Carte Management
Carte Management
Carte Management
Capitolul I
Introducere în sănătate publică şi management
Definiţii ale sănătăţii publice 7
Scopurile sănătăţii publice 9
Principii ale metodei ştiinţifice 15
Conceptele de sănătate şi boală. 19
Definirea stării de sănătate şi a stării de boală. 20
Determinismul stării de sănătate. 26
Relaţii dintre factorii de mediu, stil de viaţă şi 34
factorii genetici în declanşarea bolilor
plurifactoriale.
Procesul de cauzalitate 38
Procesul epidemiologic 41
Capitolul II
Măsurarea stării de sănătate a colectivităţilor. 45
Categorii de indicatori. 46
Tipuri de studii utilizate în cercetarea ştiinţifică a 57
sănătăţii publice şi managementului sanitar.
Demografie 79
Statica populaţiei 83
Dinamica populaţiei 88
Natalitatea 89
Mortalitatea 91
Migraţia 95
Studiul morbidităţii. 96
Ştiinţe sociale 104
Capitolul III
Tranziţia epidemiologică şi situaţia sănătăţii la nivel
mondial. Problematica medico – socială.
Tranziţia epidemiologică 108
Tendinţele sănătăţii până în 2025. (Raport OMS 109
1998
Problematica medico – socială. 113
Sănătatea şi patologia familiei. 113
Mortalitatea infantilă şi juvenilă. 118
Populaţia vârstnică. 122
Capitolul IV
Prevenţie, promovarea sănătăţii şi educaţie pentru
sănătate
Conceptul de profilaxie 124
Promovarea sănătăţii. 128
Educaţie pentru sănătate. 140
Capitolul V
Nevoi de sănătate. 142
Capitolul VI
Elemente de economie generală şi sanitară
Elemente de microeconomie. 145
Legea cererii şi legea ofertei 149
Economie sanitară. Particularităţi. 152
Evaluarea economică a serviciilor de sănătate 156
Capitolul VII
Management general
Introducere în management 160
Definiţia şi rolul managerilor. 162
Analiza, descrierea şi definirea unei organizaţii. 164
Funcţiile managementului 167
Procesul planificării. 167
Procesul decizional 171
Managementul operaţiilor. 173
Procesul conducerii resurselor umane. 178
Procesul de comunicare şi negociere. 185
Controlul. 196
Managementul calităţii 197
Capitolul VIII
Evaluarea serviciilor (îngrijirilor) pentru sănătate. 198
Evaluarea calităţii serviciilor de sănătate 199
Managementul serviciilor de sănătate primare. 209
Managementul serviciilor de tip spitalicesc. 216
Capitolul IX
Evaluarea sistemelor de sănătate.
Organizarea serviciilor de sănătate 222
Producerea şi finanţarea serviciilor de sănătate 224
Reforma sistemelor de sănătate. 225
Reforma în România. 230
Caracteristicile sistemului de sănătate conform 232
legii 145
Capitolul X
Etica in management. 236
Bibliografie 244
CAPITOLUL I
Rigoarea.
Reprezintă metodele şi procedeele prin care cercetătorul pretinde a
folosi un limbaj ştiinţific.
Acest tip de limbaj permite comunicarea între cercetători.
Comunicarea este reprezentată de posibilitatea de prezentare a
rezultatelor în vederea dezbaterii critice a acestora.
Rigoarea se poate adapta la cele două paradigme prin prisma cărora se poate
aborda cercetarea:
1. Paradigma (abordarea) pozitivistă, care afirmă că realitatea este ceva
exterior cercetătorului, pe care acesta trebuie să o descrie (descopere) cu ajutorul
unor legi naturale.
2. Paradigma (abordarea) constructivă, care afirmă că nu există o
singură realitate ci mai multe reprezentări ale realităţii.
Modalitate sistematică.
Metodologia.
Tipuri de cercetare.
1. Studii descriptive.
2. Studii explicative.
Pertinenţa cercetării
Sunt criterii care asigură caracterul ştiinţific al studiilor, cercetărilor.
În acest secol capătă contur abordarea holistică prin care boala este
interpretată într-o manieră de disfuncţie constituţională la care este asociată
participarea factorilor sociali şi comportamentali.
Diagnosticul de sănătate a
colectivităţii
1. Identificarea grupului (distribuţia şi valorile medii, dispersia de la
valorile medii pentru sex, vârstă, alte
variabile).
2. Investigarea: Se culeg informaţii în condiţii
cât mai standardizate.
se prelucrează datele;
se centralizează
se calculează indicii
se compară rezultatele cu
anumite modele de referinţă
3 Diagnosticul stării de Elaborarea unui model specific şi comparabil
sănătate a comunităţii. al profilului stării de sănătate
4. Diagnosticul etiologic. Determinarea cauzelor probabil implicate
5. Tratamentul Intervenţia sub forma unui program de
măsuri care vizează factorii de risc sau boala
a cărei prevalenţă a fost determinată
6. Controlul. Controlul prin monitorizarea stării de
sănătate a colectivităţii
Adaptat după modelul propus de propus de Prof. Dr. Dan Enăchescu:
Obiective Definire.
- generale
- specifice
FACTORI
NEMODIFICABILI MODIFICABILI
Biologici Social Mediul Stilul de viaţă Accesul
economici fizic la servicii
Moştenirea genetică Sărăcia Calitatea Dieta Educaţie
aerului
Sexul Integrarea Locuinţa Activitatea fizică Servicii
profesională medicale
Vârsta Excluderea Calitatea Fumatul Servicii
socială apei sociale
Mediul Alcoolul Transport
social Comportamentul Odihnă
sexual
Drogurile ilicite
Stare de bine
1
2
3
4
Mediu
Aspectele de
etică şi
legislaţie
Testele Utilizare şi
genetice impact
Fiecare factor de risc acţionează concomitent în unul sau mai multe categorii de
medii:
MEDIUL
General Ocupaţional
Tipuri de risc De mediu Agenţi De mediu Agenţi
(agenţi) specifici specifici
Fizici Zgomot Zgomot
Radiaţii Radiaţii
ionizante ionizante
U.V. U.V.
Chimici Poluarea Pesticide Poluarea
aerului aerului
Hidrocarburi;
plumb, etc.
Apa, Apa
consum,
sanitaţie,
igienă;
Microbiologici Apa Arbovirusuri;
Alimentele Protozoare;
Aer Bacterii;
Vectori Mediul Arbovirusuri; Mediul
agricol Protozoare; agricol
Resursele de Bacterii; Resursele de
apă apă
Umiditatea
atmosferică
Accidente Trafic rutier Trafic rutier
Factorii demografici:
Vârsta.
Caracteristicile biologice şi expresiile clinice ale bolilor diferă
spectaculos între copii şi adulţi.
Este important să se recunoască că vârsta poate influenţa prevalenţa
bolilor chiar pe parcursul etapelor de vârstă ale adulţilor.
Sexul.
Deşi majoritatea bolilor afectează atât bărbaţii cât şi femeile, există
excepţii notabile precum şi constatarea că unele predomină sau tind să fie mai
grave la unul din sexe.
Fondul genetic.
În timp ce numai o mică parte a bolilor grave sunt rezultatul alterărilor
cromozomiale sau a transmiterii mendeliene simple , multe din bolile cronice
majore ale adulţilor - boala coronariană, hipertensiunea arterială, - diabetul
zaharat, - multe forme de boală tiroidiană, - epilepsia, - schizofrenia - psihoza
maniaco-depresivă sunt rezultatul interacţiunii dintre mutaţii la diferite locus-uri
şi factorii de mediu.
Localizarea geografică.
Aceasta are impact asupra bolii pe cel puţin două căi:
1. anumite boli apar numai la persoanele care au domiciliat pentru lungi
perioade în anumite zone;
2. intensificarea călătoriilor internaţionale şi a migraţilor determină un
transfer de fond genetic şi comportamental care determină dezechilibre în
incidenţa şi prevalenţa patologiei specifice unei zone geografice.
Originea etnică.
Etnia are un efect important asupra expresiei bolii tocmai datorită
faptului că oamenii cu aceeaşi origine etnică au mai multe gene în comun.
În plus faţă de influenţele genetice, persoanele cu un fond etnic similar
au de asemenea caracteristici culturale, alimentare, ambientale, economice şi
sociale comune care influenţează boala.
Factorii comportamentali.
Studiile şi experienţa au demonstrat impactul acestora asupra
morbidităţii generale şi specifice.
Dintre factorii comportamentali puternic incriminaţi amintim consumul
de tutun alcool şi droguri.
Existenţa factorilor comportamentali de impact negativ asupra
morbidităţii sunt strâns dependenţi de statusul socio-economic scăzut al
grupurilor populaţionale defavorizate, astfel încât analiza acestora trebuie făcută
cu mare rigoare în vederea eliminării confuziilor.
Hiperlipoproteinemiile.
Astăzi se cunoaşte bine faptul că hiperlipoproteinemiile
(hipercolesterolemia în special) reprezintă cauza şi mecanismul de declanşare şi
formare a plăcii de aterom.
Hipercolesterolemia constituie baza unor boli cum ar fi
hipercolesterolemia familială tip II A, care recunoaşte drept cauză o mutaţie
genetică răspunzătoare de sinteza receptorilor pentru LDL; efectul este
depunerea colesterolului la nivelul endoteliului vascular în cantităţi mari atât
datorită hipercolesterolemiei, cât şi a defectuoasei esterificări şi metabolizări.
Homozigoţii fac infarct miocardic la vârsta de 20 de ani,
hiperlipoproteinemia de tip II A ducând la tromboză coronariană.
Hiperlipoproteinemia tip II B este întâlnită la 0,5% din populaţie,
fiind denumită hiperlipoprteinemia familială combinată. În acest tip de
hiperlipoproteinemie se întâlneşte o creştere a apoproteinei B 100 din VLDL şi
LDL, asociată cu creşterea prebetalipoproteinelor.
Hipertensiune arterială.
Factori implicaţi în mecanismele H.T.A.e.:
1. Predispoziţia genetică;
2. Creşterea contracţiei muşchiului neted datorită hipertofiei structurale
generate de anumiţi agenţi presori;
3. Hiperinsulinismul şi relaţia cu menţinerea şi declanşarea HTA;
4. Deficite în transportul ionilor;
5. Sistemul renină - angiotensină - aldosteron;
6. Catecolaminele;
7. Prostaglndinele;
8. Endotelina.
Predispoziţia genetică - argumente:
- există situaţii de agregare familială (mai mulţi membrii ai aceleiaşi
familii au HTA);
- există gene care transmit predispoziţia pentru HTA;
- factorii de mediu acţionează asupra persoanelor cu predispoziţie
genetică, mai ales la vârste adulte.
Anomaliile genetice implicate în patogenia HTA se corelează cu:
- răspunsul exagerat al sistemului nervos simpatic la factorii de stres;
- anomalii ale excreţiei sodiului cu scăderea excreţiei sale;
- defect de transport al sodiului prin membranele celulare.
Cardiopatia ischemică.
În anul 1957, Dawber a iniţiat conceptul factorilor de risc aterogen în
patogenia cardiopatiei ischemice.
În anul 1981, factorii de risc aterogeni au fost definiţi ca orice condiţie
sau caracteristică ce poate prevedea, în cazul unui subiect, posibilitatea apariţiei
unei boli manifeste clinic.
Cardiomiopatia hipertrofică.
Sunt luaţi în discuţie mai mulţi factori etiopatogenici prezumtivi:
1. Factorul familial cu transmitere autosomal dominantă;
2. Expunerea crescută la catecolamine, precum şi o sensibilitate
crescută a miocardului la stimulii simpato-adrenergici;
3. O creştere a concentraţiei de calciu intracelular, care conduce la o
contracţie mai puternică;
4. Existenţa unor artere coronare intramurale anormale;
5. Coexistenţa frecventă cu neurofibromatoza
Astmul bronşic.
În etiologia astmului bronşic (cu cele două forme alergic sau infecţios)
studiile de până în prezent au reliefat implicarea simultană a următorilor factori
etiologici, care creează un mozaic de cauze:
- ereditatea;
- infecţiile respiratorii;
- factori ocupaţionali;
- factorii de mediu (poluarea);
- efortul fizic;
- stresul psihic.
Ulcere gastro-duodenale.
În prezent teoria infecţioasă a acestor afecţiuni (implicarea infecţiei cu
Helicobacter pylori în 90% din cazuri) se alătură cauzelor clasice implicate în
patogenia ulcerelor gastro-duodenale. Nu toţi autorii recunosc componenta
infecţioasă a etiologiei acestor afecţiuni de largă răspândire.
Hepatite cronice.
În etiologia hepatitelor cronice sunt recunoscuţi următorii factori
etiologici:
- hepatita virală acută;
- etilismul;
- alţi factori infecţioşi (leptospiroza, toxoplasmoza, virusul herpetic,
etc.);
- alţi factori toxici (chimici, vegetali, medicamente);
- factori nutriţionali;
- factori endocrini şi metabolici;
- factori genetici: HLA - B8;
- factori autoimuni.
Cancerul de colon.
În prezent se află pe locul doi în ierarhia incidenţei neoplasmelor
separat la bărbaţi, (locul unu, cancerul pulmonar sau gastric) şi la femei (locul
unu, cancerul genital sau pulmonar) şi pe locul unu între cancerele digestive.
S-a constatat că incidenţa maximă regională este mai mare în ţări din
America de Nord, Europa Occidentală, Australia, Noua Zeelandă, faţă de o
incidenţă redusă în Africa de Sud, America de Sud şi Japonia.
Sunt consideraţi ca factori favorizanţi:
1. Vârsta peste 40 ani; după această vârstă riscul se dublează la fiecare
decadă;
2. Anamneză ce evidenţiază o concentrare familială crescută pentru
cancer de colon;
3. Polipoza familială (adenomatoasă);
4. Alte sindroame ereditare cu polipoză colică (ex.: sindromul
Gardner);
5. Anomalii dietetice: alimentaţia bogată în grăsimi animale şi
proteine; alimentaţie săracă în fibre vegetale; alimentaţia săracă în
calciu;
6. Anamneza de cancer de sân sau genital la femei;
7. Boli inflamatorii ale colonului: rectocolita ulcero hemoragică;
8. Acromegalia;
9. Ureterosigmoidostomia.
Boala Crohn.
Are o dispoziţie rasială preferenţială printre evreii din SUA. S-au citat
numeroase situaţii de agregări familiale. Bolnavii din mediul urban sunt mai
mulţi decât din mediul rural, iar cei cu nivel de instrucţie mai ridicat furnizează
mai multe cazuri de boală decât populaţia obişnuită.
Procesul de cauzalitate
Procesul epidemiologic.
După Ivan Aurel “Medicina omului sănătos” Ed. Medicală, Buc. 1993.
De efecte
Fertilitate Demografia; Descriptive;
Natalitate Epidemiologia; Analitice;
Mortalitate Sociologia; Standardizare;
Morbiditate Screening;
Sintetici
De cauze
Biologici Epidemiologia; Analitice;
De mediu Sociologia; Standardizare;
Comportamente
Socio -
economice
Sintetici
De cauzalitate
(relaţie)
Riscuri Epidemiologia; Analitice;
Asociaţie Experimentale.
Corelaţie
De intervenţie
Servicii Epidemiologia; Analitice;
Implicarea Experimentale.
autorităţilor şi a
comunităţii
3. Mortalitatea populaţiei:
- mortalitatea generală brută şi standardizată;
- mortalitatea proporţională;
- mortalitatea feto-infantilă;
- mortalitatea infantilă;
- mortalitatea juvenilă;
- letalitatea;
- fatalitatea
4. consumul individual /an de alcool, tutun, droguri.
III. Indicatori sintetici, globali, multicriteriali.
AVP = N x L
unde: N reprezintă numărul de decese
L este standardul de speranţă de viaţă până la vârsta
decesului (exprimată în ani)
Din acest punct de vedere se poate afirma că unitatea de măsură
este timpul exprimat în ani.
AVD = I x GD x L
unde: I = valoarea incidenţei
GD = gradul disfuncţiei
L = media duratei disfuncţiei (exprimată în ani)
1. după timp:
- transversale;
- longitudinale;
- semilongitudinale.
2. după fluctuaţia subiecţilor din interiorul grupelor de studii:
- studii pure;
- studii mixte.
3. după, obiectivul urmărit:
- studii descriptive;
- studii analitice.
I. II.
DESCRIPTIVE ANALITICE
(observaţionale)
Transversale II. 1. Observaţionale II. 2. Experimentale
(de prevalenţă)
Ecologice II.1.1. II.1.2.
Cazuri şi serii Cohortă Caz - II.2.1. II.2.2.Fără
de cazuri control Comparative comparaţie
UNITATEA DE
TIPURI DE STUDII OBSERV
AŢIE
1. STUDII OBSERVAŢIONALE
1.1. studii descriptive
1.2. studii analitice
1.2.1. de cohortă (de urmărire) individul
1.2.2. cazuri control (case – control) individul
1.2.3. de prevalenţă (cross – sectional, individul
transversale)
1.2.4. studii ecologice (de corelaţie) Grupuri umane
2. STUDII EXPERIMENTALE ŞI OPERAŢIONALE
2.1. experimentul clinic controlat Pacienţii
2.2. studii operaţionale
2.2.1. în teren (field trials) Grupuri umane sănătoase
2.2.2. în comunitate comunitatea
Sursa R. Duda,
1. distribuţia în populaţie a:
- frecvenţei bolii (rezultatul expunerii);
- frecvenţei factorului de risc (expunerea).
Ancheta de cohortă.
bolnavi
lot expuşi
(test)
non-
populaţie eşantion
generală reprezentativ
bolnavi
lot
nonexpuşi
(martor)
non-
bolnavi
EXPUNEREA + -
(FACTOR DE
RISC) + a b a+b
- c d c+d
TOTAL
a+c b+d n
3. Aplicarea testului c 2 permite măsurarea nivelului de asociere
epidemiologică între două variabile după cum este acceptată sau
respinsă ipoteza nulă. Se pot utiliza două formule de calcul:
N (ad - bc)2
c =
2
sau:
[(ad-bc) - N/2]2 N
c =
2
a
R1 = riscul bolii la expuşi =
a+b
c
R0 = riscul bolii la neexpuşi =
c+d
R1
R.R. = ;
R0
Valorile care se obţin sunt R.R. > 1; R.R. = 1; R.R. < 1.
R1 - R0
FRA% = %
R1
Aceasta arată ce procent din riscul (incidenţa) expuşilor se
datorează factorului de risc.
Riscul atribuibil poate lua valori mai mari decât 0, egal cu 0 sau
mai mare decât 0.
FRA > 50% reprezintă factor de risc destul de important.
FRA 100% denotă un factor de risc exclusiv în etiologia bolii.
sau
Pe (RR-1)
RAP =
Pe (RR-1) + 1
unde:
- Pe reprezintă prevalenţa factorului de risc în populaţie.
- RR-1 reprezintă puterea cu care acţionează factorul de risc în
populaţie.
Interpretarea datelor.
Expuşi
Lot cazuri
Neexpuşi
Populaţia
ţinţă
Expuşi
Lot control
Neexpuşi
b
f0 = ; frecvenţa factorului de risc la lotul
martor.
b+d (probabilitatea expunerii)
Boală Expunere
Straturi Expuşi Ne-expuşi Total
1) B. A1 C1 M1.1
N.B. B1 D1 M0.1
TOTAL N1.1 N0.1. T1
2) B. A2 C2 M1.2
N.B. B2 D2 M0.2
TOTAL N1.2. N0.2. T2
3)
Interpretarea rezultatelor.
1. Atunci când au fost luate în calcul mai mulţi factori de
risc se determină valoarea riscurilor rezumative prin ordonarea OR; RA;
RAP, lucru care permite stabilirea mărimii forţei de asociere şi ponderii
fiecărui factor în producerea bolii.
2. Se calculează
- intervalul de încredere;
- variaţia riscului estimat sau riscului atribuibil.
Expuşi şi
bolnavi
Expuşi şi
sănătoşi
Populaţia Eşantion
generală reprezentativ
Expuşi şi
bolnavi
Expuşi şi
sănătoşi
Studii ecologice.
Caracteristici:
sunt studii de intervenţie - cercetătorul manevrează
variabila independentă (factor considerat de protecţie
\ de risc )
abordarea este prospectivă
se administrează simultan factorul de protecţie \ risc şi
placebo( pentru lotul martor )
loturile provin dintr-un eşantion reprezentativ
comportă aspecte limite deontologice şi etice
Screening
Model general:
Test Test
screening diagnostic
Sănătoşi
Probabil
sănătoşi
Bolnavi
Populaţia Eşantion
generală reprezentati
v
Sănătoşi
Probabil
bolnavi
Bolnavi
Tehnici de realizare:
1. efectuarea de anchete prin chestionare administrate sub
formă:
- tipărită;
- interviu.
2. efectuarea de examene medicale (anamneză, examen clinic
şi paraclinic))
Pentru ambele tehnici se impune respectarea a trei condiţii:
1. tehnicile de examinare să fie standardizate;
2. probele să fie simple şi ieftine;
3. examenele să deceleze mai multe boli.
Valoarea predictiv
Are importanţă pentru clinician şi reprezintă puterea testului de a
identifica corect boala.
Se calculează în practică:
1. Valoarea predictivă pozitivă(VPR+), care exprimă
proporţia real pozitivilor din masa pozitivilor:
VPR(+) = RP/P x 100;
2.Valoarea predictivă negativă (VPR-); exprimă proporţia
real negativilor în masa negativilor şi exprimă probabilitatea de a fi bolnav
cu condiţia de a fi negativ:
Reproductibilitatea.
Cunoscută şi sub denumirea de fidelitatea testului sau consistenţa
testului.Reprezintă capacitatea testului de a da rezultate asemănătoare,
la repetarea probei, când este aplicată, în condiţii similare, în aceiaşi
populaţie, dar de persoane diferite. Este cunoscut şi sub denumirea de
grad de stabilitate.
Acurateţea exprimă gradul în care estimarea bazată pe o
anumită măsurătoare prezintă valoarea reală a caracteristicii măsurate.
Reproductibilitatea înaltă nu garantează şi o validitate înaltă.
Pentru creşterea reproductibilităţii este necesar ca
- proba să fie standardizată;
- personalul să fie antrenat;
- să se asigure verificarea instrumentului.
Măsurarea reproductibilităţii
Sunt utilizate două tehnici care utilizează tabelarea încrucişată a
datelor:
1. indicele de concordanţă (P0) a rezultatelor cunoscut ca şi
coeficientul simplu de concordanţă
P0 = a+d / n;
2. Coeficientul de corelaţie intraclasă (coeficientul de corelaţie
Kappa)
K = P0- Pc / 1-Pc;
P0 = proporţia observată a concordanţei;
Pc = proporţia aşteptată;
Coeficientul K poate lua valori cuprinse Între -1 şi +1 cu
semnificaţia:
- K = -1, lipsă totală a reproductibilităţii;
- K = 0, intervine numai hazardul;
- K = 1, reproductibilitate perfectă.
Meta-analiza.
Demografie medicală.
Statica populaţiei.
4. Structura populaţiei.
Sunt foarte multe criteriile după care se studiază compoziţia unei
populaţii.
Dintre acestea amintim:
a. Structura populaţiei pe medii (urban, rural) care influenţează
modelul de morbiditate sau mortalitate.
Numărul populaţiei
Judeţe
TOTAL URBAN RURAL
ROMÂNIA 21698181 11436736 10261445
Alba 382999 220011 162988
Arad 461730 234016 227714
Argeş 653903 297034 356869
Bacău 708751 327419 381332
Bihor 600223 287398 312825
Bistriţa - Năsăud 312325 113260 199065
Botoşani 454023 166461 287562
Braşov 588366 435159 153207
Brăila 373897 239700 134197
Buzău 494982 191352 303630
Caraş – Severin 333396 182964 150432
Călăraşi 324629 120231 204398
Cluj 703269 472650 230619
Constanţa 715172 502048 213124
Covasna 222274 111700 110574
Dâmboviţa 541326 159021 382305
Dolj 734823 368516 366307
Galaţi 619522 351820 267702
Giurgiu 298022 88756 209266
Gorj 387407 162620 224787
Harghita 326020 143885 182135
Hunedoara 487115 369873 117242
Ialomiţa 296486 115478 181008
Iaşi 819044 388642 430402
Ilfov 300109 30548 269561
Maramureş 510688 268472 242216
Mehedinţi 306118 141297 164821
Mureş 579862 282839 297023
Neamţ 557084 204054 353030
Olt 490276 186840 303436
Prahova 829224 420005 409219
Satu Mare 369096 162503 206593
Sălaj 248407 98657 149750
Sibiu 422224 277717 144507
Suceava 690941 230084 460857
Teleorman 436926 140205 296721
Timiş 677744 407606 270138
Tulcea 258639 123556 135083
Vaslui 455550 178953 276597
Vâlcea 413570 161755 251815
Vrancea 390268 149880 240388
Bucureşti 1921751 1921751 -
A. Reproducerea populaţiei.
Prin reproducerea populaţiei se înţelege acel fenomen
demografic prin care se asigură reînnoirea acesteia prin aportul de nou-
născuţi vii.
Acest proces este condiţionat de factorii biologici, sociali,
economici, politici, socio-culturali, medicali.
Evenimentele demografice şi noţiunile cu ajutorul cărora se
analizează fenomenul de reproducere al populaţiei:
1. născutul viu;
2. născutul mort;
3. avortul;
4. produsul de concepţie;
5. naşterea;
6. rangul naşterii;
7. intervalul protogenezic;
8. rangul născutului;
9. intervalul intergenezic.
Fenomene demografice care favorizează reproducerea umană:
- natalitatea;
- fertilitatea generală şi specifică pe vârste;
- fecunditatea;
- nupţialitatea.
Fenomene demografice care defavorizează reproducerea
umană:
- contracepţia;
- avorturile;
- divorţialitatea.
Natalitatea
Reprezintă frecvenţa, exprimată în promile, a născuţilor vii într-o
populaţie, în interval de un an calendaristic.
Natalitatea se măsoară cu ajutorul indicelui brut de natalitate
care exprimă raportul dintre numărul născuţilor vii şi numărul mediu de
locuitori a perioadei considerate:
n = N / P x 1000.
Avantajul acestui indice este dat de disponibilitatea datelor şi
simplitatea calculului.
Dezavantajul constă în dependenţa faţă de structura populaţiei.
Pentru a corecta acest neajuns în compararea diferitelor populaţii (sau a
aceleiaşi populaţii în dinamică) se utilizează metoda de standardizare a
structurilor.
Natalitatea este considerat indicatorul cel mai mobil al
fenomenului de mişcare naturală a populaţiei. Ea se poate studia şi în
profil teritorial sau pe medii, pe categorii socio-profesionale, economice,
culturale sau religioase.
Fertilitatea populaţiei.
Evoluţia grupurilor populaţionale depinde de modificarea
fertilităţii, prin fertilitate generală înţelegând frecvenţa născuţilor vii din
populaţia feminină de vârstă fertilă (15-49ani), exprimată în promile.
Acest tip de studiu are avantajul de a exprima mai corect puterea
de reproducere a unei populaţii feminine ţinând cont de structura pe sexe
şi pe vârstă a populaţiei.
Analiza fertilităţii poate fi abordată:
- transversal (analiza fertilităţii pe parcursul unui an
calendaristic);
- longitudinal: prospectivă sau retrospectiv.
Indicatorii utilizaţi în măsura fertilităţii:
1. fertilitatea generală (fg);
2. fertilitatea specifică pe grupe de vârstă.
Interpretarea acestor indicatori se face prin analiza comparată a
întregii serii de date ce caracterizează intervalele cincinale cuprinse în
intervalul 15-49 ani.
1. rata de nupţialitate;
2. rata de divorţialitate;
3. vârsta medie la prima căsătorie.
4. intervalul protogenezic;
5. intervalul intergenezic;
6. rata de fecunditate. acest indicator sugerează potenţialul de
reproducere a mesei de femei la vârstă fertilă, arătând câte sarcini apar
în cursul unui an calendaristic, raportat la 1000 de femei de vârstă fertilă.
Mortalitatea.
DEMOGRAFIE
1970 1980 1989 1990 1995 1997 1998 1999
AN
Populatia Romaniei
1 la 1 iulie (mii 20253 22201 23152 23207 22681 22546 22503 22458
locuitori)
Nascuti vii 427034 398904 369544 314746 236640 236891 237297 234600
2
-la 1ooo locuitori- 21.1 18.0 16.0 13.6 10.4 10.5 10.5 10.4
Fertilitatea generala
3 (nascuti vii la 1000 81.2 74.8 66.3 56.2 41.1 40.6 40.6 40.2
femei 15-49 ani)
4 Gravide nou luate in 460509 390851 333015 215998 194920 199563 189690 183223
evidenta*
Avorturi (Total)* 292409 413093 193084 992265 502840 347126 271496 259888
5
- la 1ooo nascuti vii- 684.7 1035.6 522.5 3152.6 2124.9 1465.3 1144.1 1107.8
Decedatii 193255 231876 247306 247086 271672 279315 269166 265194
6
-la 1ooo locuitori- 9.5 10.4 10.7 10.6 12.0 12.4 12.0 11.8
Sporul natural al
233779 167028 122238 67660 -35032 -42424 -31869 -30594
7 populatiei
-la 1ooo locuitori- 11.6 7.6 5.3 3.0 -1.6 -1.9 -1.5 -1.4
Decedati sub un an 21110 11691 9940 8471 5027 5209 4868 4360
8
- la 1ooo nascuti vii- 49.4 29.3 26.9 26.9 21.2 22.0 20.5 18.6
Decese prin risc
183 83 82 82 54 48 53 54
9 obstetrical
- la 1ooo nascuti vii- 0.43 0.21 0.22 0.26 0.23 0.20 0.22 0.23
Decese prin avort 314 446 545 180 59 50 43 44
10
- la 1ooo nascuti vii- 0.74 1.12 1.48 0.57 0.25 0.21 0.18 0.19
Nascuti morti 5728 3518 2821 2231 1472 1483 1514 1459
11 - la 1ooo nascuti
13.2 8.7 7.6 7.0 6.2 6.2 6.3 6.2
vii+morti-
Casatorii 145531 182671 177943 192652 153943 147105 145303 140014
12
-la 1ooo locuitori- 7.2 8.2 7.7 8.3 6.8 6.5 6.5 6.2
Divorturi 7865 34130 36008 32966 34906 34752 39985 34408
13
-la 1ooo locuitori- 0.39 1.54 1.56 1.42 1.54 1.54 1.78 1.53
Migraţia populaţiilor
Incidenţa.
Reprezintă numărul de cazuri noi care apar într-o perioadă (într-
un interval de timp) într-o populaţie definită.
Se poate afirma că incidenţa estimează viteza de propagare a
unei boli în populaţie, implicit nivelul de receptivitate (predispoziţie) a
populaţiei la boala respectivă.
Măsurarea incidenţei se poate realiza în mai multe moduri:
Prevalenţa
Defineşte nivelul amplitudinii unei boli (numărul de cazuri) într-o
populaţie definită, la un moment dat, luând în calcul atât cazurile noi cât i
cele deja existente.
Prevalenţa se exprimă prin rate de prevalenţă. O rată se
calculează prin împărţirea numărului de cazuri la numărul corespunzător
de persoane care compun populaţia la risc şi se exprimă la 10 n.
Se poate calcula:
1.Prevalenţa de moment (a punctului); când datele au fost
culese pentru un anumit moment.
Clase de boli 1974 1980 1985 1989 1990 1991 1997 1998 1999
TOTAL 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0
Boli infecţioase
7.9 7.0 6.1 7.6 6.7 6.1 5.7 5.5 5.5
şi parazitare
Tumori 2.5 3.1 3.5 4.9 4.3 4.5 5.5 5.9 6.0
Boli endocrine
de nutriţie şi 1.1 1.7 1.8 1.8 1.8 1.8 2.3 2.7 2.8
metab.
Boli sânge şi
org. 0.3 0.4 0.5 0.5 0.4 0.4 0.5 0.5 0.6
hematopoietice
Tulburări
4.1 5.0 5.1 5.8 5.2 5.0 6.0 6.1 5.9
mentale
Boli sistem
nervos si 3.9 4.7 4.9 5.2 4.7 4.7 5.1 5.3 5.3
organe simt
Boli ap.
7.3 9.9 10.4 10.4 10.8 10.5 12.0 12.3 12.5
circulator
Boli ap.
14.2 17.1 17.5 16.1 15.7 15.0 16.1 15.5 16.7
respirator
Boli ap. digestiv 11.8 12.4 12.4 11.5 11.7 11.7 12.1 12.2 11.7
Boli organe
6.5 7.5 8.2 8.0 7.8 7.8 8.5 8.4 8.4
genito-urinare
Complicaţii ale
sarcinii naşterii 20.0 15.3 12.4 10.2 11.6 13.6 9.4 9.0 8.5
si lăuziei
Boli de piele si
ţesut 2.2 2.4 2.7 2.8 2.8 2.7 2.2 2.1 2.1
subcutanat
Boli sistem
3.3 4.3 5.0 5.4 5.6 5.3 5.2 5.1 5.1
osteo-muscular
Anomalii
0.4 0.4 0.5 0.6 0.5 0.6 0.6 0.6 0.6
congenitale
Boli în perioada
0.9 1.2 1.2 1.4 1.3 1.3 1.2 1.2 1.2
perinatală
Stări rău
8.1 0.7 0.9 1.0 1.2 1.2 0.7 0.7 0.7
definite
Traumatisme,
5.5 6.9 6.9 6.8 7.9 7.8 7.0 6.8 6.6
otrăviri
Clase de boli 1970 1980 1990 1995 1996 1997 1998 1999
TOTAL (în mii) 25939 34873 36314 24494 24304 18344 14396 11022
Accidente 2747 5092 5808 3389 3317 2580 1933 1477
Bolile aparatului
4566 5887 4923 3483 4050 2716 2075 1819
respirator
Bolile aparatului
3889 4495 4621 3212 3023 2255 1825 1290
digestiv
Bolile sistemului
1982 2976 3679 3112 3236 2425 1919 1488
osteo-articular
Bolile genito-
1603 2667 2920 1304 2400 929 768 573
urinare
Bolile aparatului
1728 2412 2515 1821 1747 1400 1141 860
circulator
Bolile
infecţioase si 3171 2256 2598 1379 1182 975 717 551
parazitare
Complicaţiile
sarcinii, naşterii 1502 2100 1652 565 547 461 397 309
şi lăuziei
Tulburări
mentale şi 2407 3172 2333 1486 1463 1162 951 639
nevroze
Bolile sistemului
nervos si 545 1823 2007 1326 1281 976 763 463
organe de simt
Bolile pielii şi
ţesutului celular 882 1259 1550 903 840 626 489 353
subcutanat
Tumori 353 577 654 383 376 317 269 198
Ştiinţe sociale
Dezavantaj:
1. nu există certitudine asupra identităţii persoanelor
chestionate;
2. se pierde spontaneitatea răspunsului;
3. generează o proporţie mare de non răspunsuri;
4. se pierde o cantitate mare de informaţie;
5. generează teama de răspuns dacă nu este asigurată
certitudinea anonimatului;
6. are o validitate internă scăzută.
Interviul
În practica sociologică pentru interviu sunt utilizate două categorii
de clasificări. După numărul de participanţi pot fi interviuri individuale sau
interviuri de grup. După tehnica utilizată interviul poate fi faţă î faţă sau
prin telefon putând fi structurat, semistructurat sau nestructurat. Interviul
structurat utilizează un chestionar standardizat ca şi în cazul anchetei.
Interviul semistructurat are la bază temele de interes şi un ghid de
interviu. Interviul nestructurat presupune discuţii absolut libere pe o temă
anume. Interviul de grup poate fi structurat, semistructurat sau
nestructurat şi este o metodă pur calitativă.
Tehnici de interviu de grup:
1. brainstoming este o tehnică de interviu cu un caracter total
nestructurat;
2. focus – grup este un interviu structurat în care nu sunt
intervievaţi experţi în domeniu, participanţii provenind din
diferite domenii de activitate profesională;
3. tehnica delphy este structurată şi intervievează numai experţi
în domeniul de interes;
4. interviul de grup ca tehnici semistructurate ce au la bază
câteva idei sau teme de interes şi la care participă numai
experţi.
În studierea unor fenomene sociale, dezideratul este de a utiliza
mai multe tipuri de tehnici şi procedee bazate pe conceptul de
triangulaţie, termen ce desemnează localizarea (definirea) unui aspect
prin intersectarea unor linii trasate din trei puncte. Triangulaţia se
manifestă în patru ipostaze de bază:
1. triangulaţia datelor care constă în utilizarea unei diversităţi de
surse de date;
2. triangulaţia investigatorului prin angrenarea mai multor
cercetători şi evaluatori;
3. triangulaţia teoretică prin utilizarea mai multor perspective
pentru un singur set de date;
triangulaţia metodologică prin utilizarea unor metode multiple în scopul
studierii unei singure probleme.
Capitolul III
Tranziţia epidemiologică şi situaţia sănătăţii la nivel mondial.
Cauze de deces
Ţări dezvoltate Ţări în curs de dezvoltare
15 – 44 ani
Accidente Accidente
Cancere Afecţiuni cardiovasculare
Afecţiuni cardiovasculare Cancere
45 – 54 ani
Afecţiuni cardiovasculare Afecţiuni cardiovasculare
Cancere Cancere
Accidente Accidente
Sursa: CDC – Atlanta, SUA
Tranziţia epidemiologică reflectă fenomenul de dominare
afecţiunilor cronice (netransmisibile) în detrimentul bolilor infecţioase.
Acest fenomen, pregnant la nivelul ţărilor dezvoltate, începe să se
manifeste pregnant şi în populaţiile ţărilor în curs de dezvoltare.
Tendinţele sănătăţii până în 2025. (Raport OMS 1998).
Populaţia globală era de 2.8 miliarde în 1955, şi prezent este de
5,8 miliarde. Va creşte cu aproximativ 80 de milioane pe an,
pentru a ajunge la aproape 8 miliarde în 2025.
SPERANŢA DE VIAŢĂ
RATA MORTALITĂŢII
CAUZELE DECESELOR
În 1997 dintr-un număr total de 52,2 mil. de decese 17,3 mil. s-au
datorat infecţiilor şi bolilor parazitare, 15,3 mil. s-au datorat bolilor
cardio – vasculare, 6,2 mil. cancerului, 2,9 mil. afecţiunilor
respiratorii cu precădere de BPOC, 3,6 mil. decese perinatale.
Infecţiile respiratorii implicate în cauzele de deces au reprezentat
3,7 mil., tuberculoza pulmonară 2,9 mil., diareea 2,5 mil.,
HIV/AIDS 2,3 mil. şi malarie 1,5 – 2,7 mil.
Majoritatea deceselor din sfera cardio – vascularului, au fost boli
coronariene 7,2 mil., afecţiuni cerebro – vasculare 4,6 mil., alte
afecţiuni cardiace 3 mil.
Per organe, cancerul de plămâni l-am întâlnit la 1,1 mil., cancerul
gastric la 765 000, cancerul colo-rectal la 525 000, cancerul
hepatic la 505 000, şi cancerul de sân la 385 000 de locuitori.
SĂNĂTATEA ADULŢILOR
Bolile infecţioase vor continua să domine în ţările dezvoltate. Aşa
cum economia acestor ţări creşte “bolile despre care nu se
discută“ vor deveni mai preponderente.
Acestea vor fi datorate în mare măsură adoptării stilului de viaţă
“western“ şi factorilor de risc care o însoţesc, fumatul, dieta
bogată în grăsimi, obezitatea şi lipsa de mişcare.
În ţările dezvoltate, bolile despre care nu se discută, vor rămâne
dominante. Bolile şi crizele de inimă ca şi cauză a morţii au
scăzut în ultimele decenii, în timp ce rata morţii pentru cancer a
crescut .
Aproape 1,8 mil. de adulţi au murit de SIDA în 1997 şi procentul
deceselor anuale va continua să crească în următorii ani.
Cazurile de diabet la adulţi se va dubla de la 143 mil. în 1997 la
300 în 2025 datorită dietei şi a altor factori determinaţi de stilul de
viaţă.
Cancerul va rămâne una dintre cauzele importante de deces în
întreaga lume.
Numai 1/3 din tipurile de cancer pot fi tratate printr-o detectare la
timp asociată cu un tratament eficace.
Până în 2025 riscul cancerului va continua să crească în ţările
dezvoltate fără să scadă în ţările industrializate.
Cauzele şi decesele de cancer pulmonar şi colo-rectal va creşte
în mare măsură datorită fumatului şi respectiv unei diete
nesănătoase. Decesele datorate cancerului pulmonar, printre
femei, va creşte în ţările industrializate dar va deveni în general
mai puţin comun, în principal datorită îmbunătăţirii metodelor de
conservare a alimentelor, schimbării dietei şi a scăderii frecvenţei
infecţiilor.
Cancerul cervical este de aşteptat să scadă în viitor în ţările
industrializate datorită protecţiei. Posibila apariţie a unui vaccin
va putea aduce beneficii ambelor tipuri de ţări (dezvoltate şi în
curs de dezvoltare ) .
Cancerul de ficat va scădea datorită rezultatelor imunizării
prezente şi viitoare împotriva virusului hepatitei B, în multe ţări .
In general, mai mult de 15 milioane de adulţi cu vârste cuprinse
între 20-64 de ani mor zilnic. Multe din aceste decese sunt
premature şi preventibile.
Printre decesele premature se numără cele 585 000 de femei
care mor în fiecare an la naştere.
acesteia:
Funcţiile familiei.
Analiza funcţiilor unei familii se realizează studiind atât aspectele
interne cât şi cele externe:
Funcţiile interne:
1. funcţia de reproducere;
2. funcţia de întreţinere şi creştere a copiilor;
3. funcţia de solidaritate, realizată prin ajutorare reciprocă;
4. funcţia educaţională;
5. funcţia economică;
6. funcţia psiho-socială care satisface nevoile de securitate şi
apartenenţă.
Funcţiile externe:
1. integrarea familiei în activităţile comunitare:
2. angrenarea adulţilor în activităţi de tip economic.
Populaţia vârstnică.
Capitolul IV
Prevenţie, promovarea sănătăţii şi educaţie pentru
sănătate
Conceptul de profilaxie.
Concepte şi modele.
Există trei ipoteze care s-au dovedit a fi false şi care totuşi apar
des în strategia de promovare a sănătăţii:
1. oamenii sunt raţionali;
2. oamenii îşi vor însuşi informaţiile despre utilitatea
schimbării şi vor acţiona ca atare;
3. modificarea comportamentului se poate realiza în
afara contextului în care acesta se manifestă.
sănătăţii.
Nevoi de sănătate.
Elemente de microeconomie.
Medicul prin excelenţă este un manager:
- gestionează starea de sănătate a individului;
- gestionează starea de sănătate a colectivităţii pe care o îngrijeşte;
- gestionează activitatea unităţii în care îşi desfăşoară activitatea;
- gestionează propria lui dezvoltare profesională şi socială;
- capacitatea de consum
- resurse
3. nevoile indivizilor sunt concurente
4. nevoile sunt complementare (achiziţionarea autoturismului
presupune câştigarea dreptului de conducător auto, consumul de
benzina presupune si utilizarea lubrefianţilor).
5. nevoile satisfăcute determina dispariţia ei momentană.
Trebuinţele reapar cu frecvente diferite, acestea numindu-se obiceiuri
sau tendinţe de consum.
Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat prin muncă care are drept
componentă principală activitatea practică care a generat activitatea economică.
Activitatea economică este complexul de activităţi umane realizat in
contextul rarităţii pentru satisfacerea nevoilor si intereselor. În realitate
activitatea economică este un concept care are la bază modele teoretice de
analiză.
Satisfacerea nevoilor a presupus, în cursul istoriei, diviziunea
muncii în domenii cum ar fi: producţia, circulaţia bunurilor, consumul,
cercetarea ştiinţifică.
Valoarea economica
Valoarea este caracteristica măsurabilă a mărfii care permite prin
comparare să se realizeze schimbul de mărfuri. Există două teorii:
- valoarea obiectivă, care este dată de munca încorporată pentru
realizarea produsului finit, consumabil. Pe piaţă, valoarea se manifestă ca valoare
de schimb şi se exprimă cu ajutorul banilor sub forma preţurilor.
- valoarea subiectivă, care defineşte valoarea plecând de la utilitate şi
raritate, noţiuni pe care deja le-am definit.
Valoarea unui bun este determinat de mărimea utilităţii sale marginal.
Piaţa
Reprezintă locul în care se manifestă simultan cererea şi
- cumpărare.
Preţul
Cererea şi oferta
(Legea Cererii şi Legea Ofertei)
Legea cererii
Cererea este un concept economic care exprimă nevoia socială. La
nivelul pieţii se manifestă o anumită parte a cererii sociale, care este reprezentatã
de cererea solvabilă.
Cererea solvabilă este cea care arată ce se vrea şi cât poate să se
cumpere şi reprezintă pentru producător elementul esenţial pentru luarea deciziei
ce, cât şi când sã producă.
Elasticitatea cererii descrie modul în care cererea se modifică la
variaţia unuia sau altuia din factorii de influenţă.
Cererea este cel mai mult influenţată de preţ şi se doreşte să se ştie care
este sensibilitatea cererii faţă de preţ.
Aprecierea elasticităţii se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate.
Paradoxul Giffen: în condiţiile creşterii generale a preţurilor,
concomitent cu scăderea veniturilor (în termeni reali), unii consumatori renunţă
sã consume anumite bunuri şi sporesc consumul la produsele pe care le consideră
absolut necesare existenţei lor.
Legea Ofertei
Oferta este reprezentată de cantitatea de bunuri pe care producătorii o
furnizează la un anumit preţ şi la un anumit moment dat.
Legea generală a ofertei se referă la relaţia pe baza căreia la un anumit
nivel al preţurilor se oferă o anumită cantitate de mărfuri.
Această lege ne arată ce cantitate de mărfuri este dispus producătorul sã
ofere pe piaţă la un anumit nivel al preţului (din limita stocului disponibil).
Elasticitatea ofertei.
Pune în evidenţă modul în care se modifică oferta în condiţiile
schimbării survenite în factorii care condiţionează oferta în primul rând
preţurile).
Elasticitatea se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate, care
are valoare pozitivã.
Suportul
economic
Costurile în sănătate.
Evaluarea costurilor în sănătate este dificilă deoarece există o multitudine de
tipuri de servicii iar definirea acestora este un demers dificil. Economiştii propun
termenul de cost de oportunitate, care se bazează pe conceptul de oportunitate
pierdută care înseamnă valoarea a tot ce s-ar fi câştigat dacă resursele ar fi fost
investite în alt mod şi care prin investiţia actuală se pierde.
Clasificarea şi tipuri de costuri:
1. după capitol bugetar:
- directe (salarii, aparatură, medicamente, etc.);
- indirecte (serviciile paraclinice)
- de suport (finanţarea serviciilor auxiliare);
2. după modul de variaţie:
- costuri fixe (independente de volumul de prestaţii medicale,
constante lungi perioade de timp, ex. plata chiriilor);
- semifixe (suportă modificări semnificative la intervale lungi de
timp)
- semivariabile (conţin o componentă fixă şi una variabilă);
- variabile (direct dependente de volumul de prestaţii).
3. după structură:
- costuri totale (costul global a unei activităţi);
- costuri medii; (raportul dintre costul total şi numărul de prestaţii)
- costuri marginale (costul adiţional necesar producerii în plus a unei
unităţi de produs).
Referitor la utilitatea acestei ultime categorii de costuri economiştii au
definit şi pot calcula punctul de rupere unde costurile de producţie egalează
veniturile iar depăşirea acestui punct prin suplimentarea producţiei generează
pierderi economice
utilizatori.
Evaluarea economică.
Reprezintă analiza comparativă a metodelor alternative de intervenţie în
contextul costurilor raportate la beneficii. Oferă informaţii importante dar
analizează numai o dimensiune a evaluării îngrijirilor de sănătate. Nu oferă
informaţii despre eficacitate, eficienţă sau despre factorul uman.
Dificultatea şi limitele evaluărilor economice sunt generate de faptul că
se bazează pe conceptele teoriei economiei de, greu de cuantificat în domeniul
serviciilor pentru sănătate;
Evaluările economice sunt utile pentru:
- definirea şi descrierea opţiunilor;
- raţionalizarea deciziilor;
- direcţionarea resurselor.
(comun).
care ia în calcul calităţii rezultatelor dorite sau evitate. Are multe puncte
viaţă ajustaţi calitativ (QALY’s, Quality Adjusted Life Years). Acest tip de
sănătate.
amintim:
sănătate deplină;
MANAGEMENT GENERAL
Introducere în management.
Definiţie, istoric, curente.
Teh n o- L in ie F u n c ţii
s tr u c tu ră ie r a rh ic ă d e s u p o rt
lo g is tic
C e n tr u o p e r a ţ io n a l
Procesul planificării.
Tipuri de planuri:
Planurile strategice definesc acţiunile majore care trebuie efectuate pentru
ca organizaţia să-şi atingă scopul (să-şi îndeplinească misiunea).
Planurile tactice sunt elaborate pentru a permite transpunerea în practică,
prin acţiuni coerente, a planului strategic.
Planurile operaţionale sunt elaborate pentru a fi utilizate la nivelul
execuţiei nemijlocite de către lucrători.
Pentru fiecare tip de planificare există paşi specifici, etape, care trebuie să
exprime pentru:
1. Planificarea strategică, normativă (CE trebuie făcut):
- identificarea problemei;
- stabilirea priorităţilor;
- fixarea scopurilor.
2. Planificarea tactică, structurală (CUM trebuie făcut):
- stabilirea obiectivelor generale şi specifice;
- determinarea acţiunilor pentru atingerea obiectivelor;
- evaluarea resurselor necesare.
1. Planificarea operaţională:
- fixarea obiectivelor operaţionale;
- aplicarea în practică a programului;
- evaluarea (structurală, de proces şi a rezultatelor).
Etapele planificării.
1. Constituirea echipei.
2. Colectarea informaţiilor şi analiza lor;
3. Definirea problemelor şi ierarhizarea lor funcţie de priorităţi şi resurse;
4. Formularea obiectivelor strategice;
5. Definirea alternativelor strategice pentru politicile de sănătate;
6. Analiza de fezabilitate pentru fiecare alternativă strategică.
7. Definitivarea programului şi selectarea proiectelor în scopul întocmirii
programelor.
Procesul decizional.
Managementul operaţiilor.
Grafic ex.
P la n
R e a liz a r i
1 2 3 4
tim p (lu n i)
T e rm e n d e ra p o rta re
Pe un asemenea grafic se înregistrează:
- intervalele de timp programate pentru fiecare activitate;
- intervalul de timp care a fost necesar pentru realizarea
activităţii;
- volumul de cheltuieli exprimat în dinamică pe parcursul
desfăşurării activităţilor.
EX. reţea.
a c tiv ită ţi r e a le
2 d r u m c r itic
F I
6 0
2 5 2 2 1 2
1 A B C D E K
5 0
8
G H
Metoda Pert poate fi utilizată sub forma metodei Pert – timp sau
Pert – cost, fiind utilă pentru programarea executării obiectivelor
complexe. Este o metodă matematico – statistică care permite calcularea
şi operarea cu durate aleatoarea activităţilor, pornind de la duratele medii
a activităţilor şi a dispersiilor asociate fiecărei medii.
În acest mod lungimea drumului critic va putea fi analizat ca o
distribuţie normală şi permite calcularea probabilităţilor să se respecte
timpul alocat.
Definirea drumului critic permite optimizarea derulării
programelor, fiind necesară şi optimizarea folosirii resurselor.
Optimizarea folosirii resurselor poate fi realizată prin două
metode:
1. metoda nivelării resurselor;
2. metoda Pert – cost.
Sunt tehnici care pot fi aplicate de experţi (manageri de operaţii)
realizându-se în prezent şi cu ajutorul tehnicii de calcul.
Motivarea personalului.
Motivaţia reprezintă o stare interioară a unui individ ce determină
comportamentul spre atingerea unui scop, care odată realizat determină
satisfacerea unei necesităţi. Plecând de la constatarea că performanţa
este proporţională cu produsul dintre abilităţile individuale şi nivelul de
motivare, managerul va avea permanent în vedere activitatea de
motivare eficientă a angajaţilor.
Procesul motivaţional este compus din:
- identificarea şi definirea nevoilor angajaţilor;
- evidenţierea căilor (mijloacelor) pentru satisfacerea acestora.
- Selectarea obiectivelor ce vor determina comportamentul;
- măsurarea performanţelor;
- recompensarea angajaţilor;
- reevaluarea nevoilor.
Există mai multe teorii asupra conţinutului motivaţiei precum şi asupra
procesului motivaţional.
Dintre acestea prezentăm teoria ierarhiilor nevoilor elaborată de
Abraham H. Maslow care postulează că:
1. o nevoie odată satisfăcută nu mai constituie un factor de motivare.
Când o nevoie este satisfăcută o altă nevoie este resimţită astfel
încât individul se află permanent sub presiunea satisfacerii unor
nevoi.
2. Setul de nevoi este complex, anumite nevoi influenţând
comportamentul individual în orice moment;
3. Nevoile de la bază trebuie să fie satisfăcute înaintea celor de la
nivelurile superioare în scopul orientării comportamentului;
4. Există mai multe alternative pentru satisfacerea nevoilor de la
nivelurile superioare decât pentru cele de la nivelurile inferioare.
II. Costul practicii medicale este acel cost care exclude timpul şi
efortul depus de medic şi reprezintă o bună parte din totalul cheltuielilor pentru
furnizarea unui anumit serviciu.
Factorii care determină costurile de practică sunt reprezentaţi de:
- specificul muncii;
- mărimea primelor de asigurare;
- locul unde se desfăşoară activitatea;
- modul de organizare a activităţilor.
Management financiar.
Managementul financiar reprezintă procesul esenţial prin care o
organizaţie poate să-şi atingă obiectivele prin reducerea riscurilor ca resursele
financiare disponibile să fie folosite ineficient şi / sau ineficace.
Conducerea oricărei organizaţii trebuie să realizeze condiţiile unui
management financiar eficace, motiv pentru care trebuie să deţină cunoştinţe
despre:
- sistemul de management financiar (producerea rapoartelor financiare,
costul serviciilor, planificarea cheltuielilor viitoare);
- principiile contabile care stau la baza procesului (clasificarea
costurilor, comparabilitatea informaţiilor, etc.);
- rezultatele financiare ale activităţii (cost per pacient);
- implicaţiile rezultatelor (performanţa relativă a organizaţiilor, punerea
în evidenţă a domeniilor unde poate fi crescută eficienţa, etc.)
Conceptul de negociere.
Ca formă de comunicare reprezintă procesul prin care două sau mai
multe părţi aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înţelegere care rezolvă o
problemă comună sau a unui anumit scop. Negocierea trebuie înţeleasă ca o
formă de confruntare nearmată prin care două sau mai multe părţi cu interese şi
poziţii contradictorii, dar complementare, urmăresc să ajungă la un aranjament
reciproc avantajos ai cărui termen nu sunt cunoscuţi de la început.
Negocierea reprezintă un proces de comunicare în care fundamentale
sunt retorica, logica şi teoria argumentaţiei, alături de care sunt hotărâtoare
stăpânirea şi utilizarea tehnicilor de comunicare performante (ex. analiza
tranzacţională, programarea neurolingvistică, narcoanaliza, etc.).
A fi un bun negociator presupune a avea conştiinţa şi dorinţa pentru a
câştiga împreună cu partenerul, alături de efortul susţinut de a învăţa, de a te
forma în practica ştiinţa practicii negocierii, ca ştiinţă interdisciplinară.
Scopul negocierii îl reprezintă, invariabil, obţinerea rezultatelor dorite.
rezultatele negocierilor sunt condiţionate de trei categorii de factori:
1. factori de influenţare care ţin de caracteristicile părţilor aflate în
conflict:
- cultura;
- personalitatea;
- puterea de negociere.
2. procesul de negociere:
- pregătirea negocierii (studiul mediului extern, stabilirea clară
a obiectivelor);
- negocierea în sine (tipul şi calitatea contactelor, a
comunicării, argumentaţiei, concesiilor şi acordului final);
- condiţiile de negociere, care sunt reprezentate de loc,
ambianţă, mandatul deţinut, echipă, auditoriu, etc.
1992 ).
Consensul.
Tehnici de realizare.
Consensul reprezintă un acord între mai multe persoane în legătură cu o
anumită problemă, de o manieră în care nici o parte nu dezaprobă total (refuză
categoric) opinia celorlalţi.
Gestionarea conflictelor.
Unul din rolurile importante ale unui manager este de a gestiona
conflictele (rezolvarea conflictelor).
Conflictul bine gestionat poate constitui factor de progres sau poate
avea consecinţe devastatoare în momentul în care managementul nu se preocupă
de acest tip de aspect.
Prin conflict (conform DEX) se înţelege: ciocnire de interese,
neânţelegere, dezacord, antagonism, ceartă, diferend, discuţie (violenţă).
Contradicţie între ideile, interesele sau sentimentele diferitor acţiuni,
care determină desfăşurarea unor anumite tipuri de acţiuni.
Dacă la începutul studierii ştiinţifice a conflictului s-a pus accent pe
conceptele de „competiţie”, „cooperare” sau auto-orientare în anii 30 Lewin
propune teoria câmpului care permite analiza dinamicii conflictului utilizând
concepte de „sistem de tensiune”, „foarte impulsive”, forţe inhibitorii, proprii sau
induse, nivel de aspiraţie, situaţii interdependente etc.
Acest tip de analiză defineşte trei tipuri fundamentale de conflicte
de tip apropiere – apropiere, evitare – evitare, apropiere – evitare.
O contribuţie majoră în conflictologie a adus-o lucrarea „Teoria
jocurilor şi comportamentul economic a lui Van Neumann şi Morgenstern (1944)
şi care subliniază ca părţile în conflict se caracterizează prin interdependenţă şi
destine care se împletesc, mai mult decât ideea de minimizare a pierderilor în
faţa unui adversar puternic.
Se recunoaşte că interesele de cooperare şi interesele competitive se
împletesc în orice situaţie conflictuală, generând natură mixtă a motivului
conflictului. Tipul particular de combinaţie (mixtură motivaţiilor conflictuale)
generează şi va influenţa derularea specifică fiecărui conflict.
S-a ajuns, treptat, să se conştientizeze faptul că natura conflictului nu
este numai o luptă competitivă.
Matricele jocului au permis (chiar experimental) să faciliteze definirea
precisă a structurii recompensei neaşteptate pentru actori, şi care îi
conştientizează de interdependenţa dintre ei.
În analiza conflictului este necesar să se găsească răspunsuri la un set de
5 probleme majore.
1. definirea condiţiilor care generează un proces constructiv sau
distructiv de gestionare a conflictelor.
S-a demonstrat că în cazul în care părţile ar avea orientare mai
cooperantă decât competitivă rezultatele (efectele) vor fi de natură constructivă,
cu reducerea nivelului distructiv.
Este de citat ca semnificativă „legea brută a lui Deksch despre
relaţiile sociale” procesele caracteristice şi efectele provocate de un
anumit tip de relaţii sociale (de cooperare sau competitive) tind să
provoace la rândul lor acelaşi tip de relaţii.
Altfel spus cooperarea generează şi este generată de o afinitate
percepută în crezuri şi atitudini adică de disponibilitatea de a ajuta, de
deschiderea pentru a comunica, sensibilitate de interesele comune si
neaccentuarea celor opuse şi o orientare pentru sporirea reciprocă a puterii mai
mult decât pentru majorarea diferenţelor de putere.
Competiţia generează şi este generată de folosirea coerciţiei, de
amplificarea diferenţelor de putere, comunicarea slabă etc.
2. definirea situaţiilor, strategiilor şi tacticilor care fac ca una din
părţi să aibă un succes mai mare decât cealaltă parte implicată într-o situaţie
conflictuală.
Literatura de specialitate (în special politologică) s-a ocupat de
această problemă fiind descrise strategii şi tactici ce pot fi utilizate pentru
câştigarea conflictelor. Din acest punct de vedere amintim lucrările lui:
- Machiavelli care subliniază rolul utilizării puterii în mod cât mai
eficace în sensul intimidării şi copleşirii adversarului;
- Potter, a pus accentul pe manevrarea bunăvoinţei,
disponibilităţii de cooperare şi politeţii adversarului în scopul de
a-l determina să nu-şi mai poată controla reacţiile;
- Alinski propune o tehnică inspirată din artele marţiale, bazată pe
hărţuire şi derutarea adversarilor.
Trebuie remarcat că literatura abundă în idei pe aceste teme
(strategii şi tactici de a câştiga conflictele) dar studiul lor ştiinţific este abia
la început, fiind mai profund cercetate aspectele conflictelor în special
aspectele de ignoranţă, duritate, beligeranţă ca manifestări în încercarea
de a avea câştig de cauză precum şi rolul puterii în rezolvarea
conflictelor.
În ceea ce priveşte definirea puterii în negociere aceasta este
înţeleasă ca şi capacitatea fiecărui actor de a produce un rău
adversarului său.
3. care este determinismul naturii acordului între părţile aflate
în conflict? Răspunsul la această întrebare este sugerat de analiza
factorilor cognitivi şi normativi care îi fac pe oameni să accepte un posibil
acord şi să îl considere „just” pentru acel context. În literatura de
specialitate se utilizează termenul de tranzacţie în sensul unui acord între
părţi care stabileşte ce va primi şi va da fiecare în cadrul unei convenţii
stabile între ei, fiind considerată ca o „normă socială”.
În finalizarea acordului, ca formă de aplanare a conflictului, un rol
important îl deţine percepţia individuală şi aplicarea principiului justiţiei
distributive, în care se operează cu conceptele de echitate, egalitate şi
necesitate.
4. dacă şi cum trebuie utilizaţi negociatorii pentru a canaliza
conflictele către forme de cooperare? Această analiză se face cu scopul
de utilizare eficientă a strategiilor de dezamorsare a conflictelor. Patru
direcţii trebuie urmărite pentru acest scop:
a. stabilirea de alianţe cu fiecare parte aflată în conflict.
b. îmbunătăţirea climatului;
c. comunicarea problemelor;
d. exercitarea de presiuni în scopul realizării acordului.
5. dacă oamenii pot fi şi cum pot fi educaţi pentru a menţine
conflictele într-o manieră constructivă. Direcţiile de instruire în acest sens
presupun următoarele aspecte:
a. să se definească şi să recunoască tipul de conflict în care este
implicat prin încadrarea în una din următoarele categorii:
- conflicte de sumă 0 (de tip câştig - pierdere);
- conflicte mixte în care ambii pot câştiga, ambii pot pierde, unul
poate câştiga şi celălalt pierde, etc.;
- conflictul pur de cooperare în care ambele părţi pot câştiga sau
ambele pot pierde.
b. conştientizarea cauzelor şi consecinţelor violenţei mai ales în
clipele de furie.
c. necesitatea de a înfrunta conflictul şi de a-l nu evita.
Este de subliniat că trebuie învăţat care este categoria de
conflicte care trebuie evitată. (Ex.: conflicte de sumă 0 în care nu ai nici o
şansă de câştig).
d. dezvoltarea respectului pentru tine şi interesele tale alături de
respectul pentru ceilalţi.
e. necesitatea de a face distincţie între noţiunile de interese şi
poziţii, în sensul că uneori interesele pot să fie comune (similare) dar
poziţiile diferite.
f. definirea propriilor interese ca şi pe ale celeilalte părţi în scopul
identificării aspectelor comune şi compatibile în încercarea de cooperare
pentru rezolvarea problemelor.
g. în cadrul comunicării se va pune mare accent pe ascultare şi
pe verificarea modului în care ţi-au fost înţelese mesajele.
h. trebuie urmărite şi evitate tendinţele naturale pentru
subiectivitate, gândire stereotipă, concepţii sau judecăţi greşite.
i. dezvoltarea abilităţilor necesare în rezolvarea conflictelor
dificile:
- ridicarea pragului de vulnerabilitate la acţiunile de
intimidare;
- comunicarea deschisă a ceea ce deranjează din parte
cealaltă;
- renunţarea de a răspunde de manieră similară la un
comportament necorespunzător (trebuie criticat comportamentul
şi nu persoana).
j. conştientizarea propriilor reacţii posibile în diferite momente a
situaţiilor conflictuale;
k. menţinerea moralităţii pe parcursul derulării conflictului .
Tipuri de control.
După gradul de cuprindere se poate realiza un control total sau
un control parţial.
Managementul calităţii.
Principii generale.
Serviciile pentru sănătate sunt furnizate în cadrul sistemelor de
sănătate. Analiza şi evaluarea sistemelor de sănătate face obiectul unui
capitol separat.
Evaluarea serviciilor presupune atât evaluarea serviciilor
preventive cât şi a celor curative sau de recuperare.
Procesul de evaluare a serviciilor pentru sănătate reprezintă
analiza critică, riguroasă, a gradelor de realizare a obiectivelor propuse.
Asigurarea calităţii.
Asigurarea calităţii este o problemă esenţială în îmbunătăţirea
continuă a serviciilor de sănătate. Prin urmare, toţi cei implicaţi ar trebui
să aibă ca principiu călăuzitor ideea că asigurarea calităţii ar trebui să
aibă un loc adecvat în toate sectoarele de îngrijire a sănătăţii.
B. Organizaţiile profesionale
1. să fie recunoscut rolul lor esenţial în promovarea sănătăţii de
către propriii membri;
2. să stimuleze dezvoltarea şi implementarea asigurării calităţii de
către proprii membrii; stabilirea de standarde şi activităţi de
evaluare.
Conferinţa de la Alma Ata. din 1978, a definit cel mai bine rolul şi
funcţiile serviciilor de asistenţă medicală primară în cadrul programului
„Sănătate pentru toţi până în anul 2000”, principii care rămân valabile în
continuare:
primară.
- gradul de curăţenie.
Reforma în România.
Reformarea sistemului de sănătate din România a demarat de la un context
caracterizat prin:
- existenţa unui sistem centralizat de tip Semaşko;
- deteriorare progresivă, constantă a nivelului de sănătate a
populaţiei în ansamblul ei;
- subfinanţarea cronică şi accentuată a sistemului;
- structură inadecvată a unităţilor sanitare;
- tehnologii uzate fizic şi moral;
- distribuţia şi perfecţionare inadecvată a unui personal suficient;
- eficienţa scăzută a puţinelor programe de educaţie şi promovare
a sănătăţii.
Drepturile asiguraţilor
Calitatea de asigurat se dobândeşte din momentul în care se achită
contravaloarea cotizaţiei obligatorii sau din momentul încheierii
contractului individual de muncă. Această calitate dă dreptul de a :
- opta pentru un medic de medicină generală, pe listele căruia să
se înscrie, pentru ai fi medic de familie şi căruia să-i poată
solicita serviciile medicale specifice. S-a renunţat la noţiunea de
arondare teritorială;
- alege medicul specialist, specialitate recomandată de medicul de
familie, pentru rezolvarea anumitor probleme de sănătate
individuale.
Etica in management.
Etica
Dacă termenul “morală” vine din latină, termenul “etică” vine din
greacă (ethos) care desemnează deci aceeaşi realitate ca şi cuvântul
morală, după cum indică diverse dicţionare.
Cei mai mulţi autori folosesc efectiv un termen în locul celuilalt, ca fiind
cvasi sinonime. Etica regăseşte cele 3 sensuri semnalate anterior.
1. cercetarea normelor sau regulilor de conduită, analiza valorilor,
reflexia asupra fundamentelor de obligaţii sau de valori.
2. sistematizarea reflexiei. Vorbim, de asemenea, de etica lui
Kant sau a altor filozofi. Se foloseşte expresia “etică creştină”
pentru a cuprinde atât marile valori evanghelice, cât şi traducerea
lor în viaţa cotidiană.
3. practica concretă şi materializarea valorilor.
Deontologia
Cuvântul “deontologie” ( din grecescul deon - deontos)
desemnează şi el reguli: datorie, obligaţie, ceea ce trebuie făcut.
Etimologic este aproape sinonim cu morala sau etica. Şi efectiv o serie
de autori îi conferă acest sens larg. Din punct de vedere istoric , însă,
termenul a fost legat de experienţa profesiunilor tradiţional liberale
(medicina, dreptul, etc.). El desemnează ansamblul de îndatoriri legate
de exercitarea unei profesiuni. Exigenţele etice legate de exercitarea unei
profesiuni sunt frecvent adunate sub forma unui cod deontologic care
reprezintă o sumă de reguli ce trebuie respectate de toţi profesioniştii.
Probleme etice.
1. Cofidenţialitatea este caracteristica relaţiei de tip special care
există între pacient şi peroanele care îi acordă îngrijiri de sănătate şi
impune păstrarea secretului asupra informaţiilor despre pacient
(informaţii oferite de acesta sau obţinute în urma investigaţiilor). Are la
bază încrederea acordată reciproce de cei implicaţi. Respectarea acestui
principiu este menţionat în codul deontologic şi se specifică că nu pot fi
făcute publice nici o informaţie fără acordul pacientului.
Confidenţialitatea nu este absolută existând următoarele situaţii
sau aspecte problematice:
- oferirea de date organelor juridice;
- datoria de a preveni prejudicierea altor persoane (posibilitatea
transmiterii infecţiei HIV);
- spitalele universitare, în care activează şi studenţii.
2. Consimţământul informat exprimă respectul pentru
persoană pentru ca acesta să poată acţiona cu înţelegere, intenţie,
libertate pentru a putea să ia decizia cea mai bună în interesul propriu.
Porneşte de la principiul că oamenilor li se pot face numai lucruri la care
consimt şi au libertatea de a alege.
Există în practică două tipuri de consimţământ:
- explicit, în sensul că se discută clar fiecare
componentă a intervenţiei (este de preferat);
- implicit presupune noţiunea de subînţelegere a
procedurilor pe care le va suporta individul
(internarea în spital presupune efectuarea unui
set de teste).
3. Discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a
înţelege ceea ce i se explică. Discernământul implică participarea:
- funcţiilor cognitive ale persoanelor precum şi a logicii (atenţie la
bătrâni, copii mici şi bolnavi psihici);
- capacitatea de a gândi necesare pentru înţelegerea naturii informaţiei
precum şi pentru luarea deciziei şi asumarea consecinţelor acesteia.
Discernământul reprezintă o calitate dificil de evaluat deoarece
procesul de gândire este un continuu. Existând posibilitatea ca în
anumite momente persoanele să nu fie în stare să ia o decizie sau
procesul gândirii să fie limitat din diferite motive (stres, oboseală,
narcoză, etc.).
4. Refuzul tratamentului care poate genera scăderea şanselor
de supravieţuire sau calitatea vieţii. Din acest punct de vedere este
recunoscută autonomia pacientului care-şi poate controla corpul şi
sufletul. Din acest punct de vedere se poate recunoaşte refuzul informat
care poate veni din partea unor persoane cu boli foarte grave, la care
tratamentul ar putea fi benefic dar, la un cost pe care pacientul nu poate
să şi-l asume. Există 3 tipuri de manifestare a refuzului:
- refuzul expres cerut;
- directive avansate, prin care pacientul îşi exprimă
dorinţa în scris;
- judecată substitutivă când refuzul este avansat de o
persoană desemnată (membru al familiei, tribunal, etc.).
Furnizorul de servicii este obligat să identifice, să evalueze, să
promoveze şi să protejeze cel mai bun interes al pacienţilor.
5. Drepturile pacienţilor sunt cuprinse în declaraţia OMS din
1994 şi dintre care menţionăm:
- fiecare persoană are dreptul de a fi respectată ca fiinţă
umană;
- fiecare persoană are dreptul la autodeterminare;
- fiecare are dreptul la integritate fizică şi mentală şi la
securitatea persoanei sale;
- fiecare are dreptul de a pretinde respectarea intimităţii
sale;
- fiecare are dreptul la respectul valorilor sale morale şi
culturale şi a convingerilor sale filozofice;
- fiecare are dreptul la o protecţie corespunzătoare al
sănătăţii asigurată prin măsuri preventive şi de îngrijire a
sănătăţii, urmărind atingerea nivelului personal optim de
sănătate.
6. Cercetarea medicală şi terapia medicală ridică o serie de
probleme.
Terapia medicală are drept scop diminuarea suferinţelor umane
şi restaurarea sănătăţii acestora încercând să vindece bolile, să
corecteze dezordinile şi să normalizeze funcţionalitatea trupului. Este
centrată pe nevoile individuale.
Cercetarea medicală, prin contrast cu terapia medicală este un
demers ştiinţific având ca scop dobândirea unei mai bune înţelegere a
proceselor fiziologice implicate în funcţionalitatea omului. Ţinta sa nu este
grija pentru pacient ca individ fiind orientată spre formularea de teorii.
Scopurile distincte (deşi urmăresc îmbunătăţirea vieţii)
reprezintă sursă de conflicte în ceea ce priveşte experimentările pe om.
Este cunoscut faptul că medicul poate să fie în acelaşi timp şi cercetător
şi terapeut, ceea ce presupune că deşi preocupat de soarta pacienţilor el
poate achiziţiona date importante pentru cercetările proprii acţionând
(uneori inconştient) în a determina participarea voluntară a pacienţilor ca
subiect de cercetare.
Probleme care apar în cercetarea medicală:
- placebo şi cercetarea;
- cercetarea implicând copii;
- cercetarea implicând deţinuţii;
- cercetarea implicând săracii.
7.Eutanasia. Presupune acţiunea prin care este curmată viaţa
unei persoane pentru considerentul de a curma suferinţele cauzate de
boli considerate incurabile. In cadrul eutanasiei trebuie făcută distincţia
între refuzul (retragerea) acordării îngrijirilor, sinuciderea asistată medical
şi uciderea din milă (eutanasia activă).
Opiniile asupra acestui aspect sunt împărţite între cei care sunt
pro şi cei care se opun cu înverşunare acestui act.
Elemente utilizate de susţinătorii eutanasiei:
1. necesitatea eliberării de dureri şi suferinţe foarte severe
considerându-se că suferinţă (ca formă particulară de manifestare a
durerii la fiinţa umană) implică constant alterarea demnităţii umane,
modificând percepţia asupra propriei dimensiuni sociale.
2. autodeterminarea (autonomia) persoanei în virtutea căreia se
afirmă că dacă sinuciderea este acceptată, să se accepte şi ajutorul
medical calificat;
3. se apelează la sensurile conceptului de moarte bună pentru ca
oamenii suferinzi să moară în pace, liniştiţi.