Motivaţia este o sursă de activitate şi de aceea este considerată “motorul” personalităţii.

Acest proces are rol deosebit de important în activitatea de învăţare a elevului şi în consecinţă în
formarea personalităţii acestuia. Nu poate avea loc un proces educaţional real dacă în prealabil
nu s-ar identifica motivele învăţării şi n-ar fi determinată aria lor de acţiune şi dacă educatorul n-
ar şti să se folosească de forţa acestor motive în practica instrucţiei. Cunoaşterea motivelor ce-l
impulsionează pe elev în desfăşurarea actului învăţării este importantă pentru învăţător, deoarece
acestea îi indică exact calea ce trebuie s-o urmeze în vederea finalizării cu succes a educaţiei.

Prin motivaţia învăţării înţelegem totalitatea mobilurilor care declanşează, susţin energetic şi
dinamizează activitatea de învăţare. Constituie motive ale învăţării anumite trebuinţe de bază de
autorealizare, de afirmare prin succes şcolar; apoi impulsul curiozităţii; dorinţa de a obţine note
bune pentru a satisface părinţii sau pentru a fi printre premianţii clasei; teama de pedeapsă sau de
eşec, anumite interese, opţiuni profesionale etc. Iată că motivul este cel care activează,
mobilizează şi reglează conduita celor implicaţi în procesul de instruire.
Practic învăţarea are la bază atât motive externe (nota, lauda, pedeapsa), cât şi motive interioare activităţii
ca atare. Un şcolar învaţă la început sub presiunea unor cerinţe externe, pentru ca, ulterior, descoperind
conţinutul unei materii de învăţământ, să fie animat de interese cognitive, care ţin de categoria motivelor
ce vin din interiorul său şi care poartă numele de motive intrinseci, alături de aspiraţiile profesionale,
satisfacţia lucrului bine făcut.

1. 3. Forme ale motivaţiei

În existenţa concretă a omului sunt puse în funcţiune diferite forme ale motivaţiei care se
clasifică, de obicei două câte două în perechi opuse, contrare.

1. Motivaţia pozitivă

Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările premiale (laudă, încurajare) şi se soldează cu

efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interne cum ar fi apropierea activităţilor, angajarea
în ele, preferarea persoanelor.
2. Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă

Motivaţia intrinseca (directa) este generata, fie de surse interne subiectului motivaţiei - de
nevoile şi trebuintele sale - fie din surse provenite din activitatea desfasurata. Caracteristica
acestei motivaţii consta in obtinerea satisfactiei prin indeplinirea unei actiuni adecvate ei. Spre
exemplu, atunci cand o persoana lucreaza la un proiect deoarece este interesata de tema, ori
frecventeaza spectacolele de teatru şi cinema deoarece ii face placere, practica un anumit sport
pentru ca se simte atras de el, citeste sau invata din nevoia de a sti este motivaţie intrinseca.

Motivaţia extrinseca (indirecta) este generata de surse exterioare subiectului sau naturii activitatii
lui. Ea poate fi sugerata sau impusa de alte persoane sau de concursuri de imprejurari favorabile
sau nu. Spre exemplu un student care elaboreaza un proiect pentru a obtine o nota de trecere, un
individ care frecventeaza salile de spectacol pentru a-şi intilni cunoscuti sau a creea imaginea
unei persoane cultivate, practicarea unui sport pentru a slabi, constituie forme ale motivaţiei
extrinseci.

Motivaţia extrinsecă este exterioară acţiunii în cauză. Energia care-i stimulează activitatea unui
elev este sentimentul de respect pentru părinţi iar scopul nemijlocit constă în obţinerea unor note
bune. În acest caz motivul se află în afara activităţii care rămâne, în fond, un mijloc de realizare a
scopului. Desfăşurarea acţiunii este susţinută de o recompensă exterioară acesteia. Fiind
preponderentă în situaţii de însuşire bazate pe autoritatea excesivă şi constrângere, motivele
extrinseci nu derivă din însuşi conţinutul sarcinii, iar realizarea ei cere de la elev eforturi volitive
sportive şi un volum mare de timp.

3. Motivaţia cognitivă şi motivaţia afectivă

Motivaţia cognitiva este legata de nevoia de a sti, de a cunoaste, de a fi stimulat senzorial.

Se manifesta sub forma curiozitatii fata de nou, de inedit, de complexitate, ca şi prin toleranta
ridicata fata de risc. Denumirea de cognitiva este data de preponderenta proceselor de
cunoastere, intelegere. Prin mecanismele perceptiei, gandirii, memoriei şi imaginatiei au loc,
progresiv: explorarea, reproducerea, intelegerea anumitor fenomene şi dorinţa de a crea ceva
nou. Motivaţia cognitiva isi gaseste satisfactia in a explica şi a rezolva ca scopuri in sine.

Motivaţia afectiva este determinata de nevoia omului de a obtine recunoasterea celorlalti

şi de a se simti bine in compania lor. Performantele sportivilor neprofesionisti sunt determinate
de motivaţia afectiva; elevii şi studentii invata din dorinţa de a satisface orgoliul parintilor sau
pentru a nu le pierde dragostea sunt antrenati prin acest tip de motivaţie.

Când raportăm motivaţia intrinsecă la ce extrinsecă, desigur că prima formă este superioară
celeilalte. Dacă luăm în considerare şi alţi factori cum ar fi: vârsta subiecţilor, temperamentul sau
caracterul lor, vom constata că, de pildă, la şcolarii mici mai productivă este motivaţia extrinsecă
decât cea intrinsecă, parte şi pentru faptul că aceasta din urmă fiind mai complexă, ţinând de
structurile de personalitate, nici nu s-a format încă.

Pedeapsa care naşte o motivaţie negativă, poate, în condiţiile determinate, să se soldeze cu efecte
pozitive. La şcolarul mic sau chiar la adolescent, motivaţia afectivă produsă de sentimentul
ataşamentului şi protecţiei sau cel al rivalităţii şi realizării de sine compensează, adeseori, lipsa
motivaţiei cognitive.

În zilele de azi efortul multor psihologi și pedagogi este îndreptat spre crearea unei
școli ce ar asigura condiții prielnice pentru dezvoltarea copilului. Școala nu mai este doar un
furnizor de cunoștințe, ea creează copilului situații ce presupun dezvoltarea personalității.
Școala creează situații si oferă strategii de învățare care contribuie la structurarea identității
si a capacităților proprii, specifice fiecărui individ. Astăzi s-a mutat accentul de pe rolul
părinților în educarea și dezvoltarea copiilor pe importanța primordială a școlii în acest sens.
Acest fapt este condițion de lipsa de timp a părinților pentru copii, neimplicarea în pregătirea
temelor pentru acasă, absența de la viața școlară, lipsa activităților comune a tuturor
membrilor familiei, ba chiar de lipsa părinților din viața copiilor, dacă vorbim despre familiile
temporar dezintegrate. S-a schimbat și atmosfera în familii. Părinții și copiii trăiesc astăzi cu
o viață mai intensă, în care rămâne puțin timp pentru comunicarea unul cu altul, pentru
ocupații comune și obiceiuri, ritualuri în familie. Dacă în anii precedenți familile se ciocneau
mai mult cu probleme de natură externă (probleme materiale, spațiu de trai, lipsa serviciului,
etc.), astăzi sunt prezente mai mult probleme interne: relații interpersonale încordate, reacții
acute, exagerate la greșelile și faptele membrilor familiei, lipsa de timp și a atenției față de
copii, etc.
Ținând cont de aceste schimbări ce s-au produs în societate în zilele de azi au fost
create în cadrul școlilor primare clase cu program prelungit. În această ordine de idei ne-a
interesat în mod deosebit cum influențeaz! mărirea timpului petrecut de către copii în cadrul
școlii asupra motivației lor școlare. Este cunoscut faptul că la vîrsta școlară mică activitatea
de bază este învțarea, în procesul căreia are loc adaptarea copilului la realizările culturii
umane, însușirea cunoștințelor și a priceperilor acumulate de generațiile precedente. Cînd are
loc trecerea la învățarea obiectelor propuse în școală, însușirea devine teoretică, ceea ce în
primul rînd și determină caracterul dezvoltativ al activității de învățare. L. Vîgotskii menționa
că schimbările de bază a acestei vîrste – conștientizarea și însușirea proceselor psihice – își
datorează proveniența anume învățării.
Activitatea de învățare a școlarilor mici se reglează și se menține printr-un sistem
complicat și multinivelar de motive
La sfîrșitul clasei întîi, pe măsura în care are loc pătrunderea în lumea școlară și însușirea
activității de învățare, la elevii mici, se formează un sistem motivațional de învățare complex,
care include următoarele grupe de motive

1) Motivele legate de conținutul învățării (învățarea întotdeauna trezește tendința de a

cunoaște ceva nou, de a deține cunoștințe, modalități de acțiuni, de a pătrunde în esența
fenomenelor).
2) Motivele legate de procesul învățării (învățarea îndeamnă la tendința de afirmare a
activității intelectuale, necesității de a gîndi, de a judeca la lecții, de a înfrunta dificultățile în
procesul de luare a unor decizii grele).
3) Motivele sociale ample: motivele îndatoririlor și a responsabilităților în fața
societății, clasei, învățătorului.
4) Motivele de autodeterminare (conștientizarea importanței cunoștințelor pentru
viitor, dorința de a se pregăti pentru viitoarea ocupație, și motivele de autoperfecționare – de a
se dezvolta în urma studierii).
5) Motivele personale: a) motive de bunăstare (tendința de a primi aprobarea din
partea profesorilor, părinților, colegilor de clasă, dorința de a primi note bune); b) motivele de
prestigiu (dorința de a fi printre primii elevi, de a fi cel mai bun).
6) Motivele negative (evitarea neplăcerilor care pot apărea din partea profesorilor,
părinților, colegilor de clasă, dacă elevul nu va învața bine).
La elevii mici motivele „cunoscute” deseori nu corespund celor reale, care să-i
stimuleze la activitatea de învățare (G. Guseva, 1983, M. Matiuhina, 1984). După datele lui G.
Guseva, diapazonul motivelor „cunoscute” la elevii claselor 2-3 este destul de larg și include
motivele atît sociale, cît și de cunoaștere. Printre primele trei au intrat: „doresc să cunosc mai
mult”, „este interesant să afli ceva nou”, „doresc să primesc note bune”. Cele din urmă au
fost: „toți învață”, „nu doresc să mă certe”. Motivația școlară energizează și facilitează
procesul de învățare prin intensificarea efortului și concentrarea atenției elevului, prin
crearea unei stări de pregătire pentru activitatea de învățare.

Pentru a motiva elevii spre învățare, profesorii au la îndemâna câteva strategii:

 Stabilirea regulilor clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate clar, încă de
la începutul anului școlar, ceea ce va duce la o responsabilizare a elevilor. Astfel îi
putem încuraja să adopte atitudini demne de apreciat și putem preveni
comportamentele deviante.
 Personalizarea clasei. Se pot folosi diverse desene sau alte activități prin care se pot
remarca elevii clasei. Felul cum arată clasa este o formă de întărire a imaginii de sine.
  Cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de motivare a
elevului spre învățare. Atenția acordată de profesor elevului demonstrează respectul
fată de elev. Simplu fapt că profesorul memorează numele elevului, îi știe preferințele,
îi dezvoltă elevului încrederea în sine, îi întăresc sentimentul de siguranță și apreciere
personală.
 Implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative. Putem atrage atenția
elevilor și prin controlul vocii, contactul vizual, organizarea sarcinilor de lucru într-un
mod productiv. Profesorul ar trebui să gândească un proces instructiv – educativ viu
care să potenţeze această disponibilitate naturală a elevilor.
 Așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a demonstrat că elevii au
tendința de a se ridica la înălțimea așteptărilor profesorilor. Dacă se aşteaptă şi se
solicită cât mai mult de la elevi adesea se va şi obţine acest lucru.
 Profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi. Urmând
exemplul profesorului, elevii își pot modifica propriul comportament.
 Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte.
 Rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp. Dacă profesorul este apropiat
fizic dar și psihic de elevul ce are un comportament deviant, face posibilă oprirea
comportamentului respectiv.
 Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau activitate demnă
de luat în calcul a elevului, măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să
acţioneze la fel şi pe viitor. Nu de puţine ori, comportamentul dezirabil este „uitat”,
pentru a acorda o atenţie sporită elevilor care creează probleme. Dar a beneficia de
atenţia profesorilor este o întărire pozitivă cu valenţe educative semnificative, de care
nu întotdeauna profesorul face uz. Cea mai eficientă metodă de a recompensa elevii
este lauda. Totodată aceasta este și cea mai la îndemână.

S-a constatat că elevii sunt mai implicați în activitățile de învățarea atunci când le este
prezentat scopul învățării, domeniul unde își pot aplica cunoștințele, atunci când se simt
apreciați, când le sunt arătate progresele făcute, când sunt curioși.  De obicei, orice proces de
învăţare este plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, dacă exista un nivel minim de motivare
sau supramotivare, şi creste în cazul unui nivel optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în
cazul motivaţiei interne nu există saturaţie.

- Motivele interesului copiilor pentru lumea adulților este dorința de a te comporta ca adulții.

Dorința de a fi ca un adult ghidează copilul în jocul de rol. Adesea, o astfel de dorință poate
fi folosită și ca mijloc de a-l determina pe copil să îndeplinească una sau alta cerință în
comportamentul de zi cu zi. „Ești mare, iar cei mari se îmbracă singuri”, îi spun ei
copilului, încurajându-l să devină independent. „Cei mari nu plâng” este un argument
puternic care îl face pe copil să-și rețină lacrimile.

-Motivele jocului - Aceste motive apar în cursul stăpânirii activității de joc și se împletesc în
ea cu dorința de a se comporta ca un adult, trecând dincolo de activitatea de joc, colorează
întregul comportament al copilului și creează un specific unic al copilăriei preșcolare. Un
copil poate transforma orice afacere într-un joc.
-Motive pentru stabilirea și menținerea relațiilor pozitive cu adulții și copiii Aceste motive
sunt mare importanțăîn comportamentul unui preşcolar. O atitudine bună din partea
celorlalți este necesară pentru un copil. Dorința de a câștiga afecțiune, aprobare, laude de la
adulți este una dintre pârghiile principale ale comportamentului său.. Multe acțiuni ale
copiilor sunt explicate prin această dorință. Dorința de relații pozitive cu adulții îl obligă pe
copil să țină cont de opiniile și aprecierile lor, să respecte regulile de comportament stabilite..

În timpul copilăriei preșcolare se dezvoltă motive de iubire de sine și autoafirmare. Punctul

lor de pornire apare la trecerea copilăriei timpurii și a vârstei preșcolare. separându-se de
ceilalți oameni, tratând un adult ca pe un model de comportament. Adulții nu numai că merg
la muncă, ci sunt angajați în tipuri de muncă care sunt onorabile în ochii copilului, ei intră
în diverse relații între ei.

Una dintre manifestările dorinței de autoafirmare este pretențiile copiilor de a juca rolurile
principale în jocuri. Este semnificativ faptul că copiilor, de regulă, nu le place să-și asume
rolurile de copii. Rolul unui adult investit cu respect și autoritate este întotdeauna mult mai
atractiv. La preșcolarii mai mici și mijlocii, autoafirmarea se regăsește și în faptul că
aceștia își atribuie toate calitățile pozitive cunoscute de ei, nepăsându-le de corespondența
realității lor, își exagerează curajul, puterea etc.

Un copil de trei până la patru ani nu își compară realizările cu realizările semenilor săi.
Dorința de autoafirmare și dorința de a obține aprobarea adulților se exprimă în
încercările sale de a face ceva mai bun decât alții, ci pur și simplu în a-și atribui calități
pozitive sau în realizarea unor acțiuni care primesc o evaluare pozitivă de la un adult.