Tema 1.

Etica și integritate: concepte și particularități fundamentale

1. Morală, deontologie, etică: delimitări conceptuale.

2. Corelația dintre integritate și moralitate, legalitate și
religie.
3. Integritate personală și integritatea publică
4. Funcțiile sociale ale moralei.
5. Dimensiunea globală a eticii.

1.Morală, deontologie, etică: delimitări conceptuale.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre ei prin
norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii, a comunităţii ca întreg sau a
anumitor segmente ale acesteia: familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie, organizaţie etc.
Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se impune
este puţin probabilă:
- să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii, interdicţii, permisiuni;
- să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate;
- să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii.
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente
istorice şi în diferite arii de convieţuire umană, destinate să diriguiască viaţa indivizilor şi a
comunităţilor umane în conformitate cu idealul uman şi cu sistemul de interese promovat la un
moment dat. Din multitudinea acestor norme, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca
aparţinînd sferei de preocupări a eticii: sfera moralei. Latura acestei sfere este dată de
problematica omului, raportată la sensul şi semnificaţia, valoarea şi scopul fiinţei umane, de
valori, norme, atitudini şi manifestări raportate la categoriile de bine şi rău, toate acestea
promovate, susţinute şi apărate sub sancţiunea opiniei publice şi a propriei conştiinţe.

Delimitări conceptuale.
Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă înţelegerea
corectă a sensului şi semnificaţiei termenilor cu care aceasta operează. Aceasta, deoarece la
nivelul simţului comun, precum şi în unele studii, analize, interpretări sau discursuri
moralizatoare, în lucrări ştiinţifice sau articole de presă termenii de bază ai domeniului moral sunt
adesea utilizaţi în mod inadecvat. Un prim mod de utilizare inadecvată este stabilirea unui raport
de identitate între etică şi morală, ca noţiuni, sau între etic  şi moral ca atribute ale unor persoane,
acţiuni, comportamente. În al doilea mod inadecvat este utilizarea împreună, în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport, a celor doi termeni, sub forma binomului, etic şi moral sau etico+moral.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum şi evoluţia
acestora spre semnificaţia pe care au căpătat-o astăzi în cele mai multe dintre studiile etice.
Termenii etică şi morală provin din două culturi diferite dar aflate într-un proces de
permanentă influenţă: cultura greacă şi cea latină. Astfel, termenul etică provine din filosofia
greacă ethos = lăcaş, locuinţă, locuire şi ethicos=morav, obicei, caracter, în timp ce termenul
morală provine din limba latină mos+mores+moralis = obicei, datină, obişnuinţă.
Chiar dacă iniţial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înţeles, filosofia modernă şi
contemporană le-au separat semnificaţiile, astfel că cei mai mulţi eticieni consideră etica drept
disciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce morala are semnificaţia de obiect al eticii,
fenomen real, colectiv şi individual, cuprinzînd valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări
specifice relaţiilor interumane şi supuse exigenţei opiniei publice şi conştiinţei individuale. 
 Obiectul eticii îl constituie întreaga sferă a moralei, cu determinaţiile sale teoretice, axate pe
înţelegerea categoriilor etice fundamentale, a binelui - reper fundamental al moralităţii
Dicţionarul de filosofie propune următoarea definiţie: etica este disciplină filosofică care
studiază problemele practice şi teoretice ale moralei.
Ideea de bine  este prezentă ca obiect al reflecțiilor etice încă de la Platon şi Aristotel, acesteia
adăugându-i-se, de-a lungul istoriei filosofiei, o problematică devenită tradiţională:
• cercetarea originii şi esenţei moralei
• definirea şi determinarea noţiunilor de datorie, virtute, sensul vieţii şi fericirea etc.
• elaborarea şi fundamentarea teoretică a unor sisteme de norme morale - coduri;
• cercetarea valorilor şi normelor morale specifice unor profesiuni – deontologia;
•cercetarea comportamentelor şi atitudinilor morale individuale şi colective – sociologia
moralei;
• cercetarea istoriei moralei şi inventarierea doctrinelor etice;
• studiul raporturilor dintre etică şi celelalte ştiinţe;
• fundamentarea gnoseologică şi analiza logică a judecăţilor şi normelor etice - metaetica.
Diferitele curente filosofice adaugă acestei problematici preocupări mai specializate, cum
sunt:
- problemele subiectivităţii morale (autocunoaşterea şi responsabilitatea individului) la
Socrate;
- ierarhia valorilor morale la Platon, 
- „raţiunea practică”, „libertatea şi demnitatea umană” la Kant,
- raportul dintre „morala subiectivă şi morala colectivităţii” la Hegel,
- „criza moralei” la Nietzsche,
- morala şi comunicarea la E. Levinas.
Așadar, etica reprezintă totalitatea normelor de conduită morală, iar morala include
"ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de
colectivitate, şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică".
În Dicţionarul limbii franceze morala este definită ca fiind: "ştiinţa binelui şi răului;
teoria acţiunii umane în calitatea ei de a fi supusă datoriei şi având ca scop binele;
ansamblul de reguli de conduită considerate de o manieră absolută".

Una din căile de asigurare a unui comportament etic este adoptarea unui cod etic sau
cod de deontologie profesională.
Deontologia (fr., deontologie) reprezintă doctrina privitoare la normele de conduită
şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni. Sintagma "deontologie" provine din cuvintele greceşti
deontos care înseamnă "ceea ce se cuvine" şi logos care înseamnă "ştiinţă".
Într-o accepţie generală, M. Oroveanu definea noţiunea de deontologie ca fiind "ceea ce
trebuie făcut şi cuprinde obligaţiile de îndeplinit, normele de conduită şi îndatoririle
morale ale unei profesii".
În accepţiune specială, cu referire la funcţionarii publici, acelaşi autor defineşte
noţiunea de deontologie ca fiind „ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale
acestora necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca
îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a
administraţiei de stat şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice
şi juridice. Prin specificul obiectului său de cercetare, deontologia se află la interferenţa între
drept şi morală, ea putând fi definită ca reprezentând ansamblul normelor referitoare la
comportamentul profesional şi moral al funcţionarilor publici în serviciu şi în afara serviciului”.
Deontologia profesională, în general, desemnează totalitatea normelor de conduită,
în care se evidenţiază “minima moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (cadru didactic,
medic, avocat, procuror, judecător, inginer, economist, etc).
Normele de deontologie profesională sintetizează experienţa unei profesiuni şi prescriu reguli
cu privire la exercitarea profesiunii respective în societate. Aceste norme se regăsesc în
instrucţiuni, statute, coduri etc., adoptate de autorităţile internaţionale şi naţionale abilitate.
Normele de deontologie profesională, în sens general, nu prevăd sancţiuni; sunt, în
ultimă analiză, expresia filozofiei unei profesiuni, sinteza comandamentelor pe care societatea
le formulează la adresa acestora. Ele sunt, mai degrabă, profesiuni de credinţă, care conferă
slujitorilor lor un statut aparte, sunt recomandări care au în substanţa lor norme juridice.
Atunci când normele deontologice sunt încălcate şi prin nesocotirea lor sunt afectate
valorile apărate prin drept, ele sunt sancţionate de către stat, devenind astfel norme juridice.

2. Corelația dintre integritate și moralitate, legalitate și religie.

Religia nu este același lucru cu moralitatea. Pentru mulți oameni etica se reduce la religie,
pentru că primii pași în educația morală au fost învățarea celor zece porunci. Cum aceste
imperative își au sursa în Biblie, e la îndemână să credem că religia reprezintă un sistem de reguli
etice. Să nu minți, să nu ai alți dumnezei, să nu ucizi, să nu-ți faci chip cioplit, să nu fii desfrânat,
cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, să nu iei în deșert numele Domnului! Observați însă că în
această enumerare s-au strecurat diferite tipuri de porunci. Poruncile „să nu ucizi” și „să nu
minți” sunt valabile indiferent de credințele religioase ale oamenilor. Ateii, creștinii, musulmanii
și budiștii au credințe diferite, dar cu toții sunt de acord că nu trebuie să ucidem persoane
nevinovate. În schimb, vor exista divergențe cu privire la poruncile de natură religioasă, cum ar fi
să nu ai alți dumnezei sau să nu-ți faci chip cioplit. Ateul va nega existența unei divinități,
creștinul va susține că Iisus este fiul lui Dumnezeu, iar musulmanul va insista că Allah este de
fapt adevăratul Dumnezeu. Așadar, etica și religia răspund unor întrebări diferite. În timp ce etica
răspunde la întrebări precum „ce acțiuni sunt bune în sine?”, „ce datorii morale avem?”, „cum
arată un om virtuos?”, religia răspunde la întrebări existențiale de tipul „ce se întâmplă cu noi
după moarte?”, „există o divinitate dincolo de lumea în care trăim?”, „cine este adevăratul
dumnezeu?”. Desigur, și religia răspunde la întrebări de tipul cum trebuie să ne comportăm, dar
scopul ultim nu este totuși acela de a indica ce trebuie să facem în sine, ci cum să ne purtăm
pentru a evita iadul.
Moralitatea nu este același lucru nici cu legalitatea. La fel ca în cazul religiei, e foarte ușor
să le confundăm. Asta pentru că ne așteptăm ca legile să fie drepte și în conformitate cu valori
morale universale. În general, legile codifică și impun prin sancțiuni juridice o serie de reguli
considerate a fi esențiale pentru bunul mers al unei societăți. De exemplu, legile în vigoare ne
spun că nu trebuie să violăm, să furăm, să ucidem. Sfera moralității este însă mult mai largă, iar
reguli morale precum „să nu minți” nu sunt prinse în sistemul de legi decât în măsura în care
generează anumite prejudicii de natură financiară sau juridică. În condiții ideale, ceea ce este
legal este și moral, dar în viața reală legile sunt convenții ce pot fi Discuție: 1. Citiți și comentați
articolele 1-6 din Codul de Etică al Universității din București. Identificați trimiterile la principii,
valori și reguli morale. 2. Dați, din experiența cotidiană, exemple de reguli morale specificate cu
precizie, în maniere similare cu cele menționate mai sus. Etică și integritate academică 18
Capitolul I schimbate într-un mod în care valorile morale nu pot fi schimbate. Legile pot fi
adoptate chiar împotriva moralității. Sclavia a fost legală în Statele Unite ale Americii până în
1865. Deși era legal să cumperi și să vinzi sclavi, această practică este profund imorală. Oamenii
nu sunt obiecte ce pot fi vândute după bunul plac. Ființele umane sunt persoane, iar facerea
legilor trebuie să țină cont de acest statut. Asemănător, multă vreme femeilor li s-a interzis să
voteze. Astăzi credem că suntem egali în drepturi, iar orice lege care mai interzice dreptul de a
vota femeilor este moralmente obscenă. Standardele morale sunt cele care ne ajută să corectăm
legile atunci când sunt făcute de oameni și instituții corupte

3. Integritate personală și integritatea publică

Noţiunea de integritate
Cuvântul integritate, din punct de vedere etimologic, provine din limba latină în care
este întâlnit sub forma „integritas”, cu semnificaţia de „întreg, complet”. Potrivit Dicţionarului
explicativ al limbii române integritatea reprezintă „însuşirea de a fi integru; cinste, probitate;
incoruptibilitate”. Totodată, integritatea defineşte caracterul integru al unui individ, sentimentul
demnităţii, dreptăţii şi conştiinciozităţii, care serveşte drept călăuză în conduita omului,
onestitatea, cinstea şi probitatea. Ea exprimă calitatea de a fi sau de a rămâne intact, întreg, de a-şi
păstra nealterate calităţile.
Integritatea personală
Din perspectivă individuală, se poate spune că integritatea este o chestiune de opţiune
personală; ea ţine de asumarea unui set de valori, de norme etice de conduită profesională şi
personală, de asigurarea unui anumit grad al respectului de sine. Din exterior, integritatea
individului este evaluată şi cuantificată, fie prin prisma elementelor ce configurează conştiinţa
colectivă, fie prin prisma conformării cu regulile obligatorii din acest domeniu.
Integritatea alături de comportamentul etic, stau la baza succesului unui proces de leadership
de lungă durată. Integritatea personală reprezintă sursa şi fundaţia integrităţii şi eticii organizaţiei
căreia îi aparţine individul. Ea presupune ca acesta să fie autentic cu propria sa persoană dar şi cu
alte persoane, precum şi să facă ceea ce zice că face. A fi autentic cu propria persoană înseamnă a
realiza congruenţa între sentimentele şi acţiunile proprii. Pe de altă parte, a fi autentic cu alte
persoane înseamnă să existe o conexiune între ceea ce spui şi ceea ce faci. În sfârşit, a face ceea
ce spui înseamnă a-ţi ţine promisiunile şi întelegerile. Aceasta poate presupune acceptarea
responsabilităţii chiar chiar şi în situaţia în care, în final, nu se ajunge la rezultatul scontat.
Liderul care se comportă în acest fel contribuie la dezvoltarea unei culturi a integrităţii în cadrul
organizaţiei pe care o conduce.
Un om integru este un om care ţine la principiile sale, o persoană care acţionează
fără părtinire atunci când evaluează cazuri în care este implicat şi care îşi îndeplineşte cu
devoţiune sarcinile, dovedind probitate. Totodată, a fi o persoană integră presupune a acorda
şi celorlalţi prezumţia de integritate. Astfel, integritatea personală este determinată de conduita
etică a individului.
Așadar, privită în sens etic, integritatea este deopotrivă un atribut al caracterului dar şi o faţetă
a autonomiei şi demnităţii persoanei. Ca virtute a caracterului, integritatea ţine de domeniul
”psihologiei morale”. O virtute are valoare morală doar în contextul unui caracter moral
armonios.

Integritatea publică.
 Orice cultură organizaţională are la bază un set de valori, comportamente, principii
şi norme care exprimă fără echivoc sănătatea fiecărei organizaţii, în corelaţie directă cu
nivelul de integritate al acesteia. Pofesorul Ovidiu Nicolescu, în lucrarea Fundamentele
managementului organizaţiei defineşte cultura organizaţională ca fiind „ansamblul valorilor,
credinţelor, aspiraţiilor, aşteptărilor şi comportamentelor conturate în decursul timpului în
fiecare organizaţie, care predomină ăn cadrul său şi care îi condiţionează direct şi indirect
funcţionalitatea şi performanţele”.
Noţiunea de cultură a organizaţiei defineşte aşadar un sistem de valori, prezumţii,
credinţe şi norme împărtăşite de membrii unei organizaţii, care îi unesc. Acestea prezintă
următoarele trăsături: aparţin indivizilor din organizatie; constituie baza culturii
organizaţionale; sunt o sinteză a celor individuale; sunt reflectate în simboluri, atitudini,
comportamente şi diferite structuri; influenţează semnificativ evoluţia şi performanţele
organizaţiei.
Integritatea publică poate fi definită atât prin prisma integrităţii proceselor în cadrul
organizaţiei - de luare a deciziilor, de implementare a deciziilor, de gestiune a banilor publici -
cât şi prin prisma integrităţii personalului sau agenţilor publici care îşi desfăşoară activitatea
în cadrul acesteia (aleşi locali, funcţionari publici, personal contractual din instituţiile
publice).
Din perspectiva integrităţii, reprezentanţii oricărei entităţi publice au obligaţia să
acorde un tratament imparţial şi echitabil tuturor persoanelor care se adresează acesteia.
Una din componentele integrităţii publice o reprezintă transparenţa în desfăşurarea
activităţii instituţiilor publice, prin care înţelegem setul de instrumente prin care administraţia
(instituţiile şi autorităţile administraţiei publice locale sau centrale) dă socoteală
cetăţenilor/contribuabililor cu privire la activitatea desfăşurată în serviciul acestora.
Conceptul de transparenţă a procesului decizional derulat în instituţii se referă la
asigurarea accesului cetăţenilor la documentele aflate în gestiunea instituţiilor statului precum
şi la consultarea cetăţenilor cu privire la adoptarea unor reglementări. În concret, transparenta se
operaţionalizează prin:
- informarea din oficiu a persoanelor asupra problemelor de interes public care
urmează să fie dezbătute de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi
asupra proiectelor de acte normative;
- consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor
publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
- participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în procesul
de elaborare a proiectelor de acte normative.
Transparenţa este o condiţie a unei comunicări eficiente. Sistemele politice
democratice statuează dreptul fundamental al cetăţenilor la libera informare ca premiză pentru
un sistem funcţional. Oferirea acestor informaţii permite cetăţenilor să exercite trei funcţii
extrem de importante în relaţia cu autorităţile: participarea la procesul de luare a deciziilor,
contestarea acestora şi controlul asupra activităţii autorităţilor publice.
Importanţa dreptului la libera informare a fost recunoscută pentru prima dată în Suedia în
urmă cu două secole, dar discuţiile asupra necesităţii transparenţei decizionale au luat amploare la
nivel mondial în ultimele două decenii, ca urmare a transformărilor geopolitice. În aceste condiţii,
datorită schimbărilor economice, sociale, politice şi tehnologice importanţa comunicării eficiente
între cetăţeni şi guvernanţi devine un factor esenţial pentru consolidarea regimurilor democratice
prin acceptarea unui nou tip de guvernare: „guvernarea deschisă”.
 Transparenta are rolul de a preveni acţiuni care ameninţă integritatea publică (acte
de corupţie) şi de a evalua performanţa administraţiei publice (capacitatea administrativă).
Mecanismele prin care se asigură integritatea publică urmăresc, în general, următoarele aspecte:
- micşorarea numărului ocaziilor de manifestare a fenomenului corupţiei (reformă
sistematică);
- mecanisme de prevenire, constrângere şi de mărire a gradului de responsabilitate;
Aceste mecanisme formează un sistem de integritate, care urmăreşte:
- interdependenţa dintre diferitele ramuri şi agenţii ale guvernului;
- controlul conflictelor de interese în sectorul public;
- dispersarea centrelor de putere.
Sistemul de integritate presupune:
- o perspectivă cuprinzătoare asupra reformei, indiferent de nivelul la care aceasta se
realizează;
- o serie de procese la nivel guvernamental (coduri de etica profesionala, sisteme de conducere,
transformări la nivel organizaţional, reforme juridice, schimbări de procedură în sectorul
birocratic etc.)
- participarea societăţii civile (sectorul privat, mass media, categoriile profesionale,
bisericile şi moscheile etc.).
Sistemul de integritate publică cuprinde instituţiile cheie, actele normative şi
practicile care contribuie la integritatea, transparenţa şi responsabilitatea dintr-o societate.
Atunci când funcţionează corect, sistemul de integritate publică combate corupţia ca şi parte a
unei lupte mai ample împotriva abuzului de putere, a încălcărilor legii şi a fraudei în toate
formele sale.
Cu toate că în plan internaţional nu există un proiect comun pentru un sistem eficient
de prevenire a corupţiei, există totuşi o înţelegere internaţională tot mai puternică cu privire la
caracteristicile cele mai importante ale sistemelor de luptă împotriva corupţiei care dau cele
mai bune rezultate.
Transparency International ilustrează sistemul de integritate publică ca pe un templu
grec, cu acoperişul plat (integritatea naţională) care este susţinut de un număr de “piloni”
(fiecare dintre ei reprezentând un element aparte în cadrul sistemului naţional de integritate).
Pe acoperiş se afla trei sfere:
- “calitatea vieţii”,
- “domnia legii” şi
- “dezvoltarea durabilă”.
Este esenţial ca acoperişul să se menţină orizontal pentru ca aceste trei sfere să nu se
rostogolească.
“Templul” însuşi este construit şi susţinut de către “popor/vigilenţa publică”. Stâlpii includ:
- executivul,
- parlamentul,
- sistemul juridic,
- serviciul public,
- instituţii menite să vegheze la aplicarea legii (comisiile parlamentare, Curtea de Conturi,
Avocatul Poporului, poliţia, comisiile anticorupţie etc.),
- societatea civilă (inclusiv asociaţiile profesionale şi sectorul privat),
- mass media şi
- agenţiile internaţionale.
 Promovarea unui sistem de integritate publică are drept scop prevenirea şi combaterea
corupţiei sau a oricărui alt act de nerespectare a integrităţii publice.

În general, sunt promovate şapte principii relevante din perspectiva integrităţii vieţii publice:
- altruism: cei care deţin funcţii publice ar trebui să ia deciziile numai în termeni de interes
public, aceste decizii nu trebuie luate pentru a dobândi beneficii financiare sau alte avantaje
materiale pentru ei înşişi, familie sau apropiaţi
- integritatea: funcţionarii şi oficialii publici nu trebuie să-şi creeze obligaţii financiare sau de
alt gen faţă de organizaţii sau indivizi din afară, care ar putea exercita o influenţă asupra modului
în care îşi duc la îndeplinire îndatoririle oficiale
- obiectivitatea: în timpul gestionării afacerilor publice, persoanele aflate în funcţii publice
trebuie să facă aceste alegeri numai pe bază de merit
- responsabilitatea: cei care sunt numiţi în funcţii publice sunt responsabili pentru deciziile şi
acţiunile lor în faţa publicului şi trebuie să se supună oricărui gen de cercetare analitică specifică
funcţiei lor
- deschiderea: persoanele aflate în funcţii publice trebuie să fie pe cât de transparente posibil
cu privire la toate deciziile şi acţiunile lor.
- onestitatea: persoanele care deţin funcţii publice au datoria de a declara orice interese
particulare ce au legătură cu îndeplinirea datoriilor publice şi de a lua atitudine în sensul
rezolvării oricăror conflicte de interese care pot apărea, astfel încât să protejeze interesul public.
- capacităţile de conducere: oficialii publici trebuie să promoveze şi să sprijine aceste principii
prin modul de conducere şi prin puterea exemplului personal.
Așadar, integritatea se poate naşte şi se poate dezvolta doar într-un climat în care se pune
preţ pe demnitatea umană, în care oamenii îşi pot afirma opţiunile şi sunt lăsaţi liberi să facă
alegeri. Acolo unde adevărul, dreptatea şi conştiinciozitatea sunt valorile morale unanim
acceptate. În mod paradoxal însă, integritatea se probează într-un mediu în care valorile
acestea nu sunt recunoscute. Mai mult, doar în situaţii extreme liderii îşi dovedesc
integritatea, alegând în mod conştient să sacrifice interesul propriu în interesul organizaţiei pe
care o conduc.

4. Funcțiile sociale ale moralei.

Fiind o disciplină filosofică cu un caracter aparte, lumea moralei fiind eminamente o lume a
intersubiectivităţii, a interacţiunilor dintre indivizi, precum şi dintre individ şi grupurile umane
sau dintre grupurile umane, însele, rolul eticii nu se poate rezuma la o simplă critică a unor
concepte teoretice. Ea este deopotrivă o ştiinţă teoretică şi practică, descriptivă şi normativă,
reflexivă şi axiologică. Astfel putem realiza o sinteză a principalelor funcţii ale eticii, după cum
urmează:
Funcţia cognitivă – adică de cunoaștere, se poate realiza pe trepte succesive:
-treapta descriptivă - ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale. Ea se
realizează în principal prin elaborarea unor tipologii şi studii ale structurii şi dezvoltării
caracterelor. În tipologie sunt descrise succesiv tipuri de atitudini morale, vicii şi virtuţi morale,
sau calităţi şi defecte morale. Studiul structurilor şi dezvoltării caracterelor se referă la descrierea
caracterelor morale pozitive sau negative.
-treapta analitico-sintetică- presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale diferitor
fenomene morale (conştiinţa, manifestarea, aprecierea, valorile, relaţiile, etc) adică toate
componentele care au o semnificaţie morală specifică. Gîndirea sintetică culminează cu
elaborarea categoriilor fundamentale ale moralei, care definesc şi esenţa şi specificul, deci esenţa
specifică a vieţii morale.
-treapta explicativă- presupune studierea factorilor cauzali, sau a celor generatori ai moralei:
factori ce explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală, progresul
moral şi perspectivele acestui progres.
 Funcţia normativă (axiologică) – care reliefează relaţia inseparabilă dintre valoare şi normă,
în lumea moralei. Este de reţinut faptul că etica nu crează norme, ea doar le descoperă ca fiind
consecinţe ale universului axiologic, la rîndul său originat în morala individuală şi colectivă.
Rolul eticii este doar unul de sistematizare, de conceptualizare, de raţionalizare şi
de  comunicare.
 Funcţia persuasivă – etica ca ştiinţă normativă nu numai explică, ci şi convinge, pe calea
deschiderii conştiinţei despre raţionalitatea şi eficienţa respectării normelor, (pornind de la
consecințele faptelor umane) respectiv spre caracterul legic, indiscutabil, sacru al legii  morale
(în cadrul deontologiei).
Funcţia educativă- ea a fost dezvăluită încă din antichitate de către Platon şi Aristotel. Pentru
ei cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ ce antrenează direct respectul şi practicarea
lui. După Aristotel moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui şi,
pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă. Posibilităţile educative ale eticii sunt
condiţionate de un şir de factori:
-existenţa unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecţilor receptori sau educaţi, fond
ce indică nivelul general de moralitate al colectivelor din care ei fac parte. Etica explică,
orientează,
întemeiază şi implicit dezvoltă un fond prealabil de moralitate;
-acţiunea unor factori formativi de natură instructiv-educativă ce ţin de contextul social şi
cultural. Întreg sistemul instructiv-educativ al societăţii noastre este orientat convergent, şi în
acest sistem global etica este doar o componentă funcţională;
-existenţa în spaţiul vieţii sociale a unor modele reale de comportament, întruchipate în
caractere şi atitudini exemplare. Aceste exemple personale sînt o concretizare vie a faptului că
moralitatea nu este un domeniu al imperativelor pure, ci că ea se cristalizează în modele care fiind
reale sînt totodată şi ideale. Fiind o confirmare a moralităţii colective reale, modelele de
comportament sunt şi o ilustrare a unei moralităţi superioare, posibile şi necesare, la nivelul
întregii colectivităţi.