Ducesa desculta

capitolul 1

Unele sfaturi, reflectă Sophia White agăţându-se de roata trăsurii răsturnate în mijlocul râului Aire pe jumătate îngheţat, pur și simplu nu trebuiau ignorate. Dumnezeu îi era martor că fusese avertizată că acea călătorie avea să se dovedească o idee proastă, iar în momentul acela era categoric convinsă că prietenii ei avuseseră dreptate în această privinţă.

Deasupra ei, pe latura stângă a trăsurii, acum transformată în acoperiș, vizitiul părea mult mai interesat să recupereze săculeţele de corespondenţă decât să-i ajute pe cei câţiva oameni care se zbăteau în apă în jurul lui.

– Lasă aia și dă-mi mâna, îi porunci ea, cu glasul întretăiat de fiorii provocaţi de apa rece.

– Am pierdut deja caii și curcanii de Crăciun, mormăi vizitiul, glasul răzbătându-i cu greu prin vânt și viscol. Dacă pierd și corespondenţa, voi plăti cu slujba.

– Dar pasagerii îţi permiţi să ţi-i pierzi?

– În locul tău, domnișoară, aș lăsa gâlceava și aș înota la mal, cum au făcut și ceilalţi. Apa nu-i chiar așa de adâncă.

Tremurând, Sophia deschise gura să protesteze că acoperișul trăsurii – sau lateralul – era mult mai aproape decât ţărmul, însă apa împroșcată de un val neașteptat îi inundă plămânii. Tușind, decise că sfatul vizitiului intra la categoria „de urmat". Și cum ratase ocazia de a-și asculta angajatorul și prietenii, care îi spuseseră cu toţii să nu călătorească la Yorkshire la mijlocul lui decembrie când deja se obligase să fie prezentă în Cornwall la mijlocul lui februarie, de data aceasta trebuia să fie atentă.

Picioarele îi erau amorţite, însă trase adânc aer în piept și, desprinzându-se de trăsură, începu să-și croiască drum, pe jumătate înotând și pe jumătate pășind, spre cel mai apropiat ţărm. Sloiuri sparte de trăsura căzută în apă și de curentul rapid o îmbrânceau din toate părţile, împingând-o și forţând-o să se îndrepte clătinându-se spre blocul de gheaţă din depărtare. Majoritatea bărbaţilor ajunseseră deja pe ţărm; evident nobleţea lor nu mergea până acolo încât să pescuiască femei scufundate până la piept în apă în plină furtună de zăpadă.

Începând brusc să își facă griji că apa avea să o împingă sub banchiza de gheaţă cu margini zdrenţuite și să o înece, Sophia strânse din dinţii ce îi clănţăneau, își ridică în jurul șoldurilor fustele încâlcite și îngreunate de apă și înaintă hotărâtă. Un curcan înecat se lovi de coapsa ei dezgolită, făcând-o să se dezechilibreze. Pantoful i se împotmoli într-o grămadă de pietre, de unde și-l smulse blestemând. Însă următorul ei pas nu mai găsi fundul râului, iar Sophia căzu în faţă.

Apa rece ca gheaţa se închise peste capul ei. Vagul amuzament pe care îl simţise mai devreme în faţa purei absurdităţi a momentului se spulberă deodată cu aerul ce îi dispăru din plămâni. Oh, ar fi trebuit să fi rămas la Londra. Ar fi trebuit s-o fi ascultat pe Lady Haybury când acea femeie înţeleaptă îi spusese că vizita ei la York avea să stârnească mai multe probleme decât încântare. Știa că singurul motiv pentru care ducele de Greaves o invitase la o petrecere de sezon era dorinţa acestuia de a face senzaţie; faptul că și-o dorea pe fiica bastardă a ducelui de Hennessy printre oaspeţi nu era un gest de bunătate. Însă ar fi meritat să meargă oricum, măcar pentru șansa de a revedea o prietenă veche și de a se bucura de un ultim sezon de iarnă magnific – deși s-ar fi ales praful de planurile ei dacă s-ar fi înecat.

Cineva o înșfăcă de umăr și o ridică. Sophia trase lacom aer în plămâni, cu faţa acoperită de părul ud leoarcă. Se agăţă de braţul care o prinsese și își încleștă mâna pe el, chinuindu-se să se repună pe picioare.

– Ușurel, îi porunci o voce gravă. Te-am prins.

În ciuda șocului provocat de apa îngheţată, Sophia recunoscu vocea.

– Excelenţă? icni ea, împingându-și la o parte părul roșcat ud și încâlcit pentru a-și descoperi un ochi.

Chipul îngust și agreabil aflat la doar câţiva centimetri mai sus de al ei părea cel puţin la fel de uluit pe cât se simţea ea de năucită.

– Sophia? Domnișoara White, adică. Ești rănită?

– Nu, Excelenţă. Mulţumesc mult că m-aţi invitat de Crăciun.

Cufundaţi până la piept în apa ce curgea tumultuos în jurul lor, învăluiţi din toate părţile de urletele furtunii de zăpadă, părea ridicol să spună așa ceva, însă faptul că fusese salvată de la o moarte sigură avusese aparent efectul de a-i zdruncina minţile.

El îi aruncă un zâmbet scurt.

– Ai să-mi mulţumești mai târziu. Deocamdată ţine-te de mine.

– Va trebui să mă dezlipești cu forţa, replică ea, încercând să îi zâmbească la rândul ei, dar nereușind decât să înghită din nou apă.

Tușind, decise că ar fi fost mai înţelept din partea ei să facă pe curajoasa în tăcere, cel puţin până ieșeau din râu.

Adam Baswich sărise în apă pentru a o salva, deși nu știuse cine era. Din partea cuiva atât de faimos pentru incredibila stăpânire de sine cum era ducele de Greaves, gestul în sine era de-a dreptul surprinzător. Și categoric inspirat. Însă în momentul acela tot ceea ce își dorea era să iasă din apa îngheţată. Sophia se agăţă de spatele lui, înfigându-și degetele tremurânde în umerii lui, în timp ce grupul de bărbaţi de pe mal începu să tragă de frânghia pe care acesta și-o legase în jurul taliei. Greaves era la fel de ud ca ea, însă când își lipi chipul îngheţat de spinarea lui, îl simţi cald, iar silueta lui masivă o apăra de vântul care altfel i-ar fi aruncat zăpadă în ochi.

– Trebuie să ne căţărăm pe gheaţă pentru a ajunge la mal, îi spuse Greaves pe un ton chinuit. Mută-te în faţa mea.

Avu nevoie de mai multe încercări până reuși să își descleșteze degetele.

– Încerc.

– Încearcă mai tare. Situaţia actuală nu e sănătoasă pentru nici unul din noi.

– Sunt conștientă de asta, Excelenţă. Își încleștă fălcile. Spre deosebire de dumneavoastră, eu nu m-am aruncat de bunăvoie în râu.

Cu fustele îmbibate de apă încurcându-i-se printre picioare și încercând s-o tragă din nou la fund, Sophia nu fu în stare să facă mare lucru în afară de a nu-i opune rezistenţă când ducele se mulţumi să o ia pur și simplu pe sus și să o mute în faţa lui.

– Nu aș putea niciodată să-i rezist unei domniţe la ananghie, gâfâi el la urechea ei.

Epuizarea și panica tot mai pronunţate începură să pălească.

– Da, sunt convinsă că arăt cât se poate de irezistibil în momentul de faţă.

Îi simţi clar chicotul întretăiat înfiorând-o pe ceafă.

– Nici nu știi. Și îmi cer scuze, adăugă el, apoi, înainte ca ea să apuce să-l întrebe pentru ce își cerea scuze, își puse mâinile mari sub fundul ei și o ridică pe gheaţă.

Cu un icnet surprins, Sophia se lăţi pe suprafaţa tare și îngheţată. Văzuse cândva ilustraţii cu focile de pe plajele insulelor Orkney și era convinsă că la fel arăta și el în momentul acela, zbătându-se pe gheaţă și chinuindu-se să respire. În secunda următoare, ducele de Greaves se căţără lângă ea.

– Îmi cer scuze din nou, gâfâi el și se întinse să o tragă de rochie.

Când materialul ud o lovi în spatele genunchilor, Sophia își dădu seama că rochia probabil i se ridicase complet și îi dezgolise posteriorul într-un mod deosebit de necuviincios.

– Vai de mine, tuși ea, ridicându-se în capul oaselor. Dacă nu aș fi atât de îngheţată, probabil mi-ar veni să intru în pământ de rușine. În situaţia de faţă, însă, vă mulţumesc.

Un rânjet surprins, fulgerător îi apăru pentru o clipă pe buze, apoi dispăru din nou când se ridică și îi întinse mâinile. Părul negru tăciune, ciufulit de vânt, ascundea ochi pe care Sophia îi cunoștea, adânci și cenușii precum oceanul, însă el nu păru să observe nici părul din ochi, nici privirea ei atentă, ocupat să o ridice în picioare. Genunchii îi tremurau asemenea picioarelor unui nou-născut și se lăsă să cadă la pieptul lui. Și când se gândea că în general le dispreţuia pe femeile care se prefăceau slăbite sau ameţite pentru a cerși ajutorul unui bărbat impunător și puternic.

– Îmi pare foarte rău, murmură ea, făcând o tentativă întârziată de a sta pe propriile picioare. Dar, pe cuvânt, dacă aș fi căzut intenţionat peste dumneavoastră, mi-aș fi aranjat părul mai întâi.

– Părul tău arată chiar… spectaculos, replică el, petrecându-și un braţ pe după talia ei și ridicând-o pe jumătate în aer când, ajutaţi de frânghie, începură să-și croiască drum pe malul îngropat sub zăpadă. Buzele tale și faptul că încep să se învineţească e ceea ce mă îngrijorează.

Imediat ce ajunseră la mal, cineva aruncă o pătură groasă pe umerii ei, iar Sophia se înfășură strâns în ea. Tremurând, își spuse că, cel mai probabil, apa din hainele și părul ei era pe punctul de a se congela în bătaia vântului rece. Un curcan acoperit de gheaţă trecu în fugă pe lângă ei, urmat îndeaproape de ajutorul vizitiului.

– Bietul de el, murmură ea. A învăţat să înoate ca să nu se înece, dar până la urmă tot va sfârși pe masa de Crăciun.

I se părea că făcuse un efort uriaș, din care nu se alesese cu mare lucru. Într-un fel era și ea într-o situaţie la fel de dificilă. Spera doar că sărbătorile petrecute la Greaves Park aveau să îi recompenseze pe deplin eforturile. În fond, avea să fie nevoită să se hrănească din acele amintiri tot restul vieţii.

– Pentru mine riscul ca tu să mori îngheţată e mai important decât un curcan pe jumătate înecat. Evans! Ducele le făcu semn celor câţiva bărbaţi uscaţi care așteptau pe mal amestecaţi printre oameni înfășuraţi în pături. Urcaţi-o pe domnișoara White într-o căruţă și conduceţi-o la conac. Eu trebuie să-i duc pe restul pasagerilor la han.

Un individ înalt, purtând un pardesiu greoi și o pălărie cu borul pleoștit fixată pe cap cu un fular gros de lână, o prinse pe Sophia de umeri.

– Puteţi umbla, domnișoară? o întrebă el.

Sophia îl privi pe ducele de Greaves dispărând în ninsoarea viscolită, pierzându-se printre siluetele întunecate, înfofolite, ce își croiau drum grăbite prin pâlcul tot mai mare de cai și vehicule. Fără îndoială și alţi pasageri căzuţi în râu așteptau o salvare eroică. Clipi pentru a se dezmetici.

– Da. Mi-am pierdut un pantof, dar pot umbla. Mulţumesc.

Evans o conduse la o căruţă și, fără avertizare, o urcă în spatele vehiculului împovărat de ani. Scoase de undeva încă o pătură, pe care o înfășură strâns în jurul picioarelor Sophiei înainte de a se căţăra pe capră lângă vizitiu. Într-o clipă se puseră în mișcare, hurducându-se pe același drum pe care venise înainte ca prăbușirea bătrânului pod de piatră să întrerupă călătoria într-o manieră de-a dreptul spectaculoasă.

– Cât mai e până la Greaves Park? strigă Sophia, îngropându-și nasul sub marginea păturii.

Iniţial, intenţionase să coboare din trăsura de poștă în satul Hanlith, aflat în apropiere, iar de acolo să își închirieze o șaretă modestă sau un cal de poștă care să o ducă la conac. Din câte știa ea, Hanlith ar fi trebuit să fie în imediata vecinătate nordică a podului.

– Aproape am ajuns la drumul principal, replică Evans, sucindu-se pe capră pentru a o privi. De acolo nu durează mai mult de zece minute.

– Oare cum se face că Excelenţa Sa se afla acolo chiar în momentul acela? Și însoţit de voi toţi?

– Excelenţa Sa iese să călărească aproape în fiecare zi, indiferent de vreme. Venisem în sat după ceapă și cartofi și am auzit tărăboiul. Mare noroc că a fost așa, domnișoară.

Oh, în această privinţă îi dădea dreptate. Și având în vedere că nu prea se aștepta să se bucure de bunăvoinţă, ba nici măcar de conversaţie politicoasă, odată ce ajungea la Greaves Park, nu avea nicidecum impresia că speranţele îi fuseseră spulberate de bălăceala în râu. Pornise în acea călătorie de la Londra la Yorkshire dintr-un singur motiv – sau două, dacă se gândea mai bine, iar acestea rămâneau valabile.

– Știi cumva dacă Keating și Camille Blackwood au sosit deja?

– Despre asta va trebui să îl întrebaţi pe Udgell, domnișoară. Eu nu prea am de-a face cu treburile din casă.

Chiar și înfofolită în pături, acum că stătea nemișcată și nu se mai chinuia să respire, frigul începu să i se strecoare în oase. Trebuia să se dezbrace de hainele ude, însă pentru a o face avea să fie nevoită să aștepte până ajungeau la Greaves Park. Își strânse hotărâtă picioarele cât mai aproape de corp și se concentră pe gândul la cât de grozav avea să fie să o revadă pe Camille Pryce – devenită între timp Blackwood – după șase luni.

Indiferent dacă Greaves o invitase pentru a-i face o favoare bunului său prieten Keating Blackwood sau pentru că vedea în ea o modalitate eficientă de a-și scandaliza puţin prietenii, era nespus de recunoscătoare că fusese poftită să își petreacă acolo Crăciunul. După ce ani la rând fusese plimbată dintr-un loc într-altul, nevoită să aștepte pur și simplu ca restul colegilor ei de la școala cu internat sau presupușii ei prieteni să descopere că era fiica nelegitimă a ducelui de Hennessy, în cele din urmă își găsise o prietenă adevărată în Camille.

Faptul că atât ea, cât și Camille fuseseră nevoite să se angajeze la clubul Tantal nu făcuse decât să creeze între ele o legătură la care nici una din ele nu s-ar fi așteptat în alte circumstanţe. Într-adevăr, clubul era scandalos pentru că angaja doar tinere frumoase – unele din familii foarte nobile și toate având o educaţie aleasă –, însă tocmai aceasta fusese și intenţia lui Lady Haybury când deschisese acel club. Scandalul atrăgea clienţi, sau membri, sau cum or fi preferat să se numească. Aceștia veneau, își aruncau banii pe jocuri de noroc și mâncare și făceau din clubul acela un loc primitor pentru femeile compromise precum ea și Camille. Mai mult, le asigurau un venit graţie căruia se bucurau de libertatea de a trăi cum doreau.

Clubul le oferea totodată o oarecare protecţie în faţa restului lumii – până la un punct. Sau cel puţin așa crezuse până cu aproape două săptămâni în urmă. Se scutură de acel gând. „Nu te gândi la asta acum." Nu ar fi ajutat-o la nimic și avea de gând să se simtă bine atât cât putea.

Imediat ce își spuse acestea, căruţa ajunse pe culmea unui deal mic, iar sub ochii ei apăru valea de dincolo de acesta. Din colţul ochiului, prin zăpada viscolită de vânt, zări locul în care natura sălbatică lăsa loc unei imense grădini formale, acum acoperită de o peliculă subţire de alb și mărginită în faţă de un mic lac îngheţat. La capătul îndepărtat al acesteia se afla o pădure deasă de stejar și ulm, copaci noduroși și schimonosiţi de vremea grea a comitatului Yorkshire, în ciuda faptului că erau relativ adăpostiţi în valea puţin adâncă. Iar în mijlocul întregului aranjament, atrăgându-i atenţia și captivând-o când apăru din semiîntunericul tulbure născut din împletirea viscolului cu amurgul, se înălţa o construcţie gigantică, în culori deschise.

Zeci de ferestre peste zeci de ferestre se deschideau spre exterior din uriașul dreptunghi ce alcătuia aripa centrală a conacului Greaves Park și din aripile mai înguste de la est și vest ce se înălţau din zăpadă la ambele capete, desenând un H impunător, punctat de coșuri de fum. Trecuse o dată cu trăsura pe lângă palatul Blenheim din Oxfordshire, însă conacul de la Greaves Park făcea acea clădire magnifică să arate ca o simplă colibă prin comparaţie.

Construit din piatră albă și cenușie, conacul aproape că se pierdea în furtuna de zăpadă din jurul lui, când apărând, când dispărând în lumina schimbătoare a amurgului. Ba chiar îi amintea de acele povești gotice prostești pe care prietena ei Emily Portsman le păstra în camera ei de la clubul Tantal. Simţi pe șira spinării un fior doar pe jumătate stârnit de frig.

– Nu vă faceţi griji, domnișoară, remarcă Evans din senin. Doamna Brooks, chelăreasa, vă va lua în primire cât aţi clipi și va avea grijă să vă uscaţi și să vă încălziţi.

Poate că Evans putea citi gândurile sau poate că era pur și simplu obișnuit cu reacţia de uluire copleșitoare a celor care ajungeau pentru prima dată la conac după ce tocmai fuseseră salvaţi de la înec. Oricum ar fi fost, conversaţia o distrase de la ceea ce își imagina mintea ei surescitată.

– Câţi servitori are Excelenţa Sa? întrebă ea, cu dinţii clănţănindu-i atât de tare, încât nu era convinsă că reușise să se facă înţeleasă.

– Mai mult decât suficienţi pentru a vă asigura tot ce aţi putea avea nevoie vreodată, domnișoară White. Om fi noi departe de orașul York, dar n-aveţi de ce să vă faceţi griji pentru asta.

„Fir-ar să fie de treabă!" Probabil o luase drept o fandosită răsfăţată și arogantă. Ceea ce poate ar fi fost distractiv dacă nu ar fi bănuit că, jucat de ea, rolul ar fi pălit în comparaţie cu autenticitatea adevăratelor domniţe nobile care deja sosiseră la conac.

– Voiam doar să spun că probabil e nevoie de o mică armată pentru a ţine o casă atât de grandioasă.

Evans se întoarse din nou spre ea, cu o expresie întrebătoare pe chipul ce se iţea dintre hainele groase.

– Atunci să tot fie către cincizeci. Udgell sau doamna Brooks vor ști să vă spună mai exact.

Sophia încuviinţă din cap, preferând de departe să fie privită ca o curiozitate decât ca o gâsculiţă ușor de descifrat – fie ea una care, în mod evident, tocmai își expusese fundul gol și îngheţat în faţa a jumătate dintre locuitorii comitatului Yorkshire. În cele din urmă căruţa se opri la intrarea unei alei largi, semicirculare, iar Evans sări pe solul acoperit de zăpadă cu o ușurinţă pe care nu putu decât să i-o invidieze. Ea nici măcar nu își mai simţea picioarele. Ceea ce se dovedi prea puţin important, însă, pentru că servitorul o luă pe sus și o coborî din spatele căruţei înainte să apuce să facă altceva decât să icnească surprinsă. Evans o purtă pe braţe pe cele trei trepte de granit puţin înalte din faţa masivei uși de la intrare. În orice alte circumstanţe, cu alte două personaje, o astfel de scenă ar fi fost teribil de romantică, era convinsă.

Ușa grea de stejar se deschise exact în clipa în care ajunseră în faţa ei.

– Evans, rosti o voce bărbătească spartă, ce mi-ai adus acolo? Nu suntem o fundaţie de binefa…

– E domnișoara White, unul dintre oaspeţii Excelenţei sale, replică grăjdarul cu răsuflarea tăiată, mutându-și puţin mâna cu care o ţinea în dreptul genunchilor. Podul a cedat într-un final, iar trăsura de poștă a căzut cu totul în râu. S-au înecat aproape o duzină de curcani și…

– Lasă vorbăria și urmează-mă, îl întrerupse majordomul absurd de înalt și slab ca un ţâr, întorcându-i spatele și îndreptându-se spre scările curbate, cu balustradă din lemn de mahon, aflate la capătul îndepărtat al holului de la intrare. Roger, du-te imediat după doamna Brooks.

Un lacheu dispăru în grabă în măruntaiele conacului. Sophia aproape începu să protesteze că s-ar fi descurcat și singură, însă închise gura înainte de a scoate vreun sunet. Scara era grandioasă și foarte înaltă, iar în clipa aceea se îndoia că ar fi reușit să se târască chiar și până la primul palier.

Între timp apărură și alţi servitori în jurul ei, iar ea începu să aibă impresia că se afla în fruntea unui alai de găleţi cu apă fierbinte, perne, mangaluri cu cărbuni și ceva ce părea a fi o cămașă de noapte exagerat de mare. Mangalul de pus în pat o încântă în mod deosebit și aproape că-și putu imagina cât de plăcut avea să fie să simtă metalul cald sub picioarele ei îngheţate.

Ajunseră la un dormitor spaţios și, după o scurtă conversaţie, o femeie scundă și rotofeie îi alungă pe servitorii bărbaţi, iar dintre femei își păstră o singură cameristă, după care închise ușa.

– Gata, spuse aceasta cu o voce caldă care nu părea să se potrivească prea bine în acea casă imensă și rece, smulgând pătura udă de pe umerii Sophiei și dându-i-o unei alte servitoare. Ar fi putut cel puţin să vă trimită trăsura, să vă fi ferit de acel vânt oribil ce urlă și acum.

Rămasă fără pătură, Sophia fu învăluită de un val de aer rece, iar mușchii ei deja înţepeniţi se încleștară atât de tare încât începură să scârţâie. Se scutură cuprinsă de frisoane, apoi mai că nu căzu în nas când doamna Brooks și cealaltă femeie începură să îi desfacă nasturii și să-i dezlege șireturile hainelor. Dar îi era prea frig ca să-i pese când rochia îi căzu pe podeaua de lemn într-o baltă îngheţată. Acum chiar că întregul comitat Yorkshire o văzuse în fundul gol. Cele două servitoare își uniră forţele și o târâră pe jumătate până la uriașa cadă de fontă din încăpere, scufundând-o în apa fierbinte.

– Oh! Oh… vai de mine cât e de plăcut, clănţăni Sophia, scufundându-se în apă până la bărbie. Și nu m-a deranjat să călătoresc în căruţă. Sunt pur și simplu recunoscătoare că Excelenţa Sa și-a făcut apariţia înainte să sfârșesc precum unul dintre bieţii curcani de Crăciun.

– Nici măcar nu încercaţi să vorbiţi, domnișoară White. Vă vom încălzi și usca, apoi vă vom băga la culcare cât aţi clipi.

– De fapt cred că aș prefera să mai stau puţin în baie, replică Sophia, începând deja să se simtă stingherită de atâta atenţie, acum că lăsase în urmă pericolul iminent de a muri îngheţată. Și pot să mă bag singură la culcare. Pe cuvânt. Vă mulţumesc din suflet pentru ajutor.

Doamna Brooks deschise gura, apoi o închise din nou și încuviinţă din cap.

– Cum doriţi, atunci, domnișoară White. Dacă aveţi nevoie de ajutor, trageţi de cordonul clopoţelului. Ori Gilly, ori eu ne vom ocupa de dumneavoastră.

Cealaltă cameristă, o blondă micuţă, cu o mână de pistrui pe nas, făcu o reverenţă.

– Am să vă pun rochia la uscat în faţa focului, domnișoară.

– Mulţumesc. Și, vă rog, spuneţi-mi doar Sophia.

Chiar și fără circumstanţele bizare în care se afla în momentul acela, între ea și servitori exista o apropiere sufletească pe care nici una dintre membrele legitime ale înaltei societăţi nu ar fi îndrăznit să și-o asume. În fond, mama ei fusese camerista personală a unei ducese.

Închise ochii, iar în momentul acela toată forfota și foșnetele încetară, ca la scurt timp după aceea să audă ţăcănitul și bufnitura ușii închizându-se. Ah, ce plăcere să se scalde în acea apă caldă! După cele câteva momente de surprindere și teroare pe care le cunoscuse când trăsura căzuse în râu, totul se petrecuse atât de rapid încât de-abia apucase să respire. Haos și curcani și bărbaţi strigând și trosnetul greoi și răsunător al gheţii, șocul când se trezise scufundându-se în momentul în care trăsura se răsturnase lent pe o parte… Avuseseră mare noroc cu toţii că nu ajunsese nimeni sub gheaţă și să sfârșească înecat. Ea aproape că sfârșise înecată.

Și cine i-ar fi observat dispariţia? Camille, desigur, i-ar fi simţit lipsa de Crăciun, însă proaspăta doamnă Blackwood avea acum un soţ și o viaţă nouă. Și celelalte fete de la clubul Tantal – până când locul ei ar fi fost luat de o altă tânără scandaloasă aflată în căutarea unui adăpost și a unui loc de muncă. Unchiul și mătușa ei nici măcar nu aveau habar pe unde ar fi putut să se afle, din câte știa ea, iar lor le-ar fi păsat chiar mai puţin. Pentru ei era pur și simplu o pacoste care le fusese aruncată în cârcă, o gură în plus de hrănit, o fată care nu se remarca prin nimic, nu avea nici un fel de perspective și deranja teribil prin simplul fapt că părinţii ei erau cine erau.

De data aceasta tatăl ei i-ar fi observat dispariţia și cel mai probabil ar fi fost extrem de iritat că întruchiparea greșelii pe care o făcuse cu douăzeci și trei de ani în urmă reușise în ultimul moment să-i scape printre degete, tocmai acum, când hotărâse brusc să o bage în seamă. Sau poate că unicul regret al ducelui de Hennessy avea să fie că totuși nu se înecase. Moartea ei l-ar fi scutit pe acel individ arogant și oribil de efortul de a-și pune în aplicare ameninţările cum că fie avea s-o smulgă din rândul angajatelor clubului Tantal, fie avea să șteargă clubul Tantal de pe harta Londrei.

Ușa se deschise din nou cu un ţăcănit urmat de o bufnitură surdă. Bucuroasă că cineva venise să îi întrerupă gândurile neobișnuit de sumbre, Sophia redeschise ochii. Iar în clipa aceea scoase un ţipăt de surpriză. În prag se afla ducele de Greaves, fixând-o cu ochii lui cenușii precum oţelul.

Adam Baswich, duce de Greaves, coborî privirea spre tânăra domniţă ce se lăfăia în cada de fontă. Aburii ce se ridicau din apă îndreptau șuviţele umede de păr de un stacojiu ieșit din comun pe care și-l prinsese în creștet într-o coamă bogată, roșu aprins. Când o întâlnise mai devreme ar fi recunoscut-o chiar și în mijlocul râului Aire dacă n-ar fi avut capul acoperit de ce-i mai rămăsese din bonetă; nu mai cunoscuse pe nimeni cu o asemenea nuanţă a părului.

Dându-și seama că doamna Brooks nu era de faţă, ezită o fracţiune de secundă, apoi păși înăuntru oricum, oprindu-se în mijlocul camerei de oaspeţi. Dacă tot îi salvase fetișcanei viaţa, probabil era îndreptăţit într-o oarecare măsură să vorbească cu ea.

– Domnișoară White. Ești teafără, sper?

Sophia încuviinţă din cap, cufundându-se mai adânc în cadă până ajunse cu buzele milimetric deasupra apei ce dansa în jurul ei. Dacă nu ar fi tremurat de frig, poate le-ar fi considerat numai bune de sărutat, însă acest detaliu era prea puţin relevant.

– Am câteva cucuie și vânătăi, constat acum că îmi simt din nou braţele și picioarele. Dar da. Mi-e mult mai bine aici decât dacă m-aș fi înecat. Îi oferi un zâmbet care nu făcu decât să dea și mai mult farmec gurii ei. Și tu ești motivul pentru care nu m-am înecat. Cred că ar trebui să-mi spui Sophia.

– Având în vedere că vizitiul era ocupat să salveze corespondenţa și curcanii, mi s-a părut de bun-simţ să te ajut, replică el. Detest când oaspeţii mei își dau duhul răspunzând invitaţiilor mele. Are darul de a-i descuraja pe restul.

– Înţeleg cum s-ar putea ajunge la așa ceva.

Conversaţia aceea ar fi putut părea bizară și chiar destul de amuzantă având în vedere că interlocutorul lui – o fetișcană, mai exact – era o persoană care aproape sfârșise înecată, însă, pe de altă parte, avea să-i prindă bine umorul ei sănătos.

– Mi-e teamă că asta e tot ce am reușit să recuperăm din bagajele tale. Afișând o expresie plină de milă, Adam îi arătă cutia de pălării udă și turtită care atârna de un mâner ce stătea să se rupă. Îmi pare rău. Chiar am căutat insistent, Sophia.

Sophia White se uită la el, apoi la cutie. După care izbucni în râs, ridicând colţurile gurii și mijind ochii într-o mină de amuzament real. Sunetul, de fapt întreaga ei reacţie, fu complet neașteptat, iar Adam se încruntă, chiar mai intrigat acum. Deși nu avea prea multă experienţă cu femei pe jumătate îngheţate, se îndoia că majoritatea ar fi râs primind o nouă veste proastă.

– Apreciez glumele bune, spuse el. E și asta o glumă?

Sufocându-se puţin, domnișoara White ridică o mână din apă și arătă spre cutia de pălării.

– Detest pălăria aceea. Am cumpărat-o doar ca un act de bravadă și intenţionam să o port ca s-o șochez pe Cammy și pe restul oaspeţilor. Chicoti din nou. O, e oribilă. Sunt convinsă că a supravieţuit doar pentru că Poseidon a refuzat un asemenea gunoi în râul său și a aruncat-o înapoi pe mal.

Dacă era ceva la care Adam ţinea teribil, era să își satisfacă pe deplin curiozitatea. Pentru moment puse deoparte informaţia că Sophia intenţiona să îi șocheze oaspeţii. Acela fusese unul dintre motivele pentru care o invitase la petrecerea lui, la drept vorbind. Având în vedere cât de multă nefericire se pregătea să își servească lui însuși cu ocazia acelor sărbători, merita puţină distracţie.

Rămânând pe jumătate atent la domnișoara White, puse cutia pe un scaun și, folosindu-și cuţitul pe care îl păstra în carâmbul cizmei, tăie șnurul ce o ţinea închisă când nodul umflat de apă se dovedi imposibil de desfăcut. Odată ce dădu capacul la o parte, băgă mâna înăuntru și scoase drăcia mustind de apă. Era o pălărie albastră, cu ceva ce păreau a fi rămășiţele a două pene de păun viu colorate arcuindu-se deasupra ei și umbrind două cercuri concentrice de flori roșii și galbene. O pasăre artificială – fie o rândunică, fie un botroș – stătea cuibărită în mijlocul cercului interior, de culoare galbenă.

– Dumnezeule bun!

Sophia avusese perfectă dreptate. Pălăria chiar era hidoasă.

Chiar și ţinând cont de cât de urâtă era pălăria, reac­ţia ei tot nu fusese una la care să se fi așteptat. În fond, tocmai o informase că pierduse tot ceea ce își adusese cu ea în Yorkshire. Poate că nu înţelesese acest lucru. Sau poate fusese un râs isteric, deși îl lovi brusc îndoiala că ar fi fost cazul. Chiar dacă o mai întâlnise și cu alte ocazii, începea acum să îl bată gândul că Sophia White avea probabil mai multe faţete decât anticipase el.

Adam trase adânc aer în piept.

– Ei bine, nu e un dezastru încă. Sunt convins că vom reuși să-ţi găsim ceva de purtat.

Punând pălăria deoparte, observă că dacă ar fi făcut încă un pas sau doi în faţă ar fi ajuns să-i poată vedea picioarele goale sub apă. La drept vorbind, nu ar fi avut nimic împotrivă să i le vadă din nou, însă avea impresia că ar fi însemnat să cam profite de situaţie.

– Camille poartă aproape mărimea mea, comentă Sophia, aruncând o privire scurtă în direcţia prosopului întins de-a curmezișul la capătul îndepărtat al căzii. Sunt sigură că ea ar fi dispusă să îmi împrumute o rochie.

– Doamna Blackwood nu se află aici.

Sophia clipi surprinsă din ochii verzi fermecători.

– Asta complică lucrurile într-o oarecare măsură, nu-i așa? Oftă, iar el îi văzu umerii în cea mai mare parte acoperiţi de apă ridicându-se și coborând dincolo de perdeaua tot mai subţire de abur. Atunci poate că o alta dintre invitatele tale se va lăsa convinsă să îmi împrumute vreo rochie de care nu mai are nevoie – până la sosirea lui Cammy. Sau bucuroasă aș cumpăra ceva de la una dintre cameriste.

Așadar în decurs de câteva minute își pierduse atât hainele, cât și compania celei mai bune prietene, însă Sophia White nu părea excesiv de preocupată de nimic din toate acestea. Adam aproape ezită să îi spună restul, însă era destul de sigur că următoarea veste avea să se dovedească o tragedie mai degrabă pentru el decât pentru ea. Lăsând la o parte acest lucru, domnișoara White nu părea să se tulbure ușor. Pe de altă parte, ea nu se afla în situaţia de a-și vedea întregul viitor decis de ceea ce avea să se întâmple în următoarele câteva săptămâni. El unul nu era la fel de norocos.

– Tu ești primul meu oaspete, Sophia, spuse el cu voce tare. Și până nu încetează furtuna și nu se repară podul, vei rămâne singurul meu oaspete.

De data aceasta o expresie nesigură îi apăru pe chip, iar el aproape că îi putu auzi gândurile. Avea să rămână blocată la Greaves Park toată iarna? Ar fi avut unde să meargă pentru a evita acea situaţie? El ar fi știut să îi răspundă la toate acele întrebări, desigur, însă voia să le audă mai întâi rostite de ea cu voce tare. Chiar dacă Sophia White era o tânără de obârșie îndoielnică și chiar dacă îmbrăţișase o profesie pe care cei mai mulţi dintre nobilii de rangul lui o considerau inacceptabilă, cu doar câteva luni în urmă i se întâmplase să o găsească ocazional chiar amuzantă. Și interesantă. Fusese totul doar o faţadă sau era cu adevărat atât de jovială și pragmatică pe cât se prefăcea a fi?

Ea rămase o clipă cu privirea aţintită asupra lui, apoi își încreţi nasul cu un aer de încruntare gânditoare.

– Ei bine. În afară de cazul în care aș alege să rămân cufundată în cadă până la dezgheţul de primăvară, pot doar să sper că doamna Brooks m-a îndrăgit suficient cât să-mi permită să modific vreuna dintre rochiile ei vechi. Asta dacă nu cumva ai avea să-mi dai câţiva saci de ceapă sau cartofi, desigur.

Având în vedere cât de rar reușea cineva tulburătoarea ispravă de a-l surprinde, lui Adam mai că nu-i veni a crede că Sophia o făcuse neintenţionat – deși, date fiind circumstanţele, dacă nu cumva aruncase ea însăși în aer podul de peste râu, era nevoit să creadă că habar nu avusese ce o aștepta pe drumul spre Greaves Park.

– Vrei să spui că, atâta timp cât cineva se arată suficient de milos cât să-ţi împrumute o rochie, nu te îngrijorează nimic altceva legat de situaţia ta? întrebă el, nereușind să își ascundă scepticismul îndelung rafinat ce i se strecură în voce.

– Sunt într-o oarecare măsură îngrijorată că ai dat buzna în baia mea fără să te obosești măcar să baţi la ușă, replică ea prompt. Dar în același timp sunt conștientă de cum mă privește toată lumea. Își înclină capul într-o parte pentru a îl studia, ceea ce făcu o șuviţă ruginie să îi alunece în apă. De asta ai intrat? În continuare mi-e teribil de frig, să știi.

Hm. Poate că un astfel de gând îi trecuse prin minte, însă nu era dispus să o recunoască.

– Ești prietena soţiei prietenului meu, Sophia. Nu aveam de unde să știu că te voi găsi goală pușcă.

– Mi se pare corect. Și ţinând cont că m-ai cules dintr-un râu, chiar dacă aș fi tentată să mă simt ofensată în alte condiţii, în mod cert nu m-aș simţi acum.

Cuvintele ei erau oare o invitaţie? Așa spera, însă mai întâi avea câteva întrebări la care își dorea un răspuns. Firește, dacă ar fi fost un adevărat gentleman, acum că știa că era goală, cel mai probabil,