APA IN ORGANISM

Apa reprezintă două treimi din suprafaţa pamântului; reflectând

aceasta proporţie organismul uman este compus din două treimi apă. Deşi
apa este abundentă, motivele proprietăţilor ei atât de interesante şi
neobişnuite sunt puţin înţelese afirmă Gerald Pollack, profesor de
bioinginerie la Washi ngton University.
Inţelegerea noastră asupra moleculei de apă este încă la început.
In organismul uman apa reprezintă un material structural, de
construcţie. Apa acţionează ca solvent, ca mediu al reacţiilor şi ca
reactant. Apa este cel mai bun transportor al nutrienţilor şi deşeurilor,
ajutând la eliminarea lor (ex.: formarea urinii). Datorită proprietăţilor ei
speciale apa este implicată în termoreglare, acţionează ca lubrifiant şi ca
absorbant al şocurilor mecanice.

MOLECULA DE APA

Apa are o structură moleculară simplă. Este compusă dintr-un atom de oxigen şi doi
atomj de hidrogen. Fiecare atom de hidrogen este legat covalent de oxigen printr-o
pereche comună de electroni.
Proprietăţile apei sunt datorate în special legăturilor hidrogenului, reflectate în
următoarele-proprietăţi- fiziee:
1. Polaritate Crescută
2. Căldură specifică Crescută

3. Căldură de vaporizare Crescută

4. Conductivitate termică Crescută
5. Tensiune superficială Crescută

PROPRIETĂŢILE MOLECULEI DE APĂ

I. POLARITATEA asigură o putere de solubilizare mare, condiţie

principală pentru o reactivitate chimică crescută. Molecula de apă este
polară deoarece există o distribuţie inegală a electronilor şi acţionează. ca un
1
 dipol; apa se comportă ca un magnet, cu un pol negativ şi unul pozitiv.
Capătul pozitiv atrage ionii negativi sau capătul negativ al altor molecule
polare. Capătul negativ este capabil sa atragă ioni pozitivi sau capătul
pozitiv al moleculelor polare. Acesta este motivul pentru care apa dizolvă
multe substanţe şi de aceea este considerată un solvent (aproape) universal.
Moleculele care sunt dizolvate în apă sau interacţionează cu apa - de
exemplu carbohidraţii - sunt denumite hidrofile. Acestea se dizolvă în apă
datorită legăturilor hidrogenului cu molecula de apă. Fiecare grupare
hidroxil (- OH) poate genera legături cu hidrogenul a trei molecule diferite
de apă. Majoritatea substanţelor intracelulare pot forma legături cu
hidrogenul şi sunt hidrofile.
Spre deosebire de acestea, moleculele hidrofobe (care au în
componenţă carbon şi hidrogen) nu pot forma legături de hidrogen cu apa.
De exemplu grăsimile, uleiurile, alcanii, parafinele sunt molecule hidrofobe.
Sunt denumite de asemenea şi lipofile fiindcă se dizolvă în uleiuri şi alte
lipide. Acestea sunt neutre din punct de vedere al sarcinii şi nu sunt polare,
fiind astfel excluse de molecula de apă.
De fapt „antipatia" lanţurilor lipidice pentru apă este greşit înţeleasă.
Nu există o respingere între moleculele de apă şi cele de lipide, ci o
afinitate foarte puternică a moleculelor de apă pentru alţi compuşi în
comparaţie cu lipidele.

ECHILIBRUL HIDRIC

Echilibrul hidric este un proces dinamic la omul sănătos şi reprezintă

egalitatea între aportul şi pierderile de apă.
Aportul zilnic de apă depinde de: ''
1. Necesităţile organismului - statusul de hidratare

2. Temperatura mediului extern (într-un climat uscat, cald, aportul hidric

creşte pentru a contrabalansa pierderea de apă prin evaporarea sudoraţiei).
Sursele de apă sunt:
1. Exogene (băuturi, mâncare -fructe bogate în apă)
2. Endogene (metabolism celular).
Media aportului de apă este de 1500-2000 ml/zi.
Excreţia apei are loc la multe niveluri: rinichi, piele, plamâni , tub digestiv.
Rinichiul elimină cel -mai-mare--procent de apă prin diureză (formarea ş1
2
eliminarea urini i).
Pielea prezintă glande sudoripare care secretă sudoarea şi o transportă
către suprafaţa epid ermului. Sudoarea conţine apă, electroliti, uree, acid
lactic. Rolul ei este de a elimina anumite substanţe şi de asemenea de a
răci suprafaţa pielii prin evaporare. Evaporarea sudorii reprezintă cel mai
important mecanism al termoreglării când temperatura aerului este mai
mare decât temperatura corpului. În deshidratare secreţia sudorală scade
paralel cu creşterea concentraţiei acesteia. Apa care difuzează lent şi
continuu pri n piele şi mucoasa respiratorie şi se evaporă reprezintă
perspiraţia insensibilă.

APA TOTALĂ A ORGANISMULUI. COMPA RTIMENTE HIDRICE

Apa totală din organism reprezintă circa 60% din greutatea corpului la adultul
sănătos şi depinde de vârstă, sex, intensitatea metabolismul ui etc.
Procentul este mai ridicat la tineri şi scade cu vârsta. În ti mpul procesului de
creştere se observă modificarea anumitor caracteristici. În decursul primului an
de viaţă se observă o scădere rapidă a apei totale şi a apei extracelulare din
organism, urmată de o scădere mai lentă a apei extracelulare mai târziu în
copilărie.
Pe durata copilăriei şi până la pubertate propotia de apă d i n organism rămâne
aceeaşi. După pubertate, procentul de apă din organism d iferă pe sexe: la bărbaţi
60% şi la femei 50%. Procentul de apă mai ridicat la bărbaţi se datorează masei
musculare mai dezvoltate, muşchiul fiind un ţesut bogat în apă. De asemenea,
la bărbaţi ţesutul adipos este mai redus,-acest-ţesut-c0nţinând un procent mai
mic de apă.
Procentul de apă şi tipul de ţesut
Ţesuturi bogate în apă:
muscular - 75%
glandular - 80%
renal - 80%
cerebral - 85%

Ţesuturi sărace în apă:

smalţul 0,2%
dentina - 1%
osos - 22%
3
 adipos - 35% .

La adultul standard sănătos (bărbat de 25 ani, 1,75 m şi 75

kg), apa totală din organism reprezintă 60% din greutatea corpului ,
aproximativ 40 l.
În corpul uman apa este distribuită în compartimente. Apa
totală din organism este împărţită în 2 mari compartimente hidrice:
lichidul intracelular (LIC) 40% şi lichidul extracelular (LEC) 20% .

Regula de 60-40-20 :
60 % din greutatea corpului este apă.
40% din greutatea corpului este lichidul intracelular
20% din greutatea corpului este lichidul extracelular

LICHIDUL INTRACELULAR (LIC)

Compartimentul intracelular este un compartiment virtual. El
rezultă din însumarea numărului enorm de mici colectii lichidiene
intracelulare. LIC este o solutie de ioni de K+ şi amom orgamc1, proteine
(supă celulară). Permeabilitatea selectivă a membranei celulare şi
metabolismul controlează constituenţii LIC.
Apa intracelulară există sub două forme: liberă şi legată (în matricea
celulară, gelul intracelular). Sursele LIC sunt reprezentate de LEC şi apa
endogenă, rezultată din respiraţia celulară.

LICHIDUL EXTRACELULAR (LEC)

LEC include la rândul lui 2 mari compartimente: lichidul intravascular
(LIV) =5%, lichidul interstiţial (LI) = 14-15% şi apa transcelulară (1%)-
Apa transcelulară cuprinde un grnp de lichide cu compoziţi i diferite,
produse de secreţia anumitor membrane: lichidul cefalorahidian (în
interiorul sistemului nervos central - SNC), perilimfa ş1 endolimfa (urechea
internă), secreţiile tractului gastrointest inal; l ichidul sinovial; lichidele
oculare (umoarea apoasă si corpul vitros); lichidul pleural, pericardic şi
peritoneal, localizate între membranele seroase cu acelaşi nume.
În stări patologice, expansiunea acestor lichide conduce la apariţia
unui nou compartiment = compartimentul transcelular (în ascită, pericardită
4
 lichidiană, pleurezie etc).
Lichidul interstiţial reprezintă apa din interstiţiu (spaţiul dintre celule
plus cel dintre celule şi capilarele sanguine). Schimburile dinamice dintre
apa intravascu lară şi cea intracelulară au loc numai prin lichidul interstiţial.
Apa şi anumite componente din plasmă sunt filtrate continuu din capilare şi
un anumit procent din acestea este reabsorbit apoi înapoi în capilar (tumover)
-vezi şi filtrarea.
Determinarea compartimentelor lichidiene se bazează pe principiu l dilutiei.
Acesta afirmă că prin · injectarea unui volum cunoscut (V 1) dintr-o
substanţa cu concentraţie cunoscută (C1) într-un volum de determinat (V2)
până la atingerea unei concentraţii măsurabile de ethilibru (C2), permite
calcularea volumului de distribuţie (V2).
Volumul iniţial şi concentraţia substanţei care injectate sunt notate
cu V 1,respectiv C1

ROLURILE ELECTROLI ŢILOR

I. Controlul schimburilor de apă între compartimentele corpului
2. Menţinerea echilibrului acido-bazic necesar activităţii celulare normale
3. Controlul secretiei anumitor hormoni si neurotransmitători
' ,
4. Controlul proprietăţilor fundamentale celulare (excitabilitate, automatism
etc.)
5. Cofactori necesari activităţii optime a enzimelor

Sodiu] Na este principalul cation extracelular. Este implicat în

excitabilitatea celulară, fiind esenţial pentru geneza potenţialului de acţiune.
Este responsabil de asemenea şi de transmiterea impulsului electric
(conductibilitate).
Na+ modulează contracţia musculară şi participă la echilibrul
hidroelectrolitic prin generarea presiunii osmotice a LEC.
Dacă aportul zilnic mediu de Na+ depăşeşte necesităţile zilnice ale
organismului, rinichii elimină Na - suplimentar. Nivelul plasmatic al Na+ este
controlat de hormoni (aldosteron, factorul natriuretic atrial - FNA).
Aldosteronul reglează reabsorbţia Na+ prin stimularea activităţii ATP-
azei Na+/(K+ sau H+) localizate în membrana apicală a tubilor distali şi
5
 colectori renali.
Aceasta pompă asigură reabsorbţia Na+ la schimb cu K+ sau H+,
în funcţie de pH-ul-.sanguin. În acidoză-pompa-secretă H+ şi păstrează
K+. În alca loză, pompa reţ ine Na şi elimină K+. Clorul (încărcat negativ)
va urma pasiv ionul poziti v de Na+.
Potasiul (K) este principalul ion poziti v din lichidul intracel ular. Este
implicat în geneza potenţialului membranar de repaus, în reglarea excitabilităţi i
celulare, în modularea contracţiei musculare şi a pH-ului sanguin. Nivelul
plasmatic al K+ este controlat îndeosebi de către aldosteron.
Calciul (Ca 2) este predominant situat extracelular şi reprezintă o componentă
+)

importantă a unor structuri (dinţi, oase). Este implicat în coagularea

sângelui, eliberarea neurotransmiţătorilor, excitabilitatea neuro-
musculară, menţinerea tonusului muscular.
Nivelul plasmatic al Ca +este reglat de către parathonnon şi calcitonină.

controlează absorbţia intesti nală de Ca+2 metabolismul carbohi draţilor şi

proteinelor. Este de asemenea important în activitatea neuromusculară ,
în transmiterea sinaptică în sistemul nervos central şi în funcţionarea
miorcardu lui. Este modulat de către hipo- sau hipercalcemie, de
creşterea sau scăderea volumului LEC, de hormon ul paratiroidian şi de
pH-ul sanguin.
Clorul (Cl) este anionul extracelular predominant, jucând un rol în
reglarea presiunii osmotice şi în schimburile dintre compartimente.
Participă la sinteza de HCI în lumenul gastric şi la reglarea unor enzime
(ami laza salivară). Reglarea echi librului clorului în lichidele
organismului este controlată indirect de către aldosteron.
Bicarbon atul este un anion plasmatic semnificativ, mai ales în
echilibrul acido-bazic. Este o componentă majoră a sistemului tampon al
bicarbonaţilor cu rol în menţinerea pH-ului sanguin. R inichiul
reabsoarbe, secretă şi chiar sintetizează bicarbonat de novo pentru a
menţine echilibrul acido-bazic.
Principalele mecanismele prin care au loc schimburile lichidiene sunt: difuziunea,
filtrarea şi osmoza.

Difuziunea este cel mai important mecanism de schimb între lichidul interstiţial
şi celulă.
Este un mecanism pasiv produs ca urmare a mişcării browniene şi
conduce la egalizarea concentraţiilor (sau a potenţialelor electrochimice) în toate
6
părţile unui sistem asigurând un echilibru dinamic.
Forţa motrice a difuziunii este gradientul de concentraţie creat de o
parte şi de alta a unei membrane (membrana celulară, peretele capilar).
Ori de câte ori gradientul de concentraţie sau aria de difuziune
creşte, cantitatea de substanţă difuzată creşte. În schimb, creşterea
distanţei care trebuie să fie traversată reduce difuziunea (îngroşarea
membranei).
Difuziunea facilitată foloseşte o moleculă specială (proteină
carrier) care transportă o substanţă în sensul unui gradient de concentraţie.
Difuziunea facilitată este pasivă şi are o capacitate limjtată din
cauza cantităţ1i limitate de transportori. Este implicată în transportul
substanţelor liposolubile care difuzează prin bistratul lipidic şi al
substanţelor hidrosolubi le care trec prin canale ionice.
Diferi te substanţe difuzează pe diferite căi:
Apa, ionii şi moleculele mici (glucoza) difuzează pri ntre
celulele endoteliale (pori) în special în capilarele fenestrate.
Ionii (Na+, K+, Ca2+, Cr) difuzează prin canalele membranare, proteine
specific şi selective ce permit trecerea unidirecţională a unui anumit ion.
Compuşii mari, hidrosolubili trec prin porii capilarelor fenestrate. Lipidele şi
substanţele liposolubile (inclusiv 02 şi C02) difuzează prin membranele
celulelor endoteliale după dizolvare în bistratul lipidic al membranei.
Proteinele plasmatice traversează endoteliul doar în capilarele
sinusoide, unde porii sunt suficient de mari.
II.Filtrarea este un proces pasiv, produs de existenţa unui
gradient de pr esiune (AP) de o parte şi de alta a peretelui
capilar. Filtrarea asigură trecerea substanţelor dizolvate prin
peretele capilar poros, sub acţiunea presiunii hidrostatice. În
filtrarea capi lară substanţele mici dizolvate şi apa sunt împinse
pri n peretele capilar, lăsând cea mai mare parte din compuşii
mari (proteine, lipide) în vas.
În 1 896 Ernest Starling a descris forţele care reglează schimbul de
fluide dintre sânge şi interstiţiu.
Starling a descris 4 presiuni (forţe): 2 în interioru l vasului şi 2
afară (în interstiţiu), ce acţionează diferit (opus).
Două dintre aceste presiuni sunt presiuni hidrostatice, două sunt
presiuni coloid osmotice.
7
 Presiunea hidrostatică sanguină împinge apa în afara capilarului
iar presiunea coloid osmotică a proteinelor din sânge se opune ieşirii
apei din vas (menţine apa în vas).
Difuziunea facilitată este pasivă şi are o capacitate limitată din
cauza cantităţii limitate de transportori.-Este implicată în transportul
substanţelor liposolubile care difuzează prin bistratul lipidic şi al
substanţelor hidrosolubi le care trec prin canale ionice.
Diferi te substanţe difuzează pe diferite căi:
Apa, ionii şi moleculele mici (glucoza) difuzează pri ntre
celulele endoteliale (pori) în special în capilarele fenestrate.
Ionii (Na+, K+, Ca2+, Cr) difuzează prin canalele membranare, proteine
specifice
ş1 selective ce permit trecerea unidirecţională a unui anumit ion.
Compuşii mari, hidrosolubili trec prin porii capilarelor fenestrate.
Lipidele şi substanţele liposolubile (inclusiv 02 şi C02) difuzează prin
membranele celulelor endoteliale după dizolvare în bistratul lipidic al
membranei.
Proteinele plasmatice traversează endoteliul doar în capilarele
sinusoide, unde porii sunt suficient de mari.

III. Osmoza este un mecanism pasiv şi reprezintă transferul de apă între două
·medii-separate de o membrană-semipermeabilă.
O membrană semipermeabilă nu permite ionilor (particulelor) să treacă, dar
permite transferul apei. Astfel, apa va trece din mediul cu o cantitate mai mare de
apă în mediul cu o cantitate mai mică de apă, unde este atrasă osmotic de
particule.
Presiunea osmotică reprezintă forţa aplicată pentru a bloca transferul de apă şi
poate fi exprimată în osmoli sau osmoli/l.
Cele mai multe substanţe dizolvate în fluidele corpului sunt electroliţi, compuşi
care disociază în ioni. Ionii atrag apa, deoarece sunt particule osmotic active.
Alte molecule osmotic active dar nedisociabile sunt glucoza, ureea, proteinele
etc.
Presiunea osmotică exercitată de proteinele plasmatice se numeşte presiune
coloid osmotică sau oncotică şi este o constantă importantă a sângelui uman (28
mm Hg).
Osmolaritatea unei soluţii reprezintă numărul de osmoli de solvit per litru de
soluţie.
8
Osmolalitatea unei soluţii reprezintă numărul de osmoli de solvit per kilogram
de solvent. Osmolalitatea este o măsură a numărului de particule existente în
soluţie şi este independentă de mărimea sau greutatea particulelor.
Tonicitatea este osmolalitatea efectivă şi este egală cu suma concentraţiilor
substanţelor dizolvate care au capacitatea de a exercita o forţă osmotică de-a
lungul membrane i. Tonicitatea este proprietatea unei soluţii caracteristică
unei anumite membrană.
Ganong defineşte tonicitatea ca un termen folosit pentru a descrie
osmolaritatea soluţiei în raport cu plasma. Astfel, o soluţia a cărei osmolaritate
este aceeaşi cu a plasmei se numeşte izotonă; soluţia a cărei osmolaritate este mai
mică decât a plasmei se numeşte hipotonă ; soluţia a cărei osmolaritate este mai
mare decât a plasmei se numeşte hipertonă.
Introducerea unei celule într-un mediu hipoton determină pătrunderea apei
în celulă, edem celular, creşterea volumu lui celular (umflare, swelling
celular) până la distrugerea celulei prin l iză (spargerea membranei).
Introducerea unei celule într-un mediu hiperton detennină ieşirea
apei din celulă, deshidratare celulară, scăderea volumului celular (stafid
ire, shrinking) până la moartea cellule.

9
10