoricelul şi a dat din coadă, oul a căzut şi s—a spart.
Plâng baba şi moşneagul, iar Găinuşa cotcodăceşte: „Nu plânge, moşule, nu plânge, babo.
Am să mai fac eu un ou, numai că unul simplu, nu de aur".
COCORUL ŞI BÂTLĂNIŢA
72. Журавль и цапля
Crane and Heron
Când ești tânăr e greu să te hotărăști.

O buhă zbura,
nici capul n—o durea.
Şi cum zbura aşa,
ici—colo se—aşeza,
din coadă că dădea,
în jur se tot uita
şi iarăşi că—mi zbura;
zbura aşa şi iar se aşeza,
din coadă că dădea,
în jur se tot uita
şi apoi iar zbura,
zbura, zbura...

Acesta este numai un început de poveste, dar povestea e cu totul alta.

Trăiau odată pe baltă un cocor şi o bâtlăniţă. Îşi zidiseră amândoi câte o căsuţă: cocorul, la
un capăt al bălții, bâtlăniţa, la celălalt.
Cocorul se cam plictisise de viaţa lui de holtei şi se gândi într—o zi să se însoare.
„Ia să mă duc s—o peţesc pe bâtlăniţă!" îşi spuse el.

Şi o porni cătinel,
lipa—lipa prin cel smârc,
mândru ca un cocostârc,
şapte verste lungi, frăţie,
de ajunse la chindie.

Şi cum ajunse, bătu cioca—cioca la uşa căsuţei:

—Acasă—i bâtlăniţa frumoasă?
—Acasă.
—Ia spune, vrei să mă iei de bărbat?!
—Ba, cocorule, că prea eşti deşirat.
Ţi—e ia săracă
şi nici că te—mbracă,
greoi eşti la zbor
şi lung de picior,
ai mers de gânsac,
nu—mi placi nici de leac!
Să mă laşi în pace, lunganule!

Cocorul se întoarse acasă tare amărât.

În vremea asta bâtlăniţa se răzgândi şi—şi zise:

„Totuşi, decât singurică de urât să mor,

mai bine nevastă de cocor..."

Şi o porni pe loc spre căsuţa cocorului:

—Ia—mă de nevastă, cocorule!
Iar cocorul de colea:
—Nu te mai vreau nevasta mea! De—acu' nu mă—nsor până mor! Viaţa de holtei îmi place,
să mă laşi în pace!
De ruşine, bâtlăniţa se puse pe bocit şi se—ntoarse acasă. Dar de—ndată ce plecă, cocorul
cugetă:
„Rău am făcut că n—am luat—o de nevastă! Să trăieşti singur pe lume, fără rost, e tare
prost!"
Şi iarăşi lipa—lipa spre căsuţa bâtlăniţei:

—Lele bâtlăniţă, iaca—s hotărât să mă—nsor.

Ia—l de bărbat pe cocor!

—Nu, cocorule, îi spuse ea, nu te—oi lua, că rău m—ai supărat!

Şi o porni cocorul spre casă tare amărât. Dar de—ndată ce plecă, bâtlăniţa cugetă:

„Oare de ce l—am alungat?

Zău că—i păcat!
Decât singurică de alean să mor,
mai bine îl iau pe cocor."

Şi cât ai bate din palme se şi înfăţişă la căsuţa cocorului. Dar acesta, nici s—audă.
De atunci se spune că până azi, când vine cocorul la bâtlăniţă, când bâtlăniţa la cocor.
Mereu se peţesc, dar nu se mai hotărăsc.
PEŞTIŞORUL DE AUR
75. Золотая рыбка
The Golden Fish
Nemulțumitului i se i—a darul.

Era pe insula Bulan o mică izbă veche, în care trăiau într—o sărăcie lucie un moş şi o babă.
Bătrânul şi—a împletit un năvod şi a început să se ducă la mare, la pescuit. Doar aşa reuşeau
să—şi ducă zilele.
Într—o zi, când a aruncat năvodul în mare şi a început să—l tragă afară, i s—a părut prea
greu, aşa cum nu mai fusese niciodată până atunci. Abia—abia a putut scoate năvodul din apă,
dar când s—a uitat, a văzut că era gol. Se prinsese un singur peştişor, dar nu unul oarecare, ci
de aur.
Peştişorul a început să se roage cu grai omenesc:
—Nu mă lua, moşule! Mai bine dă—mi drumul în marea cea albastră, că îţi voi fi de folos:
am să—ţi îndeplinesc orice dorinţă!
Bătrânul s—a gândit cât s—a gândit şi i—a spus:
—Nu—mi trebuie nimic de la tine. Du—te şi plimbă—te în mare! A aruncat peştişorul de aur
în valuri şi s—a întors acasă.
—Mult ai prins, moşule? îl întrebă baba.
—Un singur peştişor de aur, dar şi pe acela l—am aruncat în mare. Prea s—a rugat de mine.
„Dă—mi drumul în marea albastră!", mi—a spus. „Am să—ţi fiu şi eu de folos, am să—ţi
îndeplinesc orice dorinţă!" Mi s—a făcut milă de peştişor, nu i—am cerut nimic şi l—am
slobozit în mare.
—Câine bătrân ce eşti! Ai avut în mână o asemenea șansă şi n—ai fost în stare să tragi un
folos de pe urma lui!
S—a mâniat baba şi a început să—l ocărască pe moş cât era ziulica de lungă. Nu—i lăsa
răgaz deloc.
—Măcar o pâine să—i fi cerut! În curând n—o să mai avem nici măcar o cojiţă uscată. Ce—
ai să mănânci ?
Bătrânul n—a mai răbdat ocara, s—a dus la malul mării şi a strigat:
—Peştişorule, peştişorule de aur! Ieşi din mare şi întoarce—ţi capul spre mine!
Peştişorul a venit la mal.
—Ce—ți trebuie, moşule?
—Baba m—a trimis să—ţi cer pâine!
—Du—te acasă! Veţi avea pâine din belşug!
 Bătrânul s—a întors acasă.
—Ei, babo! Acum avem pâine?
—Pâine avem acum cu îndestulare. Altul e necazul. Mi s—a crăpat covata şi n—am în ce
spăla rufele! Du—te la peştişorul de aur şi cere una nouă!
S—a dus bătrânul la mare şi a chemat peştişorul de aur:
—Peştişorule, peştişorule! Ridică—te din valuri şi întoarce—ţi capul către mine!
Peştişorul s—a ridicat din adâncuri şi l—a întrebat:
—Ce—ţi trebuie, moşule?
—Baba m—a trimis încoace să—ţi cer o covată nouă.
—Bine! Veţi avea şi covată nouă!
Bătrânul a făcut cale întoarsă, dar nici n—a apucat bine să intre pe uşă, că baba s—a şi
repezit cu gura la el:
—Du—te la peştişor şi cere—i să ne facă o izbă nouă! În asta nu mai e de trăit! Acuşi—acuşi
cade pe noi!
S—a întors moşul la malul mării şi l—a strigat pe peştişor:
—Peştişorule de aur, ridică—te din valuri şi întoarce—ţi capul către mine!
Peştişorul s—a ivit din apă, s—a întors cu capul spre moş şi l—a întrebat:
—Ce—ţi trebuie, moşule?
—Fă—ne, rogu—te, o izbă nouă! Baba nu—mi dă pace deloc! Zice că nu vrea să mai stea în
izba veche, de teamă să nu se dărâme peste noi.
—Nu te necăji, moşule! Du—te acasă şi roagă—te la Dumnezeu, că totul se va face după cum
ţi—e voia.
Când s—a întors acasă, moşul a văzut în curtea sa o izbă nouă din stejar, cu desene pe ea.
Bătrâna i—a ieşit înainte la fel de cătrănită şi a început să—l acopere de ocări:
—Câine bătrân ce eşti! Nu te duce capul să profiţi de șansă! Mare brânză! I—ai cerut
peştişorului o izbă, chibzuind că ţi—ai mântuit treaba! Nici pomeneală! Întoarce—te la
peştişorul de aur şi spune—i că nu mai vreau să fiu ţărancă. Vreau să fiu boieroaică, să mi se
dea ascultare, iar când mă vor întâlni în cale, oamenii să se aplece adânc în faţa mea!
Moşul s—a dus la mare şi l—a chemat pe peştişorul de aur.
—Peştişorule, peştişorule! Arată—te din apă şi întoarce—ţi capul către mine!
Peştişorul a venit şi l—a întrebat:
—Care ţi—e dorinţa, moşule ?
Bătrânul îi răspunse:
—Nu—mi dă pace baba, a înnebunit de tot; nu vrea să mai fie ţărancă, vrea să fie boieroaică.
—Bine! Nu mai fi necăjit. Mergi acasă şi închină—te lui Dumnezeu. Totul va fi după voia ta.
Când s—a întors bătrânul, în locul izbei se înălţa o casă de piatră cu trei caturi, forfotind de
slugi. Bătrâna, îmbrăcată în rochie scumpă de catifea, stătea cocoţată într—un jilţ înalt şi
dădea porunci.
—Ziua bună, nevastă! îi zise bătrânul când dădu cu ochii de ea.
—Ţărănoi necioplit! Cum îndrăzneşti să numeşti nevasta ta o boieroaică de viţă ca mine? Ei,
slugi! Duceţi—l pe bădăranul ăsta la grajd şi învăţaţi—l minte cu harapnicul!
Slugile l—au înşfăcat pe moşneag de guler şi l—au târât la grajd. Grăjdarii au început să—l
bată cu harapnicul până când bietul om fu mai—mai să—şi dea duhul. După asta, baba l—a
făcut îngrijitor la curte. A poruncit să i se dea un măturoi şi să ţină curtea curată, iar de
mâncare să i se dea numai la bucătărie.
Grea viaţă a început să aibă sărmanul moşneag. Toată ziua mătura curtea, iar dacă rămânea
pe undeva fie şi o urmă de gunoi, era dus fără întârziere la grajd şi răsplătit cu harapnicele.
„Ce vrăjitoare!", se gândi bătrânul. „A dat norocul peste ea şi a încetat să mă socotească
bărbatul ei!"
După un timp, baba s—a săturat să mai fie boieroaică. A cerut să fie adus moşneagul la ea şi
i—a poruncit:
—Du—te, câine bătrân, la peştişorul de aur şi spune—i că nu mai vreau să fiu boieroaică. Să
mă facă împărăteasă!
S—a dus bătrânul la malul mării şi a început să—l caute pe peştişorul de aur.
—Peştişorule, peştişorule, arată—te din valuri şi întoarce—ţi capul către mine!
Peştişorul de aur a apărut şi l—a întrebat:
—Care ţi—e păsul, moşule?
—Care să fie ? A înnebunit de tot baba, mai ceva ca data trecută. Nu mai vrea să fie
boieroaică, vrea să fie împărăteasă!
—Nu te necăji, du—te acasă, închină—te lui Dumnezeu şi—ţi va fi îndeplinită dorinţa!
S—a întors bătrânul şi a văzut că, în locul casei boiereşti de mai înainte, se înălţa un palat
uriaş, cu acoperişul de aur. Peste tot patrulau santinele zăngănindu—şi armele. În spatele
palatului era o mândreţe de parc, iar în faţă — o pajişte întinsă, acoperită cu iarbă verde, pe
care era adunată armata. Baba, îmbrăcată în haine împărăteşti, înconjurată de generali şi
boieri, privea de sus, din balcon: tobele răpăiau, muzica răsuna, iar soldaţii strigau „ura!".
După o vreme, baba s—a plictisit şi să mai fie împărăteasă. A poruncit ca moşul să fie găsit
şi adus în faţa ei.
S—a iscat o forfotă neînchipuită. Generalii şi boierii se agitau, alergau încoace şi—ncolo,
neştiind de unde să—l ia. În cele din urmă moşul a fost găsit într—o curte din spate şi adus la
împărăteasă.
—Câine bătrân! îi zise baba. Aleargă la peştişorul de aur şi spune—i că nu mai vreau să fiu
împărăteasă. Spune—i că vreau să fiu crăiasa mărilor. Toate mările şi toţi peştii să asculte de
mine!
Bătrânul a încercat să dea îndărăt. Dar ţi—ai găsit!
—Dacă nu te duci, în clipa asta capul îţi va sta unde—ţi stau picioarele!
Cu inima îndoită, bătrânul a ajuns la mare şi a început să—l cheme pe peştişorul de aur:
—Peştişorule, peştişorule! Arată—te din valuri şi întoarce—ţi capul spre mine!
Peştişorul însă, nicăieri! Bătrânul l—a mai chemat o dată, dar fără izbândă. L—a chemat
pentru a treia oară. Deodată marea s—a învolburat şi, din limpede şi luminoasă cum era, a
devenit dintr—odată întunecată.
A venit peştişorul la mal:
—Care ţi—e dorinţa, moşule?
—Baba a înnebunit de tot: nu mai vrea să fie împărăteasă. Vrea să fie crăiasa mărilor, să
stăpânească toate apele şi să poruncească tuturor peştilor.
Peştişorul de aur nu i—a răspuns nimic moşneagului. S—a întors şi s—a scufundat în
adâncul mării.
Bătrânul a făcut cale întoarsă. Când a ajuns, nu—i venea să—şi creadă ochilor: nici urmă de
palat. În locul lui era o mică izbă veche, iar înăuntru stătea baba într—un sarafan ponosit.
Au început bătrânii să trăiască la fel ca înainte. Moşul s—a apucat din nou de pescuit, însă,
oricât de des a aruncat el năvodul în mare, niciodată n—a mai reuşit să prindă peştişorul de
aur.
FOIȘORUL
Vsevolov Cernei
84. Терем мухи(теремок)
Ce iese din mâna ta e mai de valoare.

Stă în câmp un foişor.

Trece în fugă pe lângă el şoricelul—cenuşiul. A văzut foişorul, s—a oprit şi întreabă:
—Foişorule—foişor, cine—n foişor trăieşte?
Nu răspunde nimeni.
Şoricelul a intrat în foişor şi a început să trăiască în el. Păşind în salturi, ajunge lângă foişor
broscuţa—orăcăiţa şi întreabă:
—Foişorule—foişor, cine—n foişor trăieşte?
—Eu, şoricelul—cenuşiul! Dar tu cine eşti?
—Sunt broscuţa—orăcăiţa.
—Intră, să trăim împreună!
Broscuţa a sărit în foişor şi au început ei a trăi împreună.
Trece în fugă pe alături iepuraşul—urecheatul. Se opreşte şi întreabă:
—Foişorule—foişor, cine—n foişor trăieşte?
—Eu, şoricelul—cenuşiul!
—Eu, broscuţa—orăcăiţa! Dar tu cine eşti?
—Eu sunt iepuraşul—urecheatul.
—Intră, să trăim împreună!
Iepurilă ţuşti! în foişor şi au început ei a trăi împreună tustrei.
Trece şi vulpişoara—surioara. Bate în geam şi întreabă:
—Foişorule—foişor, cine—n foişor trăieşte?
—Eu, şoricelul—cenuşiul!
—Eu, broscuţa—orăcăiţa!
—Eu, iepuraşul—urecheatul! Dar tu cine eşti?
—Eu sunt vulpişoara—surioara.
—Vino să trăieşti cu noi!
A intrat şi vulpişoara în foişor şi au început ei a trăi împreună tuspatru.
 A venit în fugă lupuşorul—surişorul, a întredeschis uşa şi întreabă:
—Foişorule—foişor, cine—n foişor trăieşte?
—Eu, şoricelul—cenuşiul!
—Eu, broscuţa—orăcăiţa!
—Eu, iepuraşul—urecheatul!
—Eu sunt vulpişoara—surioara! Dar tu cine eşti?
—Eu sunt lupuşorul—surişorul.
—Vino să trăieşti cu noi!
Lupul a intrat în foişor şi au început a trăi ei împreună tuscinci. Trăiesc cu toţii în foişor,
cântă şi se veselesc.
Dar iată că trece pe alături ursul—stângaciul. A văzut foişorul, a auzit cântecele, s—a oprit
şi a urlat din răsputeri:
—Foişorule—foişor, cine—n foişor trăieşte?
—Eu, şoricelul—cenuşiul!
—Eu, broscuţa—orăcăiţa!
—Eu, iepuraşul—urecheatul!
—Eu sunt vulpişoara—surioara!
—Eu sunt lupuşorul—surişorul! Dar tu cine eşti?
—Eu sunt ursul—stângaciul.
—Vino să trăieşti cu noi!
Ursul a încercat să intre în foişor, încearcă o dată.
Încearcă a doua oară, dar nu poate intra nicidecum şi zice:
—Mai bine o să trăiesc pe acoperiş.
—D—apoi ai să ne striveşti!
—Ba n—am să vă strivesc!
—Bine, urcă!
A urcat ursul pe acoperiş şi de îndată ce s—a aşezat, foişorul a prins a trosni, s—a lăsat pe o
coastă şi s—a prăbuşit de tot. Abia au reuşit s—o zbughească din el șoricelul—cenuşiul,
broscuţa—orăcăiţa, iepuraşul—urecheatul, vulpişoara—surioara, lupuşorul—surişorul —
teferi şi nevătămaţi cu toţii.
Ei s—au apucat să care trunchiuri de copaci, să taie scânduri ca să ridice un nou foişor. Şi l
—au şi ridicat, mai bun decât cel de dinainte!
RIDICHEA URIAŞĂ
89. Репка
Turnip
Orice ajutor e binevenit la monentul potrivit.

Într—un sat frumos şi bogat, într—o căsuţă cochetă, cu o grădină mică de zarzavaturi, trăia
un ţăran bătrân împreună cu băbuţa lui, cu nepoţica, un căţel şi o pisică. Odată, bătrânul a
semănat în grădină legume, printre care şi ridichi. Într—o dimineaţă, pe când s—a dus în
grădina de zarzavat, a băgat de seamă că una dintre ridichi a crescut foarte mare, roşioară şi
frumoasă.
Pe zi ce trecea, ridichea se făcea tot mai mare şi mai mare, încât privind—o moşneagul
gândea: din ridichea aceasta vom mânca cu toţii o săptămână. S—a apropiat de ea şi a început
să tragă. Dar ridichea stătea înfiptă în pământ, nu voia să clintească şi atunci moşneagul a
chemat băbuţa în ajutor.
—Babă, babă, vino să—mi ajuţi să scot ridichea!
A venit baba, l—a prins pe moş de mijloc, moşul a prins de frunzele ridichii şi au început să
tragă, dar ridichea nu se mişca din loc.
Bunica a început să îşi strige nepoata:
—Vino, nepoată, să ne ajuţi! Ridichea asta este uriaşă şi tare încăpăţânată!
Nepoata a venit iute şi s—a apucat de mijlocul babei, baba de moş şi moşul de frunzele
ridichii; au început să tragă cu nădejde, dar uriaşa nici gând să se clintească din loc. Atunci
fetiţa s—a gândit la prietenul ei, căţelul cel jucăuş şi neastâmpărat. Acesta a venit iute—iute,
dorind să fie de ajutor, dar tot nu au reuşit. În curte nu mai erau decât pisica, aşa că au chemat
—o şi pe ea. Pisicuţa a lăsat joacă şi s—a dus repede în grădină să—i ajute, că doar făcea
parte din familie. Nici de data aceasta ridichea nu s—a clintit din loc. Atunci pisicuţa şi—a
aminti că un şoricel îşi făcuse căsuţa în peretele casei,aşa că l—a strigat şi pe el şi l—au rugat
să le vină în ajutor.
—Şoricel mititel, ştiu că te—am alergat de atâtea ori, dar acum avem nevoie de ajutorul tău.
Acesta s—a gândit bine, apoi a venit şi el în grădină, s—a prins de coada pisicii, pisica de
căţel, căţelul de fetiţă, fetiţa de babă, baba de moş şi moşul de frunzele ridichii şi au tras cu
nădejde, iar ridichea a început să se mişte şi până la urmă i—au venit de hac. S—au bucurat
cu toţii că au izbutit să scoată ridichea, iar pentru că au muncit cu toţii, au mâncat cu toţii din
ridiche şi au petrecut împreună.
SOARELE, LUNA ŞI CIOARA(moșul și ginerii săi)
în româneşte de Teodor Holban
poveste populară bielorusă
92. Солнце, Месяц и Ворон Воронович
Sun, Month and Raven Voronovich
Nu te da mare cu ce nu cunoști.

Baba îşi trimise moşul la târg ca să cumpere griș. Voia să fiarbă griș cu lapte pentru cele trei
fiice ale sale. Moşul luă sacul, se duse la târg şi cumpără griş. Dar sacul era găurit şi pe drum
se împrăştie tot grișul.
—Unde ţi—i grișul ? întrebă baba.
Sacul era gol, nici un fir de griş nu se mai afla înlăuntru. Moşul se întoarse şi începu să
strângă grișul împrăştiat pe drum, dar se făcu noapte şi bietul om oftă:
—Dacă Luceafărul ar vrea să—mi lumineze puţin, ca să pot strânge grișul, i—aş da de
nevastă pe fiica mea cea mare.
Luceafărul lumină şi moşul continuă să strângă grișul. Dar i se făcu frig.
—Dacă Soarele ar vrea să mă încălzească puţin, i—aş da de nevastă pe fiica mea mijlocie.
Şi Soarele începu să încălzească, până când moşul asudă.
Moşul era obosit, abia mai adună o mână de griş. Se opri şi spuse:
—Dacă ar veni Corbul şi m—ar ajuta să strâng grișul, i—aş da de nevastă pe fiica mea cea
mică.
Veni Corbul şi strânse tot grișul. Astfel moşul îşi umplu din nou sacul.
După aceea Luceafărul spuse moşului:
—Acum trimite fata cea mare pe prispă.
Moşul trimise fata cea mare pe prispă şi Luceafărul o luă. Apoi trimise pe fata mijlocie
Soarelui, iar Corbului, pe cea mică.
—Am să mă duc să—mi văd ginerele, spuse într—o zi moşul babei şi se duse.
Veni la Luceafăr, care—l primi cu cuvintele:
—Bine ai venit, tată socru, ce vrei de la mine ?
—Nimic nu vreau. Am venit numai să văd ce gospodărie duci cu fata mea cea mare.
—Bine, să mergem atunci să ne scăldăm, spuse Luceafărul şi porunci soţiei să se cufunde în
cada cu apă.
—Dar e seară şi în baie o să fie întuneric, observă moşul.
—N—o să fie întuneric, râse Luceafărul, apoi băgă un deget prin gaura cheii de la uşă şi se
făcu lumină, de puteai să pui aţă în ac.
Moşul se întoarse acasă şi spuse babei:
—Intră în cada cu apă, o să ne scăldăm.
—Dar acum este seară, se miră baba, o să fie întuneric.
—Nu spune nimic, intră în apă. Am să—ţi arăt ce am învăţat de la ginerele nostru, Luceafărul.
Moşul băgă degetul în gaura cheii de la uşă, dar gaura era mică şi moşul nu putea să—şi
scoată degetul. Trase, trase şi era gata să—şi rupă degetul, înainte de a—l scoate. Şi
întunericul a rămas ca mai înainte. Apoi moşul spuse babei:
—Mă duc să văd, cum trăieşte al doilea ginere al nostru. Şi se duse la Soare. Soarele îl primi
cu cuvintele:
—Te salut cu drag, tată socru, ce te aduce pe la noi ?
—Ce să mă aducă, am venit şi eu aşa să văd ce mai faceţi.
—Foarte bine. Atunci să cinăm, spuse Soarele şi se culcă pe podea, iar soţia aduse o tavă cu
prăjituri şi i—o puse pe burtă. După o clipă, prăjiturile s—au copt şi cina era pregătită.
Moşul veni acasă şi spuse babei:
—Pregăteşte nişte prăjituri pentru cină.
Baba luă o tigăiţă, o unse cu untură, puse în ea coca şi o aşeză pe plită. Dar moşul se trânti
la pământ şi porunci:
—Pune tava pe burta mea !
—Ce ţi—a trăsnit prin cap, bătrân nesocotit ? se supără baba.
—Taci din gură şi dă—mi tava. Am să—ţi arăt eu ce—am învăţat de la ginerele nostru
Soarele.
Baba luă atunci tigăiţa de pe foc şi o puse pe burta goală a moşului, care sări în sus, ţipând
îngrozitor, fiindcă—i fripsese burta.
Când moşului i—au trecut rănile, spuse babei:
—Am să mă duc la al treilea ginere al nostru.
Şi se duse la Corb, care—l primi cu cuvintele:
—Fii binevenit, tată socru, ai venit în vizită la noi ! Ce doreşti ?
—Nimic, dragă ginere ! Am venit numai aşa pe la voi.
—Foarte bine, spuse Corbul. Să mergem atunci să ne culcăm în copac.
S—au urcat în copac, iar când moşul adormi, căzu jos şi—şi rupse nasul şi cu asta povestea
noastră s—a terminat.
VRĂJITOAREA ŞI SORA SOARELUI
93. Ведьма и Солнцева сестра
The witch and the sister of the sun
Fiecare dar pe care îl faci se întoarce înapoi.

Într—o împărăţie îndepărtată, într—o oarecare ţară, au fost odată un ţar şi o ţarină care
aveau un fiu, pe Ivan Ţarevici, mut din născare. Când ţareviciul avea vreo doisprezece ani, s
—a dus într—o zi la grajd, la un herghelegiu la care ţinea mult de tot. Acesta îl iubea şi el pe
ţarevici şi îi spunea întotdeauna poveşti. Şi acum copilul venise tot pentru o poveste, dar nu
asta i—a fost dat să audă.
—Ivan Ţarevici, i—a spus herghelegiul, mama ta o să aducă pe lume o fetiţă, o soră a ta, dar
ea va fi o vrăjitoare cumplită: îi va mânca pe tatăl tău şi pe mama ta şi pe toţi oamenii de vază
de la curte. Aşa că du—te şi spune—i tatălui tău să—ţi dea calul cel mai bun pe care—l are,
chipurile să faci o plimbare cu el, dar tu s—o ştergi de—aici şi să fugi unde vei vedea cu
ochii, dacă vrei să scapi de necaz!
Ivan Ţarevici a fugit la ţar şi, pentru prima dată de când se născuse, i—a vorbit cu graiul
obişnuit al tuturor oamenilor. Ţarul, când a auzit că fiul său vorbeşte ca toţi oamenii, s—a
bucurat aşa de tare, că nici nu l—a mai întrebat la ce—i trebuie calul. A dat poruncă să fie
înşeuat pentru ţarevici cel mai bun bidiviu din hergheliile sale. Ivan Ţarevici a încălecat şi a
plecat încotro a văzut cu ochii. Merse el cât merse, până ajunse la casa a două croitorese
bătrâne. Le—a rugat Ivan să—l ia la ele, să locuiască împreună.
—Te—am fi luat cu bucurie, Ivan Ţarevici, îi răspunseră bătrânele, dar noi nu mai avem mult
de trăit. Uite, mai avem doar câteva ace în ladă şi puţină aţă de cusut. Când s—or rupe toate şi
când s—o sfârşi aţa, atunci ne va veni şi moartea.
Ivan Ţarevici a izbucnit în plâns şi a plecat mai departe. Merse el cât merse, ajunse la
Vertodub, cel care smulge stejarii din rădăcini, şi îl rugă să—l primească să stea la el:
—Ia—mă la tine!
—Te—aş lua cu bucurie, Ivan Ţarevici, îi răspunse Vertodub, dar mi—a mai rămas foarte
puţin de trăit. Cum termin de smuls din rădăcini aceşti stejari, îmi va veni şi moartea.
A izbucnit ţareviciul în plâns şi mai tare ca prima dată şi a plecat tot mai departe şi mai
departe, până a ajuns la Vertogor, cel care mută munţii din loc, şi l—a rugat:
—Ia—mă la tine!
Vertogor îi răspunse:
—Te—aş lua cu bucurie, Ivan Ţarevici, dar nu mai am foarte mult de trăit. Am fost pus aici să
mut munţii. Când îi termin de mutat din loc pe cei care mi—au mai rămas, vine şi moartea să
mă ia!
A izbucnit Ivan Ţarevici în lacrimi amare şi a plecat mai departe. A mers el mult şi bine,
până a ajuns la Sora Soarelui. Aceasta l—a primit la ea, l—a hrănit, i—a dat apă să bea şi l—a
îngrijit ca pe copilul ei.
O ducea bine ţareviciul la ea, dar, nu peste multă vreme, i s—a făcut dor de casă: voia să
ştie ce mai e pe—acolo. S—a urcat într—o zi pe un munte înalt, a privit spre palatul tatălui
său şi a văzut că acolo totul era pustiit. Rămăseseră doar zidurile. A oftat adânc şi s—a pornit
pe plâns. Când s—a întors acasă, Sora Soarelui l—a întrebat:
—De ce eşti înlăcrimat astăzi, Ivan Ţarevici?
—Din cauza vântului! i—a răspuns el.
În altă zi, la fel, a dat vina pe vânt. Atunci Sora Soarelui a poruncit vânturilor să nu mai
bată. Ivan Ţarevici s—a întors şi a treia oară plâns de pe munte, dar n—a mai putut minţi —
nu sufla nicio adiere de vânt. N—a mai avut încotro şi a trebuit să recunoască de ce erau
plânşi ochii lui de câte ori cobora de pe muntele cel înalt. A început să se roage de Sora
Soarelui să—l lase să se ducă în ţara lui pentru a vedea ce mai era pe—acolo. Ea însă nu se
învoia cu plecarea lui. Ţareviciul a stăruit atât de mult, încât Sora Soarelui, în cele din urmă, l
—a lăsat să plece să—şi vadă ţara de baştină şi i—a dat o perie, un pieptene şi două mere ale
întineririi. Oricât ar fi fost de bătrân omul, cum mânca un asemenea măr, întinerea pe dată.
A ajuns Ivan Ţarevici la Vertogor, căruia îi mai rămăsese un singur munte de mutat din loc.
Ţareviciul a luat peria şi a aruncat—o în câmp. Din pământ s—au ridicat nişte munţi înalţi—
înalţi, care atingeau cerul cu vârfurile lor. Şi erau atât de mulţi, că nici nu—i puteai număra!
Vertogor s—a bucurat şi, fără a mai sta pe gânduri, s—a pus pe treabă.
Peste câtva timp, Ivan Ţarevici a venit la Vertodub. Acesta mai avea de smuls doar trei
stejari. Ţareviciul a aruncat pieptenele în câmp şi au răsărit din pământ păduri de stejar, iar
copacii erau unul mai gros decât celălalt. Vertodub s—a bucurat, i—a mulţumit ţareviciului şi
a plecat să smulgă stejarii bătrâni din rădăcini.
Ivan Ţarevici a plecat mai departe. A mers el cât mers şi a ajuns la croitoresele cele bătrâne.
Le—a dat câte un măr al întineririi, ele au mâncat merele, într—o clipă au întinerit şi i—au
dăruit o batistuţă fermecată: dacă o fluturai, apărea în urma ta un lac uriaş.
În cele din urmă, Ivan Ţarevici a ajuns acasă. Sora sa i—a ieşit în întâmpinare şi l—a poftit
cu drăgălăşenie în sala de oaspeţi:
—Aşează—te, frăţioare, şi cântă un pic la guzlă, iar eu mă duc să pregătesc masa!
Ţareviciul s—a aşezat şi a început să cânte. Dintr—o gaură a ieşit un şoricel care i—a
vorbit cu glas omenesc:
—Salvează—te, Ivan Ţarevici, fugi cât mai repede! Sora ta a plecat să—şi ascută dinţii.
Ivan Ţarevici a ieşit repede afară, a încălecat pe cal şi s—a aşternut la drum, iar şoricelul s
—a căţărat pe guzlă şi a început să alerge pe strune, făcându—le să zdrăngăne, ca să nu bage
de seamă vrăjitoarea că fratele ei a plecat. După ce şi—a ascuţit dinţii, sora ţareviciului s—a
întors în camera de oaspeţi, dar acolo nu era nimeni în afară de şoricel, care a zbughit—o în
gaură.
Vrăjitoarea s—a mâniat, a scrâşnit din dinţi şi s—a năpustit pe urmele fratelui ei.
Ivan Ţarevici, auzind zgomot, şi—a întors capul şi a văzut că soră—sa era gata—gata să—l
prindă. A fluturat batista fermecată şi între el şi vrăjitoare a apărut un lac mare şi adânc. Până
când vrăjitoarea a băut toată apa şi a secat lacul, Ivan Ţarevici era departe. Ea a început să
alerge şi mai repede. Era deja aproape, când Vertodub i—a zărit pe cei doi. Şi—a dat seama
că ţareviciul fuge de sora lui şi a început să smulgă stejarii şi să—i arunce în calea
urmăritoarei. În scurt timp a îngrămădit pe drum un munte de copaci. Vrăjitoarea, văzând că
nu are altă ieşire, a început să—şi facă potecă rozând stejarii. A ros ea, a ros şi când, în cele
din urmă, a reuşit să iasă iarăşi la drum, Ivan Ţarevici era deja departe. S—a năpustit pe urma
fratelui ei şi, când era cât pe ce să—l prindă, a văzut—o Vertogor. A apucat muntele cel mai
înalt, a închis drumul cu el, iar deasupra a mai pus unul. Cât timp vrăjitoarea s—a căţărat pe
munţii îngrămădiţi de Vertogor, Ivan Ţarevici a tot mers şi s—a îndepărtat mult de
urmăritoare.
Vrăjitoarea a trecut munţii şi iarăşi s—a năpustit pe urmele fratelui.
—Acum nu mai ai nicio scăpare! îi strigă ea.
Când era aproape să pună mâna pe el, Ivan Ţarevici s—a apropiat de palatul Sorei Soarelui
şi a strigat:
—Soare, Soare, deschide—mi fereastra!
Sora Soarelui i—a deschis—o şi ţareviciul a sărit în palat cu tot cu cal.
Vrăjitoarea a început să—l ceară pe fratele ei:
—Să vină, să ne urcăm în balanţă, să vedem care din noi trage mai mult. Dacă eu sunt mai
grea, atunci am să—l mănânc, iar dacă o să fie el mai greu decât mine, n—are decât să mă
omoare !
Ivan Ţarevici a ieşit şi s—a urcat primul în balanţă, apoi s—a urcat şi vrăjitoarea. Dar a pus
piciorul în taler cu putere, iar ţareviciul a fost aruncat în sus atât de tare, încât a ajuns pe cer,
lângă Sora Soarelui, în palatele ei, iar vrăjitoarea, preschimbată în şarpe, a rămas să se târască
pe pământ.
BUNICUL ÎNGHEȚ (moș gerilă// morozko—gerul)
95.Морозко
Father Frost
O inimă blândă topește îmblânzește gerul.

A fost odată o femeie care avea două fete — una era fata ei bună, iar cealaltă, fata vitregă.
Femeia era afectuoasă cu fata ei şi o lăuda de câte ori avea ocazia. În schimb, o dispreţuia pe
fata vitregă, un copil bun la suflet şi priceput la toate. Nimic n—o mulţumea pe bătrână —
nimic din ceea ce făcea fata nu era aşa cum trebuie. Şi din cauza mamei vitrege ochii îi erau
plini de lacrimi în fiecare zi. Era atât de tristă... Bătrâna nu se potolea cu răutatea ei, născocea
întruna câte ceva şi stătea tot timpul cu gura pe biata copilă.
Într—o zi, femeii i—a trecut prin minte să facă cumva s—o alunge din casă pe fata vitregă.
Şi i—a spus moşului ei:
—Moşule, du—o unde vrei pe fata asta! Să n—o mai văd în faţa ochilor, să nu mai aud nimic
de ea; dar să n—o duci la rude sau în vreo casă, la căldură, ci s—o duci în pădure, în bătaia
gerului care crapă pietrele!
Bătrânul s—a întristat şi lacrimile au început să—i curgă de durere. Cu sufletul sfărâmat, a
pus—o pe sărmana fetiţă pe sanie şi a dus—o departe, în inima pădurii. Fără să mai privească
în urmă, s—a întors repede spre casă.
Rămasă singură, biata fetiţă tremura şi spunea încetişor o rugăciune. N—a trecut mult timp
şi un bătrân îmbrăcat într—o haină albă, lungă, s—a apropiat de ea şi a privit—o cu luare—
aminte. Era bunicul îngheţ, cel care transformă tot ce atinge în gheaţă.
—Eu sunt bunicul îngheţ cel hrăpăreţ, a spus acesta.
—Bun venit, bunicule; se pare că Dumnezeu te—a trimis după sufletul meu păcătos.
Bunicul a vrut s—o îngheţe, dar i—au plăcut vorbele ei înţelepte. I s—a făcut milă de ea şi i
—a oferit o hăinuţă din blană care să—i ţină de cald. Fetiţa s—a ghemuit sub haina
călduroasă, şi—a strâns picioruşele sub ea şi a stat aşa...
A venit din nou bunicul îngheţ, ţopăia şi se tot uita la fata cea frumoasă.
—Eu sunt bunicul îngheţ cel hrăpăreţ, a spus acesta.
—Bun venit, bunicule; se pare că Dumnezeu te—a trimis după sufletul meu păcătos.
Şi de data asta bunicul îngheţ s—a arătat binevoitor. I—a adus frumoasei fete un cufăr înalt,
plin cu haine strălucitoare. I—a dăruit o rochie cum nu se mai văzuse, brodată cu aur şi argint.
Îi venea ca turnată şi era atât de frumoasă!
Toate cele întâmplate i—au dat fetiţei puterea să învingă frigul năprasnic şi să se întoarcă
acasă.
A deschis uşor poarta, apoi uşa şi când mama vitregă a văzut—o atât de frumoasă şi—a pus
mâinile în cap şi a început să urle:
—Bătrâne, bătrâne, înhamă caii şi du—o repede pe fata mea în aceeaşi pădure, în acelaşi loc.
 Şi aşa a făcut bătrânul. A dus—o pe fată în acelaşi loc şi când a venit bunicul îngheţ a
îngheţat—o de îndată, fără să mai stea pe gânduri.
—Bătrâne, du—te şi adu—mi fata, înhamă nişte cai iuţi. Şi ai grijă să nu răstorni sania, să nu
răstorni cufărul!
Dar când s—a deschis poarta şi bătrâna a dat fuga s—o întâmpine pe fată, în locul ei a
îmbrăţişat numai trupul de gheaţă. A început să plângă şi să bocească, dar era prea târziu!
În fiecare iarnă, fetiţa cea bună la suflet îşi aminteşte cu drag de bunicul îngheţ şi de binele
pe care i 1—a făcut acesta.
Nu—l va uita niciodată!