V.

BENEȘ

HANUL ROȘU
 PREFAȚA
V. Beneș este, alături de alții (V. Papilian, Octav Șuluțiu, Teodor
Mureșanu etc.), unul din scriitorii noștri „uitați". Deși redescoperirea
lui a fost făcută3, totuși opera i-a rămas pînă acum nereeditată și
practic aproape necunoscută. Iar cind s-a încercat o prețuire,
aceasta s-a făcut în sprijinul unei teze sau în spiritul unor articole
comemorative ori de circumstanță. Pentru majoritatea celor ce i-au
analizat nuvelele a fost o surpriză „ipostaza literară" a unui critic
de artă plastică, ca și cum o activitate ar trebui neapărat să
excludă pe cealaltă. O cercetare superficială poate duce la
asemenea concluzii, dar cine urmărește cu atenție activitatea pe
ambele planuri iși poate da cu ușurință seama de felul în care ele
s-au împletit de la început, incit este greu de operat diferențierea
dintre exegeza artei plastice și creatorul de literatură fantastică.
Caracteristică în această privință rămîne scrierea intermediară
între eseu și proiecție imaginară, Fantoma Reginei Nefertete.
Titlul ne introduce in fantastic, amintind țara faraonilor în care
marile întrebări existențiale sint săpate în piatră, iar comentariul
subtil interferează întâmplarea ce aparține unui timp ce împletește
„legenda" cu „adevărul". De aici înainte imaginația poate construi
în voie deși sîntem fixați într-un timp istoric. Pentru că „intocmai
ca-n alte tipuri și legende, care născură pe Venus din spuma mării,
frumoasa regină Nefertete se naște dintr-un bloc de piatră și
trăiește prin nestatornica tinerețe a imaginației noastre". Obsesia
frumuseții este urmărită și circumscrisă ca un teritoriu ce pare, in
perspectiva unor instrumente logice, cunoscut, dar care este în
realitate o veșnică necunoscută. Multiple trimiteri sint posibile. lat-
o pe aceea a exegetului plastic și a creatorului de nuvelă
fantastică, incercînd să evoce nu numai imaginea dar și gîndurile
frumoasei regine: „O văd, cum undeva, in depărtatul orient al

3 Sergiu Dan, Frontierele fantasticului, revista Tribuna, nr. 10/3968. H. Zalis, Pledoarie
pnetru un scriitor uitat : V. Beneș, revista Luceafărul, nr. 36/1969.
Ion Maxim, Intre „realitate" și „ficțiune", revista Familia, nr. 1/1971.
H. Zalis, Aspecte și structuri neoromantice, Editura Cartea Românească, 1971, capitolul V.
Beneș, un fantast al subconștientului.
Nae Antonescu, V. Beneș, Convorbiri literare, nr. 16/1972.
V. Panache, Gînd românesc, bibliografie, Editura Enciclopedică, 1973.
cercurilor înalte, pe malurile rîu- lui sfint, o poartă o litieră dusă de
sclavi negri și de gloria unei frumuseți neasemuite. In noaptea
aceea a Nilului cînd palmierii, sclavi ai deșertului își plecau coama
în semn de omagiu pămîntului adus în fața cortegiului regal,
regina Nefertete privea cu ochii obosiți de veghe nemăsurata
cîmpie a deșertului. Și undeva, acolo unde începe presupusul
clipelor viitoare și nostalgia eternului, frumoasa regină întrezărea
gloria unei domnii, care va rămîne totuși mai jos decît aceea a unei
frumuseți. Știa că trecătoarea glorie de domnitor nu avea decît o
singură cale de eternizare, frumusețea ei. Din noaptea aceea,
frumoasa regină Nefertete nu a avut liniște; obsesia frumuseții
care nu trebuia să moară o neliniștea..."
Artistul anonim i-a eternizat frumusețea, așa cum a rămas pînă
în zilele noastre în calcarul pictat, misterioasă, obsedantă și pentru
noi, așa cum a fost, poate, și pentru ea, firește și pentru sculptor.
Imaginația, am putea spune, oferă fiecăruia o alternativă, dînd ca
în orice operă de artă o replică realității. Dar în dialectica conștiin-
ței, inteligența speculativă, încet, riguros, argumentat, logic,
încearcă antiteza, surprinde un alt teritoriu cu hotare bine
determinate, rîn- duieli și legi cu caracter universal valabil,
incercînd să înlăture jocul de umbre și lumini, de poezie și farmec.
în înfruntarea celor două tendințe, cînd una cînd alta pare să fi
atins biruința. Imaginația însă potențează mereu vraja, magia,
necunoscutul din noi și din misteriosul chip. Chiar dacă o sinteză
ar fi posibilă iar unitatea relativă ar rezolva dialectic problema,
totuși misterul ridică întrebarea sortită să rămînă fără răspuns:
„cum poți însă nega ceea ce te face în ciuda tuturor credințelor tale
să-ntorci capul; dar cum poți accepta ceea ce vezi că nu există?“.
Să fie de vină neputința omenească sau dimpotrivă putința de a
rămîne intr-un teritoriu neexplicat, necunoscut și plin de o
incantație magică? Probabil și una și alta. Excesul de explicație nu
va reuși nicicînd să elimine misterul. Argumentele îți pot da o clipă
iluzia obiectivării, fără colaborarea afectivității. Iluzia se risipește,
chiar dacă țesătura discuției și dialectica ideilor sint juste și în
conformitate cu perspectiva rațiunii logice, contrabalansată însă
de imaginația creatoare. încercarea exegetului pare, dimpotrivă, a
potența misterul: „totuși prin timp, azi, mă simt dezarmat; dacă la
început, atunci cînd terminasem procesul critic și cînd în sinea mea
reușisem să aduc o liniște consolatoare, fantoma reginei Nefertete
devenise străină de mine, astăzi, pe zi ce trece se ridici
din nou, ca un imperativ dl destinului. O simt cum iarăși crește
în mine, cum de undeva se năruie încet și sigur, tot bagajul meu de
argumente și cum, tot ceea ce am încercat devine o sterilă dorință
de lămurire. Cum zîmbetul ei, pe care credeam că-l înțelesesem
dndva, devine tot mai ironic, tot mai batjocoritor (...) Ceea ce văd în
el, ceea ce reține și ceea ce apasă și obsedează este aerul ei, sen-
sul acela neînțeles și misterios care scapă analizei științifice".
Prozatorul a fost toată viața un neliniștit, chinuit de vise și
obsesii, încît nu este de mirare că presupunea creatorului de
nuvelă fantastică o sensibilitate excesivă, chiar maladivă, un simț
în plus față de alții, prin care se poate înțelege și pătrunde într-o
altă lume: „ceva îi spunea că se afundă tot mai mult intr-o lume
necunoscută" (Amo, amas, amat). Această deschidere l-a
preocupat mereu, lucru ce se vede nu numai din articolul Note
despre nuvela fantastică, ci și din însemnările sale. Din cîteva
rînduri ce poartă data 7 noiembrie 1939 se desprinde convingerea
lui Beneș că nuvelele sale sînt „produsul net al fantazării", de
unde și „caracterul de basm, de poveste", „cu tot neverosimilul lor".
La acest caracter de basm sau de poveste revine într-o altă notă,
un an mai tîrziu, cînd majoritatea însemnărilor sînt în legătură cu
imaginația: „vă speriați de neverosimilul și de aerul de poveste ăl
unei situații? Arătați-mi marginile dintre basm și realitate și vă voi
spune și eu de ce greșește artistul care se joacă cu fantezia lui ca
un scamator cu drăceștile lui panglici de foc" (3 aprilie 1940). Este
consemnată aici una din direcțiile artei sale fantastice, trecerea
din realitate în „altă" realitate, indiferent de ce nuanță și dincolo
de convingerea autorului că e vorba de o structură de basm, ceea
ce analiza nuvelelor sale dezminte sau în orice caz nu permite
generalizarea.
V. Beneș s-a considerat și beneficiarul unor întâmplări cu totul
neobișnuite a căror origine era fie visul, fie capacitatea proiectării
unor lumi necunoscute dar posibile. Fantasticul l-a considerat la
început, în perioada tatonărilor, o stare „maladivă", spune el, una
de excepție s-ar putea spune, deoarece își intitulează primul
manuscris (cel tipărit apoi cu titlul Hanul Roșu) Povestiri bolnave.
Este o reminiscență romantică, V. Beneș fiind, cel puțin într-o
perioadă a vieții lui atras de acest spirit al unui veac trecut despre
care a teoretizat și care a și fecundat creația sa. însemnarea din 22
ianuarie 1940 este semnificativă: „Închipui un program care să
justifice azi o creație romantică și prin excelență fantastică". Sînt
cîteva puncte ce merită a fi consemnate pentru înțelegerea
direcțiilor fantastice pe tare le-a adoptat i

1.Regresiunea determinată de „neliniștirile11 și „dezorientările11

prezentului (ne aflăm la începutul anului 1940), trecutul, indiferent
că este mai rău sau mai bun, „frumos cri urît“, parînd. oricum mai
„drept11 și mai „logic11.
2.Necesitatea idealului, greu de atins în asemenea condiții, ră-
mîne însă nu mai puțin o necesitate care, crede autorul, „obligă să
creezi ficțiuni11.
3.Exoticul i se pare că are un farmec deosebit, asemenea unui
„paradis iluzoriu11.
4.Fantasticul este un „factor liniștitor11.
5.„Realismul este necesar în descriere11.
6.Tristețea „te obișnuiește cu liniștea înaltelor predestinări, ca pe
un budist".
7.„Tragismul îți dă cele mai înalte momente de contemplație.
Simți in tragic prezența zeilor11.
8.„O formă literară romantică prezintă realități posibile".
9.în centrul oricărei nuvele fantastice trebuie să fie destinul
omului.
10.„Imaginația, factor primordial, corolar al romantismului 11. Un
program care, indiferent de valoarea lui (de notat că orice formă
literară fantastică, nu numai cele de nuanță romantică, „prezintă
realități posibile11), arată preocupările teoretice ale autorului în
legătură cu literatura fantastică și în același timp concordanța
dintre intenții și realizări. Astfel incit Notele, publicat in Revista
Fundațiilor, vin ca o urmare firească a acestor frămîntări
caracteristice oricărui creator cu o conștiință artistică constituită.
Datorită rupturii pe care romantismul o aduce față de clasicism,
literatura fantastică — poate și din pricina situației nefericite a
unor scriitori — a fost legată de nebunie sau în orice caz de o stare
bolnăvicioasă. între timp alți creatori au depășit acest prag, iar
criticii au înțeles și ei că nu întotdeauna nuvela fantastică trebuie
legată de coordonatele romantismului german. V. Beneș propune
în Note despre nuvela fantastică clasificări, stabilește tipologii,
arătând că nu se pot defini decît trei modalități:
1.Nuvela fantastică de tip romantic german, a cărui prototip este
Stafia logodită a lui Hoffmann. Se caracterizează în primul rind
prin atmosferă, conflicte inițial verosimile, fantastice în corelație și
rezolvare, hazard, senzațional, lipsă de logică și înlănțuire
cauzală, întoarcere în trecut sau dacă regresiunea e evitată,
exotismul combinat cu diverse elemente ale depărtării. Personaje
cu destin deosebit.
3.Nuvela fantastică de lip analitic, poesc, așa cum a fost teore-
tizată de către Poe in Filosofia compoziției. Caracteristici: neprevă-
zut șt senzațional, o lume alături de viață, dar ca și cum ar fi în
viață, extraordinară, chinuitoare, halucinantă, așa cum se prezintă
împreună cu structurile ei polițienești cunoscuta nuvelă Dublul
asasinat din strada Morgăi.
4.Fantasticul verosimil.(denumit mai tîrziu și fantastic realist) în
care structurile verosimile trec pe nesimțite într-o lume ipotetică și
neverosimilă. Specifică acestei modalități este nuvela Mantaua a
lui Gogol, care l-a făcut pe Prosper Mérimée să dea în 1851, la tra-
ducerea ei în franțuzește, o rețetă pentru o bună povestire fantas-
tică: „începi cu portrete bine conturate ale unor personaje bizare
dar posibile și imprimi trăsăturilor lor amănuntele cele mai reale.
De la bizar la miraculos tranziția se face pe nesimțite și cititorul se
va afla în plin fantastic înainte de a fi băgat de seamă că lumea
reală i-a rămas de mult in urmă". La numele lui Gogol se pot
adăuga altele: Scott, Melville, Kipling, Conrad, Dostoevski etc.,
deci scriitori structural aplecați asupra realității. Nuvelistul și
criticul face apoi cîteva trimiteri instructive la structura sufletească
a scriitorilor de nuvelă fantastică, disociind și între acceptarea
fantasticului ca o crea, ție maladivă sau ca oricare alta. Chiar
dacă noțiunea de „povestire bolnavă“ nu a fost complet depășită,
s-a lărgit simțitor, literatura fantastică proiectînd o lume posibilă,
cu întreaga pendulare între „real" și „imaginar" și utilizînd cele mai
diverse mijloace. Exegetul își încheie considerațiile aproape exact
cu cuvintele din însemnarea citată mai sus, privind imposibilitatea
desemnării limitelor dintre realitate și ficțiune: „vă speriați de
extraordinarul și de acrul de basm al unei situații dintr-o nuvelă
fantastică? Arătați-mi marginile dintre ficțiune și realitate și vă voi
spune și eu...“.
Intre timp, deși problema a fost dezbătută de numeroși cerce-
tători nu și-a schimbat fondul cu toate nuanțările sau subtilitățile
de interpretare. Delimitarea dintre „realitate" și „realitatea fantas-
tică" a rămas- tot atît de dificilă. Dar peste toate falsele opoziții ce
se creează între noțiuni, luminile și umbrele, înțelesurile și neînțele-
surile, aparențele și esențele sînt ale noastre, iar noi, integrați în
realitate sau desprinși psihologic de ea, proiectăm alte realități ori
le răsfrîngem pe cele ce ne sînt cunoscute, forme multiple ale exis-
tenței din care ontologic facem parte, cu întreaga zestre a
conștiinței noastre. Fantasticul rămîne o dimensiune sufletească
alături de altele, perceperea implicînd multiple modalități, atingînd
în final „imaginarul" o altă formă existențială. Aceeași structură
apare diferit structurată, după nivelul cercetat, în funcție de
unghiul de referință și mijloacele utilizate. Fără îndoială lumea în
care ne mișcăm este struc
turată așa cum o vedem doar la nivelul ochiului nostru. La alte
nivele, în intimitatea ei care scapă simțurilor noastre, acolo unde
nu se poate pătrunde decît cu un ochi „artificial1', privită la
microscop, realitatea are cu totul alte alcătuiri. Există, fără
posibilitate de tăgadă o microstructură atît de îndepărtată de
macrostructura familiară privirilor noastre incit se poate vorbi de o
altă structură, dacă nu de o altă lume. Diferențele sînt uluitoare,
insolitul și lipsa unui corespondent între elementele cunoscute și
ele, stirnind îndoieli sau chiar respingere în necunoștință de cauză.
Apropiate sau depărtate, întrepătrunse în orice caz se pot pune
alături de cupluri asemănătoare: fenomen- esență, real-imaginar.
Incit mirarea și „sentimentul" fantasticului își fac loc în fața acestor
necunoscute forme, arhitecturi stranii, configurații greu
identificabile in lumea ochiului nostru, analogiile operînd vag,
imaginarul putîndu-și revendica și desenele și alcătuirile nesesi.
zabile pe lamă, dar strălucind în toată frumusețea și farmecul lor
sub lentila luminată. Astfel întrebarea pe care și-o pune
Dostoïevski „există altceva mai fantastic decît realitate" își
primește o semnificație adîncă.
Creația artistică în întregime, dar cu precădere literatura ce ne
interesează în cazul de față, beneficiază de această ierarhizare,
de o ordine structurată pe diverse trepte. Unii se opresc — punct
de plecare bineînțeles — la cele exterioare surprinse de oricine,
alții dau la o parte un văl sau mai multe, puțini fiind cei ce ajung
pînă la, să spunem, ultima realitate, fie în perspectivă ontologică,
fie în direcția conștiinței. Oricum am privi lucrurile este vorba de un
real posibil, dé o proiecție într-un plan ascuns, greu de descifrat
încă, așa cum visul scapă înțelegerii, rămînînd în continuare nu
mai puțin o realitate a fiecăruia, deși descinde dintr-o zonă
imprevizibilă și plină de umbre pe care cel puțin deocamdată nu
reușim să le risipim cu fascicolul de lumină ce ne stă la dispoziție.
Realitatea se dezvăluie treptat, nivelele adinei sustrăgîndu-se
cunoașterii sau fiind greu de descifrat. Există o realitate virtual
închisă în existență și actual deschisă în conștiință, incit se poate
vorbi — și nu numai în artă și literatură, — unde sînt glasuri ce
afirmă acest lucru — de o replică dată realității, de o alternativă
sau mai multe, propuse, după poziția în care ne situăm și din
perspectiva în cate privim. Roger Caillois vorbește de o „ruptură" în
coerența universală. Ne putem însă întreba care este limita între
coerent și incoerent, cele două concepte primind, în timp și loc,
diferite interpretări. Existența ne transmite aceleași informații de
mii de ani, de cînd omul a devenit o ființă istorică. Dar azi
înțelesurile descifrate de noi sînt mult mai numeroase decît pe
vremea sumerienilor. Posibilitățile noastre de deco
dare au crescut iar coerența este direct proporțională cu
sistemul descoperit. Poziția omului față de realitate s-a modificat
apoi după cunoștințele noi pe care le-a cîștigat, după imaginile
construite din elemente descoperite în timp sau după o viziune
globală despre existență pe care a reușit să și-o formeze, suferind
și ea prefaceri sau fiind înlocuită cu alta, cu un model ce pare a fi
mai apropiat de ceea ce ne place să credem că este „adevărata"
realitate.
In încercarea de delimitare a sentimentului sau conceptului fan-
tastic trebuie să avem în vedere mai degrabă diversitatea formelor
posibile ale aceleiași realități și nu numai senzaționalul, insolitul,
straniul etc., la care s-au oprit cu precădere anumiți cercetători. S-
a vorbit despre fantasticul exterior sau interior. Primul privește în-
tâmplări extraordinare, fenomene ieșite din înlănțuirea cauzală cu-
noscută, declanșate de unele forțe misterioase ale naturii: puteri
magice, tării intrinseci, energii, emanații miraculoase ce s-au
degradat apoi în stafii, strigoi, zîne etc., degradînd și literatura
fantastică. Al doilea explorează lumina clară, difuză sau aproape
stinsă a conștiințelor ori întunericul plin de surprize al
subconștientului, către care se îndreaptă de fapt preferințele
contemporane. Se fac trimiteri și la un fantastic de nuanță
metafizică ce trece dincolo de realitate sau de condiția umană.
Apoi fantasticul ironic, lucid, analitic, fantasticul folcloric, direcția
simbolic-filosofică. Unii cercetători (Caillots, Todorov etc.) operează
distincția dintre miraculos și fantastic, restrîn- gînd sfera celui din
urmă și vorbind, în legătură cu climatul psihologic particular al
anxietății și despre „estetizarea fricii", elemente, după părerea
noastră posibile, dar nu neapărat obligatorii. De fapt există două
direcții ce trebuie urmărite istoric pentru a fi înțelese: una
ontologică, alta psihologică (formele mixte fiind apoi nenumărate),
ambele inițiate de gînditori și preluate de poeți, ideile literare fiind
solidare celor filosofice. Una ține de tehnica oricărei metafizici,
presupunîndu-se o permanență, ceea ce este, dincolo de ceea ce se
schimbă, alta de pătrunderile în structurile conștiinței, de la starea
de veghe, la ambiguitatea dintre trezie și somn, pînă dincolo de
hotarele normalității, atît de greu de precizat. Amîndouă sînt
contaminate de imaginarul, dînd sentimentul necunoscutului și al
echivocului.
Fantasticul lui V. Beneș, cunoscînd toate aceste modalități și di-
recții, este de nuanță plastică. Oricare din marile lui nuvele pare
desprinsă dintr-un cadru coclit și ros de timp, dintr-o ramă unde pe
o pînză un pictor a zugrăvit o scenă fantastică ori un sculptor, pe
un zid într-o frescă, a dăltuit formele ciudate ale imaginației sale.
Două
pot fi sursele: înclinația către artele plastice tradițională în
familie?, studiul sistematic,și cariera de cronicar, preocupat nu
numai de consemnarea și estimarea unei expoziții, dar și de
semnificațiile adinei ale fenomenului. Iată, spre exemplificare,
peisajul desprins parcă dintr-o legendă: „Barca străbate Elba.
Malul părăsit se vede în fund, spre stînga. Un dîmb și cîteva case.
Din ele fumul se ridică melancolic și alburiu. Apoi o culme și încep
stîncile. Un perete drept și o muche retezată. Și sus de tot, chiar în
vîrful stincii, ruinele unui castel. Celălalt mal, către care alunecă
barca, e pătat de umbrele serii. O adiere caldă cu luciri verzui te
înfioară. Iar în fund, drept în mijloc, peste barcă, cerul e roșu și
cald. Coloarea aceea plină de tristețe se mișcă liniștit pe undele
apei. Coboară în jos, pînă în planul întîi al tabloului, ca un ecou.
întreaga atmosferă are un «Stimmung» de poveste. Se pare că
asculți intr-o seară, la un foc care aruncă umbre colorate, o baladă
veche germană".
2
V. Beneș a fost fiul unui meșteșugar, ceramist ceh, venit în
țară la începutul secolului și stabilit mai întîi îa Tîrgu-Jiu, unde a
și funcționat ca profesor. ^Scriitorul s-a născut la 27 februarie
1907 la Tîrgu-Jiu. Liceul l-a făcut la Craiova, apoi s-a înscris, la
Academia comercială, urmînd însă, ea și ceilalți frați, meseria
tatălui, practicată în vacanțe., Un timp funcționar la București.
îmbolnăvindu-se de piept s-a stabilit la Brașov iar de aici, la
începutul deceniului al treilea s-a mutat la Cluj unde a urmat
cursurile Academiei de arte frumoase, deschizînd și o expoziție
personală Alb-negru. Nu a stăruit pe această cale și audiindu-1
la Viena pe cunoscutul istoric al artelor Strygowski s-a decis
pentru exegeza plastică, fiind atras și de literatură fantastică, în
egală măsură. Colaborează la aproape toate revistele din
Transilvania acelui timp, începînd cu Hyperion, Gazeta ilustrată,
Meșterul Manole, dar mai ales Pagini literare, Familia (seria
Samarineanu), Gînd românesc. Mai tîrziu la Revista Fundațiilor și
Gîndirea. Face parte din diferite grupări literare și întreține relații
cu mai toți oamenii de litere și artă ai vremii, indiferent de
naționalitate. Din 1940 se mută la București în conducerea Casei
Ș coalelor. Apoi colaborator la Națiunea lui Călinescu și la
revistele de artă plastică. Un timp este redactor tehnic la Editura
de Stat. Moare la 22 aprilie 1960. Debutul editorial în 1938 cu
Pinacoteca Virgil Cioflec, prezentate critic cu 25 reproduceri, la
care trebuie să adăugăm celelalte scrieri despre arta plastică
apărute în volum: Dobrian, ciclul morții, zece gravuri cu un studiu
critic, Gorjan, f.a., monografia Pictorul D. Ghiață, studiu critic,
Meridiane, 1957, Mărturii despre Grigorescu, precum și
numeroase și interesante eseuri risipite în diferite reviste și care
merită să fie adunate într-un volum. Dintre acestea cităm: O
prezentare sentimentală a lui Grigorescu, Despre arta egipteană,
Morile lui Rembrand, Hokusai, Monumentalitate mijloc de expresie,
Mitul formelor păgine, Despre arta greacă. Paradox despre iubire,
Sentimentul consolator și tragic al formei plastice (toate în Pagini
literare) etc. și numeroase cronici la expozițiile curente ale
timpului. A tradus din Lion Feuchtwanger, Gaya sau drumul
spinos al cunoașterii, cu o prefață, ESPLA, 1957.
 Un început de povestire? Posibil, în realitate viziunea criticului
de artă plastică despre tabloul lui Adrian Ludwig Richter „Uber-
fahrt am Schrekenstein", pretext pentru a vorbi despre
romantismul german (în eseul Măștile de sub Schrekenstein,
publicat în Revista Fundațiilor, nr. 6 din 1 iunie 1941). Punctul de
plecare este plastica romantică despre care în general exegeții
curentului nu vorbesc (Richarda Huch în cartea sa nici nu
pomenește despre pictura sau sculptura romantică), dar pe care
Beneș o prezintă cu înțelegere: „ei ridică în schimb peisajului un
imn, o poetizare, întrebuințînd același material al trecutului: păduri
bătrîne, munți prăpăstioși, apusuri melodice, locuri sălbatice,
colțuri singuratice în care parcă svonuri din altă lume, idile
campestre, luminile ce se ridică drept în sus și revin, nopți calde și
pline de gama aceea de presupuneri, ruine de cetăți și tot cortegiul
acela de elemente care nu știu dacă sînt din poveștile Fraților
Grimm sau din nuvelele lui Hoffmann. 11 (Măștile...)
Nuanța plastică e prezentă în mai toate nuvelele lui Beneș, așa
cum comentariul poetic, de nuanță fantastică e vizibil în exegeza
lui plastică. Nuvela Teodot Nebunul ni se înfățișează ca o imensă
frescă în care spînzurătoarea este în centru (ca intr-un tablou
expresionist) iar toate nenorocirile satului ars, strins unite de cel ce
stă spînzurat, dar neatins de stricăciune, ca niște scene ajutătoare
pe un fundal în care norii aleargă sau vîlvătăile focului se înalță.
Vraciul Ieronimus este desprins dintr-o stampă medievală ce
surprinde vechi și eludați alchimiști în mijlocul laboratoarelor cu
instrumente curioase, sticle și retorte de forme stranii, obsedați de
visul lor irealizabil, ca în La- “boratonul alchimic din secolul al
XVI-lea, gravat de H. Cock, după Breugel cel Bătrîn. Cetatea cu
steaguri albe se proiectează intr-un ținut fabulos, deși pe valea
rîului Moldava, pe o culme înconjurată de păduri, loc în care s-au
întâmplat cîndva toate, ca într-o cetate de scaun și în care nu se
mai întâmplă nimic, decît arborarea steagurilor albe de ziua Sfintei
Elena. Cetățile pustii ale lui Chirico pot concura cu această „cetate
nălucă“ a regelui Venceslav, care „sus, prin neguri, se bănuia o
umbră mare, pe care unii o luară drept o amenințare sinistră".
Cuceritorii ei porniți din vale, găsesc „doar ruine și moarte. Casele
erau prăbușite, zidurile crăpate, pietrele pleznite și aplecate în
toate părțile. Pe lespezile pe care începură să calce cu teamă
crescîndă se împiedecau de oase, de arme vechi și mîncate de
rugină, de resturi de haine și de neînțelese urme de lucruri și ființe,
din care rămaseră doar semne de nerecunoscut. Ochii oamenilor
nu se puteau dumiri îndeajuns. Întreg nu mai era nimic în cetate.
Porțile caselor stăteau prăbușite, ferestrele erau înfundate -cu
surpăturile bolților, iar clanțele ușilor atârnau în lemnul putred,
de păreau crestate acolo, din mîzga urîtă și neagră". Și printre
zidurile căzute ce aminteau zădărnicia pietrei care poate muri și ea
de moartea tuturor", doar biserica era întreagă. înăuntru însă, o
priveliște demnă de scheletele gravate de André Vesale, Gamelin,
Albius sau atîția alții: „Pe bănci ca și cînd ar ședea vii și s-ar ruga,
pe lingă pereți, de la intrare pînă la altar, sute de schelete de
oameni desenau o încîlcire macabră a morții și a pierzării. Fiecare
era întfr-o poziție atît de vie incit ți-era teamă să nu miște". Tabloul
continuă așa, halucinant, apocaliptic. Și pentru ca cei ce, din
curiozitate și îndrăzneală, au făcut drumul greu pînă la culme,
luptindu-se mai întîi cu frica din ei, cu cețurile și porțile ce se
prăbușesc putrede, să fie mulțumiți de cucerirea lor, regele
Venceslav îi întâmpină în fața castelului, poftindu-i la nuntă. O
nuntă ce se desfășoară după toată rîn- duiala curții și de la care
doar ei lipseau: „de amîndouă părțile scaune grele, puse în ordine
unul în fața altuia, cuprindeau cite un schelet de om, învesmîntat
în resturile hainelor în care murise". O lume a morții (cu nimic mai
fantastică decît tabloul lui Jean Ensor, Natură moartă cu cranii)
în care regele străjuia (viu, mort, cine ar putea spune?) ospățul ori
cînta la orgă fără să-i pese de inscripția care atesta ciuma de
Sfînta Elena, a anului 1432, ziua nunții sale.
Nici Biserica din Fraustadt nu este mai prejos decît orice tablou
ce înfățișează fantasticile ziduri ale unei biserici de vis, ale unei bi-
serici dărîmate cîndva, dar care urmărea obsesiv, noapte de
noapte, în somn, pe toți urmașii profanatorului blestemat. Dar ceea
ce ar mulțumi orice gravor ce individualizează prin amănuntele
surprinse cu minuție este portretul Fratelui Beatus. Expresivitatea
și mai ales ochii cu puteri magice, ochii ce prilejuiesc o suită de
întâmplări neobișnuite, puțind da naștere unei suite de tablouri
sau portrete. Iată-l pe Fratele Beatus gravat cu precizie: „o figură
osoasă și mică, spînă aproape, cu niște sprîncene subțiri ca urma
unui creion. Gura avea nu știu ce însăilare elegantă și ca un
simetric desen se arcuia expresiv și inteligent in două curbe pline
de grandoare. Nasul era puțin ascuțit, iar nările uscate și întinse,
aproape străvezii, te lăsau să vezi prin ele raza soarelui care
cădea pe cealaltă parte a lor. Ochii aveau ceva ciudat în
înfățișarea lor. Nu erau prea vii, dar în fixitatea lor verzuie te
făceau să te simți pironit". Puterea ochilor, care a pricinuit atâtora
moartea, i-a adus și lui arderea pe rug. O ardere pe rug obișnuită
pentru un vrăjitor, dar care stârnea călugărului simțiri cu totul
neobișnuite ca în Ioana d’Arc pe rug, balada lui Radu Stanca, mai
puțin lirismul acesteia: „Fratele Beatus începu să simtă în
învăluirea de fum o îmbrățișare caldă. I se părea că valuri făcute
din șuvițe de soare îi scaldă trupul. încolăciri ciudate îl mîngîiară.

Aici mai. calde, aici mai reci. Și nu dură mult pînă simți spre
brin o mare fierbințeală. Se mișcă puțin și își dădu seama că nu
mai are sprijin. Picioarele nu le mai simțea, iar tot trupul i se părea
că plutește" (Păcatul Fratelui Beatus). Iar finalul cu prăbușirea
crucifixului la care. ultimele priviri erau pironite oferă elementele
necesare (rugul aprins și damnatul căruia nu i-au mai rămas decât
ochii, țăn- dările crucii) unei apoteoze la care nici stăpânii ce l-au
condamnai și nici Fratele, primind cu seninătate moartea, nu s-au
gîndit.
Simțim la citirea acestor nuvele, la care am putea adăuga Ț ara
depărtărilor și Pendula, cum intrăm intr-un teritoriu fantastic,
descris în toată realitatea lui, ca un peisaj pe care-l descifrezi în
amănuntele, culorile și desenul lui fixate pe o pînză. Chiar dacă V.
Beneș nu a înțeles că tendințele moderne se îndreaptă către
cealaltă direcție, nuvelele lui revendicîndu-se mai ales de la
romantismul german (și influența lui Poe este ușor detectabilă),
proiectarea în trecut, exotismul, destinul tragic al omului, tristețea,
prezentate în nuanțe crude, conferă nuvelelor sale nu numai
atmosfera caracteristică, dar mai ales ambiguitatea specifică
speciei. Ceea ce se desprinde din aceste scrieri, este siguranța
„intrării" și „ieșirii" dintr-un tărîm care aparține imaginarului.
Fantasticul său este de o plasticitate uimitoare, ce permite
schițarea măcar a atîtor realități posibile pe care nuvelistul le-a
urmărit cu precădere și le-a surprins uneori în toată intimitatea și
cu toate nuanțele lor. Așa încât în cele mai reușite dintre nuvelele
lui: Teodot Nebunul, Păcatul Fratelui Beatus, Cetatea cu steaguri
albe, parțial Ț ara depărtărilor, Biserica din Fraustadt sau
Wilhelm Temerarul Duce de Brabant este greu de arătat pragul în
care te afli „dincoace" sau „dincolo". Această pendulare între pla-
nuri, tulburătoare și dînd naștere unui sentiment greu de circum-
scris și pe care cunoscătorii îl numesc „sentimentul fantasticului", o
putem urmări cu precădere în Cetatea cu steaguri albe sau Teodot
Nebunul. Totul se petrece pe nesimțite încît nu știi unde te afli
acum, cum ai pătruns dincolo de rînduiala lucrurilor, unde anume
ești, cuprins parcă și de o anume sfială între noi și necunoscute
realități, temere alunecînd adesea în groază. Epicul este însă atît
de realist încît elementele fantastice se integrează perfect, făcînd
corp comun cu acesta. Nu putem ști în ce măsură fantasticul este
sau poate deveni un „factor liniștitor" sau în ce măsură tragismul
poate oferi „înalte momente de contemplație", dar alt punct al
programului său este acoperit i „realismul este necesar în
descriere".
Teodot Nebunul debutează cu spinzurarea predicatorului car»
cerea bogaților împărțirea averilor la cei săraci. Poate există aici,
ca și în alte povestiri, o nuanță protestatară, în măsura în care
intra
realitate și idealitate există o permanență discrepanță sau o
anume rinduială respinsă și care obligă evadarea?. O moarte
năpraznică, nu ca oricare alta, dar care oricum este un fapt cu
care omul p obișnuit, ținînd de desfășurarea lucrurilor între care
ființează. Dar tțupul celui spînzurat nu se descompune, păstrîndu-
și fața cu un zîmbet blind și iertător. Cei ce l-au ucis îl privesc cu
aceeași ură, fără să-și dea seama ce-i așteaptă, uitîndu-se doar cu
mirare cum corbii nu set ating de el. Întâmplările se succed cu
repeziciune: Simion, cel care i-q, pus ștreangul la gît, se spîngură
iar ciorile îi scot imediat ochiij Ioana, soția lui Nichifor înnebunește.
Securea, animată de o putere nebănuită, își schimbă traiectoria și
despică țeasta lui Cleonic, unul din capii răutăților. Spînzuratul
rămîne însă, privindu-i cu aceeași blindețe care-i scoate din sărite.
Oamenii se înfurie pregătindu-se să-i dea foc. Paiele aprinse la
picioarele lui Teodot se sting de o ploaie căzută fără de veste, în
schimb ia foc casa lui Ștefan, cel care inițiase acțiunea, de la care
apoi întregul sat se aprinde și arde sub privirile neputincioase ale
oamenilor.
Uneori, ca în Hanul Roșu, se ajunge de la un realism frust (ca și
cum povestirea nici nu s-ar încadra în canoanele speciei) la o în-
cheiere fantastică: „vîntul și ploaia, zăpada și piatra, praful și
arșița, măcinau încet și muchiile zidurilor. în fiecare primăvară
erau tot mai scunde. Și oamenii povestesc, că zidurile acelea din
față, spoite cu singe au rămas de un roșu aprins pînă in ultima lor
zi de stat in picioare“. în altele, ca și în Ț ara depărtărilor intrăm
dintr-o dată in fantastic și apoi curind să ne trezim în lumea
noastră cu rînduielile ei neschimbate, iar la continuarea lecturii să
constatăm totuși că ne aflăm „dincolo“ de pragul ce ne desparte de
„dincoace*1. Aceasta ne arată că ferestrele imaginarului sînt
multiple, corespunzind la tot atîtea lumi posibile, ce țin fie de
nedeterminatul exterior, fie de cel interior, ultimul fiind însă slab
reprezentat în nuvelistica lui V. Beneș.
Determinările exterioare țin de tendința animistă ce despărțea
realitatea în două planuri: unul invizibil, suportul celor ce se văd,
3
Nu este întîmplător și fără semnificație faptul, pe care-1
semnalam într-o cronică, că în timpul războiului au apărut la noi
cele mai numeroase volume de nuvelă fantastică: Al. Philippide,
Floarea din prăpastie, Editura Contemporană, 1942; Laurențiu
Fulga, Straniul Paradis, Colecția „Universul Literar", 1952; Doctor
Copelius, Simfonia neterminată, Miron Neagu, Blaj, 1942; V.
Papilian, Manechinul lui Igor, Editura Fundațiilor, 1943, la care
trebuie să adăugăm Semn Hău (1943) a lui Beneș,.precum și
volumul Poveste cu doi morți, Cluj, 1946, cuprinzînd nuvele
scrise de Virgil Petrișin pină în 1943. Era și această literatură o
formă de protest și o respingere a realităților dintre 1940—1944.
și care nu erau decît urmarea celui dinții. S-a imaginat un fel de
„suflet al lumii", forță animatoare ce orientează materia către for-
mele sensibile ce le vedem. Animismul totemic presupune elemen-
tele ordonate și susținute de puteri magice, fie însoțind realități
concrete (apa, aerul, focul), fie proiectînd cosmic sentimentele
noastre (dragostea, ura). Cele două planuri se mențin intr-o
unitate necesară, în felul acesta este deschisă permanent o ușă
către intimitatea realității, fiind detectate acele necunoscute esențe
ale lucrurilor (cunoscute indirect), indiferent cum au fost botezate
de gînditorii idealiști în cursul timpului. Modelul acesta ontologic
perpetuat din antichitate pînă în epoca modernă a fost preluat de
către romanticii germani și a ajuns prin Coleridge la Poe. Indiferent
cum a fost botezat planul invizibil și de stadiul de cunoaștere ce s-
a atins în zilele noastre (caracterul lor obiectiv și unitatea
dialectică), s-a presupus că acolo există tării nebănuite, greu de
surprins. Imaginația postulează un necunoscut dincolo de cele
cunoscute sau pe cale de a fi, multiplele înțelesuri ale realității
nefiind decît parțial descifrate și unde fantasticul putea opera în
voie. Un tărim presupus in care se poate proiecta orice.
Nuvelele lui V. Beneș sint saturate de asemenea „puteri" ce i se
par ciudate, dar cu care operează ca și cum ar fi în firea lucrurilor.
O lovitură de copită răsună în noapte „ciudat". Luceafărul răsare
ca „timiditate" iar osia carului mare înseamnă pe cer o direcție
„neobiș- nuită", cu siguranță „prevestind" ceva. Frumusețea este
întotdeauna „tulburătoare". Văile sună prelung, aproape „straniu".
Peisajul pare „fermecat". Bărcile ca la o „vrajă" stăteau înțepenite
în apă. Personajele au puteri „oculte", înfățișări „stranii", asupra
lor acționînd alte asemenea tării: „se zbătu fără nici un rezultat. O
putere necunoscută lui nu-l lăsa să-și schimbe locul" (Ț ara
depărtărilor). Sînt neliniștiți de presimțiri, obsedați de vise.
Aceleași puteri ale stihiilor strămutate de astă dată în om. Ulterior
însă, cînd raporturile de. succesiune constante și ireversibile, ce
fac legătura dintre fenomene se permanentizează, necunoscutul își
restrînge sfera și interesul pentru această direcție, mai mult
exterioară, scade, accentul mutîndu-se pe lumea din interiorul
conștiinței.
Direcția psihologică a fost și ea inițiată de filosofi. Omul nu cu-
noștea numai lumea celor din afară, situată în spațiu, ci și alta, in-
terioară, deosebită pentru fiecare, deși cu caractere comune, lumea
stărilor succesive de conștiință, ce se petrec în timp. După cum cu-
noașterea s-a despicat în obiectivă și subiectivă, iar lumea a luat
două aspecte diferite, alături de conștiință s-au presupus alte
nivele cu mecanisme nu prea limpezi, unele intrînd și ieșind din
cimpul con-
2 — Hanul roșu — cri. 2(M
17
științei, altele care nu se reflectă, fiind înțelese ca forțe psihice
aparte, cum face de pildă psihanaliza. Iată cum, dincolo de
controversele ce sînt legate de ele, și speculațiile ontologice și cele
psihologice sînt larg deschise, ajungîndu~se cu ușurință la formele
literare ale așa-nu- mitului idealism magic. Nu vom stărui asupra
acestei direcții fascinante și către care se îndreaptă omul modern,
pentru că V. Beneș însuși nu a stăruit, deși pare că și-a dat seama
de perspectiva ce se deschide. A încercat urmărirea unor obsesii
'(Vraciul leronimus, Pavilionul nr. 6 sau Floarea albastră), fără
să mai transmită întotdeauna fiorul acelui sentiment ce însoțește
lectura unor reușite nuvele fantastice.
Un fantastic greu de circumscris într-o formulă, dar cel mai
apropiat de așa-zisul fantastic gratuit este acela din nuvela
Pendula, cu dedublarea bătrînei sau proiectarea ei în tinerețe, în
anumite condiții. Ea suferise, în anii logodnei un șoc din pricina
arestării și apoi împușcării logodnicului său pentru care, tocmai
(And i s-a adus tragica veste tricotă un pulover. Scena se repeta
noaptea, dar numai (And în camera aceea se afla un ins cu
anumite „predispoziții" psihice, cum era sinucigașul de mai tîrziu,
profesorul Alboteanu: „știi și tu că-s lucruri de dincolo de puterile
omenești. Sentimente ce-ți vin de nu știu unde, presimțiri care te-
ncercuiesc, temeri ne justificate și imbolduri care te mînă c-o forță
de nebănuit". Bătrîna, cînd el pleacă, îi declară că în toate nopțile
cît a fost în casă și-a visat -logodnicul, în același timp fiind ea la
anumite ore în cameră, tînără și croșetînd -puloverul, ca și cu atîtea
decenii înainte. Iar fenomenul nu-l mai trăise decît cu vreo
douăzeci de ani in urmă, „vreo trei -nopți, cît a stat la ea un chiriaș
care a plecat și el grăbit".
O altă direcție încercată a fost cea folclorică. Semn Rău este
una din nuvelele în care mitul păsării ce se face om (tratat, așa
cum știm, de Blaga în Avram lancU), primește o intrare în
neprevăzut prin aceeași „ieșire" ce se repetă. Tolea se naște cînd
tatăl împușcă bufnița de pe casă (și va fi un copil ce nu vede decît
noaptea) și moare atunci cînd tatăl său împușcă altă bufniță care
nu era decît dublul fiului său. Pomana dracului și Argatul Păun
încearcă și ele o direcție asemănătoare, fără reușitele din alte
nuvele. Interesantă e Pomana dracului pentru noua viziune ce se
dă iadului în care fiecare face ceea ce i-a plăcut mai mult in viață:
Poe bea pînă cade în șanț iar Kleist se împușcă mereu. Finalul
acestei ciudate întîmplări, dar care se desfășoară ca și cum nimic
nu ar fi neobișnuit, în afară de teama lui Ivan, și în care autorul
propune o altă viziune a iadului decît aceea <de pe frescele
cunoscute, este tot atît de neprevăzut dar puțin con
vingător: „Ivan deschise ochii încet. Dar parcă nu mai vedea cu
ochii lui, totul îi părea în ceață, plutind în nesfârșit. Atunci și-aduse
aminte de pomana dracului și privi înainte. De-o cracă a unui pom
din față, atîrna spînzurat propriul său trup. Și Ivan fu sigur că-i al
lui...“ Mai reușită este Wilhelm Temerarul Duce de Brabant în
care transformarea omului în animal, motiv folcloric, în
neașteptatul final al nuvelei îi dă acesteia o valoare deosebită:
„chiar atunci, într-o liniște și-o inmărmurire ce cuprinse toată
încăperea, se putu vedea intrînd insula tronului, singur și
șchiopătând, un șobolan mare și roșu, care- semăna la chip leit cu
Wilhelm Temerarul Duce de Brabant".
Ce l-a putut face pe V. Beneș să-și apropie nuvelele de atmo-
sfera de poveste, deoarece nici una din nuvelele lui nu se poate re-
vendica de la mijloacele specifice'1 speciei? In nici un caz
încercarea de a scrie povești pentru copii, publicate apoi în volumul
îngerul alb. Mai degrabă faptul, la care probabil s-a gîndit, că
tehnica basmului permite cu ușurință trecerea „dincolo", dacă ți se
pare că aici te afli „dincoace“. Lucru extrem de important pentru că
tocmai în această ambiguitate se poate recunoaște fantasticul de
calitate. Nu întimplă- tor remarca un critic: „trebuie să nu știm
niciodată dacă aparițiile de pe sticla întunecată a ferestrei sint de
dincolo sau de dincoace, ca să ne tulburăm adine și să avem
sentimentul fantasticului"4 5. Din păcate Ț ara depărtărilor, unde
pragul ce desparte cele două tărîmuri este abia observat, este
minată de intervenții nepotrivite și explicații ce scad intensitatea
întâmplător: „supranaturalul era atit de evident, incit nu mai
încercară între ei nici o lămurire. Tăceau și priveau absent, iar în
clipa în care privirile li se întîlneau, tresăreau speriați ca martorii
unei nenorociri". Povestitorul a uitat că trebuie să ne lase în
penumbrele acelea dese in care abia se zărește pragul, fără să
încerce nici o explicație, explicație ce risipește vraja. Din această
pricină nici finalul, în adevăr impresionant și pe măsura acelui joc

4 Cf. G. Călinescu, Estetica basmului, E. p. 1., 1965 ;V. I. Proff, Morfologia basmului
(fantastic), traducere de Radu Nicolau, studiu introductiv și note de Radu Niculescu, Editura
Univers, 1970 ; V. I. Proff, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, traducere de Radu
Nicolau, prefață de Nicolae Roșianu, Editura Univers, 1973 ; Gheorghe Vrabie, Structura
poetică a basmului, Editura Academiei, 1975. A se vedea și Tzvetan Todorov, Introducere în
literatura fantastică, traducere Al. Tănase, prefață Al. Sincu, Editura Univers, 1973 precum si
Roger Caillois, In inima fantasticului, Editura Meridiane,, 1971.
5 Nicolae Manolescu, Sentimentul fantasticului în revista Luceafărul nr. 42 din 1970.
neîncetat intre cele două spații (trecere abia sesizată in Teodot Ne-
bunul și Pendula), nu salvează decît parțial nuvela: „atunci din lu-
mina aceea pe care Damgar tot o mai vedea în spre apus, apăru
Corabia depărtărilor. Ea înainta în clipe fără măsură, iar
întinderile se luminau tot mai mult, ca intr-o imensă bucurie a
cerurilor. Și cînd Damgar vru să deslușească mai puternic
minunea, corabia depărtărilor era atit de aproape, încît răsuflarea
lui obosită îi atinse prora". Povestirea rămîne o încercare în care
dozajul nu a fost cîntărit cum se cuvine, cu unele repetări inutile
care se văd și mai distonante în economia celei mai lungi dintre
povestirile lui, Moartea prietenului meu Savin. Oricît ar fi de
interesantă încercarea de a da o explicație celor dispăruți, prin
teoria morții lente și a conștiinței, dezechilibrul între părți și
aparițiile repetate și grotești ale lui Savin, fac brațul balanței să se
încline prea mult într-o parte, în detrimentul celeilalte. Situație
care, asemeni stilului uneori neîngrijit, se putea remedia la o
revizuire pe care autorul nu a mai reușit s-o facă.
Limitele fantasticului lui V. Beneș trebuie căutate tocmai în li-
mitele direcției romantice despre care a scris atîtea reușite pagini:
„dacă n-ar fi fost romanticii germani, poate fantasticul secolelor ce
au urmat, fantasticul acela literar ne-ar fi apărut ca o gratuitate,
ca o speculație de efect, care trebuie undeva să se trădeze ca
artificiu.
Vin însă, toți acești posedați de viziuni de dincolo de ei, de fan-
tome sau arătări, de obsesii și terori, încît simți cum fantasticul
este undeva o realitate. Depășește simțurile noastre, dar e prezent,
îl scapă printre degete, dar uneori moartea stă de veghe la lumina
pîlpîindă a unei luminări. N-am crede în fantome, dar prea au
crezut toți aceștia și și-au alcătuit viața din fraternizarea cu lumea
arătărilor și a vedeniilor. Cînd îți dai seama că scapă rațiunii un
fapt, o întâmplare, unde ai ajunge cu certitudinea ființării tale
dacă n-ai accepta că poate, în vreo zonă oarecare, păzește un rege
fantomatic încîlcirile destinelor care nu sînt prevăzute în
înlănțuirile raționale" (Măștile de sub,,Schreckensitein“).
Romanticii punînd, dacă nu piatra de temelie, cel puțin primele
cărămizi ale edificiului ce va alcătui, în timp, nuvela fantastică, nu
e de mirare că au făcut confuzia dintre miraculosul basmului și
imaginarul fantastic. Basmul răspunde însă unor întrebări,
fantasticul altora, basmul urmărește un scop, fantasticul se
desfășoară — pe măsură ce conștiința acestei categorii se definește
—în alte zone. Miraculosul basmului a putut să dea intr-un timp
iluzia fantasticului. El nu face altceva decît să justifice alegoric
anumite situații ce reclamă o intervenție aparținînd unei lumi a
minunilor, intr-un mod exterior și simplist și după o unică schemă.
Chiar dacă am admite și includerea miraculosului, nuvelele de
acest tip nu pot -concura nicicînd cu o viziune fantastică,
circumscrisă, așa cum am văzut, prin alte mijloace. V. Beneș a
avut însă o structură roman, tică și pro domo a scris el cuvintele:
„scriitorii de nuvele fantastice,
indiferent categoriei căreia aparțin, sînt de-o structură deosebită
sufletească. O imaginație bogată, o sensibilitate cu antene la toate
imponderabilele existenței noastre, o plăcere pentru conflictul
gratuit, o înclinație față de extraordinar și de lumea obsesiilor și-a
aventurilor. Sclavi ai fanteziei lor, se supun rar la disciplinele
realiste. Trăiesc prin neprevăzutul și hazardul întîmplărilor, se
confundă cu ele și iau drept realitate o ficțiune a minții lor. A acelei
minți surescitate artificial sau în permanență efervescență printr-o
predestinare maladivă". Și mai departe, tot atît de pătruns de
conștiința demiur- gică, dar în același timp tot atît de conștient că
se încadrează și el printre acești creatori de fantastic: „Plăcerea lor
cea mare este libertatea de fantezie, drumul liber deschis, fără
piedici și fără restricții. Ea le poate crea și dificultăți cînd este prea
mobilă. O inteligență critică, un gust al echilibrului chiar în
fantastic, o prezență lucidă și de regizor, va exploata în sensul cel
mai bun orice salt al imaginației. Cit timp libertatea de fantezie nu
este marcată de diagnoza precisă de incoerență morbidă, ea
rămîne la un preț de neegalat. Căci indiferent de categoriile de
cunoaștere omenești, de limitele noastre.sensibile, o imaginație
care umblă numai pe piscuri este fantastică și neverosimilă. Ea
este totuși o revelație a unei lumi care se înalță, după logica intimă
a acelui artist, peste toate considerațiunile de comoditate, pînă la
limitele superioare ale neprevăzutului, fantasticului, inefabilului și
neverosimilului" (Nolte despre nuvela fantastică). Din păcate
discernămîntul critic și echilibrul au rămas adesea deziderate ce
nu au fost atinse.
Unii comentatori au apropiat nuvela Hanuil Roșu de Moaira cu
noroc sau O făclie de Paști. E ușor de constatat că apropierile sînt
puțin semnificative. Indiferent de influențele pe care V. Beneș le-a
suferit sau de trimiterile ce se pot face nuvelele lui fantastice pot
sta alături de reușitele unui Al. Philippide sau Laurențiu Fulga, ca
să-i amintim doar pe aceștia. Majoritatea lor par niște gravuri me-
dievale înnegrite de vreme, stîrnind însă interesul prin ciudățeniile
și frumusețea lor. Asemenea vechilor balade germane păstrează și
atmosfera și neprevăzutul și farmecul acestora. Expresivitatea,
tensiunea interioară uneori, forța descriptivă realistă, aspră,
alteori, tragismul, fie al iubirii, fie al căutărilor, senzaționalul
strunit adesea sau revărsîndu-se peste limite, într-un echilibru
relativ, insinuează fără îndoială acel sentiment al fantasticului,
propriu celor mai reușite creații ale sale, ca și celor mai reușite
creații ale speciei.
ION MAXIM
NOTĂ ASUPRA EDIȚ IEI
Ediția de față reproduce fără modificări cele două volume de
nuvele fantastice pe care V. Beneș le-a publicat în timpul vieții:
Hanul Roșu, Editura Miron Neagu, Sighișoara, 1939 șl Semn
Rău, nuvele fantastice cu zece ilustrații de Fred Micoș, Editura
Gorjan, București, 1943.
Volumele cuprind cinsprezece titluri la care s-au adăugat
nuvela Pomana dracului și Argatul Păun, inedită, pusă la
dispoziția noastră de către soția scriitorului. Pentru a păstra
specificul creației sale nu s-au introdus basmele din volumul
îngerul Alb, povești de V. Beneș cu ilustrații de Fred Micoș,
Editura Gorjan, București, f.a. — probabil 1944 — și nici alte
două nuvele, întîia Dorințele lui Ștefan Hubertus, publicată în
revista Pagini literare, aprilie 1937 șl 'Cocostîrcii negri, ce
figurează în manuscrisul prim, Povestiri bolnave, care a primit
apoi titlul Hanul Roșu, deoarece autorul însuși nu le-a trecut în
sumarul volumelor tipărite.
In Addenda am inclus două eseuri: Fantoma Reginei Nefertete,
tipărită în revista Familia, nr. 7—8 din 1936, scriere
intermediară între exegeza plastică și considerațiile fantastice în
legătură cu chipul misterioasei Doamne, precum șl Note despre
nuvela fantastică, publicate în Revista Fundațiilor, nr. 5, mai
1941, din care se pot desprinde teo- terizările autorului în
legătură cu specia de care a fost atît de legat.
V. Beneș a scris puțin și din textele literare (cele privind artele
plastice nu pot intra în discuție aici) aflate în manuscris și
păstrate în arhiva familiei, nu se pot valorifica nici nuvela
Păsările, altfel interesantă și cu un final Hitchcock, avant la
lettre, nici cele cîteva pagini de roman — un roman autobiografic
început în 1945 și rămas aproape
în stare de proiect. Suferințele și boala l-au împiedicat pe autor
nu numai să-și revadă lucrările, dar și să-și întocmească o ediție
pe care ar fi dorit-o „definitivă".
La transcrierea textelor s-au aplicat normele ortografice în
vigoare, îndreptîndu-se tacit greșelile de tipar.
I. M.
HANUL ROȘ U
(1939)
HANUL ROȘU
t
Cine a treaut vreodată pe drumul care duce de la Graiova spre
Oernele, prin bariera Bucovățului, nu se poate să nu-șî
amintească de Hanul Roșu. Și astăzi se mai poate vedea, în
stingă drumului, imediat ce ieși din zăvoiul Zahanalei, după
'Cotitura în pantă ușoară, un dîmb, o movilă nenaturală.
Acesteia îi spun localnicii Hanul Roșu.
Gu dteva zeci de ani în urmă, în același loc se ridica un han.
Pe atunci drumul Zahanalei era mai umblat, trecea Jiul pe un
pod de lemn, ajungea în Leamna, de unde se pierdea în cîmpia
tot mal puțin deluroasă a Olteniei. Se scurta cu mult calea care
astăzi trece prin Bucovăț.
Hanul era al unuia Zăgan, pripășit de prin dealurile Mehedin-
țului și așezat acolo, la vad bun, în casa nouă clădită de el. Ort
veneai de la Leamna, ori plecai din Craiova, hanul se vedea de
departe, alb, spoit întotdeauna proaspăt. în jurul lui nu mai erau
case. Cele mai apropiate se întindeau mici și înghesuite în lunoa
Moflenilor, dincolo de pădurea bătrînă de fagi și stejari, căreia îi
zla și astăzi încă Lunca. Spre Craiova, dintr-un mănunchi de
sălcii, de abia puteai ghid abatorul orașului.
Hanul lui Zăgan avea și camere de găzduit, grajd pentru vite șî
șopron pentru care. Cei care veneau cu vite la tăiat Și ajungeau
prea de dimineață așteptau acolo ziua. Cînd sătenii se întorceau
spre casă, cu căruțele încărcate de cumpărături, tot la Zăgan
întîrziau. Vinurile lui erau renumite, iar pentru pastramă veneau
și boierii tocmai din. Craiova. Pentru serile călduroase de vară
hanul avea o grădină. Tei crescuți cine știe cum învăluiau sub
umbră deasă și răcoroasă mese cioplite din lemn alb de brad. Iar
în unele nopți de vară, cînd veneau orășenii, să petreacă, cu
pește proaspăt, argintiu și cu pelin străveziu și gustos, dîntecele
lăutarilor se auzeau pînă departe, pînă cătr® valea Jiului, ca un
ecou de veselie și vremuri bune.
Zăgan era văduv, nevastă-sa îi murise, cu dțiva ani în urmă,
într-un acddent. Caii speriați răsturnară căruța în șanț, iar pe
femeia lui Zăgan cu pieptul într-Ain țăruș înfipt ca semn în
marginea drumului. în casă îi rămăsese o fetiță, Lenuța, de vreo
cind anij blondă.
cu ochii albaștri ca floarea de cicoare, liniștită și leită răposatei.
Dragostea lui Zăgan pentru fată era mai mult decât paternă, un
fel de venerație care îl făcea să tremure și să se îngrozească la
orice tîn- jire a copilei. N-a mai vrut să se însoare a doua oară. Și-
a luat în casă un fel de îngrijitoare, o bătrînă din Mofleni,
credincioasă și curată.
Viața la hanul lui Zăgan trecea monotonă și sănătoasă. Cei doi
argați de curte, băieți buni, ținători la casă, munceau zi și
noapte.
Mușterii erau aproape tot aceiași de ani de zile. în zilele de tîrg
sau de tăiere, seara, în drum spre casă, se strângeau la un
'pahar cu vin și-și povesteau necazurile și bucuriile. Zăgan era
întotdeauna în mijlocul lor. Bun la suflet, îi împrumuta uneori cu
bani, fără dobîndă, alteori îi ajuta cu cîte un sac de grâu sau de
cartofi iar, de era nevoie, punea și numele lui drept garanție pe la
vreun zaraf pentru împrumuturi mai mari.
în noaptea în care începuse povestea noastră, Zăgan se culcă
mai devreme. Era într-o joi seara, zi în care nu prea avea
mușterii. De altfel și vremea era urîtă: început de toamnă prea
timpurie pentru luna septembrie, cu o ploaie deasă și liniștită.
Din cîmpul încă ne,cules se ridicau aburi proaspeți cu miros de
pîine coaptă, iar în praful șoselei încă nu se făcuse noroi;
pământul, parcă dornic de apă, sugea picăturile mici și dese.
După miezul nopții se culcară și argații, într-o cămară în care
iarna se strângeau cartofii. Obosiți, uzi și înfrigurați, adormiră
îndată. Casa toată se cufundase într-o liniște pe care doar
șiruitul ploii o turbura. Din cînd în cînd, în grajd se auzea cîte o
lovitură de copită, care răsuna în noapte ciudat. Luța, iapa
neînfricată și sprintenă, nu putea dormi în noaptea aceea.
Deodată, toți trei cîinii începură să latre și se repeziră spre
gardul înalt din fundul curții. Băteau acolo cu lătratul lor răgușit,
către un singur loc, undeva, spre negura udă a nopții. Ș i nu
încetară mult timp. Cînd Anton, unul din argați, ieși în curte și
încercă să-i liniștească, se înfuriară și mai tare. Se repezeau în
gard de parcă ar fî vrut să-1 doboare. Lui Anton nu i se păru
lucru curat. Se înapoie în odaie, trase cișmele, își aruncă pe
spate o haină veche și ieși din nou. Precaut, ocolind luciul mai
puternic al bălților, se îndreptă spre locul unde băteau cîinii.
Curajos, se ridică pe o capră de lemne și cu. mâinile proptite de
gard căută să deslușească ceva în beznă. Instinc
tiv, simți în întuneric prezența cuiva. Cu o voce mai tare decît
ar fi vrut, strigă:
— Cine-i acolo?
La început nu se auzi nimic, nici un zgomot, nici un răspuns
dar cu cât privea mai atent, ochii oibișnuiți cu întunericul zăriră,,
chiar în marginea porumbiștei, o mogîldeață. Aceasta se mișcă
puțin și făcu un pas. Antoni se sperie, atât de aproape era de el,
chiar sub gard. Cu vocea puțin sugrumată, repetă:
— N-auzi... cine-i acolo?
I se păru o clipă că trebuie să spună „aici“, atît vedea de
limpede- un om, care mai făcu un pas și apoi se opri. O mînă și-o
propti de gard și, fără să se uite în sus, întrebă:
— E aici stăpîn-tău?
— Aici-i! strigă Anton.
— Sînt oameni găzduiți în han?
— Nu, dar cine ești? încercă nerăbdător Anton să se lămu-
rească.
Ca și cînd nu-i păsa de curiozitatea argatului, omul îi spuse
aproape șoptit:
— Cheamă-1 încoa, l-aștept!
— Dar cin’ să-i spun că e?
— Șterge-o și nu te mesteca! strigă furios străinul.
Anton, slugă supusă, plecă. I se păru că băltoacele sînt mai
mari, dar, dintr-o teamă neînțeleasă, călcă grăbit tocmai în. ele.
Zăgan dormea într-o odaie cu fereastra în curte, spre șosea.
Ușa de la sală era încuiată, așa că Anton îi bătu în geam. Zăgan
era obișnuit cu astfel de zgomote. Se deșteptă agale și veni la
fereastră. O deschise și, când simți aerul rece și umed, se
înfrigură. își adună la gît cămașa și privi lung, oarecum
nedumerit, pe Anton.
—Stăpîne, e un om în dosul gardului, în porumb... zice să
veniii acolo!
— Ce-i? întrebă nelămurit Zăgan.
— Un om vrea să vorbească cu ’mneavoastră.
— Cheamă-1 aici, pe poartă, omenește, nu.peste gard, ca hoții!
— Nu vrea, stăpîne! ghici Anton, în urechi încă cu strigătul
străinului.
— Cum nu vrea!
— lJăi... cînd l-am întrebat de nume, m-a luat la goană! com-
pletă Anton, parcă înfricat de nedumerirea stăpînului său.
— Spune-i că vin, răspunse împăcat Zăgan.
Se îmbrăcă încet și se mira singur că se simte puțin îngîn-
durat. Nu-și amintea, de cînd avea el han, să-l fî chemat cineva
pe acolo, pe din dos, peste gard. Cînd să iese din odaie păru că-și
amin
tește ceva, se întoarse și de sub perină scoase un pistol. Și-l
înfipse în chimir și ieși. Anton îl aștepta sub streașină, la adăpost,
iar din -dosul curții venea lătrat întărit de cîine. Mergînd spre
fundul curții, Anton adăugă, cu teamă:
— M-a întrebat dacă-s oameni găzduîți!
Gîinii săreau bucuroși în jur, stropindu-i de noroi și ștergîndu-
și labele de hainele lor. Amândoi pășeau însă absenți.
Ajunși la gard, Zăgan se urcă pe capra de lemne și privi afară.
— Care ești aici?
— Trimite-ți sluga în casă și-ți spun! răspunse străinul.
Zăgan îi făcu semn lui Anton, care se îndepărtă. (Nu intră însă
în casă și se ascunse în dosul bucătăriei, pîndînd atent. Zăgan,
rămas singur, își pipăi pistolul.
— Ascultă — începu străinul, ridicîndu-și capul — sînt lani, ai
auzit de mine!
— Ia... ni!? silabisi plin de groază Zăgan.
— Uite-te, de două săptămîni, de cînd am scăpat de sub pază,
colind pădurile. M-a răzbit în noaptea asta și foamea și frigul! Am
bani mulți, iată — și întinse un săculeț de piele în care suna ceva
—, îți plătesc cit îmi ceri, primește-mă câteva ceasuri într-o
cameră, dă-mi de mîncare, un pat și vinde-mi un cal. Mîine,
înainte de luminat, plec. Fug în Bulgaria și n-o afla nici dracu c-
am fost pe aici!
Lui Zăgan îi veniră în minte toate amintirile deodată. Avea în
fața lui, așadar, supus și rugător pe vestitul tâlhar lani. Prins de
zeci de ori, scăpat tot de atâtea, se ivea, deodată, în miez de
noapte și-i cerea adăpost, mîncare și-un cal. Vroia să plătească,
se purta deci cinstit. își aminti de.groaza ce-o băgase în toată
Oltenia, de aparițiile lui aproape supraomenești, de gazde bine
plătite, de omorurile lui bestiale, de bancherul Zigutti omorît
într-un sac, prin zdrobirea capului c-un pietroi, chiar aici, nu
departe, peste lanul de porumb, în Luncă.
lani privi nerăbdător, își mișca încet picioarele ude în băltoaca
în care stătea. Zăgan mai aruncă o privire scurtă și decisă, sări
înapoi în curte și-i strigă:
— Hai, treci la poartă!
Dincolo de gard se auzeau clipocind în ogorul desfundat de
apă pașii grei ai lui lani. Zăgan trecu la argați: îi spuse lui Anton
să-l scoale și pe celălalt, să se înarmeze amîndoî și să treacă pe
furiș în gang, să se ascundă în vatra veche și să aștepte. îi mai
spuse șoptind cu groază:
— Fiți cu ochii-n patru, e lani tâlharul, vrea adăpost!
Zăgan trecu în față, descuie poarta și-1 lăsă pe lani să intre. Ii
făcu semn s-o ia înainte. Tâlharul se supuse. Zăgan îl îndreptă
apoi
spre o cameră din fundul coridorului. în treacăt luă o luminare
din sală și ajunși în odaia de găzduit, fără să se uite la tîlhar, o
puse pe masă. Atunci se întoarse, teama o învinsese prin
mișcare, prin deriziunea de-a face ceea ce făcu. Acuma avea în
față pe lani: rămase surprins. își închipuia figura acestuia
groaznică, hidoasă, ca de bestie; cînd colo, o față cu trăsături
regulate, liniștită, slabă, cu o> mustață neagră, inundată însă
de-o barbă crescută în voie. Doar în ochi îi licărea o voință și-o
hotărîre de care trebuia să te temi.
 înainte de a se așeza pe scaun, lani scoase de sub pelerina cu
care era învelit o pușcă cu țeava scurtă. La brîu i se mai vedea un
miner de cuțit și-un pat de pistol. Așezîndu-se, privi în ochi pe
Zăgan:
— Uite, aici ai banii, — și-i svîrli cu curaj un săculeț — cu un
ceas înainte de luminat să mă scoli, calul să aștepte sub șopron,
cîinii să fie legați; șa nu-mi trebuie, doar niște hățuri bune!
Față de timiditatea discuției de la gard, Zăgan rămase uluit de
impertinența vocii tîlharului, de schimbarea care se produsese în
el. Luă punga, e uită în ea, se duse la luminare, scoase un
galben,, îl întoarse, cînd pe-o parte, cînd pe alta, ca și cînd ar fi
vrut să se convingă de-i bun ori nu, o închise și apoi și-o băgă în
sîn. Cînd să iese, lani îl opri, îi arătă minerul cuțitului, și c-o
privire fixă și aspră, adăugă:
— Dacă mă trădezi, știi ce te așteaptă, ca pe Vătafu din Se-
garcea!
Zăgan zîmbi și ieși fără.grabă și fără teamă, aducîndu-și
aminte că pe Vătafu din Segarcea, gazda trădătoare, lani s-a
răzbunat la prima lui evadare, spintecîndu-i pîntecele c-o
lovitură de cuțit.
Zăgan coborî în curte, își făcu de lucru în grajd, puse fin cailor
în iesle, mîngîie crupa voinică a Luței, împinse cu piciorul o
balegă proaspătă și întări lanțurile de la stănoagă. Prin fereastra
grajdului se tot uita la camera lui lani. Lumina mai ardea încă;
într-un tîr- ziu se stinse. Atunci chemă argații în grajd. Amîndoi
erau îmbră- cați și cu cîte o flintă în mină. In agitația lor era un
amestec de spaimă și de curaj. își priveau stăpînul cu teamă și
respect.
— Antoane, tu du-te tiptil și trage cu urechea la ușă. Grijește,
nu lovi nimic și nu sufla prea tare. Ț ine mîna pe flintă și, de iese
din cameră, trage!
Celuilalt, Zăgan, punîndu-i mîha pe umăr, îi ziise:
— Iar tu, Andrei, dă o fugă pînă-n Mofleni și adu potera, spu-
ne-le că lani doarme la mine! și, văzîndu-1 puțin îngrijorat,
adăugă:

— Nu-ți fie teamă, avem noi grijă, veniți numai repede!

Andrei puse șaua pe un murg iute și mărunt și încet, cu mare
băgare de seamă, ieși cu el pe ușa de din dos a grajdului, care da
spre ‘cîmp. Cînd încăleca și privi în jur, i se făcu frică, cîmpul era
negru și ud, iar cerul își tîra umbrele aproape de tot de pămînt.
Zăgan se întoarse în camera lui. Trecînd prin fața ușii lui lani
văzu figura concentrată și speriată a lui Anton. îi zîmlbi și—1
încu- rajă mut. în cameră se așeză pe pat oftiînd; încă nu se
gândise pînă atunci la ce face. îi fu o clipă teamă, o teamă mare
care se opri ca un nod în gît: „Dacă iarăși Scapă lani și am și eu
soarta lui Vă- tafu". De felul Ini nu era fricos, din contră, dar în
noaptea aceasta prea îl înconjurau temeri din toate părțile. Se
gândi apoi la Lenuța. Aici gîndul îl duru, se simțea chircit, se
ascundea parcă în sinea lui de un dușman nevăzut. Ridicîndu-
se, oftă iarăși prelung și trist: „Fie ce-o fi, acuma și-așa o să vină
potera". Și plecă tiptil în curte.
Se așeză suib un pom, pe-o buturugă. Avea sub ochi fereastra
lui lani. Pînă afară ise auzea cum sforăie. Câinii îi închisese în
ghețăria din dosul grajdului. Acolo puteau lătra, nu se auzea.
Zăgan privea atent fiecare lucru. Urmărea stropii de apă cum
plescăiau în bălțile din curte, observă că la un colț casa era lovită
de-o căpățînă de roată. Apoi înălță capul și privi în sus. Cerul era
tot mai negru, ca și catranul de uns. Așteptarea începu să-1
tulbure: „Dacă nu-i potera la Mofleni. Atunci el singur trebuie să-
l prindă pe lani. Oare va reuși. Poate fi sigur de sprijinul
argaților. Dacă devin lași și nu vor să tragă. Ș i dacă trage lani în
grămadă".
De departe veneau zgomote înfundate. I se păru că aude un
nechezat de cal, din grajd îi răspunse Luța. Atunci se cutremură:
„Dacă lani se trezește înainte de sosirea 'poterii". Dar sforăitul tîl-
harului făcea să vibreze geamurile. Liniștit puțin, se ridică în pi-
cioare și cu grijă se îndreaptă spre poarta. în același titnp se auzi
lătratul înfundat al cîinilor. Scîrțîi și poarta dindărăt. Trei namile
intrară. în același timp, pe șosea apărură alte trei. Era potera.
Des- călecară în același timp. Pe poarta deschisă intră Andrei cu
șeful poterei și cu încă un soldat. Erau strașnic înarmați. Lui
Zăgan îi veni o clipă să rîdă cînd îi văzu cît erau de gravi. Dar îi
păru rău de acest gînd. I se făcu și lui frică. Ș i cum, Doamne, de
nu se gîn- dise pînă atunci că arestarea nu va fi lucru- ușor.
După ce se strîniseră toți oamenii, începură să-și împartă rolu-
rile. Trei în curte, trei în fața ușii. Zăgan nu vroi să ia parte, el
spuse că stă în curte să supravegheze.
Unul din cei din curte, după cum se înțeleseseră, bătu
puternic în geamul lui lani. Lui Zăgan îi bătea inima și mai tare,
vru o clipă
să întoarcă spatele, dar nu putii. îl atrăgea fereastra aceëa.
Din ca- meră seiauzi un zgomot: O voce puternică întrebă:
— Cine-i?
în curte nu răspunse nimeni, nu se așteptaseră ca lani să în-
trebe. Atunci tîlharul, poate crezînd că-1 trezesc pentru că-i
timpul de plecare, deschise precaut fereastra. Oînd se aplecă și
văzu trei oameni înarmați, pricepu. Că fulgerul de rețpede se
trase înapoi. în aceeași clipă cei din sală începură să bată în ușă.
Oamenii din curte crezură că lani se va-duce acolo și uitară
aproape de fereastră. Cînd, deodată, o matahală sări în curte,
tocmai în mijlocul celor trei. Unuia îi sări chiar în spate, încît îl
doborî, în pieptul altuia descărcă pistolul și. eu un cuțit crestă
fața celui de-al treilea. îhtr-o clipă fu la poartă. Tocmai se
pregătea să sară în șaua unuia dinttfe caii sol- daților, cînd din
umbra gardului unde'se ascunsese Zăgan porni un pocnet surd
de pistol încărcat cu multă pulbere. lani ezită, era întors cu
spatele, se îndoi de mijloc și se aplecă, pistolul pë care-1 ținea
strrnsrîh mînă îi scăpă. Strîngea zdravăn însă, în cealaltă;
cuțitul. Un scrîșnet de dinți înfioră'aerul, un căi necheză. Din
casă țîșniră ceilalți oameni și se repeziră asupra lui. Tîlharul
privea dîrz, o clipă păru că vrea să se opună, renunță însă și
svîrli cuțitul în șanț.
' ri doborîră în iarbă; dfe-abla fură îndeajuns lanțurile, funiile
și cătușele' pe care le aduseră.Cînd îl ridicară în picioare', se
mirară cît era'de plin de sînge de la mijloc în jos.
lanț era liniștit, părea ça, vrea să găsească pe cineva, privirea
lui cerceta figurile celor ce-1 țineau..Zăgan era tot ascuns după
gard: tâlhar, netîlhar, îi era,rușine.de trădare.;.
La un geam luminat apăru căpșorul blond al.. Lenuței. Privea
curioasă și speriată cu fruntea lipită de geam.. Atunci. Zăgan se
sculă, se simți tare și mîndru și înaintă să înfrunte privirea lui
lani. Cînd i-o întîlni, nu clinti..
lani. fu urcat pe cal și legat de șa fedeleș.. Ceilalți, încălecați și
ei, cu flintele în mînă, porniră cu el spre răsărit. Dincolo de
Craiova se bănuia o lumină tot mai mare și mai roșie. Răsăritul
încerca să răzbească prin ploaie și negură. > '
Zăgan rămase la poartă cu ochii după convoi. Și tocmai cînd
caii începură să intre-în galop, se auzi vocea lui-Iahi tare ca un
tunet:
— Te voi lovi, Zăgârie; unde te doare" măi rău
Mult timp Zăgan făha'âȘe înțepenit în' același ïoç. Nu se putea
lămuri. Vorbele lui lani îi răsunau încă în urechi. îh depărtare
parcă
3 — Hanul roșu — cd. 20433
mai auzea galop de cai. Și, privind așa în gol, i se păru numai o
clipă că, undeva, nici el nu știa unde, începe să crească o
primejdie mare, mare oît noaptea aceea udă și neagră.
II
După arestarea lui lani timpul trecea mai încet la hanul lui
Zăgan. Nopțile erau uneori prea lungi, zilele nu se mai terminau.
In sufletul lui Zăgan tresăreau toate presimțirile, era atent la
orice vorbă; i se părea cîteodată, noaptea, că aude pași în curte,
sărea la geam și, cu ochii mari cercetând, nu găsea pe nimeni. Se
trezea uneori că pîndește, nici el nu știa ce, dar asculta cu
urechea tot mai ascuțită. De multe ori ieșea în șosea, urca pe
malul de pe partea cealaltă și privea depărtările. Dacă se vedea
vreo umbră pe cîmp, care i s-ar fi părut că vrea să se ascundă,
tresărea, fugea în ca.-.ă și de la geam pîndea. Chiar a doua zi
după arestarea lui lani, puse de întăriră gardurile, tăie doi pomi
dinspre Luncă, spre a vedea liber într-acolo și-și cumpără încă
doi cîini tineri. Argații își priveau lung stăpînul, Zăgan însă nu-i
vedea, era tot mai absorbit de gîn- duri și temeri.
Toamna fu scurtă și bogată. Cîmpul strîns umplu hambarele,
vitele se vindeau pe preț bun, iar adălmașurile țineau în circiuma
lui Zăgan pînă noaptea tîrziu. Oît timp avea mușterii în prăvălie,
Zăgan era liniștit dar, cum plecau, temerile începea din nou.
Umbla mereu cu pistol la chimir, încît unii clienți, cu gust de
glumă, îl luau în rîs. In camera argaților stăteau încărcate gata
două flinte, agățate în cui, iar în calmera lui Zăgan, alta după
ușă. Puse și gratii la fereastra camerei unde dormea Lenuța cu
îngrijitoarea ei, iar ușii îi întări zăvoarele.
Iarna din acel an fu grea, cu viscole care țineau zilele întregi,
cu zăpezi troienite de garduri și prin curți. Odată, vreo opt zile
nici un călător și nici o sanie n-au umblat pe șosea. Era după
Bobotează. Andrei era dus acasă, iar Zăgan singur cu Anton
păzeau cu strășnicie casa.
Cu venirea primăverii scăzu și teama lui Zăgan. lani fusese ju-
decat și condamnat pe viață, la tăiat de sare, în ocnele de la
Telega. Cînd află cît de departe era Telega de Craiova, Zăgan se
liniști; și i se mai spusese că-n ocna aceea rar de-o duce vreunul
mai mult de cinci ani, toți mor de frig și muncă.
Viața la hanul lui Zăgan reîncepu senină și fără griji. Lenuța
creștea și se făcea tot mai, frumoasă. în toamnă se gîndea s-o dea
la școală la Craiova. îi cumpăra rochițe colorate viu din prăvălie
de pe strada Ungurenilor din Craiova. Ș i nu se întorcea niciodată
acasă fără să-i aducă zahăr, bomboane, nuci, stafide, roșcove
sau smochine.
Afacerile lui Zăgan mergeau tot mai bine. Se apucase în ulti-
mul timp.și de vîndut vite. Le cumpăra ieftin de la țărani, de-a
dreptul de la ei de acasă și le vindea la abator ou un cîștig destul
de frumos. Banii nu și-i mai ținea însă acasă, fie că-i depunea la
Craiova, în vreo bancă, fie cănși cumpăra pămînt. în satul său
din Mehedinți avea citeva rînduri de case cu pămînt cît pentru
un conac boieresc. De cîte ori lua ceva nou, repeta cu un
refren:,.Pentru Lenuța, să-i fie de zestre, că nu le-oi duce cu
mine“.
k
în săptămâna Patimilor, Zăgan se duse la Craiova după
cumpărături. Trebuia să-și aprovizioneze gospodăria și hanul
pentru sărbătorile Paștelui. A treia zi de Paște era întotdeauna
mare petrecere câmpenească în Luncă. Atunci hanul lui Zăgan
era un cuib retras unde se strângeau cei mai avuți negustori din
Craiova pentru a-și petrece.
Alergă în oraș pînă către seară. Era rupt de oboseală cînd
ajunse, în drum spre casă, la bariera Bucovățului. Intră puțin
înăuntru să comande niște vișinată, o specialitate a unui
pivnicier italian. Pînă i-aduseră probele se așeză la o masă.
Deodată tresări, la masa de alături se vorbea de lani. Se întoarse
într-acolo cu teamă. Vorbea un paracliser de la Mănăstirea
Bucovățului cu doi geambași de cai, un grec și un român oacheș
și mic.
— Și cum, cum? întreba curios grecul./
— Nu știu, atît am aflat, ce v-am spus! răspunse paracliserul,
probabil cel ce venise cu vestea.
— Acum iarăși o să apară pe aici, continuă îngîndurat
geamba- șul român.
— Nu știu de ce nu l-au spînzurat? întrebă iarăși grecul.
— Se spune c-a cumpărat pe judecători! zise.paracliserul aple-
cîndu-se discret.
Zăgan nu mai avea astâmpăr, se tot sucea pe scaun. Aici ar fi
vrut să se scoale, să-i întrebe despre cele povestite, aici îi era
teamă să nu i se adeverească bănuiala. Un al patrulea, care
stătea în picioare, se apropie de masa celor ce vorbeau.
 — Și zi, iar scăpă lani!
— De cînd bre, cînd scăpă? întrebă din nou grecul.
— Ia, azi e săptămâna! zise cel din picioare.
— Ș i de unde știi? continuă grecul de data asta cu teamă
amestecată cu curaj.

-— S-a dat zvon în județ, spun și jandarmii. Cu toți sînt alar-

mați! — și vorbele lui presărarâ tuturor înfrigurări.
Lui Zăgan îi fură îndeajuns cele auzite. Se sculă repede și
spuse că se grăbește și că vine a doua zi după vișinată.
Cînd se urcă în căruță alături de Andrei, după ce porniră caii,
îi spuse liniștit:
— Andrei, lani a scăpat de o săptămînă!
Andrei tăcu, privea înainte și mîna nervos caii. Căruța, sărea
peste pietre și gropi, prin praf și murdărie, gonea sprintenă în ga-
lopul cailor. Noaptea se lăsa încet, iar spre apusul către care
mergeau cerul era roșu trandafiriu. Luceafărul de seară apăru
timid, iar osia carului mare însemna pe cer o direcție neobișnuit
de înclinată.
Cîmpul de-un verde crud părea cqvor întins. Greeri țîrîiau stri-
dent și licurici punctau umbrele tufișurilor cu semne luminoase.
Căruța cu roțile înfundate în praf nu mai făcea zgomot, doar lovi-
turile surde ale copitelor mai turburau pacea care se întinsese.
Zăgan, nerăbdător, își tot lungea gîtul înainte. Apăru,. în
sfîrșit, și hanul. De departe văzu tlume la mese și căruțe pe șosea.
Se liniști dar, cînd vru să părăsească gîndUrile de teamă, simți o
sfî- șiere adîncă. Nu putea, se simțea în tovărășia lor ca în aceea
a unei mari temeri de cari nu poți scăpa în nici un fel. Și atunci
turburat, cu o-privire aspră spre cer iar în urechi cu liniștea
cîmpului, murmură:.
— Cum joot fi griji atît de mari în liniștea asta! r
Zăgan nu-și putea aminti să mâi fi avut' vreodată sărbători atît
de triste. Parcă i-a tot plouat. în ciuda vremii bune, a mușteriilor
mulți și darnici, a veseliei ce-.a domnit tot timpul, el rămînea me-
reu îngîndurat. Intre timp, chiar în Vinerea Mare, s-a dus singur
în oraș, s-a interesat la autorități de fuga lui lani, a cerut sprijin
și apărare, a povestit tuturor amenințarea tîlharului. L-au primit
aproape indiferenți, iar un șef obraznic 4-a și spus că ce se teme
așa, coșcogeamite om, și.încă și cu pistol la brîu. Zăgan plecă
rușinat. Se duse apoi la Mofleni. Acolo se plînse,jandarmilor, le
ceru și lor ajutor și potere oare să răscolească pădurile. Șeful lor,
un,om cumsecade, îl liniști, îi arătă că lani ș-a réfugiât- prin
Muntenia de sud, de n-o fi prin București sau Ploiești. Că'e puș
în urmărire în toată țara și că, sigur, nu-i nici un pericol. Cu
toate acestea Zăgan se înapoie trist și abătut.

De dumineca Tomei avea comandată o petrecere mare â Glogo-

venilor; treizeci și cinci de musafiri; toți aleși, toți cu bani. Zăgan
munci cu zor, cu sîrg și la urmă cu bucurie. în focul lucrului își
uitase de teama lui cea mare. Iar a doua zi, cînd își făcu
socotelile, văzu c-a cîștigat cît altădată într-o lună întreagă.
Dădu fuga la Craiova, cumpără o icoană a Maicii Domnului,
luminări și le duse în biserica-din'Mofleni. Se rugă acolo vreo
două ceasuri, nu-i venea să plece. Cînd ieșr împărți tuturor de
pomană în cale. Trecînd prin fața jandarmeriei, 'Șeful îl chemă
înăuntru. Avea o înfățișare veselă. Zăgan îl privi curios. Cînd îi
spuse că le-a venit vestea că lani a fugit în Bulgaria, lui' Zăgan
nu-i venea să creadă de bucurie. Ochii îi sticleau de emoție,'și-n
elanul său sufletesc rugă pe șef să ^primească o cinstire.1 péntru
vestea care i-o adusese.-d’ -
Mergînd spre casă, inima lui Zăgan era mare cît un necuprins.
Privea cu prietenie totul. Fluiera păsărelelor; mîngîia’ griul,
răspundea cu veselie la binețe. Vărindu-și casa'de departe, grăbi
ca un copil. Iar cînd-în pragul casei îi- ieși înainte Lenuța Veselă
și Cîntînd, ochii i se umplură de lacrimi calde și abundente.*
III
Era în itdiul verii. Griul crescüt în-Jaduri înalte se clătina sub
unduirea vîntului,' ea.apai mării.. Spicele începuseră să ise
coloreze Intr-un galben cenușiu, iar paiul lucea niai taré și
devenea mai elastic.. Nori mici și-, albi, ca mieii din săptămână
PaștelUi, călătoreau alene pe cer. Iar din înălțimi cobora ca o
săgeată ciocârlia tuturor semnelor bune.
Zăgan aproape uitase de lani.. Nimeni nu' mai pomenea de el
Ș i apoi Zăgan credea în fuga lui în Bulgaria. Auzise doar, chiar
din gura tâlharului, în.-noaptea aceea:a arestării,, că vrea să
fugă către acolo.-
într-o joi, zi de tîrg, Zăgan se sculă de timpuriu și împreună cu
argații porni spre Craiova cu șase cai robi. îi adusese în ajun un
țăran care vroia să-i vîndă prin Zăgan, pe; un preț bun. încă nu
se luminase bine de ziuă, cînd un nor mic de praf sticlea în
aburul dimineții pe șosea.. Acasă rămăsese doar îngrijitoarea cu
Lenuța, Fata mai dormea încă, bătrînei îi; spuse însă Zăgan la
plecare că se întoarce sigur către prînz.
Trecuse de oră opt cînd un țăran opri calul în. fața hanului.
Legă calul de. gard, agăță; biciușca de oblîncul șeii și,- tropotind
pe trepte, urcă spre sala mare a1 hanului. ÎFîntîmpină femeia..

— Ce, singură maică?

— Ia, singură că plecară cu niște cai la tîrg! — răspunse ea
senină și la locul ei.
— Dă-mi un sfert de țuică! — spuse tînărul așezîndu-se la o
masă. Bătrîna se mișca greu, avea un picior umflat. Pînă trecu în
camera de alături, pînă căută ce trebuia, tînărul își făcu de lucru
prin han. Intr-adevăr, părea pustiu. Cîinii erau bine închiși în
grajd unde-și dormeau somnul. Atunci se furișă afară, se prefăcu
că are de dres ceva la șa. Dar cu ochii era spre Leamna, pe șosea.
Deodată începu să fluiere. Bătrîna apăru în ușă cu țuica:
— Da’ nu-ți mai trebuie?
— Ba da, stai numai, că-mi mai vine un tovarăș!
Intr-adevăr, un altul, părea de-o seamă cu el, sosi tot călare.
Iși legă calul alături, se scutură de praf și se îndreptă spre han. O
clipă numai, se înțeleseră ceva din ochi.
 Se așezară la masă și începură să guste din țuică, se vedea
însă bine că nu pentru băut veniseră.
Bătrîna îi lăsă singuri și plecă spre o cămară din fund. Atunci
lani apăru pe poartă, avea mustața rasă și era îmbrăcat ca
negustorii bulgari ce umblau prin toată partea aceea. Intră în
han. Ceilalți doi se sculară cu respect în picioare.
— Ei, cine-i aici?
— Doar bătrîna, răspunseră amîndoi deodată.
— Bine, chemați-o la plată! și lani se ascunse după ușă sco-
țînd de la brîu un cuțit. Șontâc, șontâc-» bătrîna intră. Cînd
făcuse de-abia un pas înăuntru, o lovitură puternică de cuțit
între coaste o trînti jos. Nu mai avu timp să spună nici o vorbă,
grohăie doar surd și cu clăbuci de sînge la gură.
— Acuma, repede, aduceți-mi fata! țipă lani.
Oamenii ieșiră. lani căută în prăvălie o căldare, o luă în mînă
și ieși cu ea pe prispa casei. Acolo așteptă. Din casă se auzea
plîris de copil, apoi gemete înăbușite. Cînd o scoaseră afară din
casă avea ochii mari de spaimă și bale la gură. O lovise unul din
oameni peste față, căci buzele îi erau umflate.
lani o apucă de păr c-o mînă. Copilul încercă să se opună. Un
picior zdravăn în genunchi o făcu să se prăbușească. O trăise
apoi cu gîtul peste căldare. Fata era ca moartă, atîrna ca o
zdreanță. Apoi lani scoase cuțitul și cu o singură tăietură îi
desfăcu gîtul. Se auzi doar ca un geamăt înăbușit. Trupul se
agita în convulsiuni scurte, iar din gît gîlgîia în căldare sînge
cald. Un abur cu miros înțepător se ridică în arșița zilei. Oamenii
o ținură cu gîtul peste căldare pînă nu mai mișcă. Apoi lani, cu
același cuțit, îi tăie capul de tot și-1 svîrli jos. Apucă apoi trupul
copilei de picioare, șid ridică așa, cu
gîtul tăiat, peste căldare. Din trupul mort picurau ultimii
stropi de sînge. lani părea că nu vrea să piardă niti o picătură
din el. Cînd crezu că-i gata, îl zvîrli ca pe-un sac în praful din
curte. Se rostogoli o dată, apoi se opri cu o mînă întinsă spre
șosea și cu alta chircită sub trup. Picioarele, cu genunchii strînși,
căzură ghem. Și așa, fără cap, trupul părea mai mare și ciudat de
lung.
lani se repezi în casă și ieși apoi afară în mînă c-o bidinea.
Puse mina pe căldarea cu sînge încă aburind și trecu la fațada
casei. De acum parcă nu se mai grăbea: încet, ca într-un ritual,
începu să spoiască hanul cu sînge. Roșul acestuia, pe albul
zidului, părea și mai viu. Termină cu o parte a fațadei și trecu la
cealaltă. Nu umplea toată albeața zidului cu sînge, trăgea doar
linii groase și dese, făcea parcă economie. Cînd termină sîngele
se uită în jur. Cei doi oameni erau deja călări cu pistoalele în
mînă, ținînd un cal liber de dîrlogi.
lani se uită la mîini, erau pline de sînge. Se aplecă să și le
șteaigă de iarbă. Cînd să se ridice dădu cu ochii de capul fetei. în
obraz îi tresăriră mușchii ca la o bucurie. îl apucă de-o coadă îm-
pletită cu fundă roșie și se îndreptă spre gard. Ș i acolo, în vîrful
unui par mai înalt, îl înfipse cu fața spre șosea. Ooadele îi
atîrnau cuminți pe spate, iar ochii închiși pe jumătate păreau că
se feresc de soare.
Ș i trei călăreți în galop întins se pierdură pe poteca care se
abate din șosea la dreapta, spre pădurea de stejari a Cernelelor.
k
Cînd Zăgan se apropie de han nu știa ce să creadă. Ce era
hanul lui atît de roșu. își șterse ochii, clipi repede și roșul tot
acolo ră- nrinea.
Oprind căruța în fața hanului și zărind capul copilei înfipt în
gard, pricepu. Scăpă hățurile din mînă și de acolo, de pe capra
căruței, se prăbuși ca un butuc în praful cald al șoselei.
IV
Cît a însemnat de mult această răzbunare pentru oamenii din
jur au spus-o anii și zilele care au urmat-o.
După crimă, niște rude îndepărtate veniră să-și vadă moște-
nirea. Cînd dădură însă cu ochii de zidurile spoite de sînge, nu
știură cum să fugă mai repede. Nici un moștenitor nu se mai ivi
după aceea să ceară hanul./
 Trecătorii începură să ocolească drumul, Zahanalei. Mai bine
treceau pe podul Bucovățului, dar pe acolo nu mai dădeau. Cîte
un călător rătăcit pe acel drum privea nedumerit la hanul
părăsit. Cînd afla ce văzuse, își făcea cruce și fugea. De
neumblat, pe. șosea începură să crească bălării, să se desfunde
gropile și să se. netezească șanțurile. Iar pentru că pe podul de
peste Jiu nu mai treceau oamenii, nimeni nu-1 mai repară așa
că, într-o primăvară, puhoiul îl rupse din loc.
într-o vară un trăsnet a aprins hanul. Nu i-a ars decît acoperi-
șul de șindrilă. Geamurile i le-a -spart grindina, gardurile i le-a
do- borîț vîntul. Viscolul iernilor grele a trîntit și șopronul și
grajdurile și bucătăria. în picioare rămîneau tot mai puține.
Iarna se aciuaseră în han lupii flămînzi, încît urletul lor
răsuna noaptea lugubru până în mahalalele Craiovei,
La un desgheț, într-o primăvară, se prăbuși și tavanul. Acum
nu mai. rămăseseră decît zidurile înalte și goale, cu ochii aceia
negrii -ai ferestrelor fără geamuri.
Vîntul și ploaia, zăpada și piatra, praful și arșița măcinau încet
și muchiile zidurilor. în fiecare primăvară erau tot mai scunde. Ș i
oamenii povestesc că zidurile acelea din față, spoite cu sînge, au
rămas de-un roșu aprins pînă în ultima lor zi de stat în picioare.
Ș i într-o noapte cu' nori și duhuri s-au prăbușit și zidurile,
surd și fără ecou. Iar dintre ruine au zburat speriate păsările de
noapte.
VRACIUL IERONIMUS
în depărtatul răsărit al Europei, o cetate medievală își trăia
trufia și măritea ei. Așezată la o răscruce de drumuri, păzind o
tre- cătoare îritre niște munți stîncbși și sălbatici, își ridicase
gloriă în timpuri de liniște prin negustorie. Erau renumite
caravanele care plecau din această cetate în cele patru vînturi ale
lumii. Unii porneau înainte de sărbătorile Paștelui, spre a se
reîntoarce cu mărîă schimbată sau cu aur cu reflex roșietic,
tocmai îri ajunul nins al Crăciunului. Faima cetății trecuse cu
mtilt hotarele încețoșate ale marelui fluviu dinspre sud și tot atît
de mult pe ale muchiilor veșnic înzăpezite din îndepărtatul
miazănoapte.
în vremuri grele, dé pradă și răzbunare, scuturile zidurilor pu-
ternice Cît și îndărătnicia Vitejilor ei o apărau de poftele neăstîm-
părate ale cotropitorilor fee veneau ca vîntul. Niciodată
nd/păZUse învinsă.’ Zidurile ei purtau cu mîndrie rănile primite
în luptă, iar'îri' trufîă turnului dé observație, ridicat pe d'colina
dihspré àpùsj sé vedea parcă ceva din mulțumirea aceluia care
creștea ddar din puterea lui.
Cetatea nu era mare. Zidurile ei formau un pătrat întărit la
colțuri cu bastioane puternice, construite cît mai strategic.
Ç.uprin- deă ătîta loc, încît cele cîteva mii de suflete puteau trăi
într-o- încă- pătoâre libertate. Spre răsărit, acolo unde s’e
terminau munții,puțer-: nici'cil stînfei dé ferânît, o ultimă colină
stearpă și Uscată de Vînturi îi forma pn meterez natural de
nebiruit. Doar spre nord, către în? tihisuî cețos cu orizont larg,
era cîmpie: un podiș de munte bogat și frümôs. Dé trei părți
munții se înșiruiau ca ô salbă de gîtul ppejl fețe vanitoase.,Și-n
nenumărate repețiri de coline, din ce în çe mai- mari, munții se
întindeau pînă departe, spre o altă lume, mai senină: și mai
nestatornică.
între ziduri cetatea era întocmită în forma celor din Apris": o
piață mare în mijlocul ei, unde se ridifea caăa sfatului cetății’ CU
locuințele conducătorilor, iar alături, aproape lipită, își înălța
zidurile cenușii bătrîna biserică veche de cîteva Secole. Străzi
înguste,
însă comode, curgeau din toate unghiurile spre piața centrală.
Tot în acea piață era și tîrgul și tot acolo se strîngeau toți
cetățenii să asculte cuvîntul de îmbărbătare în clipele de grea
cumpănă.
Viața se depăna între zidurile duble ale cetății străjuite de ochi
tineri și neobosiți, monoton și harnic. Uniformitatea muncii de
fiecare zi, ieșirile din cetate pentru1 aprovizionări, cît și libera
trecere pe sub porți, o dată pe săptămînă, în ziua de tîrg, erau
singurele peisaje care variau cenușiul zidurilor păzitoare.
Era o cetate de oameni liberi și cu frica lui Dumnezeu. Slujbele
religioase erau înălțătoare și fierbinți, sunetele orgii armonic îm-
preunate cu corul tuturor credincioșilor se risipeau darnic prin
ferestrele înalte, tăiate în ogivă. Ș i clopotele vesteau cristalin și
vesel, cu repețiri din culme în culme, mulțumirea sufletească a
unei comunități care nu cunoștea excesele. Oamenii se
învățaseră supuși. Rareori cite un răsvrătit trebuia dus în camera
de tortură spre a i se aplica cîteva din pedepsele, dealtfel mai
toate ușoare, prevăzute scrupulos în codurile lor de ordine. Nici
bătrînii nu-și aminteau ca în cetatea lor să fi zburat vreodată un
cap de om sub securea călăului. Acesta se îngrășase cît un butoi
din lipsă de ocupație, iar în raftul de lemn de Stejar rugineau
cele două securi fără întrebuințare.
Zilele își picurau monotonia pe suflete și pe ziduri cu melan-
colia unei după-amieze de toamnă. Iar cînd se lăsa seara,
hărnicia meșterilor aurari, renumiți în multe cetăți, răsuna pînă
tîrziu în noapte, într-un clinchet zglobiu de metal lovit în cadență
de minuscule ciocănele.
«Spre Bastionul Ț esătorilor, în partea de miazăzi a cetății,
acolo unde începeau munții mai sălbatici și mai puternici, pe-o
străduță care urca în pantă lină, locuia, pu casa chiar lipită de
zidul cetății, vraciul Ieronimus. Casa lui era una dintre primele
case zidite în cetate, de aceea era tot una cu zidul dinăuntru al
cetății. Era veche și scundă, fără etaj și cu o intrare joasă. Pentru
a pătrunde în ea trebuia să te aduni, să te faci cît mai mic și să
scobori cîteva trepte roase și lunecoase. Cele trei ferestre de la
stradă aveau gratii puternice pe lîngă obloanele din lemn de fag.
Dacă exteriorul casei nu arăta ceva deosebit, interiorul trebuia
neapărat să surprindă. Camera de locuit a lui Ieronimus era la
stradă. Se intra în ea însă de jos în sus. După ce cobora! din
stradă cele cîteva trepte, ajungeai într-o încăpere aproape
rotundă, boltită în formă de capelă. Din ea se deschideau trei uși:
printr-una intrai
într-o cameră mică și scundă din subsol, în care locuia
servitorul vraciului, epilepticul și surdomutul Peter. Această
cameră avea la stradă, la nivelul pămîntului, o deschizătură
zăbrelită, nu mai înaltă de un lat de palmă. Prin una din celelalte
uși puteai intra, urcînd cîteva trepte de lemn, în locuința lui
Ieronimus, care, după cum am văzut, se afla 'la stradă. Camera
era scundă și afumată pe toți pereții văiruiți cîndva, cu tavan de
lemn unsuros și cu miros acru de fum vechi. Ea adăpostea un
pat din lemn de nuc, mare, cu polog fără de perdele, o masă, un
pupitru spre una din cele trei ferestre și o etajeră cu suluri de
manuscrise și cu cîteva cărți Scrise de mînă răbdătoare de
călugăr. O ladă mare și-un dulap micuț și agățat intr-un piron
completau mobilierul sobru al camerei. în fața mesei, un scaun
cu spătar înalt, cîndva elegant, trona stingher, a casă părăsită.
Prin cea de a treia ușă se intra în laboratorul lui Ieronimus.
Camera nu avea nici o fereastră, doar în.ușă era un ochi de
geam, galben și murdar, crăpat intr-un colț și plin de păienjeniș.
De jur împrejurul camerei se întindea o masă solidă ca acelea de
tîmplar. Pe pereți, pe etajere sau legate cu sfori de tavan, se
găsea un mare număr de oale de pămînt, pline cu diferite
conținuturi medicinale, toate cu fundurile afumate. în mijlocul
camerei, intr-un cuptor zidit circular, se găsea o retortă mare de
lut ars. Peste tot, într-o dezordine și-o murdărie amestecată' cu
întuneric se puteau vedea vase de diferite forme sau mărimi,
borcane, recipiente, tuburi din metal sau din pămînt, încolăcite
în figuri curioase. înșirate pe-o sîrmă și agățate de tavan,
înțepenite în poziții pline de grotesc, se uscau o mulțime de
șopîrle. Din cozile lor, după o pregătire îndelungată, Ieronimus
scetea un soi de alifie care vindeca rănile de arsuri sau tăieturi,
din dinții lor mici și ascuțiți; dizolvați într-un precipitat gălbui,
iprepara balsam pentru bolile de ochi, și tot astfel, din diferite
părți ale șopîrlelor, aranja după rețete misterioase, elixiruri
variate în borcănașe grosolane. într-un borcan mare, înmuiate
în- tr-un lichid urît mirositor, se dospeau cîteva vipere. Din
această fermentare extrăgea un venin antidot rănilor de arme
otrăvitoare. Tot felul de buruieni, flori de cîmp, rădăcini și scoarțe
de copaci, atîrnau uscate în cuie pe pereți. într-un pisălog de
lemn, cîteva oase calcinate așteptau să fie făcute praf: serveau la
fabricarea alifiilor cosmetice. Părul de pisică, ars și amestecat cu
nu se știe ce plantă oleaginoasă, dădea un balsam pentru
durerile reumatice și în general pentru ale bătrîneții. într-un
copac de lemn, se găseau cîteva zeci de perechi de ochi de miel.
Din ei pregătea Ieronimus vestita lui alifie pentru bolile de piele.
încuiat într-un dulap de sub masă, se afla ascuns un urcior
mare, plin cu un preparat tonic care vindeca pe cei slabi și
galbeni, cu tuse seacă sau plină. Ieronimus îl
extrăgea dintr-un amestec; dar acesta era un mare secret, de
singe de om mort cu vin vechi șinegru. Trebuia să-l -țină sub
cheie, altfel Peter l-ar fi băut dintr-o dată, fără să mai lase
urciorul de la gură. Acest laborator era luminat de-o torță
aprinsă intr-un colț al încăperii, cîit și de flăcările vetrei deschise
de da cuptor.
In podeaua laboratorului* se găsea un capac greu, de piatră,
prevăzut cu un belciug, care acoperea intrarea 'în pivnița casei, o
hrubă boltită și umedă, mai mult lungă și care adăpostea în
mijlocul ei o masă. Restul era gol, în afară de o poliță de pe
perete, pe care se găseau cîteva butoiașe pline cu vin. Din acest
beci se putea ieși afară din cetate direct, printr-un gang săpat pe
sub zidurile cetății. La capătul dinspre pivniță, gangul avea-o*
ușă puternică din stejar, căptușită pe ambele părți cu fier. Ieșirea
era cam la vreo cîțiva metri depărtare de zidul din afară al cetății,
între niște stînci prăbușite și înghesuite.. Gangul mai era păzit
încă de două uși, toit atît de grele, iar pentru caz de. mare
pericol, între zidurile cetății se. găsea suspendată o lespede mare
de piatră, care; la vreun’atac dușman, se cobora pe niște
jghiaburi, tăiate în păreții. laterali ai gangului, incit îl astupau cu
desăvârșire.• * •
 . Despre această* ieșire secretă ști-a'u puținicîteva notabilități
ale cetății, paznicii’bastionului țesătorilor și Péter servitorul.
..•••. •
...«. • 11 i ’.1 i '’ ‘ ' '
în dimineața în care începe' povestea noastră; Ieroninaus ș-a.
sculat ca de obicei, odată CU răsăritul soarelui: Cînd vârful
calcatOS al muntelui care se vedea prîri fereastra din mijloc,
Vârful Dracului, se înroșea de primele raze1 ale soarelui,; vraciul
sărea sprinten din1 patul lui cu scîrțîiit de,car neüns. Se îihbrăca
sobru;'aproape călugărește; Un caftan cenușiu; închis pînă -la gît
și lung, pînă în pămînt, îi era haina de toate zilele cit’șiMe
sărbătoare. Atătâ' doar,; Că la slujba bisericească îșbpunea la'
gît’ùn’ plastron •alb" de dantelă și la manșete niște șuvițe 'de!
pînză;ălb-gris;' lucrate dintr-un material aspru și bățos. ’'
’ Nu au trecut nici cihci miniite și Icronimus cotrobăia deja
prin laborator. în acea dimineață, vroia să iasă în pădure și de
cite ori făcea vreo plimbare în afară dejrt$iirî,''î$i lila Içu 'éî,
légatâ cu curea, de-a curmezișul peste piept; o cuùë' de tablă de
'mărimea a două căpătui de varză mijlocii. în ea strîngpa tot ce-i
trebuia. Ș i dé data aceasta c-un aer degajat, își. trecu Cureaua
peste cap și-o așeză cu degetele lui fine peste umăr și Ș ÎLJ propti a
probă pe șold. în mină cu. cheile mari și nepractice, se îndreptă
spre capacul care dă în pivniță. Toată operația ieșirii prin gangul
secret: era întotdeauna
greoaie: trebuia ridicat capacul, descuiate ușile din gang, trase
zăvoarele. t>e obicei, îl ajuta Peter, de data aceasta vroia însă să
fie singur. Pè întuneric bîjbîi în beci, iar un scîrțîit prelung și un
aer plin de umezeală anunță că prima' ușă fusese deschisă. Prin
gang nu se auzeau decît pașii vraciului și zgomotul picăturilor de
apă care cădeau din tavan: trase cu putere cele trei zăvoare ale
ușii de-a doua. Deschizăndu-se se trînti de zid: un zgomot surd,
cu ecouri înăbușite umplu gangul. Pentru orice străin zgomotul,
umezeala, frigul și întunericul din gang ar fi fost motive puternice
pentrii gînduri negre, temeri Ș i spaimă. Lui Ieronimus, printr-o
ciudățenie a firii sale, îi erau plăcute, iar dacă i-ar fi putut cineva
vedea în acele clipe fața, ar fi observat, cum în mijlocul acelui
zgomot, care se plimba închis între pereții strîmți ai gangului,
gura lui desena un zîmlbet subțire și uscat, un zîmbet plin de
mulțumire. Deschiderea ușii a treia a risipit întunericul, a
slobozit zgomotul și-a gonit frigul. După cîțiva pași, după ce sări
două stînci prăvălite de-a curmezișul, ieși afară dintre pereții
bolovănoși și plini de mușchi verde. Se opri o clipă, iscodi în jur și
aipdi cu pas sprinten o luă spre pădurea dé brad din față, pe o
potecă.abia vizibilă, prin’ ierburi și desișuri, evidentă însă pentru
ochii lui obișnuiți cu detaliile și cu ascunzișurile.
Ieronimus era un oțn trecut de șaizeci de ani. Cu părul alb, de
un alb yîu și sclipitor, slab și zbîrcit, cu o frunte piare, luminată
și îngălbenită, încît părea a unui crahju scos dintr-un dulap de
antropolog. Nasul acvilin tresărea cu nări subțiri la fiecare
inspirație. Agitația lor subtila indica o sensibilitate 'pentru tot ce-
i viu: părea un nas de copoi vînătoresc. Gura eră de p.
expresivitate diabolică. îți făcea impresia* fcărși bate joç de tôt cê
vede: de pietre, de șopîrle, de oameni,Ș i dé Dumnezeu. Avea î ea
ceva imobil, înțepenit într-o poză de ironie,’ppțihă răutate, in
orice caz, mult dispreț. Din această cauză întreaga Ihi figură
împrumuta iin aer de inflexibilitate, de răceală. Ceasuri întregi ar
fl stât la orice lucru fără a-i tresări vreun miișchi. Figura avèa
unéori aërül că-i cioplită din piatră, dintr-o piatră gălbuie, cu
multe riduri și căfe în lumina'soarelui părea arămie. Dacă
lerdniimius riuJăr fi avut ochii aceia albaștii, ai fi putut crede că
tot capul îi este o mască.’Ochii doar arătau că-n acel craniu -e
viață, că aceèa esté ô ființă în căre;se agită d lumé vie și
personală, o întreagă'existență izolată între retorte și excursii
secrete. După mers părea încă în putere, avea Un pas sprinten,
iute’ cînd trebuia, și o ținută dreaptă, cu capul chiar puțin ridicat
de bărbie în sus. Era însă atît‘de mic și uscat, încît, cînd
mergea,'în caftanul acela lung și aspru, îți făcea impresia că în
mersul lui scîrție ceva, oasele, hainele, ochii din cap, orice,
numai fața aceea ca de piatră, nu.'c. '•a >-

Ieronimus era pentru bătrâna cetate mintea cea mai luminată.

La judecăți, la consiliile economice, sau comerciale, la întruniri
războinice și religioase, părerile lui erau cerute și se impuneau de
multe ori fără a se mai reveni asupra lor. Se bucura de-o-
autoritate totală și exercita asupra tuturor un fel de sugestie pe
care nici el nu și-o putea explica. Cu ocazia bolii fiicei mai mari a
primului consilier, bolnavă, pare-se, de o gravă boală
molipsitoare, cînd se zvonise pericol de contaminare, Ieronimus,
chemat în grabă, a reușit s-o vindece în mod miraculos și,
desigur, mai mult prin puterea lui de sugestie, decît prin
preparatul acela din sânge de om mort cu care a tratat pe
bolnavă. Ș i-n diferite alte ocazii autoritatea lui se dovedea tot mai
puternică și mai neîndoielnică. A reușit să canalizeze cetatea,
colectînd într-un șanț acoperit toate scurgerile caselor, știa să
prevestească timpul, bolile, invaziile, izbînzile sau înfrîngerile și
mai ales furtunile erau ghicite cu o putere de previziune surprin-
zătoare.
Totuși leroniînus nu avea nici un prieten. Peter îi era singura
ființă apropiată. Cu toate că era degenerat, vicios și murdar, ținea
la el fiindcă era surdomut și nu-1 tulbura niciodată. Dealtfel îi
era credincios și plin de devotament. Ieronimus se simțea însă
bine în izolarea lui. Și numai cînd ieșea în munți, cu cutia la
subțioară, putea fi văzut cum în ochii aceia albaștri ca cerul
jucau sclipiri copilărești și bucurii naive, cum monotonia cetății și
prostia oamenilor nu i le puteau prilejui niciodată.
Tot mergînd ajunse în vîrful primei coline, meterezul natural al
cetății. Ș tia acolo, sub o stâncă mare, un loc cu vipere de unde
ies și se soresc pe o muche netedă de piatră. Putea să le atragă
fluierând printre dinți, un fluierat ciudat, mai mult un șuier
straniu ce-ți dădea fiori. Vipera rămînea cu trupul încordat, cu
ochii aceia mici și sclipitori țintă la gura care scotea melodia
aceea atît de vrăjitoare. Cu capul ridicat părea că înțepenește în
aer. Atunci Ieronimus, cu mîna înfășurată într-o cîrpă aspră de
lînă, o.prindea, îi înțepa capul într-un anumit loc și-n svîrcoliri
repezi și nervoase era închisă în cutia unde murea alături de vreo
floare de mușețel sau de vreo rădăcină de mătrăgună.
Prinse două vipere în felul acesta. Pe ultima, după ce-o făcu
inofensivă, o ținu în palmele deschise ca o pîlnie și răceala
trupului ei ce tresărea îi dădea fiori de plăcere. Zîmbea
satisfăcut, cu acel zimbet straniu, iar printre genele strânse
puțin căuta să prindă în toate trecerile ei moartea reptilei, care se
svîrcolea inutil cu săge- tări în ochi.
Era trecut de amiază rând începu să coboare. Colindase cîteva
văi adînci, pline de umezeală, unde creșteau anumite buruieni și
unde se Înmulțeau ușor șopîrlele verzi. Cutia îi atîrna grea, era
plină: șerpi, șopîrle, broaște, insecte, flori și rădăcini, roci diferite,
nisip legat\într-o frunză și pe deasupra dîteva mure de-un negru
exotic. Ii plăceau murele fiindcă aveau o aromă de natură
sălbatică, un iz de tufă și-un miros acrișor, care amintea de viața
primitivă a naturii. Coborând, mînca una dite una, zdrobindu-le
cu limba de cerul gurii: privea în gol, căutînd parcă să adulmece
din aer vreo esență a forțelor primordiale.
\
\¥
Cînd ridică privirea spre gaura prin care trebuia să treacă din
pivniță în ^ laborator, zări figura grotescă a lui Peter aplecată
peste intrare. Ochii îi sticleau și din gît scotea un sunet sinistru.
Se bucura. De cîte ori se întorcea Ieronims din plimbările lui,
Peter știa că aduce cutia plină. îi plăceau șerpii: de aceea, de abia
își aruncă Ieronimus cutia.pe masă, că Peter ca nebun se și
repezi la ea și setoase cele două vipere. Luă în fiecare mînă cîte
una, le apucă apoi cu cîte două degete de după cap și ridieîndu-
se cît era de lung,în picioare, cu mîinile întinse, începu să joace
un dans sălbatic în jurul cazanului din laborator. Urletele lui de
bucurie erau fioroase, rupte din gît vibrau metalic, cînd gros,
cînd subțire. Pîlpîiala do- moală a flacărei din torță îl lumina în
mod straniu, îneît umbrele jucau pe pereți un joc mai fantastic
decît însuși Peter. în acest timp Ieronimus, ca și cînd mi s-ar fi
întîmplat nimic, își vedea de lucru scoțîndu-și din cutie restul
obiectelor aduse. Era obișnuit cu izbucnirile de bucurie ale lui
Peter. îl știa că avea slăbiciune pentru șopîrle și șerpi. Pe primele
le prefera însă vii. O dată, cînd Ieronimus a adus una mare,
frumoasă, vie, acasă, a gemut toată seara pînă i-a dat-o. Și-a
băgat-o în sîn și cu același rife, nebun s-a dus să se culce.
Dimineața s-a trezit cu șopîrla strivită la subțioară. L-a apucat
un acces de plîns de nedestaris. Ieronimus h-a știut mult timp
cum să-1 potolească, pe urmă și-a adus aminte de urciorul cu
băutura întăritoare. I-a dat din el o cupă plină după care s-a
liniștit și a căzut într-un somn letargic. După astfel de crize
cîteva zile în șir, era melancolic și, cînd nu avea treabă,
încremenea năuc în vreun colț, jos pe lespede.
De data aceasta Ieronimus nu avea de gînd să-1 liniștească.
Zbiera deja de atttta timp îneît răgușise, iar din cauza jocului
începuse să șchioapete. La un moment dat, într-un acces de furie
apucă cu dinții o viperă și dacă n-ar fi intervenit la timp
Ieronimus ar fi sfîșiat-o. Cînd se văzu fără viperă și cînd înțelese
că de la stăpînul

său nu.se mai putea aștepta la ceva mai bun,,dădu

fuga.înybdaia lui, se chitei sub masă și rămase acolo,pînă seara
tîrziu, într-o supărare de copil nemulțumit.,
★/'I- 'I
/;
Ieronimus după ce puse ordine în lucrurile adusej după ce
băgă viperele la dospit și înșiră la uscat șopîrlele și broaștele,,
plecă în cetate. Avea să facă o vizită la un bolnav, un tînăr care
se topea din picioare și căruia nici el nu mai știa ce să-i facă. Era
băiatul unui negustor vestit, care avea legături cu țări
îndepărtate și care dispunea de-o avere nemăsurată. Ii promisese
lui Ieronimus o sumă deosebită de galbeni în cazul cînd îi va
însănătoși băiatul. Curiozitatea îl făcea însă pe Ieronimus să
studieze mai adine boala, decît.promisiunea bănească. Ș i așa nu
avea ce să facă cu banii. De aceea, pe drum spre locuința
negustorului își frămînta mintea ce să..mai născocească pentru
ca părinții copilului să aibă impresia, că într- adevăr el vine cu
ceva nou, ceva ce-ar putea da speranțe.
Copilul zăcea neschimbat, cu fața în sus, cu obrazul supt, cu;
carnea întinsă pe oase, cu privirea fixă în tavan. De-abia mânca,
de vorbit nu scotea nici o vorbă, iar în jurul lui părinții și radele,!
cu ochii căscați de groază, nu știau ce să m‘ai creadă. Nici nu
murea copilul, dar nici nu se putea spune că trăiește.
Ieronimus, poate mai mult pentru a văria metoda lui de cer-
cetare a bolnavului, îi ruga pe părinți să désbrace bolnavul până
lâ‘ mijloc. Pe fețele tuturor luciră îndemnuri spre speranțe:
niciodată Ieronimus nu procedase astfel. Cînd copilul fu
desbfăicât, li se înfățișă tuturor un corp de copil din care ntf mai
rămăseseră decît bă- sele și un fel de piele gălbejită și întinsă ue
ele, ca b: blană dè animal pusă pe-un gard'là uscat. • "’
Ieronimus se ocbpă șă-1 pipăie: pe gît,, la capul pieptului, se
făcu că-1 ascultă Ia inimă, îi pipăi stomacul, puse și-acolo
urechea, fi întoarse apoi cu spatele în sus acesta arăta ca un
'grătar despărțit pe din două de-o Vergea cu creste. Pielea era aici
și mai. galbenă și mai întinsă. 11 unse cu o alifie verzuie cu
miros de busuioc. Mirosul păru că face tuturor bine în afară de
bolnav care înpepuse șă tușească. Cînd îl reîntoarseră cu fața în
sus, mîna lui Ieronimus alunecă la subțioara copilului,. Bolnavul
avu un moment,de ezitare, apoi corpul păru, că se strînge, și
pe,față îi apăru un fugar zîmbet forțat. Lui Ieronimus nu-i trecu
neobservată întâmplarea. Vroia s-o repete, dar nu știa cum s-o
facă față de, toți ai casei. Ațunci, c\-un
aer grav,, îi rugă șă-1 lase singur cu -.copilul. Toți se priviră în
ochi, nici' aceasta nu o mai ceruse Ieronimus vreodată. Totuși
plecară grăbiți, cp o nouă speranță încolțită în suflet.
i Rămas singur cu bolnavul, Ieronimus se aplecă asupra lui,
și-ncet, fără ca el să bănuiască, îi băgă brusc, ambele mîini, cu
degetele sgîrcite puțin, la subțioară. Și acolo, c-un tresărit, scurt
îl gâdilă. Ca scăpat dintr-o strînsoare aprigă copilul sări în sus,
ca un pește printre degete, se trase înapoi, privea fix la Ieronimus
și rîdea, Copilului îi încremenise un rîfe plin pe față de i se
vedeau toți dinții. în clipa următoare începu să plîngă încet și
înfundat., Ieronimus îl acoperi în grabă și se duse spre ușă să
cheme părinții copilului, în drum spre ușă se zări o clipă într-o
oglindă. Ca prins de forțe nevăzute rămase încremenit, cu ochii
la figura sa care se reflecta în oglindă. Acolo, în oglindă, spre
nemăsurata lui surprindere, văzu un alt Ieronimus, care semăna
lui, dar care rîdea, cu un rîs fix, uscat și straniu: același rîs pe
care l-a avut și copilul. în clipa aceea își aminti cu o preciziune
înfiorătoare că el nu mai rîsese niciodată astfel și ce i se părea
mai curios era faptul că simțea și-o neînțeleasă bucurie, o
mulțumire, o satisfacție fizică nemaiîntîlnită.
Cheimă părinții, îmbrăcară copilul, îi asigură pe aceștia că bol-
navul se, simțea mai bine și că sigur se va însănătoși.
Apoi plecă îngîndurat, încât nici nu observă că și-a uitat acolo
borcanul cu alifie.
★
Drumul' lui Ieronimus spre casă trecea prin fața pivniței de
vin,,Bachus cel,vesel“. Aceasta era o pivniță vestită nu numai în
cetate; în ea se găseau cele mai bune vinuri și acolo se strângea
seara toată elita, cetății. Ieronimus era rareori văzut acolo. De.
data, aceasta intră totuși. La ora aceea pivnița, era aproape
goală. Se retrase într-un colț ascuns de un butoi mare și se
așeză- la o masă pe care ardëa o luminare cu'fum mult. Săratul
cîrCiUmarului i-aduse o cană cti vin.''
Ieronimus privea atent la figura de cositor de pe capacul cănii:
un copil săltat. într-un picior și care ținea în mînă un pește.
Gîndul lui. nu eya însă la.ceea ce vedea. Fixitatea privirii te făcea
să bănu- iești că gîndul.îi zboară aiurea. Și, într-adevăr,
Ieronimus.nu se pütea dùmiri încă cum acel gâdilat făcuse pe
'copil să se înveselească atât de brusc și mai ales, culm de-a fost
posibil ca acea veselie să treacă și la el așâ de ușor. Căuta să-și
‘amintească toate clipele din viața sa -care erau în legătură cu
gîdilatul. Nu-și iputea însă de loc aminti.ceva deosebit.
Reminiscențe vagi, cîteva întâmplări din copilărie și tinerețe, cite
ceva din spusele altora, dar nici o singură amintire care să-i dea
impresia că acest lucru i-a putut fi Vreodată o întîmplare cu
interes. Atunci de ce de data aceasta se gîndea atît de atent la un
fapt care altădată trecea atît de neobservat; încît nici nu-i lăfease
urme clare în memorie.
4 — Hanul roșu — cd. 204
49

Ca un răspuns parcă, IeronimuS apucă zdravăn cana cu vin și

o bău pe nerăsuflate. Se sculă și repede, ca și cînd l-ar fi gonit ci-
neva din urmă, plecă spre casă. Mergea liniștit, nu însă încet. Nu
avea nimic din agitația lui caracteristică cînd era nervos. Și-n
acea seară cu cer palid, Ieronimus se simțea nervos, agitat și
tulburat de-o neînțeleasă presimțire.
★
Acasă găsi pe Peter ghemuit tot sub masă. îl sculă cu o
lovitură de picior. El Se ridică anevoie, mai ales că-1 cuprinsese
somnul. Ridicat în picioare, privind fix pe Ieronimus, în ochi, îi
arăta, cu semne largi din mâini, o viziune de-a lui fără înțeles.
Părea un preot păgîn cuprins de-o mistică a unor comunicări
supranaturale. Ș i Ieronimus îl privea cu o curiozitate mai mare
ca de obicei. Plictisit, vru să plece, dar la ușă observă că Peter
desfăcuse sfoara semnalului de sculare de pe cuiul care o fixa.
Acest dispozitiv era un fel de clapă de lemn pe care, în pat, Peter
își punea capul. Clapa era, printr-o sfoară, în legătură cu camera
lui Ieronimus. Iar acesta, de cîte ori avea nevoie de servitor,
noaptea sau dimineața, trăgea de sfoară, clapa cădea, și Peter
rămas fără suport sub cap se trezea. Era singurul mijloc de a se
face înțeles.
 Observîndu-i isprava, Ieronimus îl amenință și-i porunci să
lege sfoara la loc. Peter se supuse pentru ca apoi, mai timid, dar
tot insistent, să încerce să-i dovedească poate aceeași
nedumerire. Ieșind din cameră Ieronimus se mustra că a dat
atîta atenție nebuniilor slugii sale. Cînd își dădu înlsă bine seama
observă că era beat. Amețit, cu pas nesigur, stinse torța din
laborator, puse de-a curmezișul ușii de intrare un drug de fier
prins în cîrlige, făcu semne lui Peter să se culce și trecu și el în
camera lui de culcare. Oînd își scoase caftanul rămase în niște
pantaloni strîmiți ce-i modelau picioarele uscate și strimlbe, și în
cămașa care era dintr-o pînză groasă și aspră, încît astfel
îmbrăcat părea un mic bufon de curte. Intră în așternutul
patului după ce își scoase și cișmele moi și scurte. în vîrful
patului, sub pologul acela golaș, doar schelet de lemn, în poziția
țeapănă ce și-o luase începu să gîndească. încercă iarăși să-și
aducă
aminte de întâmplări cu gîdilatul. Gîndurile i se încurcau însă
cu o poftă de somn de neînvins. Și adormi aproape cu ochii
deschiși, ca o mască tragică de mort.
A doua zi dimineața leronimus se sculă mai târziu, afară
ploua. Intră în laborator, aprinse un foc puternic în cuptor și
începu să filtreze niște infuzii de buruieni. Pe Peter nu-1 sculase
intenționat. Vroia să fie singur și Peter nesculat putea dormi zile
întregi în șir.
leronimus era preocupat în ultimul timp 'de un preparat pe
care vroia să-l facă singur și anume, o băutură adormitoare.
Toate încercările lui dăduseră greș, o dată chiar, făcînd o
încercare cu un bolnav, acesta a căpătat o boală de stomac de
care nu l-a vindecat decît dîndu-i cărbune să mănânce: cărbune
stropit cu ceară de albine topită.
Către amiază se plictisise de fierturi, ieși din laborator, se îm-
brăcă și fiindcă se oprise ploaia plecă la plimbare. încuie ușa pe
dinafară și cheia mare cît un ciocan o atârnă într-un cui după o
cărămidă scobită. începu să se plimbe agale cu mîinile la spate.
își luă calea lui obișnuită la astfel de plimbări. Ploaia coborîse în
cetate un aer proaspăt de pădure și o umezeală plăcută. Pietrele
umede abureau puțin ca pâinea coaptă. Un miros de pămînt
înmuiat ii tremura plăcut în nas. La un colț se opri. Auzea niște
rîsete de copii într-o casă de alături. Tot mai atent începu să
dezlege și cuvintele ce și le spuneau. Unul nu mai contenea de
rîs, iar un altul țipa cît îl ținea gura: „Nu-1 mai gâdila că se
îneacă de ris“.
Cînd leronimus înțelese fraza.păru că se trezește dintr-un vis
plăcut. Ș i-aduse aminte de întâmplarea din ajun, de bucuria ce-a
simțit-o văzînd pe copilul bolnav că zâmbește. Ș i atunci, paralel
cu rîsul copilului ce se auzea din casă, începu și el să rîdă, întâi
cu un zîmbet mut, apoi un rîs mai deschis cu un sunet timid din
gît, pentru ça la urmă, cînd copilul tăcuse, el să rîdă singur în
stradă în gura mare, cu mîinile ținîndu-se de pîntece.
Cînd și-a dat seama că rîde atît de neobișnuit, s-a uitat 'speriat
în jur. Pe stradă nu era nimeni, dar de după o fereastră o femeie
și-a tras repede eapul înăuntru. Rușinat se gândi că aceea
desigur îl văzuse și-1 auzise. Ca un vinovat se strecură pe după
colț, și-și jură să nu mai treacă pe acea stradă niciodată.

Pînă după amiază, cînd se făcuse timpul de vizită la copilul

bolnav, Ieronimus nu s-a gândit decît la gâdilatul și la rîlsul pe
care i-1 provocase. Mergând Spre bolnav era decis să repete
experiența din ajun.
Ajuns acolo fu primit cu o deosebită căldură. La început nu și-
a putut-o explica, dar apoi când văzu pe copil mai senin, înțelese.
Părinții se arătară mulțumiți și nu mai conteneau cu întrebările.
Fiecare vroia să știe ce făcuse Ieronimus copilului cît timp au fost
rugați să plece. Fără nici o lămurire i-a poftit din nou afară. Pre-
caut, încuie ușa după ei. Apoi desbrăcă încet copilul fără ca el să
dea vreun semn că și-ar aminti ceva. Ș i tot prin surprindere Iero-
nimus se apucă să-1 gîdile, tot mai tare și mai repede, până cînd
copilul amenință să se înece într-un spasm de rîs. în acea clipă i-
a dat drumul: în cameră însă mai rîdea cineva, cu aceeași poftă și
cu același entuziasta. Ieronimus trăgea cu urechea la cel. ce
rîdéa împreună cu copilul: când își dădu însă seama că el este
acela, se repezi la oglindă și acolo., cu o satisfacție crescîndă și de
nedescris, își privea masca aceea veselă și congestionată, de rîs.
nebun.
Cînd se potoli din rîs, observă pe copil că-4' privește atent și
puțin speriat. îl mîngîie, îl unse cu alifie și-i îndrugă cuvinte fără
sens. întrucâtva se jena de copil, dar nu: prea mult. Oînd dădu
diurnul părinților în cameră zâmbeau. Puțin încurcat,
puțin.contrariat; Ieronimus îi privi lung, de data aceasta însă cu
impertinență-. Cînd să iasă bătrînul negustor se apropie, de
urechea lui Ieronimus Și cu un aer misterios îi șopti:
- -£— Acuma știu secretul! — și cu degetele ambelor mâini răs-
firate, schiță în aer niște mișcări bare evident étau o aluzie la
felul în care gâdilase Ieronimus pe copil.
Cîteva zile după întîmplăreă ele mai' sùs Ieronimus l-a mai vi-
zitat o dată. A renunțat însă la gâdilat, • ătît a'fost de
impresionat de halul. în care l-a găsit. La plecare părintele
copilului l-a întrebat mai puțin îngrijorat, dar mai aspru, ce
este,'cu. copilul. Cum Ieronimus nu putea suporta ton ridicat și
intenții de a i se cere socoteală, plecă trântind ușa cu furie.
A doua zi după această vizită copilul muri. Fu îngropat cu
mare alai, iar negustorul, parcă ăceaStâ îi era grija, povestea
tuturor, cu aer confident, cum Ieronitaüs;i-â omorît copilul cu
acea taetodă de-a gîdila. Oamenii zîmbeau, se priveau unii pe
alții cu înțelesuri, iar
ultima privire era una de compătimire aruncată nenorocitului
negustor căruia soarta părea că-i luase și mințile odată cu
copilul.
II
In duminica celei de a treia săptămîni de la întîmplarea poves-
tită mai sus, în biserica cetății, după slujba religioasă, trebuia să
se boteze copilul căpitanului de oaste Wunderbar. La această
ceremonie urma să ia parte întreaga comunitate a cetății, ca
dealtfel la toate festivitățile similare.
Nașul copilului a fost ales Ieronimus. Era și rudă cu
Wunderbar și-și manifestase cu o ocazie oarecare și dorința de-a
'boteza el pe primul născut al viteazului căpitan de oaste.
In duminica botezului, biserica cea mare și neagră de timp și
ploaie cuprindea atîta lume cî.ț nu mai adăpostise ea de mult
între zidurile ei. Wunderbar era iubit în cetate, iar nașul copilului
era respectat și apreciat.,
, Slujba religioasă a fost înălțătoare și fierbinte. Imnurile de
slavă ale orgii se îmipleteau, pline de mărire,cu glasurile tinere și
bătrîne. Sărbătoarea era evidentă, iar în aer și-n suflete plutea
ceva neînțeles, solemn și senin. Iar cînd razele soarelui de vară
pătrunseră prin vitr&iurile colorate, o pânză de culori calde,
variate și vesele ca florile de cîtnp, umplu biserica.
. Ș oapte nerăbdătoare și priviri iscoditoare arătau că în curînd
începe 'botezul. în jurul' baptisteriului se frământau oameni cu
fețe vesele și sănătoase. în rîndul întîi, grav și solemn, cu: părul
proaspăt aranjat, cu un guler de dantelă scumpă la gît, dăruit de
Wunderbar, stătea nemișcat Ieronimus. Figura lui serioasă
contrasta cu- veselia celor din jur, încât prea fericitul tată al
copilului se simți obligat să-i atragă atenția, să-l facă și pe el. să
vadă că. trebuie să-și schimbe. înfățișarea. Ca ^răspuns
Ieronimus încercă un zâmbet care fu artât de artificial, încît: făcu
pe Wunderbar să bufnească în rîs.
Sosiră și femeile, iar mama copilului cu ochii înrourați de emo-
ție își ducea micuța făptură cu b înfățișare naivă și tandră.
Copilul, după ce fu desfăcut de scutecele groase și împodobite cu
panglici colorate, rămas într-o cămășuță s'curtă care desvăluia
dolofanele piciorușe, fu încredințat lui Ieronimus. îl.puseră pe
palmele desfăcute și întinse ca două scîndurele. Toată lumea era
cu zîmbete de fericire pe față, tuturor ivirea copilului
aduse‘înviorare și nerăbdare. Se auzi chiar în băncile bisericii o
rumoare de mulțime care se agită dornică de a vedea ceva. Și
peSte tot acest decor vesel și plin de viață, figura și statura
țeapănă a lui Ieronîmufe punea lumea pe gîn-
duri. Era în ei un sentiment ciudat de teamă și respect, dar și
de imputare pentru izolarea lui în seriozitatea, care jignea buna
dispoziție din jur.
leronimus se aplecă puțin și privi adînc în ochii copilului. Se
gîndea că în acel licărit de viață din ochii atît de curați este o păr-
ticică din viața tuturor animalelor ce le prindea el în pădure. Se
gîndi la ochii broaștelor, ai șerpilor și ai șopîrlelor. Păru că se
amuză, deoarece figura i se însenină. Slujba se începu dar el se
arăta tot absent. Copilul îi alunecase încet din palme și, pentru
a-1 ține mai bine în.poziția care se cerea, îl apucă cu palmele lui
uscate de subțiori. Gîndul i se duse la copilul negustorului, la
întâmplarea cu el, la rîsul aceluia și la nesfîrșiita lui satisfacție
ce-1 cuprinsese. Slujba era în toi, preotul înmuie două degete în
apa sfințită și cu ele atinse fruntea micului rob al lui Dumnezeu.
Atins de stropii reci pe frunte începu să plîngă ursuz. Orga
intonă un cîntec de slavă, purtat de ecourile zidurilor vechi pînă
dincolo de părțile cetății. în acea clipă toate privirile se ațintiră
mai insistent la leronimus. Acesta, într-o agitație curioasă a
degetelor începu să gîdile pe copil într-un mod revoltător. Fața îi
arăta o satisfacție de nedescrife, iar copilul rîdea înnăbușit, cu
un rîs ce părea mai curând un scâncet de cățel. Orga în sunete
majore încheia cîntecul de slavă, lumea nemișcată privea, iar
leronimus rîdea în hohote pline de spasme isterice. Copilul îi fu
smuls din brațe de către Wunderbar, iar preotul privea cu ochi
ne- măsurați de mari și încerca să îndruge cîteva vorbe lui
leronimus. Vraciul însă, cu fața întoarsă spre biserică, cu mîinile
ținându-se de pîntece, agitîndu-se sprinten și elastic, rîdea cît îl
ținea gura aceea tivită cu buze subțiri și uscate. Cînd leronimus
tăcu, o liniște de mormînd se risipi în biserică. De la baptister
pînă la ușa de ieșire din altar, lumea se dăduse în lături, lăsînd
drumul deschis. lero- nimus privi absent în jur. Ochii îi mai
rîdeau încă înlăcrimați. Ș i cu capul sus, cu buzele uitate într-un
spasm de rîs, care-i desvăluia dinții, cu gulerul de dantelă
scumpă cocoloșit, Se îndreptă spre ieșire. Pășea mîndru și
solemn. Sute de ochi nedumeriți îl urmăreau. Ajuns la ușă,
înainte de-a părăsi biserica, se întoarse, privi roată sfidător și
impertinent și ieși cu capul tot ridicat și cu gura aceea, care
uitase să se închidă, rânjită.
Ziua, în colțuri, de stradă, noaptea, în umbre de porți, nu se
șoptea în cetate decât un singur lucru, că leronimus înnebunise.
Fiecare cetățean cînd se întâlnea cu un altul întreba, ca dintr-o
obligație: „Ce crezi de leronimus?“

Unii nu împărtășeau părerea generală ică ar fi nebun. îl știau

cu toții plin de curiozități, de surprize: iar alții, în legătură cu
forțe oculte. De aceea zvonul începu să circule greoi, să se
împiedice la oamenii mai prudenți. Dar peste icîteva zile, cînd se
reîntoarse în cetate negustorul căruia îi murise copilul, toată
lumea își aminti de această întâmplare aproape uitată. Toți își
ziceau acuma că negustorul avusese dreptate, ț...]
Vraciul, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, mergea ca de
obicei în cetate, își vizita mai departe bolnavii, se ducea la
sfaturile consiliilor cetății și-și trăia viața tot atât de monoton. E
drept, îl surprinsese o anumită răceală din partea unora, un ocol
neîndeajuns de mascat din partea altora, apropouri neînțelese și
chiar, uneori, -zâmbete batjocoritoare. Nu le-a dat prea multă
atenție: și altă dată l-au privit tot așa unii concetățeni ai săi. Dar
într-o zi, un coleg consilier, într-o pauză, retrași în colțul
salonului, îl întrebă direct;
— Ce-a fost cu tine în biserică, în ziua botezului lui Wunder-
bar cel tînăr?
Doi ochi mari se căscară nedumeriți și tot atît de nedumerit a
aflat întreaga întîmplare despre care el nu-și amintea nimic. Din
ziua.aceea Ieronimus începu să evite oamenii. Nu se ducea decît
acolo unde era neapărat nevoie. Retfuza unele invitații, devenise
mai ursuz și chiar pe bolnavi nu-i mai vedea cu plăcere.
 într-o noapte a fost chemat la un copil bolnav. S-a decis greu
să se ducă, iar cînd tatăl copilului i-a amintit că dorește să-i
trateze copilul oricum, numai cu gâdilat nu, Ieronimus, privindu-
1 lung, s-a fîstîcit, a îngăimat cîteva cuvinte și-a plecat.
Mult timp după această nouă întâmplare Ieronimus era tot în-
gîndurat. O tristețe și-o oboseală îl cuprinseseră. în cetate nu se
mai ducea cu zilele, lăsase să se creadă că-i bolnav. Și-n pădure
ieșea tot mai rar. Aproape tot timpul și-1 petrecea Încuiat în
camera lui de dormit, unde singur privea cealsuri întregi, pînă îl
apuca noaptea, la Vîrful Dracului care străjuia orizontul ferestrei
sale.
Avea foarte rar obiceiul să se urce pe meterezele cetății, noap-
tea, să stea de vorbă cu oștenii de pază. De acolo privea cu drag
cerul înstelat și medita la neînțelesele legi care mișcă lumea și
viața.
★
într-o noapte cu pîclă, cu nori negri și deși, care apăsau aerul
de-i făceau înăbușitor, Ieronimus ieși să se plimbe pe metereze.
Ș eful Bastionului Ț esătorilor îl cunoștea. îl lăsă să intre și-1 con-
duse pînă la ușa la care dădea pe promenada zidurilor interioare.
Gâsi acolo plimbîndu-se în tăcere, încălțat cu cizme cu talpa
moale, cu o halebardă pe umăr, pe un tînăr paznic. Era fiul unui
fost cizmar, îl cunoștea de copil. Se plimbară împreună. Apoi
Ieronimus în- gîndurat răfcaase singur; privea cit putea cuprinde
vederea lui pe întuneric peste cetate. Iși aminti de felul în care
era ocolit și se mira și el cum de a ajuns acolo. Nu-și disprețuia
concetățenii, avea pentru ei uneori o dragoste paternă, era însă
stîngaci în arătarea acestor sentimente: în noaptea aceea însă i
se păreau toți străini, toți dușmani, toți figuri hidoase. Privi fără
să vrea la paznic, care se așezase lingă el pe o piatră. îl găsea atît
de tînăr și-i fu parcă frică pentru el, singur acolo pe meterez, în
noapte. Se apropie de el cît putu mai mult. îl văzu că era blond și
firav. Atunci, fără nici un motiv îl întrebă:
— Ț u te gîdili?
 Paznicul îl privi încurcat, dar vădit că luase întrebarea în
glumă. Lui Ieronimus îi veni bine aceasta întorsătură a glumă și
répété întrebarea:
— Ei, nu-mi spui, te gîdili?
— Dar, ce-i dacă mă gîdil? încercă timid paznicul să se lămu-
rească.
—Nimic.
De data asta cu teamă paznicul adăugă:
— Da, mă gîdil! — și începu să rîdă.
Figura lui Ieronimus căpătă o înfățișare atît de ciudată încît.
dacă i-ar fi putut-o vedea cineva s-ar fi speriat de. ea. Ș i deodată,
aplécîndu^se puțin peste paznic, îl apucă cu o forță neașteptată
de subțiori și se apucă să-1 gîdile. Două rîsete dezmățate plutiră
scurt timp ‘peste cetate. Iar Ieronimus fugind, ducea cu el; pe
treptele strimte ale bastionului și pe străduțele înguste, un rîs
straniu ce pă^ reâ că nu se mai termină.
Intră de-a dreptul în laborator. Acolo se învîrti căutînd ceva,
nu știa precis ce, dar cînd găsi un taler de tablă în care i se oglin-
dea figura descompusă de rîs, simți profund că oglinda era ceea
ce i-ar fi trebuit.
★
A doua zi, de dimineață, se duse în cetate și-și cumpără o
oglindă. Și-o agăță într-un piron în odaia de dormit și până îl gă-
siră umbrele, nopții se tot privi în ea. Fel de fel de strâmbături
închipui figurii sale. Nici una nu-i amintea însă pe aceea plină de
pitoresc și noutate pe care o văzuse în oglinda negustorului cu
Copil bolnav.....

Seara se urcă din nou pe meterez și cînd află că paznicul dih

ajun fusese mutat pe un alt bastion, cuprins de-o tristețe adîrică,
ieși din cetate și rătăci toată noaptea, fără căpătâi, printre brazi și
ierburi, pînă ce-1 surprinse, nedumerit și obosit, un soare mare
și roșu.
III
 Vara se scurse în aceeași monotonie.. Ieronimus nu mai ieșea
deloc în cetate. într-o zi de tîrg dudîndu^se în cetate, atât a fost
de ocolit încât n-a știut cum să plece mai repede. In drum spre
casă auzi în urma lui rîsëte; îptoarse capul și plin de spaimă
observă că era urmărit de vreo zece copii obraznici care imitau
gâdilatul și afectau un rîs exagerat. Această întâmplare îl umplu
de-o tristețe adîncă. Și se decise să nu mai iasă în cetate decât
atunci cînd, la porțile ei vor bate turcii și cînd va fi desigur iarăși
nevoie de părerea lui pentru organizarea apărării.
Singura bucurie a lui Ieronimus rămăsese plimbarea în
pădure. Nu rareori pleca dimineața și venea seara, obosit,
murdar și cu caftanul găurit de mărăcini. își găsise, dincolo de
două văi, într-un desiș adânc de fag, sub niște stînci, un culcuș
acoperit cu mușchi. Acolo se odihnea el uneori. Și-n singurătatea
aceea cu miros puternic de frunze putrede se simțea Ieronimus
liniștit și odihnit, departe de oamenii pe carè acum îi ura.
Cînd veni toaihnă Ieronimus începu să se sitrită tot mai îngîn-
durat și mai izolat. Ploile nesfârșite desfundaseră potecile,
pădurea golașă' era tristă și rëde, iar vântul acela dinspre răsărit
lôvëà furios crengile copacilor, încât acestea făceau un zgomot
lugubru.'îi plăcea doar fluieratul vînltului printre brazi. Printre
miile de ace de brad, ca printre niște coarde subțiri, vântul cînta
melodii care se uneau într-una singură, înălțătoare în fihețea ei.
Pe ăceaȘta o asculta lero- nimus cu religiozitate. Iar cînd ploaia
măruntă și deasă îl gonea în locuința lui, nü se putea ști bine,
dacă pe fața batrînulüi vraci, printre stropii de apă, nu șiroiește și
câte o lacrimă de durere.
Iarna veni grea, cu viscol, cu zăpezi înalte și mai de timpuriu.
După ce zăpada căzu zile în șir dintr-un cer atît de jos încât se
părea că-1 poți prinde cu mâna, veni, din același răsărit, un ger
nă- praznic. Și-n nopțile luminoase, cu licărit sprinten de stele,
cerul era atît de înalt, încît nici;nu-i'. bănuiai. marginile. Peste
cetate
domnea o liniște de cetate părăsită: dacă nu ar fi fost sutele de
coșuri care înălțau un fum, cînd cenușiu cînd albicios, puteai
crede că sub mormanele de zăpadă își are lăcașul de veci cine știe
ce armată învinsă.
într-o dimineață, după o noapte de viscol, Ieronimus, cînd se
trezi, prin ferestre nu mai putu vedea dedît o ceață sticloasă prin
care trecea cu greu lumina. încercă să deschidă fereastra, dar de
abia atunci își dădu seama că întreaga casă era înzăpezită. îl
apucă subit o bucurie de copil. Sculă pe Peter, il aduse la geam
și-i arătă noianul crescut, peste marginea de sus a ferestrei.
După ce deschiseră fereastra, se urcară pe ea, își îndesară
picioarele în zăpadă și așezîndu-se alături pe tocul ei, începură să
dea cu pumnii în zăpadă. Curînd își pierdură echilibrul și
amândoi, cot la cot, căzură în zăpada afinată. Cînd își veniră în.
fire și priviră în sus, avură impresia că sînt într-o fîntînă adîncă
cu pereți de zahăr. Peter cuprins de tandrețe mîngîia zăpada, iar
Ieronimus avea viziuni identice cu cele di<n Schlaraffenland.
începură să cînte, mai bine zis să zbiere, Peter într-un ton
scăzut, iar Ieronimus c-o voce ridicată de femeie. încencînd apoi
să pătrundă prin zidul de zăpadă mai rău se încurcară, iar Peter
furios, începu să se zbată și să izbească cu toată puterea. Toate
bucățile mari de zăpadă care începură să cadă de sus, parcă
dinadins îl loveau tot în cap. Peter devenea tot mai furios, iar
Ieronimus tot mai vesel. într-o clipă, cînd Peter era întors cu
spatele, lui Ieronimus îi veni o idee. Prin surprindere se apucă să
gîdile pe Peter. Acesta nu rîdea însă și 'vraciului îi venea să
turbeze de mînie. Și fiindcă insista inutil cu gâdilatul, Peter în
culmea furiei, se întoarse și-1 apucă pe Ieronimus de piept. Se
iscă între ei o luptă aprigă. Tăvălindu-se, zăpada îi cuprindea tot
mai mult și nu se potoliră decît atunci cînd un morman mare de
zăpadă căzu peste ei și ca un ciment îi înțepeni în poziția în care
se luptau.
Peste vreo jumătate de oră fură dezgropați de vecini care au-
ziseră rîsul, cîntecul și zbieretul lor. Cînd aceștia căutară să-i
despartă, ei erau înlănțuiți puternic: Ieronimus cu ambele mîini
la sub- țiorile lui Peter, iar acesta cu mîinile amândouă în
beregata stă pinului său.
Cîteva zile după aceasta Ieronimus fu mereu ocupat în pivnița
de sub laborator. Veneau de acolo zgomote puternice, lovituri de
ciocan în fiare, zăngănit de lanțuri și cîteodată fîșîit de rindea.
Peter se învîrtea inutil în laborator, fiindcă nu-i era îngăduită
coborârea în beci. Ca niciodată, seara Ieronimus încuie
laboratorul.

în. sffîrșit, după vreo zece zile de lucru Peter putea intra în beci
și văzu, spre suiprindeirea lui prostească, că acesta luase o
înfățișare cu totul nouă. Masa din mijloc era dată la rindea, albă
și curată, încât părea o pată în întunecimea beciului. La cele
două capete ale mesei însă, Peter putu vedea niște belciuge
prinse în lanțuri, iar înspre peretele opus intrării, se găsea, nou
nouț, un scaun înalt și drept, urcat pe cîteva trepte. Părea un
scaun regesc într-o sadă de consilii. De fiecare latură a
scaunului se găseau înfipte în perete două inele mari în care
leronimus băgaise niște facle, Peter se plimlba nedumerit, cu
gura căSdată și cu un pas plin de ezitare: dintr-un colț, așezat
pe-un butoiaș, leronimus îl privea ciudat, extrem de atent și în
ochi cu o sclipire care ar fi pus pe gînduri pe orilce om cu mintea
întreagă.
In seara aceea Peter se arăta obosit și prin semne cunoscute
cerea stăpânului voie să se culce. leronimus părea însă că nu-1
înțelege. Cînd Pet'er vru să intre în camera lui o găsi încuiată.
îna- poindu-se trist în laborator, găsi pe leronimus ocupat cu
învelirea unui sac mare prins cu curele la margini. După ce-1
prinse bine, îl apucă de un miner, ca pe-un geamantan. Dispăru
cîteva clipe și se reîntoarse cu haina groasă a lui Peter și c-o
căciulă. Ii făcu semn să le îmbrace. Peter se opuse și căsca niște
ochi neobișnuit de mari. Toate însă păreau acum pregătite de
drum, mai ales că și leronimus își pusese pe spate o șubă groasă
de oaie: iar lui Peter îi era un somn de neînvins. Ca să-1
îmbuneze leronimus puise mîna pe urciorul cu băutură
întăritoare și plin de generozitate i-1 întinsese. Lui Peter nu-i
venea să creadă, cînd duse înteă urciorul la gură și începu să
bea, în gît îi gîlgîia băutura împreună cu un muget de satisfacție.
Bău cît vru. leronimus păru că așteaptă doar să termine, căci
imediat îi făcu semn s-o ia înainte, iar el îl urmă. Coboriră în
beci, acolo aprinseră cele două facle și se îndreptară s(pre ieșirea
secretă. Peter avea aerul că ezită, fu însă înfășcat de guler de
către stăpînul său și împins înainte.
Prin întunericul gangului umed și friguros, mirosea a putrezi-
ciune. Se grăbiră în liniște încât pașii lor răsunau sec și parcă
călcând în ceva lipicios. Oînd ieșiră afară cerul senin era plin de
reflexe luminoase. Gerul nu se întețise, numai zăpada scîrțîra
tăios sub cizme.
Se îndreptară, paralel cu zidul cetății, ascunși printre mărăcini
uscați și-ngrămădiți de zăpadă, către drumul de țară care ieșea
din cetate. Acolo, în jurul porții principale se aciuiseră de mulți
ani

cîțiva străini pricepuți. Trăiau din vînzarea grînelor. Alături de

ei, după o cotitură a drumului, tun, evreu ursuz și ghebos
deschisese o circiumă. Către, aceasta se îndreptară pașii lui
Ieronimus și ai lui Peter. Cînd ajunseră aproape de circiumă se
opriră: Ieronimus căuta ceva, un colț ferit, care să nu fie la văzul
celor ce-ar putea trece pe drum. 11 găsi după un grup de pomi,
față în față cu circiuma, în partea de către cetate. Acolo desfăcu
sacul, îl întinse pe zăpadă, cu gura spre șosela și începu să
aștepte. Nerăbdător, Ieronimus făcu semn lui Peter să rămînă pe
loc, iar el trecu drumul. Se opri în fața ferestrei cîrciumii și cu
teamă privi înăuntru. Repede se trase îndărăt și sprinten trecu
drumul la adăpost. Peter îi făcea semne de întrebare cu mîinile
amîndouă, dar Ieronimus nu avea ochi decît pen- tiu ușa
cîrciumii. într-un tîrziu se deschise și încet, a teamă, păși în
șosea un om mic, gras și greoi. Părea beat, dtfit se legăna de rău.
Ieronimus scoase din buzunar o sticluță pe care o puse alături.
Era cuprins de-o nerăbdare crescîndă. Cînd omul ajunse în
dreptul lor, făcu semn lui Peter și amîndoi se repeziră la călător.
Ieronimus îi îndesă o cirpă în gură, îi trase căciula peste ochi și-1
prinseră puternic. încercă să se opună, să strige, dar, în cele din
urmă, înghesuit de cei doi, renunță. Se lăsă târât până sub pomi.
Acolo fu -băgat în sac și înainte de alega sacul la gură, Ieronimus
precaut, scoase cîrpa din gura călătorului și-i vărsă puțin lichid
din sticluța adusă de el. Apoi prinseră sacul în curele și fiecare
de-un cap îl apucară zdravăn.. Sarcina nu era ușoară, dar toată
nădejdea era în. forța deosebită a lui Peter. Totuși, de la un timip
nu-1 mai putură dulce pe sus; atunci lăsară un capăt în zăpadă
și de celălalt, se apucară să tragă amîndoi. Greutatea se ivi însă
în gang sacul îi încurca, se împiedecară,.căzură deodată amândoi
peste sac, încît din el se auzi un geamăt surd: încet însă, cu
răbdare, și sforțări enorme.ajunseră cu el în beci.j. i..
Lumina faclelor și căldura păreau că vor să-i doboare. Se dez-
brăoară în grabă și..rămaseră numai în (cămăși. Urcară apoi
sacul pe masă și începură să-î desfacă febril. Omul din sac
dormea adînc, un somn profund și sigur fără de vise. Cu greu, fu
dezbrăcat de cămașe, așa că pînă la mijloc rămase gol. îl urcară
mai sus pe masă și-i legară apoi mîinile și picioarele cu lanțuri.
Ieronimus se opri puțin. Fața îi era concentrată, părea cu tctul
absorbit de gânduri, Peter privea năuc fără să priceapă ceva, pri-
vind însă la omul acela gras și gol,: dădea semne de^o buicurie
neînțeleasă. Ieronimus privea atent pieptul gras și păros al
omului care dormea legat în lanțpri. Și încet,: ca într-un ritual, se
apropie de el și-i puse mîinile la subțioară. Tot,atît de încet
începu să-l gîdile. Părea că vrea să guste cu o perversă subtilitate
ciné știe ce
plăcere deosebită. Peter privea fără să înțeleagă: Ieronimus îi
făcu însă semn. El se apropie. Stăpînul său îi luă o mină și i-o
(puse în locul mâinii sale, Ha subțioara omului de- pe masă, cu
cealaltă îi făcu la fel, iar afpoi, cu un setam al capului îi arătă ca
să continuie.
Fugind reipede, Ieronimus se așeză în Scaunul său înălțat pe
trepte. Din mîini îi; tot făcea semne lui Peter să gîdil'e pe
înlănțuit mai tare. Peter tot mai amuzat începu să se grăbească.
Ieronimus luă o poză severă de inchizitor, mîinile și le răzimă
solemn pe marginea scaunului, iar capul de spătarul lui. In
poziția aceasta aștepta. Apoi, Ca și cînd și-a adus aminte de ceva,
desfăcu o sfoară agățată într-un cui bătut în scaun și coborî din
tavan oglinda pînă îi ajunse în dreptul obrazului. Apoi fixă iarăși
sfoara de cuiul ei.
Omul începu să dea semne de trezire. Peter, parcă exaltat de
puteri magice, îl gîdila cu o furie atît de mare, încît. pintecele
gras al omului juca ca un aluat de pîirie într-o postafvă. Deodată
se auzi qa un scîncet la care Ieronimus deveni atent. Omul, la
început mai încet, apoi tot mai tare, începu să rîdă. Un rîs
grotesc de dm beat. Ieronimus la rîndul său se tot însenina și-i
tot făcea semn lui Peter să întețească gîdilaitul.
La un moment dat, de pe scaunul înălțat se iscă un rîs ciudat.
Ieronimus cuprins de-un tremur isteric rîdëa în fața oglinzii c-o
putere drăcească. Se părea, că în pieptul acela uscat și bătrîn s-
au strîns vînturi oțelite/'care, scăpate pe gît, scoteau acele
sunete de-o stridență neînchipuită. Peter, cu ochii la stăpînul
său, continua să gîdile. Omul se trezise și privea năuc. Printre
hohote de rîs vroia să îndruge țipete și strigăte de ajutor. Adestea
nu-i ieșeau pe gură decît în frînturi, ceea ce-i făcea rîsul și mai
macabru.
Ieronimus 'tălcu. Făcu semn lui Peter șă se oprească. Și ușor,
pe nesimțite, se apropie de om, iar cu ajutorul lui Peter îi
descleștă fălcile și-i turnă ipe'gît aceeași băutură adormitoare. Un
sforăit greu arătă ca-și făcuse efectul, lîl îmbrăcară în grabă, îl
băgară din nou în sa'c, se îmbrăcară și ei tei pe aceeași cale îl
scoaseră din pivniță. Cînd ajunseră la prima casă, îl.vărsară din
sac pe prispa ei. Omul dormea mai departe profund și liniștit.
'Ieronimus se apropie de geiamul casei, bătu în el puternic pînă
auzi în.case zgomote: atunci o luară la fugă și gîfîind ajunseră
acasă. Cînd trăgeau cîr- ligele ultimei uși se priviră,în ochi,
fiecare avea în el un licărit de mulțumire, ca al copiilor care au
făicut în plin secret o ispravă; bună.

încercară într-o altă.noapte, cu frig și nerăbdare să prindă un

alt trecător. Cu greu l-au adus acasă: era un om voinic și asupra
căruia băutura adormitoare nu-și prea făcea efectul. Cînd l-au
întins pe masă, fiind prins doar de-o mînă, se smuci, și cu
cealaltă izbi pe Peter în față de-i țîșni sîngele. înfuriat, Peter se
repezi la el și-1 lovi peste cap cu un lemn noduros. Omul căzu
într-un leșin, îrucît nilci gădilatu'l nu-1 putu trezi. Se chinuiră
aproape o oră, totul fu însă zadarnic. Dacă omul n-ar fi reslpirat
greoi, s-ar fi putut crede că-i mort. Peter făcuse cîrcei la degete și
omul tot nu mai începea să rîdă. Ieronimus era dezolat, fața-i era
destinsă și zbârcită, iar ochii păreau că vor să plângă.
Furioși amândoi, l-au băgat în sac. L-au tarît apoi afară și fără
să mai aștepte să ajungă la prima locuință, îl lepădară într-un
șanț cu mărăcini udcați și cu zăpadă troenită.
Ajunși aleasă începură să se certe. Péter cerea unciorul iar
Ieronimus se opunea. Din încăierarea ce se iscă, urciorul căzu
jos, și se sparse. Peter se liniști, iar Ieronimus, lăsîndu-și sluga în
laborator, plecă să se culce.
Rămas Singur, tîrîndu^se în mîini și picioare, pînă spre ziuă,
Peter tot mai lingea, de pe lespezile de piatră și dintre crăpăturile
lor, resturile de băutură întăritoare. Iar dimineața, cînd
Ieronimus intră în laborator, își găsi sluga dormind aicolo pe
lespezile încă umede.
Intr-o noaplte, pe un ger groaznic, Ieronimus nu putu scoate
din casă pe Peter delcît cu biciul. II gonea din urmă ca pe-o vită.
Ajunși la circiumă, văzură că avea ferestrele întunecate. Pe
șosea nu era nici țipenie de om. Totul părea că se găsește
cufundat într-o noapte de gheață și tăcere. Nu mișca nimic, totul
părea sloi. Iar cînd pașii lor grăbiți alergau spre casă, slcfirțîitul
zăpezii părea că rupe în aer fîșii prelungi de gemete și durere.
Peter plângeai: se culcă alb la față, cu nasul și urechile dege-
rate. Ieronimus era sltraniu la înfățișare: mai grav ca oricînd, nu
mergea decît solemn. Din cînd în cînd murmura cuvinte
neînțelese. Se vedea că-i pradă unei agitații. Cît timp să se fi tot
plimbat în jurul mesei din pivniță, nu se știe, dar la un moment
dat fu sus pe ea. Se.uita, cînd la locul căpătâiului pe masă, când
la tavan. Coborî apoi, luă oglinda și cu ajutorul unui drug de fier
și al unei seînduri o fixă de tavan la locul ce i se părea lui
potrivit. Apoi încet, fără
grabă își sicoase halatul, apoi cămașa. Se așeză pe masă și pe
rinei, întîi piciobul sting apoi pe cel drept, le.prinse de masă, în
belciugele legate cu lanțuri. După aceea se culcă. Cercetă cu
atenție și-și potrivi capul spre a i se vedea toată fața în oglinda
ce-i Spânzura peste cap. Și ca la o comandă își zvârli amândouă
mâinile.peste piept, cruciș, pînă ajunse fiecare la subțioara
Iceledlalte. O clipă se opri, părea că ascultă. El însă răsufla
adânc, ca altunbi cînd te apuci de-o muncă grea. Și încet, așa
cum a făcut și cu ceilalți, începu să se gîdile. Fața i se desfăcu ca
gheața rîurilor primăvara. Ceva părea că clocotește. Gura îi
desena mișcări grotești, pînă își găsi marginile. Se căhcase
adâncă și neagră. Din fundul ei, neverosimil și înfiorător, porni la
început un gîlgîît, apoi un șuier care se termină într-un răcnet.
Rîsul nu era omenesc, părea că acolo, în adâncul acelei guri
negre, se 'bat dihănii de.peșteră, care-și strigă în limbile lor dure-
rea și bucuria. Sus, în oglinda spînzurată, se mișca o mască
macabră, ca măștile acelea de spaimă din nopțile de carnaval.
Rîsul clocotea tot mai. tare.în beci, bolțile păreau că se ridică și
se coboară ca și pieptul acela uscat și păros. Deodată împinse de
vînt, una câte una, cele trei uși ale galeriei subterane se
deschiseră. Trei trînüituri puternice de fierărie se amestecară cu
răcnetul acela care nu cunoștea margini. Și, ca scăpat din
strînsoarea de piatră a bolților pivniței, rîsul se furișă prin gang
afară și se risipi darnic celor patru vînturi înghețate, ca un zvon
din ultima bucurie,a vraciului Ieronimus.
ȚARA DEPĂRTĂRILOR
Ș i astăzi Încă, dacă întrebi pescarii Mării Nordului despre
insula Sundo, te vor privi cu teamă și7ți vor arăta, Spre miază-
noapte, o direcție nesigură către care <ai putea-o întîlni. Iar dacă
le ceri să te ducă acolo, vor primi s-o facă cu mari dificultăți și
oricînd în timpul anului, numai către sărbătorile Paștelui, ruu. Și
iarăși, dacă vrei să afli de unde pleacă neliniștea lor, îți vor
povesti numai în tăcerea serii, cînd corabia plutește lin, ca în
basme, legenda acestei insule, astăzi pusții.
Ș i iat-o, așa cum am aluizit-o și eu din gura bătrînului coră-
bier Norbert, într-o noapte cînd vîntuil fluiera prelung’
și'monoton in pîhzele întinse ale corăbiei care ne ducea spre
Spitzberg.
★
Insula Sundo se află, undeva, la cîteva sute de mile departe de
Oontinent, rătăcită singură în mijlocul mărilor din nord. Ridicată
ca o cetate, stă rezemată pe stînci înnegrite de timp și cețuri.
Doar spre partea de către apufs a insulei se află un golf, ferit de
vînturi și foarte prielnic corăbiilor. Restul e meterez de stîncă de
neurcat și de necoborit. Tot din golf, pornește lin, spre vîrful cel
mai înalt al insulei, o cîmpie du pământ bogat, cu iarbă grasă și
cu soare.
Din timpuri îndepărtate, atrași de frumusețea golfului, »a insu-
lei și-a 'bogăției peștelui, s-au așezat.pe ea iniște pescari. La
început erau doar o mînă de oameni. încetul cu încetul au venit
și alții, așa că, în ultimul timp de vdață al.insulei, ea număra
cîteva sute de suflete. Sus, pe sltiînca cenușie și impunătoare și-
au ridicat acești pescari înalți și blonzi, o biserică ‘de piatră,
dreaptă și semeață ca și înfățișarea lor.
Oamenii trăiau acolo liniștiți și cu grijile lor. Se nășteau, trăiau
și mureau fără ca în existența lor să se întîmple nimic deosebit.
Boale, molime sau nenorociri nu cunoșteau. Iar copii lor, acele
mici făpturi blonde și du ochi albaștri, păreau veniți dintr-o lume
de arhangheli.

Cu mulți, mulți ani în iurmă, într-o primăvară mai,caldă și mai

frumoasă dealt mullite altele dinainte, pe insulă era o mare
sărbătoare. De mult âși doreau éi pentru bisericuța 1er un dlopot
vesel și evlavios. Ani grei de munică au însemnat 'și ani de
speranță pentru cumpărarea aceStui clopot. Ș i iată că acuma își
adunaseră clopotul de aramă 'pentru biserică. Debarcarea,
urcarea sus pe deal, cît 'și așezarea lui la locul cuvenit, în
clopotniță, fură făcute cu mare grijă, cu orânduire și fără grabă,
așa cum așezi la păstrare un lucru prețios. Nu l-au itrăs însă
imediat. Piînă la Paște mai erau două săp- tămînî și vroiau ca
primele sunete ale lui să vestească mărilor învierea
Mântuitorului.
In acele două săptămîni de așteptare, fiecare privea biseri'ca
cu mai multă mîndrie. Fie că era în grădină, fie că era pe mare,
tot mereu întodcea capul s-o vadă. Li se părea mai frumoasă și
mai înaltă ca orlcînd.
Cînd sosi ziua învierii toți 'se sculară mai de dimineață, li se
părea că au atîtea de făcut. Casele sclipeau de curățenie,
corăbiile și bărcile luceau colorat în golf ca și florile într-o
grădină. 'Copiii erau curați și veseli, femeile mai frumoase, iar
bărbații mai mîndri. Pînă și marea părea că 'se pregătește de
sărbătoare atît era de liniștită și de transparentă.
Către seară, tot satul porni să urce agale spre biserică. Poteca
era tăiată prin, mijloc, dreaptă, pe margini cu pomi și ou răzoare
proaspăt săpate. Toți aveau fețele senine, dchii limpezi și aerul de
sărbătoare.
Slujba fu înălțătoare. Fiecare 'se simțea o parte din acea zi
mare, fiecare simțea minunea învierii în sine. Ș i ca o bucurie de
copil, fiecare ascundea în suflet nerăbdarea de a auzi dlopotul cel
nou, clopotul atît de dorit de ei.
Cînd fu timpul potrivit, cele două funii fură apucate de mîini
tinere și voinice. Mai întîi se auzi,un zgomot surd, apoi un Scîrțîit
și apoi primul sunet. Acesta fu Scurt, după o clipă îi urmă un
altul și după ăoeea, un sunet prelung se uni cu edoul primelor
10 lovituri. Ș i încet, ca un cîntec de slavă, clopotul sună melodia
lui rară și tulburătoare. Erau acolo tineri ce nu mai auziseră
sunet de clopot. Aceștia îl ascultau ou gura căscată. Bătrînii
aveau lacrimi în ochi, iar preotul Bonifaciu, alb ca un urs polar,
sta drept, cu privirea pierdută în depărtări. în sunetele tot mai
limpezi oredinJcioșii simțiră o caldă legănare a sufletelor, o
împăcare cu viața și cu moartea.

Deodată sute de ochi priviră în sus, sute de urechi fură neplă-

cut lovite de-un sunet dogit. Clopotul începu să sune fals. Și
tocmai cînd toți în picioare priveau în culmea deznădejdii,
clopotul se dparse în două și bucățile căzură cu un
zgomot.sinistru peste bîr- nele clopdtniiței, pînă pe lespezile
altarului. Iar sus, limba lungă și neagră a clopotului se agita
neputincioasă în necuprins.
începură să se.audă gemete înnălbușite, strigăte de spaimă și
planșete de copil. Murmure tainice șo'pteau bătrânii și vorbe de
îmbărbătare preotul. Mulțimea se agita neputincioasă ca apele
mării în furtună. Oamenii se frîngeau și-și îndioiau trupurile c'a
sub lovituri, plecau capetele ca sub greutatea păcatului și-și
scrîșnbau dinții de umilință. Dar din loc nu pleca nici unul. Se
părea dă-n zbuciumul lor imploră cerului' o minune.
într-un tîrziu, după ce se întunecase, începură să coboare. Nu
vorbea nimeni. O tristețe de necuprins în vorbe omenești apăsa
totul. Se părea că de pretutindeni se string temeri și presimțiri,
că fiecare duce ciu sine o nedumerire mare icît cerul acela
plumburiu și înalt. Cînd ajunseră în fața golfului, în piața lor,
nimeni nu plecă spre casă. Se așezară pe pietre, pe margini de
bărci, pe iarbă și în drum, cu pumnii strînși se înghesuiau într-o
umilință mută. Din cînd în icînd, câte unul,privea spre biserică.
Se auzea atunci un geamăt de suferință. Ș i.încet, ca murmurlul
mării în timpul refluxului, se porni din mulțimea aceea
prosternată, un zvon de plâns. La început încet și apoi tot mai
tare. Se legănau zările de atîta zbucium. Tot necuprinsul
se.frămînta de durere. Suiri, dar puternic, plânsul lega nesfârșite
fire, încet tot la un loc, părea un uragan care ar putea nărui cea
mai puternică stâncă.
Preotul coborî în mijlocul lor și îngenunche rugîndu-se. Se
frinseră sute de trufpuri în.umilință și prosternare și sute de guri
murmurară, pătrunse de încredere, o rugă dé împăcare cu
cerurile ce nu le-au avtut clopotul lor cel nou.
-f-
Intîia zi de Paște se înălță din spuma mării senină și frumoasă,
încât oamenii în primele clipe, pătrunși de încîntarea luminii,
uitaseră de durerea lor cea mare. Cînd își îndreptară însă
privirile spre biserică, li se părlu că ea e mai tristă, că nici cerul
nu-i mai dădea atîta veselie și coloare. Și din toată îndurerarea
lor care începea să se depună tot mai deasă, ziua di se părea tot
mai tri'stă.

Se strînseră grupuri, grupuri și vorbeau pe șoptite. Le era

parcă teamă de cineva, de un nevăzut pe care îl bănuiau totuși
prezent. Fețele le erau triste, ochii îngindurați, mișcările grele și
din toată înfățișarea te lovea aerul l'or grav și 'îmbătrînit.
Tot timpul copiii au stat pe malul mării. Ș i ei erau mai liniștiți
ca de obicei și lor niu le venea să se joace și să alerge ca în zi- leie
cele mai frumoase. Fețele lor, în schimb, arătau o încîntare care
pornea.din adîncuri, ceva care îi făcea să le lucească ochii a dor
și-a nostalgie. Un amestec ciudat 'de plăcere și de (suferință. între
ei nu vorbeau, iar cînd fură întrebați de un pescar de ce sînt atît
de atenți la mare, răs'punseră aproape în cor:
— Așa de frumos cîntă marea!
— Marea cîntă? — și un rîs forțat și necăjit deschise • fața
pescarului.
— Da, cîntă și tot mai tare și mai frumos se aude, iată, dintr-
acolo! — Ș i arătară spre apusul depărtat.
 Tot mai îngîndurați și mai atenți, curioși și contrariați, se strîn-
seră și alți pescari. Fiecare își luă copilul de o 'parte și 'începu săd
descoase. Se puteau vedea atunci, zeci de m'îini micuțe întinse
spre apus și auzi zeci de glasuri care pronunțau cu emoție
cuvintele:
— Marea cîntă!
To'ată ziua copiii nu s-au mișcat de la malul mării. Nu le tre-
buia nici mîncare și nici chemările părinților nu-și mai făceau
efectul. Ei erau tot mai liniștiți și tot mai concentrați.
Cu.părinții lor se petrecea un lucru neînțeles. La începdt se în-
grijorară, dar apoi fură și ei cuprinși de-o liniște curioasă, de
mulțumire tristă însă.
Noaptea căzu palidă. Din toate părțile porneau liniști tot mai
depline. Nu se auzea decît tremurul ușor al firelor de iarbă.
Marea era liniștită ca o lespede de miarinoră, iar pe cer stelele
ieșeau timid, parcă cu teamă, să nu tulbure liniștea. Copiii însă,
mereu susțineau că marea cîntă, ca o vrajă fără înțelesuri.
Ș i dalcă cineva ar fi întârziat în noaptea aceea 'pe malul mării,
ar fi putut vedea, cum dinspre apusul acela melodic, creștea o lu-
mină tot mai Vie și tot mai apropiată.
¥
A doua zi de dimineață, în rada portului insulei Sundd, era
ancorat un vas străin feu pînze, înalt, de cinci ori cît feel mai
mare al insularilor și frumos bum numai în basmele lor nordice
se mai putea închipui. Avea o proră semeață, ca un fort de
cetate, 'avea pînze noi și colorate în toate felurile. Funiile lor
păreau de mătase,

iar piesele de pe punte poleite cu aur. Culoarea vasului era

verde 'ca marea îndepărtată, iar în vârful catargțului din mijloc,
se zbatea zvelt în vînt un steag alb de mătase. Pe corabie părea
că nu-i nimeni. Nici o mișcare nu se vedea, nici un semn de viață
nu străbă- tea pffină la țărm.
Cînd pescarii au ieșit din 'case s-au frecat la ochi, s-au uitat
încântați și sfperiați, rămînînd încremeniți. Sărmanele lor bărci,
înnegrite db pitei și.vânturi, erau vechituri triste pe lingă
minunea ce părea că nu vine din mînă omenească. După ei ieșiră
femeile care rămaseră cu gurile căs'caitie și cu mâinile în șolduri.
Copiii însă, cînd au văzut-o, au. început să zburde de veselie,
cîntau și jucau strigînd în gura mare:
— Acuma știm de ce cînta ieri marea. Cînta corabia aista fer-
mecată, care cîntă și acuma atîta de frumos!
Bătrînii se uitau întrebători.unii la alții1, nu șțiaju ce să
creadă, urechile lor nu prindeau ni'ci o melodie.
Ca și cînd adeasta ar fi așteptat-o, îndată ce tot Satul fu strins
în fața corăbiei, se desprinse de lîngă ea o barcă elegantă, vîslită
de patru tineri frumoși. Ea era urmată de alte patru bărci goale,
vâslite și ele de tineri care păreau frați teu ceilalți. Cînd ajunseră
la țărm, din prima barcă coborî un personaj cu tdtul
extraordinar. Era un bărbat înalt, blond, cu ochii ca azurul, cu o
înfățișare semeață, însă cu o imensă bunătate pe figură.
îmbrăcămintea lui era ciudată. Pe deasupra purta o manta roșie
și lungă pînă în pămînt, căptușită teu alb. Vîritul se jutea cu
pletele sale lungi, care păreau, în soare, de,aur. Sub manta purta
te haină albastru închis, încheiată cu nasturi de argint. Fiecare
nalsture avea în, mijloc montat cîte un smarald de-o frumusețe
nemaivăzută. Peste mijloc era încins cu un cordon țesut din fire
de aur. De-o parte îi atîrna, prins de cordon, un crin artificial, de
mărime naturală, lucrat dintr-un material alb, necunoscut.
Pantalonii îi erau tot albi, de-un alb însă de marmoră cu reflexe
albastre. Totul părea straniu în înfățișarea lui.
Străinul păși liniștit înainte peste nisipul moale. Spre mirarea
pescarilor pașii lui nu lăsau urme, iar făptura lui nu făcea umbră
pe pămînt. Mai curând s-ar putea ispune că plute'a, atât de ușor
călca. Toți se descoperiră instinctiv și-și plecairă capetele. Copiii
însă, ca și cînd l-ar fi cunoscut pe străin de mult timp, se
strînseră veseli în jurul lui și îngenunchiară. Străinul le întinse
mîinile pe oare ei le sărutară. Puneau atîta evlavie în acest sărut
încît pescarii se impresionară. Unul din ei vru să pășească
înainte să-i sărute și el mîna. Se zbătu însă fără nici un rezultat.
O putere necunoscută lui nu-1 lăsa Să-și schimbe locul.

Străinul la început fu liniștit, cum, văzu însă icopiii în jurul

lui, fața îi luă o expresie de nemălrginită fericire. Se părea că
vederea copiilor îl transformă, îi modifică to'ată starea
sufletească.
După ce toți copiii îi Sărutară mîinile, străinul se întoarse și cu
același pas se apropie de barcă. Cu groază văzură însă pesdarii
cum copiii lor, băieți și fete, îl urmară. în pașii lor era ceva
evlavios, ceva misterios care te incinta, dar care îți dădea și
temeri. Păreau a curba liniștiți, împăcați și chiar fericiți. Ca și
cum ar fi fost orîn- duit mai dinainte, ei se împărțiră în patru
grupe, așa că fiecare Se urcă în câte o barcă. Apoi cu toate
porniră agale spre corabie.
Pe țărm se iscă un freamăt, un zbucium, o disperare. începură
să alerge peslcarii și femeile, încercară să se urce în băncile lor,
dar ca într-o vrajă acestea păreau înțepenite cu fundul în apă.
Atunci pefecarii începură să strige, Să amenințe cu pumnii
strînși și să arunce blesteme. Femeile își frîngeau mîinile de
disperare și neputință și cu părul despletit hohoteau î!n plîns.
Bărcile ajunseră la corabie. Copiii dispărură undeva, în dosul
unei scări de frânghie. După aceea, corabia iarăși reintră în
liniște. Deodată la proră apăru străinul. Atunci de pe țărm
porniră zeci de strigăte și întrebări:
— Cine ești?
— Unde ne duci, copiii?
— De unde vii?
— Care e țara ta?
— Nu te temi de blestemele noastre?
înapoiază-ne copiii!
— Fie-ți milă de noi!
— Lasă-ne bucuria zilelor noastre!
 Ș i peste ele se porniră țipete, plînsete desperate și blesteme.
Străinul ‘stătea la prora corăbiei ca o stîncă. Ș i în clipa în care
corabia începu să se debprindă de țărm, cu un glas care nu era
omenesc, străinul spusle:
— Sînt PRINȚ UL DEPÀRTÀRILOR. Mi-am luat copiii care mă
cunosc și mă iubesc. îi duc cu mine în țara minunată a tuturor
fericirilor, în Ț ARA DEPÀRTÀRILOR.
O liniște nemărginită cuprinse țărmul. Fiecare părea în pără-
sirea lui: o lespede de mormînt, fiecare în disperarea lui mută era
un monument al durerii.
...Și corabia se tot depărta, lăsînd în urmă o dîră de lumină și
în jur o aureolă de basm și de miracol.

Trecuseră zece ani de la întâmplarea povestită mai tenis.

Pescarii din insula Sundo trăiră în tot acest timp cele mai felurite
senti- ménte. De la revolta care îi făcea să blesteme marea aceea
care adusese corabia răpitoare și pînă la extazuri mistice, în care
cereau Divinității să le restituie copiii.
Au pornit și expediții în direcția în care dispăruse corabia fan-
tomă. Nu 'întâlneau însă decîit cer și 'apă, iar în liniștea
nenaturală ce-i ouptrindea, încercau să asculte dacă din
depărtări nu vin plîn- setele copiilor lor. Ș i astfel timpul își
însemna pe fețele lor tot mai mohorâte urmele sale de tristețe și
părăsire. Cei tineri uitară mai ușor. Alți copii le luară locul. Ș i
acești copii păreau mai veseli și mai dragi și toată insula îi privea
ca pe-o minune pe care, poate, le-o dăruise cerul acela atî’t de
'mult rugat. Cei bătrâni îhsă, care nu mai puteau avea copii,
mureau cu zile, răpuși de dor și de suferințe. Se topeau din
picioare, li isè frîngea mijlocul pe Cînd vîs- leau sau picioarele
deveneau moi cînd întindeau pînzele. Astfel că cimitirul satului
deveni neîn'căpător. Au trebuit să-i mute gardul cu mult spre
vîrful insulei. Și cum stăteau acolo mormintele proaspete și*
mute, păreau că străjuiesc în eternitate depărtarea.
★
 Totuși, uitarea ca o supremă consolare, căzu ca un zăbranic de
umbră. întâmplarea rămase ca o poveste depărtată, tristă și plină
de evocări, pe care și-o povesteau între ei pescarii în lungile lor
seri de iarnă. Ș i astfel, întâmplarea lor déa mai mare trecu
la.rândul legendelor atât de frumoase și de încântătoare.
★
Cu vreo două Săptămîni înainte de Paște le sosiră pe insulă
clopotele cele noi. Două clopote mai frumoase și de o culoare mai
roșie în lumina soarelui păreau de aur vechi egiptean.
Fu iarăși prilej de feărbătoare. Iarăși fură urcate în turn cu alai
și slujba, cu bucurie și voie bună. Și cei mai bătrîni pescari chiar,
înțepeniți în scaune de reumatisme dureroase, ținură să fie de
față. Fețele lor crispate de bătrânețe zâmbeau ciudat, ca măștile
de carton. Iar copiii săreau în jurul clopotelor dansînd <ca într-o
ceremonie rituală. Cîntece încă neîngînate fură cîntate. Toate
veneau de nu se știe unde, de acolo de unde vin toate bucuriile
omenești.

Chiar în ajunul Peștelui se (porni pe mare o hulă nemaipome-

nită. Se ridicau spre cer sfradele de apă cu spumă bogată și albă.
Vîntul vîjîîa nebun și împroșca toată insula cu stropi reci și
sărați. Puținii pomi de pe insulă plîngeau straniu, fee frământau
neputincioși și se părea că se străduiesc să se smulgă din
pământul acela care-i ținea prea strâns. Toată lumea era închisă
în case și doar la ferestre se mai vedeau fețe înspăimântate, care
priveau cu groază nemaivăzutul prăpăd. Timpul în care trebuia
să se țină slujba învierii trecuse. încercară unii, să iasă din casă,
dar ușile le fură smulisle din mîini iar ei îmbrânciți pe lespezi.
Preotul Bonifaciu, singur în biserică, încerca, cu puterea lui de
care începu să se îndoiască, să înduplece tăria cerului. Se ruga
încet și cu răbdare. Dar gândul nu-i era la rugă. Ș i capul i se tot
întorcea cu ochii aceia speriați spre ușa mare de stejar, care
scâncea ca un copil' bolnav.
Afară furtuna părea că se întețește, că ar vrea parcă să măture
totul de pe insulă. Pe mal era o frămîntare de nedescris. Nici un
oțgon n-a fost destul de tare.pentru a ține bărcile legate. Iar aces-
tea, smulse, pluteau unele ca scoicile, pe valurile furtunoase, iar
altele, întoarse cu dosul în sus, pe țărmul stâncos, păreau
spinări enorme de cine știe ce vietăți hidoase.
Deodată, tocinai cînd preotul Bonifaciu iera cufundat mai fier-
binte în rugă, clopotele cele noi începură să sune. Vîntul pătruns
în turn le frămînta fără odihnă. Nu era nici ordine, nici grijă în
sunetul lor. Aici vîjîiau, aici sunau curat. Se loveau apoi de
grinzi, încît răsuna biserica a izbitură în lemn uscat. Pe insulă
sunetele clopotelor răsunau nestingherite. Se părea că nu se
împiedecă de vînt, că vîntul le lasă să treacă mai departe, fără să
le fie prag. Și în fiecare casă, fiecare pescar împreună cu familia
îngenunchiară nugîndu-se ca în mijlocul unui miracol. Atunci
preotul Bonifaciu se ridică în picioare, cu o tărie necunoscută lui
se îndreptă spre ușă, trăise zăvorul cel mare, încît ușa liberă se
izbi, împinsă de vînt, de zidul bisericii. Ș i înfruntînd ca o stîncă
furtuna, acolo, din ușa bisericii, strigă satului său drag:
— Christos a înviat!
Apoi, ca scăpat de o grea sarcină, răpus, se.prăbuși în prag.
Cu genunchii strânși, cu părul vîlvoi și cu mîinile încleștate pe un
crucifix, se ferea parcă de urgia vântului. Dar ochii îi jucau
iscoditori spre satul lui frămîntat de furtună.
Ș i atunci, fără nici o vrere care să pară pornită întocmai pentru
asta, clopotele Se sparseră din nou. La fel ca și cu zece ani în
urmă, bucățile cu sunet dogit loviră grinzi și lespezi, la fel' ca și
cu zece ani în.urmă, limba clopotelor se abătea neputincioasă în
vârtejul vîntului.

Furtuna se păru că asta 'așteaptă: se porni cu răbufniri sonore

și tari ca și cînd ar fi lovit cu pietre în case și-n pământ. Fluiera
prelung și sinistru, stropea de data aceasta cu fîșii întregi de apă
și se tăvălea voluptuos peste case și ogoare,.peste 'bărci și
morminte.
 Ș i-n acest tumult disparat de apocalips, din depărtarea
apusului, întocmai ca și cu zece ani în urmă. începu să
licărească o lumină. Din ce în ce ea devenea tot meii mane,
plutind pe o mare care avea aparențele uneia liniștită. Se părea
că este o lamă de sabie înfiptă dîrz în tumultul mării disperate.
Aceeași muzică pe Care au auzit-o și copiii de acuma zece ani,
mergea alături de lumina aceea proaspătă. Totul era o minune.
în acel haos de vînt și apă, din lumina caldă și liniștită, apăru din
nou corabia PRINȚ ULUI DEPĂRTĂRILOR. Ca și cînd marea ar fi
fost liniștită ca oglinda, corabia ancoră în port. Valurile o
ocoleau, iar vîntul nu se atingea de ea. Stătea semeață1 și
dreaptă în furia nebună a furtunii.
Ș i deodată, de acolo, din vârful insulei, din ușa bisericii, din
îngenuncherea aceea fără de tâlc, părintele Bonifaciu putu vedea
peste insulă cea mai mare minune. Toate ușile caselor se
deschiseră fără ca vîntul să le trântească, în pragul lor apărură
copiii, toți copiii satului. Ș i vîntul nu-1 doborî și nici spuma mării
nu-i udă. Ușile se închiseră singure la loc după ei. Ș i prin furtuna
în care se îndoia și turnul bisericii, copiii aceia firavi pășeau
drepți și senini. Toți pașii lor se îndreptau spre corabie. Pe fețele
lor era aceeași seninătate ca și pe-ale fraților lor de acuma zece
ani. Ajunși la țărm, cu un curaj și-o siguranță care făcură pe
Bonifaciu să tresară înspăimîn- tat, copiii începură să pășească
pe apă. Mergeau ca pe un covor întins drept prin toată
frămîntarea aceea a furtunii. Pășeau fără grijă și în fața pașilor
lor se trăgeau valurile mării înapoi și își domoleau furia. Cînd toți
fură sus pe corabie, ea se desprinse de țărm cu aceeași 'liniște și
încet, întocmai cum a venit, se îndepărtă în apusul acela, tîrînd
după ea lumina și liniștea, melodia și măreția ei.
Preotul Bonifaciu era zdrobit. Furtuna nu se potolise și-și trîn-
tea furia cu disperare peste tot. Negura nopții era adîncă, ca o
pîclă, iar din cînd în cînd luceau spumele valurilor risipite fără
margini peste locuri și adăposturi.
Intr-un târziu, când furtuna vuia tot atît de tare și când în
cimitir nu mai rămăsese nici o cruce în picioare, părintele
Bonifaciu, încercând să se ridice, văzu cu groază cum trupul lui
era letepede înțepenită în pământ.

Dacă n-ar fi fost casele goale de copii, cimitirul de cruci și

biserica de clopote, frumusețea dimineții următoare te-ar fi făcut
să crezi că totul n-a fost decât un vis urît. Cerul era înalt și
senin, albastru și transparent, și-un aer proaspăt și sărat făcea
piepturile sănătoase să se umple nestînjenite. Păfeările coborâte
de cine știe unde zburau vesele și zgomotoase.
Numai în fața bisericii, tot satul văduv de copii, era strâns în
jurul preotului Bonifaciu, mort și înțepenit ca d stâncă în
pămînt. Pentru pescari se petrecuseră atâtea lucruri
extraordinare încît nu mai știau de care Să se mire și pentru,
care să sufere mai mult. Rătăceau muți și zdrobiți ca niște
fantome pe inteulă. Găsiră și cimitirul răvășit. Morminte
dezgropate, case înălbite risipite prin iarbă, iar cîte un craniu cu
găuri hidoase rânjea stupid din vreun tufiș în care îl aruncase
vîntul. Nu-i mai' necăjeau casele deSvelite, grajdurile zdrobite,
bărcile sparte: tot ce li se părea mai straniu a fost fuga aceea a
copiilor în mijlocul furtunii îngrozitoare. își aminteau că unii,
încercînd să iasă după copiii au fost trântiți cu furie la pământ,
de unde priveau cu groază la ei cum calcă drepți și neatinși de
furtună.
Supranaturalul era atât de evident, încît nu mai încercară
între ei nici o lămurire. Tăceau și priveau absent, iar în clipele în
care privirile li se întâlneau, tresăreau speriați ca martorii unei
mari nenorociri.
Către prînz privirile le fură atratee spre mare, unde se vedea
venind o barcă cu catargul sfărâmat, cu pânzele rupte, vâslită
rar și obositor de un om. Cînd barca fu la câțiva zeci de metri de
mal, recunoscură în ea pe tânărul Dagmar, cel mai îndrăzneț
dintre pescari, poate cel mai tânăr dintre ei. Uitaseră de el.
Uitaseră că Dagmar plecase în ajun, dinimeața, la pescuit. îl
ținuse furtuna în larg, unde luptase eroic cu marea și cu
moartea. Le-a învins pe amândouă și acuma călca prin apă pînă
la genunchi către țărm. Părea că nu se miră de devastarea
furtunii și nici de fețele acelea de mort care-1 primeau. El privea
dîrz și Senin, încît oamenii în prima clipă îl crezură înnebunit de
groaza prin care trecufee.
Se așeză pe-o stâncă, oftă a om obosit, făcu un semn
oamenilor să se strângă și, răsuflînd adine, începu povestea:
— Eram aseară în larg, la cîteva mile de insulă, nu mă puteam
apropia din cauza valurilor prea mari, cînd deodată, văd venind
dinspre insulă corabia aceea fermecată care ne-a luat copii
acuma zece ani. în jurul ei 1 marea se liniștea și lumina ce-o
răspîndea strălucea în noapte ca o ploaie de diamante. Cînd
trecu pe lîngă mine,
se auzea de pe ea un cor de copii, care înălța un fel de cîntec
de slavă. Ș i nu cred să mă fi înșelat, la proră am văzut pe
părintele Bonifaciu. Nu părea chiar el așa cum este în fiecare zi,
părea mai mult o umbră a lui, un fel de făptură a lui din lumină,
care cuprindea forma trupului său. Stătea acolo, 'cu brațele
întinse, îngenun- chiat, iar 'în mîini strîngea un crucifix.
— întocmai cum1 stă mort acolo sus, în fața bisericii! — între-
rupse un pescar cu spaimă în glas.
Dagmar nu auzi și continua ca într-o încîntare povestea lui:
— Ș i atunci m-am luat cu badea mea după corabie. N-a trebuit
să vîslesc, în urma ei se făcea un curent în care barca o dată
intrată se ducea singură. Nu știu cît am mers, dar îmi aduc
aminte că, înainte de-a adormi acolo în fundul bărcii mele,
simțeam o mare plăcere în cîntecul acela care venea de pe
corabie. Cînd m-am trezit corabia dispăruse, iar barca mea sta
lingă o stfincă, departe de un țărm pe care vedeam o țară și-o
lume ea în basme. Palate frumoase clădite din pietre de multe
culori, care în lumina soarelui aveau o strălucire îneît abia te
puteai uita la ele, grădini suspendate, cu plante străine și înalte,
de li se 'pierdea vîrful în seninul cerului, terase bogate și lungi1,
încât pe ele se întreceau în fugă fel de fel de animale zvelte și
elegante, pomi și flori de un farmec care cred că nici în
depărtatele Indii nu pot fi mai frumoase, păsări 'colorate în mii
de culori și cu pene bogate și miraculos de măiestrit desenate.
Cîntecul acestor păsări se îngîna cu vîjîitul apei mării, cu
tresăritul frunzelor în aer și cu zgomotul care îl făceau animalele
acelea atît de elegante și de stranii la înfățișare. Ș i peste tot, pe
terase, în grădini, în palate, pe malul mării, alături de animale și
de flori, nu erau decît copiii. Se părea că-i o țară a lor, un loc
făcut pentru fericirea lor. Căci toți erau veseli și zglobii, se jucau
sau alergau, ori stăteau liniștiți și cântau. Ș i atunci, punîndu-mi
mîna streașină la ochi, am văzut mai bine și încet, am început să
deosebesc și fețele copiilor... și erau printre ei, printre mulți
străini și copiii noștri.
— Copiii noștri?! — întrebară în cor 'pescarii.
— Da, ai noștri, cei de acuma zece ani și cei de ieri, nu crescu-
seră, erau așa cum s-au dus atunci. Dar erau parcă mai frumoși,
mai altfel, plini de-o viață care nu se vedea pe fața lor niciodată
când erau aici: erau frumoși ca niște îngeri!
— Ș i-am văzut și pe Eulalia ta, bătrîne Ludger, ce plîngi
acuma!
— Ș i pe Adelgunda ta — ziJse mai departe Dagmar adresîn-
du-se unei femei care, desigur, puțin putuse înțelege din vorbele
atît de alese ale tînărului pescar.
— Dar pe Sibila? — întrebă cu teamă un altul.

1
— Și pe ea! — răspunse Dagmar.
' — Și tu, viteaz corăbier, spune-mi, pe Vignad al meu,
nădejdea bătrînețelor mele, nu l-ai văzut? — întrebă un alt
pescar, mai bătrân ca celălalt.
— Se juca cu Cunigunda mea, prieten drag și trist — adăugă
Dagmar răpus de oboseală și de tristețea care se întinsese ca
negura nopții între toți pescarii și femeile lor.
Povestea lui Dagmar fu crezută numai cînd el le făcu propu-
nerea să plece cu toții Ispre țara aceea. Să părăsească insula
aceea pe care nu au noroc, să lase tot avutul care le este strîns
zadarnic, care-i poate blestemat, și doar ei, sub conducerea
tinereții și priceperii lui, să pornească spre Ț ARA
DEPĂRTĂRILOR, țara unde copiii lor sînt fericiți.
La început cu neîncredere, dar apoi Cu dîrzenie, începură să
construiască corăbii. Celé ce le aveau erau prea mici și prea
distruse de furtună. Lucrul dură mai mult de o lună. Fură
întrebuințate toate lemnele de pe insulă, de la case, de la grajduri
și din tot locul. După muncă de zi și de noapte, rând totul fu
gata, șasesprezece corăbii de diferite fortne și mărimi așteptau în
port. încărcară apoi apă și carne pentru drum, tăind toate
animalele de pe insulă. Iar în ziua plecării, fiecare eu evlavie și
umilință, sărută stînca aceea oare avea forma preotului
Bonifaciu.
Bărcile pluteau de mult în larg, cînd pe insula Sundô se stîrni
un cutremur oare în cîteva clipe doborî totul, încît nu mai
rămăseseră derât urme de case, iar în vîrf, pe colină, ruinele
bisericii. Sub ochii înspăimântați ai călătorilor, tot ce mai stătea
în picioare după îmbarcare se prăbuși în ruină și pulbere.
★
Pluteau în larg de zece zile. Dagmar era în frunte, într-o barcă
ușoară, care spinteca apa ca o săgeată. Aveau vînt bun, îi mîna
tot spre apus, iar pe corăbii era liniște și speranță.
Trecură încă zece zile. Curînd pescarii începură 'să arate
semne de nerăbdare, iar femeile erau îngrijorate. Pe corăbii și în
bărci apa începu să lipsească.
Peste alte zece zile, o ploaie bună potoli setea și disperarea
călătorilor. Dar pentru scurt timp, căci un soare fierbinte începu
să dogorească oa focul. De pe corăbii se ridicau murmure,
amenințări și strigăte. Noaptea se auzeau blesteme și rugi.
începură să moară

cei mai bătrîni și mai slabi. Existența lor devenea o sarcină

pentru ceilalți, așa că fee bucurară cînd într-o zi sVîrliră în mare
douăzeci de cadavre de călători./
Corăbiile înaintau spre acel apus misterios de două luni. ©
furtună, mai puternică decît altele, nimicise șapte corăbii și
înecase peste o sută de călători. Cele rămase erau pe jumătate
goale. Dag- mar era tot în frunte și tot tare. Cei rămași erau
oameni cu putere și credință. Credeau în Dagmar și în
conducerea lui. Peste scurt timp o altă furtună coborî în adîncuri
încă cinci corăbii. în cele patru rămase mai erau doar vreo zece
bărbați și cîteva femei. Aceștia tot mai credeau în Dagmar și în
insula aceea a tuturor iluziilor lor.
Fiindcă se naviga greu în patru corăbii doar cu cîțiva pescari,
într-o după.amiază cu pîdă, Dagmar strînse pe toți cei rămași
într-o singură barcă, dîndu-le celorlalte drumul în voia valurilor.
Astfel puteau mai bine stăpîni marea și Dagmar pe oameni.
Trecu încă o lună. Oamenii erau disperați: doi se sinuciseră, o
femeie înnebuni, iar alta vru să omoare pe Dagmar. După o nouă
furtună Dagmar rămase doar cu trei bărbați pe ultima lor barcă.
Aceștia însă aveau foc în ochi și credință în suflete. Nu pregetau
și tot mai credeau în țara aceea atît de îndepărtată.
★
După vreo trei zile de liniște, care semăna Cu agonia însăși a
Vieții, veni o noapte rece și cețoasă care cuprinse marea. Barca
înainta cu greu prin negură. Un vînt ușor abia p mina de la
spate. Dagmar senin și fără să arate cea mai mică teamă sau
îndoială stătea tot la proră și scruta zarea aceea neagră și
vîscoasă dinspre apus.
Deodată strigă:
— Eu văd lumină!
— Ceilalți răspunseră în cor:
— Noi nu vedem!
— Eu cred în insula aceea atît de fericită! — adăugă plin de
încredere și curaj Dagmar.
— Noi nu mai credem! —răspunse corul celor trei disperați.
 — Eu... cred! — murmură iarăși Dagmar mai mult ca pentru
sine.
Plutiră așa în beznă multă vreme. Deodată, ca săltată, de-o
putere necunoscută, cu toate că marea, era liniștită, barca se
răsturnă. Cei patru începură să înoate disperați spre apus.
Dagmar, ca și cînd ar fi vrut să-i îmbărbăteze strigă:

\— Eu ored!
\ Ceilalți trei adăugară liniștiți, cu ultima suflare pe buze:
' — Noi nu mai crediem în nimic! — și șase brațe se frînseră și
loviră apa mării, care nu mai putu susține pe cei trei peisoari.
Ca și pentru sine Dagmar șopti:
— Eu tot mai Cred!
Glasul lui pluti îndelung pe largul mării pustii, iar ecourile
întoarseră zvonul șoptit cu atîta evlavie. Dagmar era tot mai
obosit, înota tot mai încet. Și, ca o încercare care pornea de
dincolo de el, strigă din nou:
— Eu... cred! — și mîinile i se frînseră extenuate.
Atunci, din lumina aceea pe care Dagmar tot o mai vedea în
spre apus, apăru Corabia Depărtărilor. Ea înainta în clipe fără
măsură, iar întinderile se luminau tot mai mult, ca într-o imensă
bucurie a cerurilor. Și cînd Dagmar vru să deslușească mai
puternic minunea, corabia depărtărilor era atît de aproape, încît
răsuflarea lui obosită îi atinse prora.
BISERICA DIN FRAUSTADT
— Tată... tată... tată...!
Un zgomot ca de pasăre speriată în cuib trezi cuvintele:
— Ce e... ce s-a întâmplat?... de ce plângi?
— Tată... vino lîngă mine... am visat urît! și un sughiț cu me-
lodie de oboi presăra spaimă în întunericul din cameră.
— Hai, liniștește-te, uite, aprind lumina acum.!
Din. toate părțile camera se umplu de o lumină caldă. Umbrele
se furișară în ascunzișuri, iar pe luciul geamului se străduiau să
se împace bezna de afară cu reflexele aurii ale lămpii electrice.
 în vîrful patului răvășit, cu părul vîlvoi, cu respirația scurtă și
cu o spaimă de copil în lumina ochilor, Edmund cel de
șaisprezece ani căuta făptura salvatoare a tatălui său. De la
comutator la patul copilului judecătorul Albert Irmschler făcu
doar un pas. Un pas mare de om sigur pe puterea sa. Se așeză pe
marginea patului și netezi cu o mînă fruntea unicului copil, iar
cu cealaltă se încurca stângaci ștergîndu-i lacrimile.
— Fii cuminte, nu mai plînge, uite, uită-te la mine, nu mă vezi
lîngă tine, nu mă vezi' că-s aici?
Era contrariat de privirea fixă a copilului lipită parcă de un
punct dintre ochii săi.
— Tată, ce vis urît, tată mi-e frică... nu simți cum îmi bate
inima?
O mînă mică, aproape de fetiță, încercă să convingă păroasa
mînă a părintelui, ducînd-o la pieptul.firav.
Cu teama cu care atingi un lucru delicat, paterna mîngîiere
căută la pieptul acela drag tresăltatul plin de neliniște, ritmul
accelerat ce făcea tâmplele lui Edmond să tremure ca două
gușuiițe de porumbel. Și-ncet, parcă sub înrâurirea acelei
mîngîieri, copilul deveni mai prezent, se lăsă în jos, se făcu mic și
se strînse ghem, de spaimă, în poala tatălui său.
Se coborîse liniște între ei, tăceau amîndoi, copilul de frica
glasului, iar tatăl de teamă că nu va găsi cuvîntul potrivit. Se
scurseseră așa vreo zece minute, copilul avea respirația tot
agitată,
dar parcă într-un ritm mai ordonat. Și strîns așa, cu capul pe
genunchii tatălui său, oftă prelung. își ridică capul și cu ochii
aceia atît de frumoși și atît de dragi, cuprinse întreaga lumină din
fața părintelui său.
'— Spune-mi, încercă judecătorul să șoptească, spune-mi, ce-
ai visaț?
In glas îi tremura un presentiment și-n obraz i se furișă o um-
bră de teamă. întrebarea o puse cu toate că simțea că nu-i
momentul potrivit să răscolească visul unui copil speriat. Voia
însă să știe, curiozitate frîntă pe din două de-un nod în gît.
— Tată, parcă mă plimbam printr-un oraș străin, cu străzi
largi, cu case lungi și joase, cu garduri vechi și cu-n cer atît de
tulbure! Și nu era nici urmă de om pe străzi, pustiu, pustiu, încît
cu fiecare pas ce-1 făceam creștea și frica în mine. La o cotitură a
străzii, cînd întorc capul, mi-apare înainte o biserică, înaltă și
veche, veche și neagră de vreme și singură și pustie... ah! tată,
tată, de ce-mi este atît de frică cînd mă gîndesc la ea... și bateau
și clopotele... tu n-ai auzit?
Vorbele au răsunat ca dintr-o cutie, s-au spart tremurînd de
colțul dulapului, de sobă și de tavan, s-au întors spre podele, s-
au plimbat printre perdele și pe sub tablouri și numai după
aceea, încet, chinuite parcă, au pătruns, una cîte una, în
urechile judecătorului Irms'chler. Au zăbovit acolo, în cotiturile
capului, și înghesuite, într-un tîrziu, au rupt îndărătnicia
părintelui care nu voia să le audă și-au năvălit sălbatic înăuntru.
Cum ar fi vrut să nu le audă, cum ar fi vrut să fi rămas agățate,
undeva, acolo de cuiul perdelei, să se uite la ele ca la un rău ce-1
poți ocoli și la urmă să le întoarcă spatele și să nu le primească.
Copilul alunecase de pe genunchi în pat și parcă ușurat de-un
greu care-1 încordase ca pe un arc, a adormit c-un tremur ușor
al genelor. îl supăra lumina lămpii, sau printre gratiile de păr
blond al genelor zărea încă umbra neagră a bisericii.
Lampa s-a stins mașinal, un pas nesigur și încet s-a apropiat
de celălalt pat. Un scîrțîit de somieră primi un zbucium de om.
întins ca o scîndură, cu mîinile sub cap, privea mai treaz ca
orioînd întunericul. Camera era plină de el, plină pînă la cea mai
mică fă- rîmă. Ș i respirația obosită a copilului părea că nu-și mai
află loc în întuneric. De ce plopul de afară părea străjer neclintit
în fața geamului. Și de ce crucea ferestrei stătea atît de țeapănă
în întuneric? Cum ar fi vrut judecătorul Irmschler ca întreaga
lume să fi fost atunci în plopul de afară și-n crucea ferestrei. Știa
cel puțin că avea în față două întrebări și ce preț are uneori o
întrebare față de o certitudine!
 în gînd începură să prindă forme clare începuturile. Ș i înșirate-
ca mărgelele pe-o ață, gîndurile se strecurau nestingherite. Ce
voiau cu el, ce voiau acele imagini ce stăteau țepene ca niște cărți
poștale ilustrate?/
Se văzu mai întîi, așa cum este, un respectabil cetățean,
un/ju- decător cu nume și familie. Cu un copil pe care-1 iubea și
cu un trecut din care nu regreta nimic. O viață de liniște și
cumpătare. Fără imbolduri spre înfăptuiri ce l-ar fi putut face ca
apoi să regrete. O înșiruire logică de evenimente cusute într-o
scoarță unică ca foile într-o carte. Atunci, atunci, de ce a trebuit
ca în noaptea asta atît de neagră să audă visul copilului său? își
aminti, cu vreo zece ani în urmă, cînd, pe patul morții tatălui său
primi un secret șoptit cu teamă și zbucium. Visul, da, visul
copilului de astă noapte, îl visase și tatăl său o viață întreagă, și
el, judecătorul Irmschler, auzise de atîtea ori în somn, în fața
acelei biserici negre de vreme și fum, clopotele aceléa ce sunau
atît de rar și atât de înspăimîntător.
. Acum înțelegea și straja plopului de afară și crucea ferestrei;
erau lucruri trăite în firea lor. Dar visul, visul acela ce gonea prin
noapte, de unde poposise el în trei generații la rînd? Cine zvîrlise
greul acelui întuneric în atîtea nopți de spaimă, tatălui său, lui și
acuma, acuma, nici de-un ceas și în mintea tînără a copilului de
alături?
De undeva porneau tot mai multe umbre. Ca o imensă pată de
cerneală noaptea se întindea tot mai adînc. Nu se mai vedea nici
plopul de afară, iar pe crucea ferestrei se rezimau înfrățite bezna
de afară çu aceea dinăuntru.
într-un tîrziu, fără măsură și fără pornire, în vîrful plopului
licăriră scîntei roșii. Undeva, în curte, un zgomot se împiedică de-
o piatră. Și-n podul casei noaptea începu să-și strîngă lucrurile.
Mai încolo, ca o plesnitură de pahar spart, cerul s-a desfăcut în
două. Din înălțimea lui au pornit cîntece de cocoși. Și ca un uriaș
care-a dormit o noapte întreagă cu umărul înfipt în iarbă și care
se întoarce căscînd să-și întindă oasele, curtea și casa, grădina și
orașul începură să tresalte.
Numai doi ochi nedumeriți și țepeni, pîndeau în vîrful plopului
nu știu ce în semn de neînțelegere și trudă.
Judecătorul Albert Irmschler nu era omul pe care să-I răpună
viața. Nu-și amintea ca vreodată să-1 fi muncit vreun gînd prea
mult timp fără ca să ia o atitudine, fără să pornească la acțiune.
Nu se lăsa niciodată doborît de presentimente sau de impresii, de
întâmplări ivite neprevăzut sau de rupturi în perspectivă. Era
obișnuit să se scuture de ele ca de un incomod oaspete. Nu-și
făcea în această privință nici o concesie. Din contră, simțea im fel
de voluptate în a se
supune la atitudini contra unei dâre neclare din ființa sa care-
1 Îndemna uneori să rămână pasiv. Cum simțea în apropiere de
el această slăbiciune, pornea cu forțe îndoite și c-o îndîrjire
nemăsurată spre a o răpune. Ș i astfel, toată viața a avut
satisfacția puterii și-a stăpînirii sale.
' De aceea, dimineața and s-a surprins nedormit și torturat de
tot felul de neliniști, i-a fost rușine. A simțit că în sinea lui e
cineva care l-a trădat, o putere care a fost mai dîrză ca el și care
a putut o noapte întreagă să facă din mintea lui cal nebun scăpat
peste cîm- puri fără hotar.
Sări repede din pat și c-o febrilitate care părea că vrea să re-
compenseze pierderea avută, începu să se îmbrace. Copilul mai
dormea și în graba lui judecătorul mai găsi timpul să se apropie
de patul său. fi privi neliniștit și parcă îi imputa ceva. îi era ciudă
că-1 făcuse pe el, pe judecătorul Albert Irmschler, să se simtă
rușinat de sine. Faptul că și copilul său visase același vis nu i se
mai părea atît de grav. Totul se învîrtea acum în jurul unei
mândrii atinse, unei substituiri a facultăților sale originare de
apărare. Ar fi dorit ca slăbiciunea lui de azi noapte să poată fi
personificată într-un obiect, ca astfel, c-o singură lovitură, să fi
sfărimat toată puterea lui. Era obișnuit cu formarea unităților
din tot ceea ce i se ivea, fie material, fie spiritual. Era convins că
dușmanul cel mai puternic al omului este acceptarea și
conviețuirea în mijlocul unei realități risipite și dezordonate.
Albert Irmschler se opri în fața ferestrei înainte de-a ieși din
cameră. Se uită pe geam la bucuria cu care se juca cățeaua cu
cei trei căței. Vedea în mișcările lor o legătură strînsă și-o ordine.
O renunțare la capricii personale și o supunere la un
determinism natural. Bieții căței, chiar în clipa aceea erau zvîrliți
într-o băltoacă și murdăriți de tăvăleala ce le-o făcea domesticul
lor părinte. Judecătorul zîmbi, nu de plăcere pentru jocul lor, ci
din aceea de-a vedea dictînd voința nestrămutată a părintelui.
Fără să vrea întoarse capul spre copilul său. Doimea încă, adînc
și liniștit. Și atunci, fără vreo motivare directă, se gîndi că între el
și copil va trebui să fie, din acea zi, o anumită stavilă. Conștiința
comună a visului îi va face să se ocolească în lumea intimităților.
Ș i oare, avea el,.părinte, dreptul să oprească calea normală a
desfășurării? Nu știa bine de ce, nu avea prezente în minte toate
elementele ce l-ar fi putut face să ia o atitudine, îi era totuși
teamă; dacă peste zi, azi, mîine, mai târziu, copilul îl va întreba
ceva în legătură cu visul. Dacă îi va cere lămuriri pe care el, ca
tată, trebuie să le dea copilului său. Ce-î va spune? Nu va simți el
atunci vre-o vină? Vreo obligație pe care nu și-o va putea
îndeplini?

O mică reculegere și se simți din nou stăpân. Cu pas hotărât

porni spre patul copilului. Era decis, el, părintele, care avea vin^
de-a fi transmis copilului său slăbiciunea de-a visa acel vis, era
obligat să ia o atitudine. Nu știa bine ce trebuie să facă, în orice
cșz, pînă după masă, cînd avea timpul necesar și cînd va putea
să/se ocupe liniștit de această chestiune, nu se va mai gîndi la
ea. Iar/copilul trebuie prevenit; nu mai are voie să se gîndească
la vis și să amintească de el.
11 trezi încet, precaut. Parcă îi era teamă să nu fie surprins
de-o deșteptare prea bruscă. Se așeză pe marginea patului, ân
același loc și în aceeași poziție. Dar nu se simți bine, identitatea
de poziție fizică îi era teamă să nu trezească identitate de
sentiment. Ș i nu trebuia. Se sculă și se așeză pe cealaltă margine
a patului. Copilul căscă naiv și privea pe tatăl său nedumerit. își
dădu seama c-a fost trezit. Dar prea erau mîngîierile tatălui său
tandre spre a se putea gîndi la vreo vină a lui.
— Spune-mi, Edmund, ți-a trecut frica? — întrebă părintele
precaut.
— Ce frică? — și doi ochi mari se deschiseră ca două turbu-
rătoare întrebări.
— Cum, ai uitat? visul de azi noapte, — și vorbele judecătoru-
lui Irmschler se precipitau fără voie.
— Ah, da, tată, da, știu, vai, ce vis urît, cît de mult m-am spe-
riat, cît de trist băteau clopotele... uite, parcă și acum le aud. Ș i
un gest al mîinii schiță undeva, în depărtări, un loc unde poate și
acuma mai răsună clopotele.
— Știi ce, Edmund, tu n-ai să te mai gândești la acel vis, da?
îmi promiți? și nici n-ai să-mi mai amintești de el vreodată! A fost
un vis ca toate visele, căuta să justifice cu neîncredere
judecătorul. Ne-am înțeles, da?
— Da, tată, da, — rupse copilul cu teamă..., dar spune-mi, de
ce te uiți așa de speriat la mine, și de ce-ți tremură mîna de pe
genunchiul meu?
★
După-amiaza veni mai încet ca de obicei. Fiecare oră însemna
o limită, o piedică. Printre clipele care, în mersul lor, aveau ceva
zilnic, luneca parcă o materie vâscoasă. Clipele îi erau prezente
în dificultatea lor de a trece, în îndărătnicia lor de a se arăta
prezente.
In timpul prînzului spionă atent figura copilului. Era
satisfăcut de liniștea lui, dar îl și mustra în gînd pentru că putea
fi atît de indiferent. Ar fi vrut, contrar evidenței și logicei
suficiente așa doar,
dinti'-un spirit de simetrie sufletească, să vadă și în el o
preocupare. Sau, cel puțin, atunci cînd li se întâlneau privirile să
observe la copil up. fel de ecou primit, o tacită subliniere.
' în sfîrșit, se retrase, ca de obicei de altfel, după masă, în cabi-
netul său de lucru. Atrase totuși atenția servitoarei să nu fie
deranjat. Nici copilul, care întotdeauna avea regim preferențial,
nu avea voie, astăzi să intre la tatăl său.
Niciodată nu s-a simțit mai stîngaci, mai lipsit de atitudine,,
decît din momentele în care era singur cu sine. Viața-1 obișnuise
cu fapte. Acuma, lungit pe o canapea, puțin solemn, puțin jenat,
aștepta. Ce? Singur nu știa ce-și rezervase în minte. Ce anume
avea să rezolve în liniștea și singurătatea acestei după-amieze cu
cer atît de înalt și atît de senin?
începu, ca atunci cînd își revedea vreun dosar, cu enumerarea:
cauzelor care au pus în mișcare și-au determinat atitudinea sa.
Judecătorul Albert Irmschler nu avea darul să vadă în lucruri
partea, interioară. Concavitatea fiecărei existențe, a fiecărui fapt,
părticelele mititele care în armonia lor intimă purtau existențe
sau declinuri. Se mulțumea cu suprafața lucrurilor, cu acele
părți ale lor care provocau contactul și conflictul evident.
își amintea, în aceste clipe de neputință spirituală, și ca o sal-
vare venită de nu știu unde, de starea lui sufletească, cînd, pe la
18 ani, visase același vis pentru prima dată. Cum, aproape o
viață întreagă, fără vreo ordine anumită, dar destul de des spre a
forma o grijă, visul se repeta. Uneori stupid de banal, o repețire
stereotipă^ un peisaj de o identitate litografică. Alteori, cerul era
mai ridicat, dar parcă greu amenințat să se prăbușească, orașul
plimbărilor nocturne era risipit pe vreo muche de deal sau se
pierdea pe un nesfîr- șit orizont. Ș i biserica, aceeași întotdeauna,
apărea dintre case, de după pomi sau de după o coastă de deal.
Clopotele aveau în sunetul lor ceva ritual, se părea că bat pentru
o anumită slujbă. Și odată,, cînd s-a trezit ca de obicei
înspăimântat, și-aduce așa de bine aminte,, își auzea bătăile
inimii, treaz fiind și acolo în cameră, acolo strâns legat de el,
batea și clopotul. Avea impresia că era agățat de limba clopotului,
atît de intens simțea vibrațiile lui. într-un timp se obișnuise cu
visul, nu-1 mai punea pe gânduri și nu-și mai făcea din el o
problemă. A încercat o dată, sub impresia unei cărți citite, să in-
troducă în visul său, în lumea subcontșientului, posibilitățile
lumii obiective. Și-a propus, în stare de veghe, ca atunci cînd
visul îl va supăra din nou, să caute, visînd, să fie mai atent, să
descopere vreun detaliu care să-l lămurească. O inscripție pe
biserică, ceva caracteristic, după care să reconstituie originea
visului. Nu a reușit, lumea visului rămânea pentru totdeauna,
definitiv despărțită de avânturile*
voinței din stare de veghe. Atît de bine cunoștea biserica
încîtși-o și desenase. Și cu acest desen în rnînă răsfoia albume de
artă, cărți comandate special, istorii de artă etc., doar, doar, va
găsi undeva un semn care să-1 pună pe calea cea bună. Ș i
această experiență a dat greș. La fel și cercetarea unui medic
psihiatru, și spre rușinea-lui și-a unor femei care posedau, zioe-
se, virtuți magice. Biserica gotică din vis, rămîne aceeași, cu
același lugubru dangăt de clopote. La urmă, ajunsese să-și facă
din această problemă un capitol închis. L-a luat, visul, ca pe o
realitate fizică a sa. Două mîini, două picioare, doi ochi etc. și un
vis permanent.
Prăbușirea care s-a produs în sinea lui, a venit însă în ziua în
care află, din gura tatălui său, pe patul de moarte, că și acesta
dusese în el o viață întreagă visul. Ș i i-a spus această realitate
fără a-1 întreba dacă și el îl visase. Și nici n-a putut să-i dea altă
lămurire. Moartea despărțise brutal tîrzia încercare de înțelegere.
De atunci începură adevăratele gînduri, teama și neînțelegerea.
Oare, ce făcuse tatăl său de trebuise să trăiască c-un vis pe care
i l-a transmis și lui. De unde această dezordine, ca pentru ceva
ce-1 privea personal pe tatăl său, să suporte și el consecințe? Ce
lege atavică aveau aceste nemăsurate puteri de a trece mai
departe, din tată în fiu, obsesii și gînduri atât de obositoare?
A purtat cîțiva ani de la moartea tatălui său și acest secret ne-
lămurit. îi încolțise în suflet o teamă, o teamă adâncă oe-l
frământa ca o durere fizică. Dacă va transmite și el, fiului său,
acest vis?
Acuma cel puțin știa sigur, îl va visa și fiul său, după cum l-a
visat și părintele său. Ce frumoasă e uneori certitudinea. Dar
atunci, dé ce s-a închis în acest birou răcoros și ceremonios, ce
să facă, ce să rezolve? Doar o viață întreagă căutase lămurirea.
Simțea cum crește în el încrederea și ciudat lucru, se împăca
tot ca un dat biologic, și cu moștenirea lăsată fiului și primită atît
de sigur de la tatăl său. Simțea că acolo, în chestiunea acelui vis,
el, judecătorul Albert Irmschler, doctor în filozofie și drept,
cetățean cinstit și respectat, judecător imparțial, nu avea nici o
putere.
Dacă s-ar fi putut privi în acele clipe, ar fi văzut pe fața sa un.
zîmbet de mîndrie și-iar mai fi văzut, dacă ar fi avut un sâmbure
de îndoială, în colțul gurii ca o simplă schițare, o amară linie de o
experiență în plus.
Din curte veneau zgomote de veselie, dinspre apus săgetau cu-
lori tot mai roșii, iar în biroul judecătorului Albert Irmschler era
tot mai multă certitudine. Viața, pătrundea -pe căile ei
insinuante chiar prin geamurile închise. și judecătorul nostru le
primea c-o largă satisfacție. Erau confirmări ^certe despre
realitate și viață, despre ordine și uniformă, despre regula clasică
dintre cauză și efect.

Dincolo de puterea judecătorului Irmschler stătea timpul. El l-

a învățat să nu mai caute dezlegarea visului, să-1 primească
pentru totdeauna ca pe o tristă realitate.
Trecuseră ani și visul se plimbase în aceeași haină sobră și ob-
sedantă de la tată la fiu. Avuseseră discuții încă asupra lui, mai
ales că Edmund ajunsese student, tânăr cu noi puteri de
cercetare. Părintele încredințase zbuciumul său copilului. Poate
din lașitatea de a nu mai putea lupta cu el, poate dintr-un spirit
de încredere în tinerețea copilului. Căutase, chiar atunci cînd a
văzut că nu poate transmite odată cu secretul său și gravitatea
închipuită a faptului, să-i atragă atenția și să-1 îndrepte spre o
concentrare în adîncuri.
— De dincolo de noi s-a întâmplat ceva, — spunea grav și
sibilin judecătorul Irmschler. Nu ne aparține nouă decât un efect,
începutul trebuie să fie undeva, înapoi, în tulburătorul
necunoscut al trecutului.
Era singura concluzie rațională pe care o acceptase. Și cît de
mult îl lăsa aceasta să viseze în stare de veghe. Cite nebănuite
lumi îi deschidea. Reveria, această anticipare a morții, cum o
numea el uneori, îi devenise un obicei. Era provocată însă
întotdeauna de problema visului. De altfel, nu accepta reveria
deeît acuzată de visul cu biserică. Cine știe, dacă o dată, printr-o
asociație de idei, printr-o atavică reminiscență în memorie,
transmisă din întâmplare, nu v-a putea ieși adevărul, repeta el
uneori.
Ș i într-o zi, așa cum tuturor întâmplărilor le este dat să apară
odată juste și la locul lor, într-o zi, judecătorul Irmschler crezu c-
a găsit calea. A fost o întâmplare, o coincidență care nu poate să
se iveâscă deeît din hazardul neînțeles al firii noastre.
Răsfoia fără scop un album de familie. în el se găseau bunici și
rude îndepărtate. Redingote pretențioase și turnuri cochete. Zîm-
bete mîndre deasupra unor gulere albe și înalte. Ș i toate, toate
aceste chipuri pluteau într-o ceață albăstruie. Timpul strecurase
în culoarea fotografiilor ceva din pecetea lui; și-n ciuda acestei
morți ce se înfiripa, figurile de dincolo de.azi, zîmbeau candid, ca
într-o trecere spre veșnicie. Era o lume ciudată. Fantome
înmărmurite pe carton, între eie comunica ceva unitar, o
atmosferă de înțelegere, de bună conviețuire. Și cât de
credincioasă părea mîna bunicului apăsată inestetic, dar patern,
pe umărul copilului celui mai mare. Chipurile din fotografii. erau
fericite, aveau în toată înfățișarea lor liniștea pe care o pui în față
atunci cînd te duci la fotograf. Azi, nu mai poate exista un astfel
de sentiment. El aparține bunicilor noștri,
atunci, când cu o fotografie pășeai încet spre o formă
definitivă» spre portret. Azi, cînd fotografia este ceva cotidian,
masca omului e o secundă. Pe timpuri, era cel puțin în ea o
epocă din viața unui om. în contemplarea acestei lumi, se pierdu
cîteva clipe judecătorul Irmschler; iar tocmai cînd se pregătea să
îndoaie o foaie a albumului, observă, că sub degetul care-i ținea
colțul, era tipărit un nume. Poate dintr-un respect pentru slova
tipărită, poate din cine știe ce cauză de dincolo de el, trase
degetul și citi: era numele orășelului german Fraustadt.
Cu citirea acestui nume judecătorul Irmschler trecu de pragul
cercului vicios în care viețuise până atunci. Fraustadt i-a amintit
de originea sa. După tată cobora dintr-o veche familie de
negustori din îndepărtatul orășel prusian. De acolo moștenise și
numele cu rezonanțe atît de nordice, Tatăl său părăsise orașul
natal cînd judecătorul avea cincisprezece ani. îl rupsese din
orășelul cu mică garnizoană militară, cu paradă duminicală și cu
teatrul său din grădina cu castani, tocmai cînd simțea mai
profund cît este de prețioasă livada cu pruni a bunicului. De
atunci nu l-a revăzut, Viața-1 despărțise definitiv de orașul natal.
Pînă la aceste gînduri, el era sigur că nu și-1 va mai revedea. Dar
privind cu îngîndurare la silueta catedralei din piața cea mare
din Fraustadt, găsită într-o fotografie în același album, simți,
odată cu o durere nelămurită și dorința vie de a mai trece, cel
puțin odată, pe sub teii înfloriți din marginea bisericii.
își aminti de copilăria sa, de moara cea veche din afară de oraș,
așezată lîngă rîul Bartsch și din al cărui pod se zărea peste Oder,
frumosul Glogau. Această moară rămăsese în proprietatea unei
rude îndepărtate la plecarea lor din Germania. Ce s-o fi ales din
nucul cel bătrîn din curtea morii, de care-și lega întotdeauna
măgarul, servitorul preotului evanghelic? Dar pivnița aceea
veche, de sute de ani, peste care era zidită moara, ce-o mai fi
păstrînd în întunecimea ei?
După această neașteptată surpriză, cu readucerea în memorie
a întregului Fraustadt cu bunicii și rudele sale, judecătorul
Irmschler se simți îndemnat să lege visul său cu ceva, nici el nu
știa cu ce, care avea neapărat originea în Fraustadt. Un
argument pe care-1 descoperi într-o zi pe cînd făcea baie, păru
că-1 stabilește definitiv la această ipoteză. De ce visa, el și copilul
său, întotdeauna o biserică gotică și nu una bizantină, ortodoxă,
ca aceea din orașul unde locuiau acuma? Fără îndoială, biserica
din vis trebuie căutată acolo, departe, în valea aceea unde
văzuseră și el și bunicii săi, pentru prima dată, cum se ridică
cețurile din valea Odorului.

Fără multe pregătiri, fără a arăta familiei sale cauza plecării,

fără a exagera în sinea lui motivele ce-1 pun pe drum, într-o
seară de vară luă expresul.pentru Berlin.
Plecă atît de repede încît uită să-și ia albumul cu fotografii. își
făcuse din. el ceva esențial. I se părea că el e singura dovadă că
are ce căuta în Fraustadt, că fără acele ruginite fotografii, teii din
grădina bisericii și-ar fi ridicat crengile, dincolo de miîinile sale.
Se simțea însă sigur pe sine. îi revenise ceva din liniștea sa
caracteristică, ceva din puterile ce-1 arătau sieși stăpîn.
Nu era sentimental, dar cînd trenul se apropie de Glogau și
cînd apa Oderului apăru la orizont ca o fîșie roșie în apusul
soarelui, simți o furnicătură pe sub gene.
Iată și mica gară din Fraustadt. Peste treizeci de ani nu schim-
baseră nimic din ea. I se părea numai că lumea mișcă mai
repede, că peronul e mai mic și că trebuie să înghită mai puțin
fum, decît atunci, cînd au plecat și cînd nu-și găsea părinții din
cauza fumului de pe peronul acoperit cu sticlă zăbrelită. în
schimb, drumul de la gară, orășelul, bulevardul ou bănci și
lampioane, păreau să se fi strîns. Păreau miniaturi față de ochii
lui de azi. Iar cînd trăsura îl trecu prin piața bisericii, nu-i venea
să creadă, teii din jurul bisericii erau toți tăiați. Numai atunci și-
a dat seama că nu pentru grădina cu tei venise.
Trecu o săptămînă. Căutase să regrupeze cunoștințele
părinților săi, puținele rude. Găsise însă o lume străină. Vagi
amintiri și regrete pentru cei ce nu mai sînt. încolo, instalații
electrice, mașini, copii mai. grăbiți și peste tot, o lume străină de
el. Cît de drag îi era albumul uitat acasă. în el se păstrase
singura viață adevărată, singura amintire vie a trecutului. în
păru bine, că, cel puțin la întoarcere, va răsfoi albumul cu
evlavie. Va găsi în el ce n-a regăsit aici.
Rămăsese moara. Aflase că era și acum în proprietatea
aceleiași familii îndepărtate ca înrudire, că fusese renovată, că
din vechea pivniță, rămășiță a unei clădiri feudale, se făcuse un
depozit de cărbune. Că moara era modernizată și că în apropiere
zbîrnîiau avioanele unui aeroport.
Nu făcu prea mult cu trăsura pînă la moară. Fu chiar contra-
riat de iuțeala cu care ajunse. Ar fi vrut, ca drumul acesta, din
Fraustadt la moară, să fi fost mai lung. Cel puțin atît încît să-i
ajungă să reclădească copilăria risipită pe aceste cîmpii.
îl primi o firmă mare și albă — Adolf Rieth — Kunstmühle. în
curte forfoteau oameni și vehicule încît prezența lui părea
contrastantă. în birou găsi chiar pe proprietar. Se recunoscură
cu greu. La
plecare, cu treizeci de ani în urmă, Adolf era cu zece ani mai
mare, tînăr ce se pregătea să intre în viață. Azi, era îmbătrînit de
timpuriu și obosit.
Numai seara putură sta de vorbă nestingheriți. Ș i atunci le-a
fost atît de greu. Nu găseau destule elemente comune, nu găseau
trăsături sufletești care să dea ecouri reciproce; iar înrudirea lor
era atît de depărtată, încît se jenau să amintească de ea, ca de
singura scuză ce-i aducea față în față.
Rămase totuși cîteva zile și ceea cem-a putut face bucuria falsă
a unei revederi, făcură discuțiile despre neamul lor, cel atît de
risipit în lume. Nu rămăseseră în jurul Fraustadtului nici cinci
din neamul lor. Ș i aceștia parcă purtau în ei ghimpi. Evitau să se
întîl- nească iar cînd întîmplarea îi făcea să se vadă, găseau,
unul în celălalt, un străin atît de depărtat.
într-o seară veni vorba de vechea pivniță. Ș tiau amîndoi, că
fusese cu cîteva secole în urmă, un castel feudal al familiei, că
timpul măcinase zidurile. Bolțile pivniței, înalte și puternice,
stăteau încă drepte. Ș i pe timpuri, tatăl judecătorului Irmschler o
consolidase și zidise peste ea o moară. O moară mare, renumită
în tot ținutul. Află apoi,, că, cu cîteva luni în urmă, se surpase o
boltă și atunci a. trebuit s-o transforme și s-o adapteze unui
depozit de cărbuni.
Ca și cînd n-ar fi fost nimic, Adolf scoase dintr-o cutie a
dulapului, niște scoarțe galbene de piele, cariate, și le puse în
fața judecătorului:
— Iată ceJam găsit într-o gaură din bolta surpată. Un
manuscris vechi din care nu înțeleg nimic. Am tot vrut să-l duc
la Fraustadt, să-1 dau profesorului de la Colegiul Evanghelic, să-
1 descifreze și-am tot uitat. Ia-1 cu tine și vezi, de are vreun preț,
nu uita de unde l-ai luat, de nu, și așa pute a mucegai, fă ce vrei
cu el!
în aceeași seară, trecut de miezul nopții, judecătorul Irmschler
părăsi moara. Cînd trăsura coti drumul în așa fel încît în vale se
vedea tot farmecul confluenței Bartschului cu Oderul, gîndul i se
opri, stană de piatră, la manuscrisul ce-1 ducea cu el. Simțea că-
n filele lui galbene și aproape praf, se ascunde ceva din lumea
aceea de altădată, ceva ce este și-!n el crescut, nedumeriri pe
care le simte vii și profunde.
Noaptea era adincă și neagră. Judecătorul își aminti de
cealaltă noapte, cînd copilul său înspăimîntat îi povestise visul.
Ș i așa, cum strîngea la subțioară manuscrisul, cu ochii țintă în
golul negru al nopții și-n urechi cu ritmul monoton al pașilor
cailor, i se părea, că dtice în sinea lui, gonit de nu se știe unde,
un necuprins. Se simțea
larg în suflet, încăpere nemărginită în care se înghesuiau
secole. Se simțea el, unul singur, om rătăcit, întretăiere a atâtor
generații, purtător de vis greu și sinistru, purtător de ceea ce nu-i
aparține.
Iar cînd vizitiul îndemnă caii c-un fluierat ascuțit, judecătorul
Irmschler număra pe cer trei stele timide ce căutau printre nori,
fereastră.
 Judecătorul Irmschler privea prin fereastra deschisă afară. De-
parte, spre dealurile fumurii mișca neastâmpărat o lumină.
Brusc se stinse. Reapăru peste cîteva clipe mai la stingă, iarăși
dispăru, spre a reveni mai aproape, încît printr-o curiozitate
optică părea c-o prinzi cu mîna.
De mai mult de un ceas, de pe cînd soarele nu trecuse de cul-
mile din depărtare, Irmschler privea fără țintă. Lumina aceasta
sprintenă îl preocupă, o urmări, iar la sfârșit, cînd o simți atît de
aproape, tresări. Și-aduce aminte, îi reveniră gândurile din ziua
aceea, toate deodată. Nu știu la care să se oprească. Un fel de
vârtej îi trecea prin minte, iar ochii priveau distrați și căutau din
nou lumina.
Răcoarea serii îl ridică de la masă. închise fereastra, trase
trans- perantul, aprinse lampa și se reașeză. De data aceasta
privind atent coperta manuscrisului, căutînd, parcă, să mai afle
ceva pe lîngă tot ce știa.
De trei zile descifra la el. Era scris într-o limbă greoaie, cu
imagini puține; descrierea era o simplă narațiune de fapte, redate
brutal și fără talent. Tremura și astăzi încă, în acele litere în care
se simțea pana de gîscă, un fluid nervos. Se părea, că-n fiecare
trăsătură e un zbucium, o revoltă. Spre sfârșit era scris mai
dificil, mai încîlcit. Fraze scurte, rupte ca așchiile dintr-un
trunchi.
Cu o răbdare și cu o seninătate de care rămase surprins, jude-
cătorul Irmschler începu să-1 transcrie, într-o formă
corespunzătoare stilului de astăzi, dînd textului aspectul unei
povestiri împletite cu realitatea pe care o verificase atît de
dureros:
„Johannes Morungen, strămoș din partea tatălui meu, trăia în
castelul său feudal, așezat peste pivnița de astăzi a morii. Acolo
își avea pămîntul și Supușii săi. Acestora, într-un moment de
mărinimie, tatăl său le zidise o biserică. Era o simplă biserică
gotică în forma primelor influențe ale stilului. Aveau un preot și
aveau acolo astfel cei 300 de supuși o biserică și-o cale de
mîntuire.

Johannes Morungen se născuse însă om independent și încă

păgîn. De copil nu se împăca cu biserica, iar cînd îi auzea
clopotele, urla ca mușcat de șarpe. Tatăl său muri de timpuriu,
așa că el la vîrsta de 30 de ani rămase stăpînul feudei. La început
trăi în raporturi destul de bune cu supușii săi. Nu le arăta nici
iubire și nici dușmănie. Aceștia, fiindcă îi știau groaza de clopote,
nu le trăgeau decît cînd era plecat. Ș i cum vînătorile din
îndepărtați! munți ai Boemei erau dese și țineau mult, clopotele
bisericii din Firaustadt sunau fără stînjenire.
într-o noapte se reîntoarse de la vînătoare cu o mulțime de in-
vitați. Toți erau beți. Sosirea lor la castel se făcu neobservată, așa
că în zorii zilei, cînd primele raze ale soarelui sărutau crucea din
vîrful bisericii, credincioșii începură să tragă clopotele. Cu spume
de furie la gură ieși în balcon, și-n văzul și auzul comesenilor săi,
căci cheful mai ținea încă, și-n disperarea supușilor săi, care-1
văzură numai atunci, Johannes Morungen jură pe credința lui
păgînă, că va șterge ca pe un vierme cu cizma, biserica de pe
pământul său.
în dimineața celei de-a treia zile, curtea castelului fu neîncăpă-
toare pentru cei aproape două sute de oameni aduși din feuda
vecină. Aceștia erau tocmiți pentru a dărîma biserica. Johannes
Morungen strînse pe toți supușii săi, cu preotul în frunte, le
spuse hotărîrea sa, și le mai spuse, că nu înțelege grația. Și
pentru a vedea cum se zbuciumă o mînă de oameni, puse să se
tragă clopotele pentru ultima dată. La auzul lor, toți
îngenunchiară, și-n liniște își spuseră rugăciunea. Peste
murmurul de rugăciune, care se împletea cu ecourile
văzduhului, hohotea rîsul de brută a lui Johannes Morungen.
Lucrătorii începură; zidurile erau coborîte, pietrele svîrlite în
toate colțurile, lemnăria era arsă și cenușa vînturată, fierăria și
părțile de metal au fost aruncate departe în Oder. în aproape o
săptă- mînă nu mai rămăsese nimic din biserică; o bucată
netedă de loc, curată ca podul palmei.
Pentru ziua din urmă Johannes Morungen le rezervă bucuria
lui cea mai mare. Pe podul solid de peste Bartsch zidi un cuptor,
în el puse clopotele și odoarele sfinte ale bisericii. Adună pe toți
supușii săi și-i înșiră sub lovituri de bici, pe cele două maluri ale
Bartschului, iar cînd totul a fost gata, făcu foc la cuptor. Peste
vreo cîteva ore, clopotele și icoanele, crucea din vîrf și cea de pe
altar, era o masă vie și arzîndă. Și atunci, printr-'un dispozitiv ce-
1 prevăzuse dinainte, dădu drumul să curgă în rîu, materia
topită. Un nor de abur cuprinse tot locul. Nu se mai vedeau nici
pod, nici castel, nici oameni. Se auzea în rîu doar un clocot și un
vuiet continuu.
Tîrziu se limpeziră norii, se stinse focul în cuptorul de pe pod
și se lăsă seara. Atunci apărură trei sute de supuși, toți unul
lîngă
altul, îngenunchiați pe malul apei. Iar preotul, cu lacrimi
uscate în. ochi și c-un tremur al bărbiei, ridică glas spre cer. Ș i
apoi, trei sute de glasuri repetară după preot:
„Blestem pe tine păgîn Johannes Morungen. Viața să-ți fie chin
și moartea îngrozitoare. Iar tot ce-i viță bărbătească și a purcese
din tine, să poarte în somnul lor, sbucium de veci în chipul
sfintei biserici ce ne-ai făcut-o scrum**.
Johannes Morungen muri nu mult după aceasta, dus în colți
de un mistreț și zdrobit în fugă de copacii unei păduri.
Iar fiul său Helfried Morungen, cel ce scrisese manuscrisul și-1
ascunsese în gaura zidită în pivniță, se spînzură, fiindcă nu mai
putea să doarmă de zbuciumul unui vis cu o biserică și cu un
dangăt de clopote".
Cînd ultimele vorbe au fost transcrise, judecătorul Irmschler
avea fruntea rece și umedă. în gît îi sta o stînjenire și mîna îi tre-
mura. Pe filele îngălbenite ale manuscrisului se plimba nevinovat
un fluture de seară. Iar undeva, un glas încerca să îngîne o
melodie.
Părerile de rău sînt în firea lucrurilor. Tot ce trece prin fapta
omenească poartă și abur plăpînd de suflet. Chiar și piatra
svîrlită in păcătosul din praful drumului duce cu ea o fărîmă de
suflet. De aceea uneori, durerea celui ce-a lovit e mai puternică,
deeît a celuilalt care a primit lovitura. Numai destinul nu
întoarce niciodată capul. El, tovarăș nedespărțit cu timpul,
pășește trufaș înainte.
în urma lui privea în noaptea aceea judecătorul Irmschler. Se
ridicau ca valurile în furtună, înălțimi de revoltă, pentru ca apoi
să se culce liniștite ca umbrele. Sufletul lui suferea ca nicioadată.
Nu de durere, ci de contrastele care-1 agitau. Aici ar fi vrut să
judece neiertător pe Johannes Morungen, aici i-ar fi mîngîiat
fruntea ne- roadă și păgînă.
Simțea din nou o trădare în sinea lui; ce preț mai poate avea
gîndirea și viața lui, limpede și fără pată, cînd deodată, din
umbrele nepătrunse ale trecutului, apare ca o predestinare,
urma neagră și cleioasă a cine știe ce greșeală.
în golul tot mai adînc al nopții, Albert Irmschler, cetățean cin-
stit și judecător drept, își lăsă capul învins, îngreunat de gînduri,
pe masă. Șuvițele de păr cădeau, ritmic, una cîte una, iar
răsuflarea ascuțită presărea puncte în liniștea nopții.
A doua zi, spre seară, judecătorul Irmschler luă trenul spre
casă, îl goneau din urmă fantome. Nu-și mai luă rămas bun nici
de la rude și nici nu restitui manuscrisul. Cu el într-un pachet,
se strînse în-
tr-un compartiment al trenului ce pornea agale din mica gară
Frau- stadt. încercă să gîndească, să simtă cel puțin satisfacția
că lămurise visul. Că acuma știe ce explicație să-i dea. Era
inutilă orice sforțare, avea impresia că gîndul îi stătea acățat de o
ață, aici în față și că privea la el ca la un obiect inert.
Deodată trenul începe să treacă peste podul de pe Oder spre
Glogau. Ca minat de un resort sări la fereastră și de acolo încercă
să lămurească în depărtare, spre stânga, Fraustadtul și moara. O
nostalgie după ceva mai bun îl cuprinse, o dăruire ce n-o
încercase niciodată în sufletul său. Ar fi vrut, ca în clipele acelea
sufletul său să fie larg, larg cît orizontul ce înghițea căruța aceea
mică de pe șosea. Să-i fi dat să poată, c-un gest al mîinii, să
ridice din nimicul lui trecutul, să restituie șerbilor din Fraustadt
bisericuța lor, cu clopote noi și melodioase.
★
Tot sufletul judecătorului era o furtună. Nu prindea bine
formă clară un gînd de împăcare, cînd altul nebun, îi năvălea cu
puteri îndoite. Ar fi vrut o liniște, o ordine, o normă de conduită.
Aproape că nu se recunoștea în agitația care îl frământa.
La Glogau coborî din tren. Nu mai putea răbda drumul. O re-
voltă necunoscută firii lui îl depășea. își lăsă fără nici o intenție
bagajul la magazia gării și doar cu manuscrisul la subțioară
plecă în oraș. Nu-și dădu seama cînd îl traversă.
Umbrele și răcoarea nopții îl surprinseră obosit și transpirat, la
marginea unei păduri, departe, spre valea Oderului. Se așeză jos,
pe iarbă. Pălăria îi alunecă de pe cap. în toată dezordinea judecă-
torului nu se ivea nici o dorință de-a fi rezonabil. Nu-și amintea
deloc în acele clipe că el nu era obișnuit să șadă jos, direct pe
iarbă. Ș i nici ca să fugă în halul acela de neglijență și
necumpătare. Nici un gînd care-i aparținuse înainte de găsirea
manuscrisului nu-1 mai tulbura.
Curând se ridică și ca o fiară gonită și rătăcită din făgașul exis-
tenței ei, judecătorul Albert Irmschler întoarse capul roată
împrejur, încerca să se orienteze. Nu-și aminti însă nimic, nici de
familie, nici de societate, nici de datorie. Atunci o luă la
întîmplare în direcția în care i se întinse primul pas. Cu capul
gol, gîfîind, cu ochii ficși și măriți, aplecat înainte și împiedicîndu-
se la fiecare pas, judecătorul gonea fără preget. Se părea că din el
o altă ființă vrea să-1 depășească. Ș i astfel, pașii îi deveniră în
curînd fugă, iar mersul legănat dezordonat, pînă cînd, într-tm
tîrziu, umbra judecătorului Albert Irmschler se topi în umbrele
nopții.
 MOARTEA PRIETENULUI MEU SAVIN
Omnia vulnerant ultima necat.
Astăzi se împlinesc doi ani de la moartea lui Savin. Toată ziua
am fost cu gîndul la el, la întîmplările oe-au urmat morții lui, la
drama sufletească pe care am trăitjo. Ș i curios lucru, nu este o
amintire ca toate celelalte, o întâmplare memorizată; o simt
pătrunsă în mine, cusută aici, undeva, în cutele pline de -umbră
ale nedumeririlor mele. De aceea, astăzi, mi-a fost atît de greu
să-mi rup gîndul de la el. Și nu pentru faptul că doar astăzi mă
gîndesc la Savin, dar, pentru că astăzi și în aer, și în jur, și pe
fețele oamenilor este aceeași atmosferă de oboseală, de neștiută
tînjire după o înviorare ce pare în ceasurile acestea imposibilă.
Dimineața de astăzi m-a primit cu aceiași tristețe ca și aceea de
acuma doi ani cînd trebuia să moară Savin. După culoarea
cerului, după lumina soarelui, după paliditatea și nesiguranța
umbrelor, părea a fi predestinai» o zi în care urma să se întîmple
ceva. Mi-am închipuit de multi.,ori că timpul va da morții lui o
estompare de peisaj în ceață. Că vor dispare detaliile
supărătoare, că vor rămîne doar contururile caracteristice și că,
ceea ce a urmat morții lui, dacă nu mi sè va fixa pentru
totdeauna în memorie ca o sinistră închipuire a unei minți
surmenate, va rămîne totuși ca o întîmplare în care nu știu precis
unde începe ficțiunea. Cu toate acestea, astăzi am simțit, mai
profund ca oricînd, că moartea prietenului meu este încă o
realitate, supărător de prezentă.
Savin murise într-o marți seara. Murise stupid, într-un
accident de tramvai. Cred că n-a avut timp să-și dea seama de
sfîrșitul ce-1 cuprinsese. Cînd vagonul s-a oprit și cînd l-au scos
de sub roțile din față, era mort. Medicii au afirmat că moartea i-a
fost fulgerătoare: fractura bazei craniului.
în afară de două dîre de sînge colorate, una roșu închis și pre-
linsă din nări și alta, aproape neagră, din urechea stingă, nici o
desfigurare nu-i luase ceva din înfățișarea lui obișnuită. Era tot
palid
 și cu același aer de om obosit și plictisit. în ochii întredeschiși
licărea încă o ciudată lumină vie, o nostalgie după ceva
nedeslușit; părea o punte lăsată ca legătură între cele două lumi.
Cînd soția lui, Aurora, și unicul lor copil, Tudor, primiră vestea
morții sale, el fusese dus la morgă. Acolo l-au găsit întins, gol, pe
masa cu tăblie de zinc. Un cearceaf alb, cu cîteva găuri, îl
acoperea pînă peste cap. în dreptul nasului, pe cearceaf, apăruse
o pată roșie, umedă și proaspătă. Aveai impresia că-i caldă, atît
era de viu colorată.
Prietenul meu Savin murise tînăr, la treizeci și doi de ani, după
cinci ani de căsătorie, care apărea plină de armonie. Viața lui se
scursese de altfel monoton, firea lui, cît și predispozițiile
meditative, îl opreau de la manifestări zgomotoase și multiple.
Trăia în mediul familial cu permanentul lui zîmbet, abia
perceptibil, de ironie, oboseală și satisfacție, pe care-1 risipea
darnic în căminul său. Față de Aurora avea o afecțiune profundă,
o iubire răscolitoare. O infirmitate înnăscută, o pudoare
exagerată, îl făcuse însă ca niciodată să nu arate din ea prea
mult. Se simțea sttnjenit în exteriorizări, spectaculoase și apoi, se
bănuia ridicol în avînturi sentimentale. își traducea iubirea prin
gesturi și atenții dese și pline de semnificație. Unele chiar de-o
substilitate prea mare și care, aproape întotdeauna treceau
neluate în seamă. Pe cele pe care le observa, Aurora le primea
candid, dar totuși ca ceva ce i se cuvenea. De multe ori se simțea
pe marginea pudicității lui, gata de-a izbucni, gata de-a da totul
pe față, de a-și arăta nesfîrșita lui iubire. Simțea însă în Aurora
neputința de a-1 înțelege, lipsa ei de sensibilitate. Avea impresia,
de multe ori, că iubirea lui era un cîntec de slavă ridicat unor zei
care nu-i pot înțelege graiul. Ș i atunci, mai dîrz se strîngea în
muțenia lui, în lumea lui de liniști și meditații, clădind singular
făptura unui idol fără reoglindire, înălțînd-o într-un templu în
care domina imensa liniște a consolării.
De aici viața lui Savin era de natură interioară. Faptul zilnic și
vecin era pentru el pretext de interiorizare, de încredere oarbă în-
tr-un fel original de-a vedea viața. Fiind construit din măiastră
materie a logicianului, dădea lumii o transfigurare personală care
avea uneori sclipiri exotice. Și, fiindcă adevărata trăire a vieții tre-
buia pentru biruința ei să treacă neapărat prin biologic, iubirea
pentru Aiirora era pretextul intelectual care-i înlesnea cunoașteri
transcendente.
Viața sufletească a lui Savin nu era doar o atitudine variată
față de viață, ea devenise un șir firesc de experiențe, de
cunoașteri înlănțuite zi de zi, ceas de ceas și care-țși urmau calea
spre o desăvârșire pe care Savin o confunda deseori cu scopul
însuși al vieții.

Singura lui plăcere născută prin legătură intelectuală cu o

persoană străină, pe care și-o îngăduia cu voluptate, era aceea
de-a veni uneori la mine, seara, de-a se așeza pe fotoliul roșu din
fața biroului meu, și de acolo, amîndoi, cu lumina stinsă ne
lăsam în voia gîndu- rilor și-a discuțiilor. Trăirea vieții lui se
completa astfel pentru nevoile de verificare intimă, în liniștea și
semiobscuritatea biroului meu.
în alte împrejurări față de mine se simțea stîngaci, lipsit de
tandrețe și curios de rece. La început îmi făcea impresia că-i era
rușine de confesiunile făcute seara. Mai tîrziu m-am convins de
adevăr: acorda frământărilor interioare o anumită solemnitate,
de aceea, pe cele care urma să mi le încredințeze le păstra pentru
liniștile serilor noastre de conversație.
în ultimul timp, cu cîteva luni înainte de moarte, se cimentase
între Savin și mine o prietenie care mă impresiona. Trăiam
fiecare prin calea confesiunii și prin censura celui ce-o primea.
Din acest amestec de voit și nevoit, prietenia noastră ne obliga la
destăinuiri complete. Se ridicau înălțimi nebănuite din
constrângerile conștiințelor noastre. Se frămînta un rechizitoriu
de-o asprime neîntîlnită în momentele de ciocnire ale destinului
cu voința noastră. Ș i tot în acest timp, cîștigam, pentru cămăruța
cu oglinzi și flori a sufletului nostru, cele mai discrete și mai
generoase dăruiri, de iubire.
Vorbea uneori cu plăcere despre moarte, despre această
neînțeleasă trecere mai departe. Era convins, și cît suflet și
credință nu și-a pus în convertirea mea la acest crez, că moartea
omului, moartea trupească, nu e singura moarte; ei îi premerge,
zi de zi, cealaltă mare experiență, moartea sufletului. Se înfiora
cu gîndul la lipsa de sincronizare ce se poate întîmpla între
aceste două morți. Ș i avea o teamă de copil la gîndul că una
poate depăși în mod brutal pe cealaltă.
Ș i cîteodată, într-un extaz care se ridica alături de lumina rece
a judecății, ar fi vrut să poată trece cu mine împreună pragul
vieții. Să mergem alături, ca două destine cioplite în aceeași
stâncă, pînă dincolo de zările cunoașterii noastre. Să ne
cufundăm, așa, fără sens, în neverosimilul metafizic al existenții.
★
L-am îngropat în aceeași săptămînă, vineri după masă. Era
mai mult către seară, căci la întoarcerea din cimitir se
întunecase. Groapa i-am ales-o eu, într-un colț retras, fără pomi
în jur, însă într-un loc mai ridicat pe-o muche dinspre răsărit a
cimitirului. Era acolo o singurătate și-o liniște care corespundeau
gusturilor lui. Am încercat
în acest fel să las, între pămînt și cer, între simbolurile lui
dragi pentru materie și spirit, un loc liber, fără umbre, prin care,
să se întâmple, cît mai des, contopiri și schimburi între forțele ce
trebuiesc oricînd să meargă împreună. Alegerea acestui loc m-a
mulțumit chiar, cu toate că Aurora, părîndu-i-se prea retras,
spunea că-i e frică să întârzie la groapa lui atât de izolată. Am
mințit-o însă, i-am spus că alta mai favorabilă posibilităților ei
materiale n-am găsit. Ea m-a crezut. Știindu-|mă prieten cu
Savin avea întotdeauna un respect față de mine, respect care de
data aceea m-a jenat.
N-am fost prea mulți cei care l-am întovărășit la groapă. Cei
cîțiva colegi de birou de la serviciul său, comercianții de la care
tîrguiau pentru casă și cărora le plătea regulat și o mătușă a lui,
o bătrînă care plîngea mai tare decît toți. Din partea familiei sale
mai venise un frate, era singurul care-1 înțelegea și cu care totuși
se vedea rar, rar de tot. Ultima dată fuseseră împreună la
căsătoria lui Savin. Veniseră și mama și-un frate al Aurorei.
Amândoi erau dezolați, poate mai îngrijorați. Se temeau de soarta
Aurorei, de situația ei și-a copilului. Cînd au aflat însă că ea va
primi o pensie suficientă pentru un trai modest, și că va rămîne
și pe mai departe în același oraș, se liniștiră. Ș i ciudat, cînd grija
aceasta dispăru, durerea pro- priu-zisă, plînSul acela larg și
gratuit, aproape obligator la orice înmormântare, se înteți. Ș i apoi
mama Aurorei, femeie încercată în vicisitudinile vieții, mi-a spus
cînd am condus-o la gară peste cîteva zile, așa, mai mult dintr-o
dorință de a se lămuri decît dintr-o confesiune, că Aurora e încă
tînără, și e frumoasă, că așa e viața, va uita și ea, și, cine știe,
poate se va recăsători.
Aurora a plîns tot timpul surd, înăbușit, inexpresiv. Unora li s-
a părut că afectează; în orice caz, plînsul ei prin uniformitate
contrasta cu al mătușii, atît de variat. De aici, disonanță și
suspectare. Eu cred însă c-a fost sinceră, c^a suferit profund.
Savin era atît de atent cu ea, încît doar lipsa materială prin care-
și exprima el dragostea și tot o putea determina la un plîns
sincer. Iar ei îi plăceau și ochii lui Savin, albaștri, încît păreau
uneori minuscule ferestre deschise spre îndepărtate orizonturi.
în seara aceea a înmormîntării, întorcîndu-mă acasă, obosit și
plin de atâtea impresii am simțit puternica nevoie de adîncire, de
răscolire, de căutare în adâncuri. Trebuia în clipele acelea să-1
fixez oarecum pe Savin în sufletul meu, să-1 transplantez din
imaginea dinamică și-n devenire într-una fixă cu caracter net și
definitiv. Trebuia să încerc o lichidare a nevoii mele sufletești de
trăire spirituală cu Savin, să stabilesc o normă care să ajute de
atunci înainte la o acomodare între o realitate dată, produsă prin
neprevedere și acea imagine fecundă a sufletului și intelectului
lui Savin, crescută
în mine evolutiv. Și-am pornit trăind din toate fibrele ființei
mele personalitatea lui Savin. Prin această recapitulare m-am
găsit față îft față cu o realitate necunoscută îndeajuns de mine.
Observam trăirea lui Savin numai prin mine, prin existența mea,
prin îndărătnicia mea de-a elibera o normă sentimentală și de-a o
construi în lumea ei obiectivă. Sărmanul Savin era clădit în
mine, cu pietrele și varul meu. Din dl luasem doar un plan, un
chip, care era bun atîta cît se potrivea încăperii ce-i acordasem.
Ș i din aceste precizări asupra prieteniei s-a născut în mine o
suferință acută. Simțeam cum crește, aici, undeva, regretul. Mi
se părea și ciudat, simțeam aproape fizic o lipsă, o suprimare a
ceva ce-a existat înainte, o parte căreia nu-i puteam găsi
înlocuire, o parte pe care n-o puteam părăsi fără să sufăr. Savin
trăia în mine, trăia așa cum îl întărisem eu. Legătura sufletească,
care învăluia ca un nimb magic această unire, mă impresiona
cînd îi intuiam puternicul contur. Ș i-n această viitoare în care se
agita egoistă nevoia mea de-a regăsi ceea ce văzusem mort,
începu o legănare dureroasă care căuta balsamul. Creștea în
mine nevoia de consolare cu puterea cu care Cresc idealurile în
mințile înfierbîntate de tinerețe..
Din această autoiluzionare, care vroia să fie consolare. Savin
lăsa impresia că n-a murit, că e prezent, cumva, într-un anumit
fel, că există într-o formă oarecare, dar că, sigur, el este încă în
lumea aceasta a certitudinilor. Ceea ce văzusem în cimitir, la
morgă, și-n general în acele zile, părea o trecere neînțeleasă a lui
Savin prin ipostaze necesare unei cunoașteri proprii mie. Așadar,
le atribuiam un subiectivism exagerat, iar lui Savin, biată unitate
de măsură a gîndurilor și sentimentelor mele, un rol de
saltimbanc al egoismului meu.
De aceea, în contra evidenței, a zgomotului bulgărilor de
pămînt ce răsunaseră lugubru în coșciugul său și care mă
urmăreau cu insistență, întîrzia în mine, dintr-o încăpățînare a
sufletului omenesc, siguranța unei legături indisolubile dintre
mine și Savin.
II.
 A treia zi după înmormîntare, Seara, după o frămîntată agitare
între interese și dorințe, mergeam spre casă ca spre un liman
visat cu dor în tumultul cotidian. îmi cîntăream în fiecare pas o
silnici re de sclav, o sarcină pe care n-o puteam libera deeît
imaginar. Aș fi vrut în acele clipe să nu aparțin nimănui, să nu
fac parte din nici o ordine socială, biologică, să fiu singur, singur,
cu mine, ca în acele nopți de destindere în care cu capul înfundat
în perini simți o putere în singurătate și-o consolare deplină. Și
mă mai mîna spre casă. și obișnuința. Era seara în care bietul
Savin venea regulat la mine- Nu mă puteam deslipi de impresia,
care pornea de nu știu unde, că Savin trebuie să vină și-n seara
aceea. Iar cînd mi-am dat seama,, presimțirea mă stăpînea atît
de puternic, încît goneam inconștient aproape gîfîind.
7 — Hanul roșu — cd. 201
97:

De aceea, nu m-am mirat, cînd intrînd în biroul meu. pe întu-

nerec, am găsit, așa ca de obicei, șezînd în fotoliul roști din fața
biroului, pe Savin. Fără să aprind lumina, doar la reflexele de la.
becul de gaz aerian din stradă, m-am așezat la birou. Nu era
nimic forțat în cele ce vedeam în acele clipe, totul se petreceri
normal, ca de obicei, incit paznicul rațiunii mele nu s-a sesizat
de nici un contrast care l-ar fi putut alarma.
Savin întoarse capul spre mine, încet, cu o precauțiune care
rai se păru exagerată; era palid, mai slab, cu părul în neregulă și
îmbrăcat în costumul în care-1 îngropasem cu trei zile înainte. In
înfățișarea lui nu reținui nici un detaliu strident, nici o tulburare
a conveniențelor, în afară de-un miros puternic ce-1 adusese cu
sine. Era un miros de amestec de fin, de pămînt jilav și-o urmă
parcă de sudoare rece. Am avut impresia, dar o impresie vagă, că
Savin se jena de acest miros ce-1 incomoda ca o deficiență fizică
pe care trebuie totuși s-o suporți, așa, doar prin predestinare. Ca
de obicei, peste birou, Savin îmi întinse mina. Cit de curios s-a
petrecut și acest lucru, i-am întins-o și eu pe a mea fără cea mai
mică ezitare. I-am simțit-o rece, iar oasele erau mai prezente
decît pielea și mușchii, aveau ceva rigid; cînd și-a tras-o din mîna
mea i s-au lovit degetele între ele. Au sunat pline de melodie ca
lemnele unui xilofon.
Rezemat în. scaunul meu așteptam. Era iarăși o atitudine obiș-
nuită, îi lăsasem și înainte de moarte întotdeauna lui Savin
inițiativa convorbirii. Cum îi priveam profilul, tăiat ca dinrpiatră,
se înălță în mine prima îndoială, oare nu-s victima unei
halucinații.
Teama nu putu prinde forme concrete, se opri în pragul
vorbelor pe care Savin începu să le rostească:
— Prieten drag, începe să-ți fie teamă de mine, o simt... uite,
ochii ți s-au mărit și-un tremur îți frămîntă fruntea... și două
șiruri de dinți albi, sticloși măsurau cu o cadență sonoră, vorbele
risipite cald.
N-am avut timp să gîndesc, să prind înțelesurile, să le
deslușesc temerile și să îngrădesc pornirile. Savin a continuat cu
aceeași căldură în voce.
— Bănuiesc în tine teama cea mare, o văd cum pîndește, gata
să te cuprindă. Ei bine, vei afla, din clipa aceasta, că eu sînt încă
o realitate, că prezența mea aici nu e o iluzie, iar teama ta
trebuia
s-o contopești cu dragostea ce-o ai încă pentru mine. Din 'ele
să se nască tărie și încredere în mine: în acest Savin care stă în
fața ta și care nu e mort!
Dacă aș fi fost în alte împrejurări, aș fi rîs de tirada aceasta
melodramatică, de data aceea însă, fixat și de figura țeapănă a lui
Savin, încercam să rămîn impresionat, să mă pătrund de
înțelesul vorbelor sale.
Ș i iarăși, înainte de-a putea formula un gînd sau o intenție de
răspuns, Savin reîncepu, cu acelaș glas ciudat care părea în
rezonanțele sale, ecoul strigătelor de copii în gurile de canal:
— Tu.știi de mult çonyingerea, dar și teama mea, iată-le acuma
pe amîndouă înfăptuite. Omul nu moare complet chiar oînd
fizicește dispare, doar într-un singur caz, cînd moartea trupului
și a sufletului sînt simultane. Trebuie ca și sufletul să sufere
aceeași moarte, încet, în fiecare zi, cu fiecare oră, sufletul apune
cîte puțin, și-n multe cazuri se întîmplă să duci în trupul încă
viu, un suflet mort. Dar cazul invers e mai tragic, e cazul meu, e
teama mea de totdeauna. Moartea mea fizică a premers morții
sufletului. De aceea, eu voi mai rătăci încă, eu voi mai trăi
printre voi, am nevoie de viață, de experiență, de trăire, de
moartea sufletului. Ș i experiența mea pentru suflet a început din
clipa morții trupului meu. E o trăire de felul celor vii. Se face prin
aceeași putere care frămîntă: prin cunoaștere și suferință.
Camera era plină de vorbele lui Savin, tari, sonore și impera-
tive. Le vedeam turnate în bronz, îmi păreau puternice și aveam
sentimentul clar că mi se impun. Niciodată nu-1 cunoscusem pe
Savin atît de categoric. Iar precipitarea impresiilor, condensate
de privirea aceea fixă, îmi dădu senzația unei prăbușiri în gol. în
orice caz, lipsa de suport îmi păru evidentă. Tot eșafodajul meu
logic, toată construcția omenirii se năruia prin aceste vorbe
dinamitate în virtualitatea lor. Savin zvîrlise un pumn de vorbe
care în semnificația lor erau o imensitate. De aceea spațiul
camerii mi se păru mic pentru ele, spațiul înțelegerii mele infim,
iar spațiul omenescului o categorie fără dimensiuni. Iar din
această lipsă de acomodare între geo- metriile a două lumi, care
se petrecea în cunoașterea mea, se născu cu candoarea unui
început o întrebare:
Bine Savin, dar tu mă pui în fața vieții întocmai cum stă un
primitiv. Să încep din nou a cunoaște?
— Nu, nu, cunoașterea ta e condiționată de nevoia sufletului
tău. Atît cît cere trebuie să i se dea. Moartea sufletului îți va veni
fără să știi, fără s-o cunoști. Iar de-o vei presimți, să știi că ți s-a
făcut un favor, acela de-a trăi cunoașterea mai profund și mai
omenește.

— Cunoașterea care omoară sufletul, nu este numai aceea a

înălțimilor metafizice continuă Savin — ea te întîlnește în fiecare
zi, la colț de strata, la masă, în pat, în ochii unui prieten și în
minciuna altuia. Din ascunzișurile sufletului tău vei cunoaște-
măi departe prăbușirile, felul îh care mor alții în tine și în felul în
care îi ucizi tü.
O pauză mare cît nedumerirea mea se așternu între noi.
Savin,, întors cu fața spre fereastră, ’fixa necunoscutul meu. Cît
îmi era. de drag în clipele acelea. îl simțeam cum se frămîntă,
cum încearcă să iasă dintr-o dilemă ce-1 stăpînea. Vedeam că
suferă, vedeara în strădania lui o încercare aproape inutilă dé
eliberare, o nevoie de confesiune. Și într-un elan de dragoste i-am
luat mina aceea rece, uitată pe birou, i-am strîns-o între ale
mele, vroiam să-i dau căldură fizică, și încet, picurîndu-i
cuvintele cu teamă, i-am spus:
— Savin, sînt tot' eu acela de totdeauna în fața ta, de ce nu te-
destăinuiești?
Ș i tot atît de încet, mi s-a părut chiar că era un șoptit de data
aceasta, Savin reîncepu:
— Eu nu mă pot face văzut decît ție, o lege neînțeleasă pu-
terilor tale mă leagă numai de tine. De aceea, cunoașterii mele,
morții sufletului meu, nu-i poți fi decît tu martor. Ș i acuma
ascultă, nu știu cînd mai pot reveni, pînă atunci să te gîndești la
cele ce ți le voi povesti acum, la începutul cunoașterii mele de
dincoace de viața noastră. >
Printr-o' curiozitate ce nu mi-o pot explica, îmi aduc aminte-
de clipa în care arh fost dus la cimitir pentru îngropare. Acolo
primul lucru ce m-a izbit a fost plînsul Aurorei, plîngea cu
gîndul, ca lacrimile să nu-i șteargă fardul, de aceea s-a oprit
brusc. Cînd toți îngenunchiară ea rămase în picioare, se gîndea
să nu-tși strice ciorapii. Iar pentru a găsi o justificare rămînerii
în picioare a simulat leșinul. Adu-ți aminte, tu ai sprijinit-o!» '
Ș i-mi amintesc acuma de un lucru cunoscut mie, desigur ți-e
străin, cînd a fost să-mi cumpere pantofi pentru înmormîntat,
negustorul i-a dat două perechi, unii cu talpă de carton înnegrit,
alții din talpă, așa ca ai voștri. Diferența de preț era mare, a
tentat-o. Și-a zis, cu o nevinovăție ce m-a surprins: și-așa îi bag
în pămînt, cu diferența iau altceva. Ș i intr-adevăr, cu diferența și-
a cumpărat un sutien negru, se gîndea că prin rochiile negre
-sutienul ei roz se va vedea.
La aceste vorbe își trecu mîna prin păr și observai cu surprin-
dere cît de puțin elastic devenise.

Contrariat de judecata lui pe care n-o puteam verifica, i-am

amintit de scena cînd Aurora plîngînd, acasă încă, îi spunea,
aplecată peste ochii lui închiși: — Mie mi s-a întunecat cerul
pentru totdeauna..
Savin, vădit iritat, mi-a desfășurat un zîmbet ironic, ca de
mască, iar vorbele aruncate răsunară ca pietrele într-un butoi:
— Cerul ei era în ochii mei atît cît i-avea înainte. Ș i lui Tudor îi
spunea la fel, că ochii lui sînt cerul ei. Vezi, dar eu nu pot
suporta contraziceri de natura asta..
— 'Dar totuși Savin, încercai să-l înduplec, nu-ți amintești sfâ-
șietoarea scena de la morga,, cînd te-a găsit întins, rigid, cu
reflexii de bronz?
— Eu știu însă și altceva, cînd a ieșit de, la morgă a întrebat pe
portar de hainele mele, le găsiră, și începu să le caute spre a-mi
strînge lucrurile ce-mi aparținuseră; dintr-un instinct nobil de
proprietate cum gîndea ea pentru ceilalți. în fundul sufletului o
rodea o curiozitate. oare mă,lovise tramvaiul după ce i-am
cumpărat cerceii pentru care plecasem în oraș sau înainte?
Lumea de argumente ce mi-to cobora Savin părea o clădire
arti- artificială. Nu o puteam primi, era evident dincolo de ceea ce
mintea noastră acceptă.; Durerea Aurorei fusese atît de mare
încît ca pe-un ecou o simțeam în sufletul meu care o răstălmăcea
sincer ca o oglindă. De aceea Savin îmi părea sinistru, dureros de
sinistru, prin ambiția lui de a dovedi un neadvăr. Parcă, voind să
răspundă gândurilor mele, Savin reluă:
— Ș i aceșța-i numai începutul cunoașterii mele de dincoace de
voi.
Cu aceste vorbe se sculă în picioare (era atît de lung) mi-ntinse
naîna, aceiași mînă rece, și se îndreptă spre ușă.
Emoția mă cuprinse de-abia atunci, de-abia atunci spaima mă
învălui în așa fel, încît rămăsei în scaun ca împietrit; singur
auzul mi-era prezent și în el se imprimară pașii lui Savin care se
îndepărtau. Sunau ca de lemn,, un mers rigid, fără elasticitate;
pantofii însă, cu talpa de carton, scîrțîiau straniu...
...pașii coborau scara; prima treaptă, a doua... a treia... a
cincea... a șaptea -— apoi auzii deslușit ușa de la antreu, cîțiva
pași pe podea, unul pe prag... și un ultim scîrțîit de carton uscat
pe pietrișul din curte.W
Iar în urma lui, ca o trenă, se întindea vîscos mirosul de mort.

UI.
Dimineața următoare mi-aduse în. gîndul cel dintîi
nedumerirea mare cît un necuprins. îmi lipsea certitudinea
faptelor petrecute astă-noapte la biroul meu, față în față cu
Savin. Vorbele lui, pe care le culegeam ca pietricelele din
memorie, una câte una, se așter- neau în mozaicul frazelor lui,
aspre și pline de o imputare neînțeleasă. Ș i culegînd aceste vorbe,
le supuneam și unei atente verificări. Astfel, că la urmă
revăzusem tot materialul de idei ce mi-1 lăsase Savin în noaptea
aceea. Ș i cît de schimbat vezi dimineața lucrurile, cântăream
detaliile, iar ansamblul și chiar esențialul îl omițeam de la
verificare. Și atunci, ca o năvală păgînă o întrebare mi se încleștă
între dinți; Savin a fost într-adevăr la mine sau totul ri-ă existat
decît în mintea mea înfierbântată de osteneală.
Teama revenise încet, însă sigură. Din fundul sufletului se
ridica ca o ceață groasă o înfrigurare care acoperea totul. Dacă
într-adevăr Savin a fost la mine, atunci, atunci... și simțeam o
spaimă nebună, strajă neputinței de a-mi termina gîndul...
atunci, morții trăiesc...! Și atunci... tot ce știm despre lume și
viață e o minciună, adevărul este acolo în cimitire, unde,
se.poartă pe mai departe socoteli neîncheiate și unde se țes
destinele spre împlinire deplină.
Un gest reflex, o mișcare inconștientă de legitimă apărare mă
împinse din pat. Ș i ușor, așa cum soarele risipește cețurile, poziția
verticală îmi redădu încet echilibrul și certitudinea: Savin n-a
fost la mine, totul e o închipuire, e drept, o închipuire care se
încheie logic, o discuție care are un fundament serios, dar totuși
evident, am fost victima unei halucinații. Și în viitoarea aceasta
de evidență care vroia să închege neapărat crustă și rezistență,
m-am trezit, nu-mi dau seama cum, că eram cu pulverizatorul în
mînă și încercam să risipesc din cameră mirosul acela greu și
jilav ce mi-1 lăsase Savin în noaptea aceea.
O singură clipă în dimineața aceea avusei impresia că am
intrat într-un cerc cețos în care lucrurile nu se mai pot măsura
cu rațiunea. încet, intrai în panică, aproape fără să-mi dau
seama cum. 0 lume de instincte și intuiții năvălise în mine. Din
tot mediul în care mă învîrteam cu gradul, nu avea preț decât
ceea ce, orice, era în legătură cu Savin. Gîndurile îmi umblau
nebune în cap, căutam un liman. Ș i cu cât îl căutam mai
puternic cu atît mă încurcam, mai tău. Iar într-o clipă de
iluminare, scurtă cît o scînteie, nu știui ce să fac, să rid de mine
sau să mă sperii.

îmi doream de undeva o verificare, aveam nevoie de-un însemn

material al vorbelor lui Savin.
Ș i gîndul mi se opri la Aurora. Mi se părea că am chiar o vină
față de ea, că am lăsat să fie bîrfită fără să reacționez. Pe de altă
parte mi se părea că numai la ea pot găsi un Sprijin al dezordinei
mele. Un amestec de imputare și de speranță mă îndemnă la
drum. Iar cînd, sunînd la locuința Aurorei, mă simții năpădit de
rușine, înțelesei cit de mult aveam nevoie de prezența ei.
îmi deschise ușa chiar ea, îmbrăcată în negru, cu ochii plînși,
cu fața palidă, dar, ciudat lucru, de-o frumusețe tulburătoare.
Avea în față, în durerea aceea însemnată clar, o voluptate, o
poftă de viață, care te invita s-o iei în seamă. Am fost atît de
surprins de observațiile acelea încît pierdusem din vedere să fac
un pas înainte, să-i întind Aurorei mîna, să-i spun o vorbă.
Obrajii mi se înroșiră, eram perplex și rușinat. în mine, de fapt,
prindea forme clare și faptul că niciodată în fața Aurorei nu mi-
am pus problema frumuseții ei, așa încît, pînă în acele clipe nici
nu reținusem că Aurora este o femeie frumoasă. Iar acuma
deodată, prin surprindere, mă întîm- pina această primă
impresie.
Ea, parcă simțindu-mă încurcat, îmi întinse mîna, pe care i-o
sărutai prelung și cu întreaga gură (am pus chiar căldură în
acest act), și-i spusei:
— Hai Aurora, hai, fii tare!
0 clipă ea păru surprinsă că eu am putut să-mi fac din înfă-
țișarea ei o astfel de părere și puțin contrariată, cu o subtilă notă
de imputare adăugă:
— Ah, nu, îmi stâpînesc durerea — și avu intenția să zîm-
bească — mai ales față de alții!
în salon era o atmosferă intimă și caldă. Totul era ca de obicei,
Numai că fotografia lui Savin, mărită cu ocazia marții lui, trona
rece și artificială lîngă sobă, pe-o măsuță. Contrastul dintre ea și
cameră era atît de evident încît mă enerva.prin rigiditate, prin
masca aceea care părea atît de evidentă din hîrtie. îfni venea să-f!
strig fotografiei să se ascundă, să-și dea seama că e un artificiu,
că ea nu poate suplini o ființă. De undeva, din sinea mea porni o
teamă că greșesc, o nesiguranță pe vorba și gîndul meu. Savin
din noaptea trecută îmi apăru din nou în minte; și încet, fără să
simt, a coborît din gînd și se așternu peste liniile din fotografie.
Ea deveni caldă, plină de viață, încît surprind și pe Aurora că o
privește, nu mă mirai găsind în fața ei certitudinea că vede în
acea fotografie chiar pe Savin.
Pe măsură ce cartonul îmi devenea drag, familiar, identificînd
I* el pe Savin, în sinea mea se mișca un nu știu ce incomod; Mă
jena
 parcă un gmd, o faptă de a mea. Ș i nu știu de ce gîndul mi se
opri la observația mea că Aurora era o femeie frumoasă. Mi se
părea că trebuie să dau socoteală cuiva de acest gînd, că Savin
chiar mă întreabă plin de imputare de această îndrăzneață
observație. Și doar nu era nimic grav în simpla remarcă că
Aurora e frumoasă. Asta îm,i dădu parcă curaj și începui să
mă.complac în jocul dublu de a-mi fi teamă și de-a face ceea,ce
mi se părea nepermis. Simțeam clar cum o perversitate fără sens
mă îndemna s-o privesc tot mai atent. în timp.ce-mi pregătea
dulceața, ochii mei iscodeau formele trupului ei, căutam să văd
dacă este o armonie între față și corp.
Cînd îmi amintesc acuma cît de ciudată a fost starea mea din
acele clipe Ț IU pot să-mi explic clar cum de a fost posibilă. De
unde venea acel dor neînțeles după plăcerea de a o privi cu alți
ochi ca pînă atunci. O văzusem doar de sute de. ori, în diferite
împrejurări și niciodată, da, niciodată, nu găsisem la ea cel mai
mic lucru care să-mi atragă atenția în acest, sens. Ș i atunci, în
ziua aceea, totul schimbat deodată, neînțeles și neașteptat. Ș i
încet, fără să-mi dau seama, în gînd, alături de plăcerea de-a o
privi pe Aurora, luă loc Savin. La început nu mă jena, dar
imediat mi se păru că se agită, că devine furios, că strigă^ că-mi
cere socoteală. în ciuda acestui zbucium, mi se părea că-mi face
chiar plăcere, ochii mei căutau tot mai insistent plăcerea unor
forme frumoase. Iar deodată, așa cum se rup zăgazurile unui rîu
și năvălește apa, în gînd pătrunse bucuria și voluptatea unei
singure evidențe:,că acest, trup este acuma fără stăpîn.
Glasul lui Savin care striga în mine devenea tot mai încet, iar
fotografia lui părea tot mai mult de carton.
— îmi e atît de greu singură, începu Aurora cu glas cristalin,
nou pentru mine. Nu mă pot împăca cu gîndul că Savin e mort:
totul s-a petrecut atît de repede încît sînt complet derutată.
Sub impresia întîmplării de cu seară, cu sufletul încă între
certitudine și îndoială, aruncai, mai mult la întâmplare, vorbele:
— Ce-ai zice tu Aurora dacă Savin n-ar fi mort?
 Doi ochi mari, mai frumoși ca oricînd, mă priviră adînc și în-
grijorat.
— De ce mă chinui cu glume de astea, cum să nu fie mort?
— Bine, iată, închipuiește-ți că acum l-ai vedea că intră pe ușă.
— Dar bine, omule, ești nebun, cum să mai intre pe ușă?
— Foarte simplu, ca și cînd ar fi viu.
Mă privi tot mai lung și tot mai îngrijorată, iar în fugă ochii ei
aruncară o privire de teamă spre ușă.
— Nu știu, zău, ce să cred de tine, parcă n-ai fi în mințile tale l

— Bine, Aurora, dar tu nu poți, să-ți închipui doar asta? Uite,

hai, ajută-mi, ce-ai<zice să-l vezi pe Savin intrînd pe ușă?
Poate speriată, poate de milă pentru figura meci obsedată, ac-
ceptă să ia întrebarea în serios.
— Cred c-aș leșina.
— Și pe urmă?
— Pe urmă?..., pe • urmă — și păru un moment că urmărește
gîndul în adîncimea lui, cînd deodată izbucnind într-un rîs 1
senin și limpede, adăugă, plină de nevinovăție — m-aș trezi și l-aș
întreba ce vrea.
Renunțai de-a mai insista pe această cale, de altfel mă și
miram de ce începusem.
Discuția a continuat banală, în jurul mortului, a
înmormîntării, a scrisorilor de condoleanțe, a copilului. Cită
plăcere mi-a făcut acea discuție nu pot spune. Cu fiecare vorbă
Aurora mi se arăta tot mai plină de spirit, fină, inteligentă și mai
ales cu acel ce ciudat pe care se pare că-1.găsești în fiecare
femeie altfel. Ș i tot mai mult îmi plăcea gîtul ei roz, plin de o viață
resemnată în forma ei frumoasă. Apoi dantura era de-un alb
imaculat, care alături de buzele acelea roșu pal, evidenția
armonii d,e flori de seră. Deodată, dintr-o încrucișare a
hazardului, ochii mi S-au oprit pe sinii Aurorei: într-o stră-
fulgerare de-o clipă. Savin.mi-apăru în minte, rece, rigid ca în
ajun noaptea, poveștindu-mi de sutienul negru ce și-1
cumpărase Aurora. Atunci, atunci... și începui să gifîi aproape,
de spaimă cu ochii deschiși, măriți... dacă Aurora are pe ea
sutienul negru, atunci Savin nu-i mort, iar vizita lui a fost reală.
Aurora mă privea lung și avea un zîmbet imperceptibil de
ironie amestecată.cu jenă. Nu înțelegea rostul privirii mele
încremenite pe bustul ei.
Simțeam că mă sufoc, surescitarea creștea cu fiecare clipă și-
(mi fu teamă că nu voi mai putea fi stăpîn pe mine. Rupînd
brutal tăcerea, cu un trîntit de scaun care sperie pe Aurora, mă
sculai în picioare, stingher și nedumerit, încercai să spun cîteva
cuvinte care se terminară într-un î... prelung și întipzîndu-i
mina, îmi luai rămas bun, sumar și mut. Privirile Aurorei erau
tot mai nedumerite și tot mai insistente:
— Dar ce ai?
— Nu, nu... nimic, parcă nu mă simt bine... îmi trebuie aer...
— Aer?
în gura ei vorba luă alt sens, mai puțin grav.
— Da, da, așa ceva, adică... seuză-mă trebuie să plec.
Mă conduse pînă la ușă și de acolo, peste perdele, mă urmări
îngrijorată pînă ce mă pierdu din ochi.

Eu mă oprii. îmi lipsea ceva, trebuia să știu dacă sutienul Au-

rorei era negru. Dar atunci de ce plecasem. Să fi fost teama,
teama cea mare, că dacă-1 aflam negru trebuia să cred în
existența lui Savin?
Ș i în cadența pașilor cu ritm nervos, se încrucișau în minte te-
meri tot mai mari, iar dincolo de ele, apărea tot mai insistent, la
început ca o filigramă, iar apoi ca un profil de piatră, chipul lui
Savin care nu-i mort.
IV.
începuse să-mi fie teamă că sînt victima propriului meu gînd.
Aveam simțămîntul că mă învîrtesc într-un labirint din care nu
puteam ieșit și în care mă întâlneam enervant de des cu prima
întrebare; ajunsesem într-p stare de nesiguranță și de
neîncredere în limpezimea facultăților mele de înțelegere, încît
toate concluziile ce mi se impuneau le primeam pasiv. Savin nu a
mai fost la mine după înmormîntare, e imposibil, morții nu se
întorc. Tot ce luam eu ca întâmplat în seara acelei vizite n-a fost
decît o halucinație, o închipuire a minții mele bolnave. Și iarăși
începea îndoiala să dea asalt, dar dacă totuși Savin a fost la
mine, dacă mi-a fost mie dat să trăiesc această experiență a
cunoașterii, a întoarcerii unui mort între vii. Dacă mi-a fost
hărăzită puterea de-a vedea ceea ce alții nu văd. Oare eu nu pot
fi altfel decît ceilalți? Fiecare este doar un altcineva, fiecare poate
purta în sinea lui pe Dumnezeu fără da Vecinul să știe.
în lupte de felul acestora se scurseră zile după vizita la Aurora.
Din tot tumultul nesiguranțelor, ca un gust amar și permanent,
teama cea mare apărea tot mai clară: ceea ce puteam să-mi dea
confirmarea nelămuririlor rămînea totuși sutienul. Cu fiecare
ceas ce trecea mi se fixa în minte tot mai imperios dorința acestei
verificări: trebuia să văd dacă Aurora poartă sutien negru sau
nu. Neverosimilul dorinței mele, stupizenia propunerii ce mi-o
făceam, planurile care mai de care mai naive, îmi treceau fugar
prin minte; ceea ce rămînea din tot acest cortegiu era însă o
dorință nouă, bizară aproape, plină de neliniște și bănuieli,
incertă, clară însă în insinuarea cu care pătrundea: voluptatea
de-a vedea chiar pe Aurora ce sutien poartă. Cînd m-am surprins
în intimitatea acestei dorințe renunțai definitiv la gîndul care mă
încercase uneori, de-a 0 întreba, pur și simplu, de culoarea
sùtierului. în această stare mă îndoiam că ge- neratoarea dorinții
era verificarea existenții lui Savin; peste aceasta se suprapunea
lent un imbold sensual. Dar de ce imboldul sensual, ce era
aceasta? De unde o nouă alternativă? Și-n mijlocul acestor
Întrebări, ca o consolare sau poate ca o confirmare, apărea
Aurora altfel de cum o cunoșteam dinaintea morții lui Savin;
tînără, fru- saoasă, inteligentă și chiar atrăgătoare. Dar ce
legătură putea să aibă această constatare obiectivă, să zic, a
ochiului, cu pofta surdă ce se încolăcea în mine.
 ★
într-una din după amiezile acelor zile, după un éornn greu,
obositor și sufocant în încîlcirile de vise, mă trezii ud de
nădiișeală, obosit și nu-mi dam seama decît de un gînd: sutienul
Aurorei.
Mi-am făcut toaleta calm și pedant. Mi-arn schimbat toată
rufă- ria, m-arn bărbierit, iar la urmă, contrar obiceiului m-am și
pudrat. Totul s-a petrecut mecanic, cu o absență totală. Ce-mi
amintesc sînt doar imagini frînte, memorizate undeva, fără voia
mea. Făceam totul fără să știu de ce, simțeam clar însă, în
umbră, cum țelul precis e martorul acestui fHm inconștient de
atitudini.
în drum spre Aurora, pe stradă, îmi zîmbeam. Pasul era sigur,
gestul înscris într-o prudență demnă. O elasticitate curioasă a
mersului mă făcu să mă admir în luciul unui geam.
Aurora era acasă. M-a primit îmbrăcată sumar, într-un halat.
Nu mi s-a părut să fi fost jenată de felul în care mă primea, avea,
din contră, o vagă tendință de cochetărie. Eu eram de-o
curiozitate care m-a surprins. Zîmbeam mereu, ochii mi se
făcuseră mai mici, ca atunci cînd vrei să capeți distanță în fața
unui lucru pe care trebuie să-1 admiri și priveam plin de atenție.
Sub aceste priviri Aurora deveni mai înaltă și mai vioaie. O clipă
m-am surprins că mă port astfel poate, dintr-un instinct de
viclenie, ca și cum m-aș apropia de-o victimă fără ca ea să simtă.
Am încercat să îndepărtez gîndul; dar cînd privirea mi se opri
asupra Aurorei, noțiunea de victimă deveni caldă, emoționantă și
atrăgătoare.
Pînă în acele clipe totul s-a petrecut în mine în mod impulsiv.
Nu deliberasem nimic, nu știam încă cum voi proceda. în clipa în
care simții mirosul parfumului Aurorei, gîndul iscodea felul în
care trebuie să' obțin rezultatul. S-o întreb direct? Dar mă
decisesem să nu încerc astfel. Să-i surprind vreo mișcare care să-
i dezvăluie vreun colț al îmbrăcămintei spre a zări cel puțin o
pată mică din sutien. Dar eram încă în antreu, nu ne mișcasem
spre salon, și nu înțeleg nici azi de ce, cu toată graba mea care
cred că era evidentă, ea nu insista să mă introducă.
Atunci cînd un gol îmi cuprinse mintea, dintr-un îndemn pe
care l-am simțit foarte adine, m-am trezit c-o mînă întinsă,
prinzînd
umărul Aurorei, iar cu cealaltă apucînd-o de pieptul halatului;
O unitate de nedefinit dintr-o șecundă avui impresia cTam comisă
faptă de-q brutalitate neobișnuită, că.un ireparabil luase loc
ațunceaîntre noi, că o prăpastie fără dimensiuni despărțeau ochii
aceia ai ei care mă fixau straniu, de privirea plină de bunăvoință
de. mai înainte. Ș i din același neverosimil din care porneau toate
actele mele în ziua aceea porni și impulsiunea de-a o săruta, a
fost poate o intenție de-a justifica gestul meu sau o naivă
mîngîiere pentru jignirea ce i-o adusesem, destul, că o sărutai
fără să știu.pentru ce.
O sărutai însă alături de gură, pe obraz, pe jumătate gură
doar, un sărut stupid. Cînd mi-am retras capul de pe al ei, m-am
surprins că ceva mă ținea de ea, era mîna mea stingă care
apucase halatul. Atunci am tras, ceva s-a rupt, Aurora a țipat, s-!
a zbătut (curios, cînd am sărutat-o s-a opus mai puțin) iar peste
carnea albă-roz, plină de viață, apăru un sutien negru, strîns
artificial peste doi sîni pe care nu-i mai puteam bănui cum sînt.
V.
Ziua următoare ploua. Stăm la fereastră înfășurat într-o haină
groasă, mi-era frig, și urmăream ca la un spectacol șuvițele de
apă ce curgeau de sus. în monotonia lor simțeam o delectare, se
părea că ritmul lor pătrunde și-n mine, că-mi ordonează
gîndurile, că-mi liniștește sufletul. Mă gîrideam la Aurora. Oare s-
a recules? Desigur, ei i se va părea că eu am înnebunit, că numai
astfel poate înțelege actul de totală necugetare ce l-am înfăptuit.
Ș i poate în lungile ei discuții cu sine însăși să fi vrut ca fapta mea
să-i pară potrivită unor sentimente omenești, eventual unei iubiri
ce s-ăr fi născut în mine pentru ea. Dar aceste gînduri le va fi
gonit ușor și fără îndoială că Aurorei i se părea exclusă această
posibilitate prin faptul că nici un gest sau vreo schițare de
intenții nu i-a apărut ei din partea mea ca o pregătire, ca un
preludiu de inițiere într-un sentiment care se naște. Poate se
gîndea că din primă clipă cînd mă văzuse ochii mei erau injectați,
cu priviri nesigure. Ș i oare cum își va explica ea excesul meu de
politeță. Să fi avut și ea sentimentul comun că este o victimă, iar
că eu mă apropiu pe această cale insinuantă spre a o surprinde?
Aurora este o femeie inteligentă, îmi ziceam eu mai departe, și
sensibilitatea ei a sesizat desigur că sărutul meu n-a fost un
sărut pentru sine și va fi simțit că nu aceasta a fost intenția mea.
O va fi surprins-o faptul că și eu m-am mirat de,ceea ce
făcusem.-Ș i ceea
ce o umplea, desigur, de revoltă,., ceea ce o umilea și o făcea
să roșească era sfîșierea aceea bestială a hainelor ei. Ce-și va fi
zicînd •de fuga mea, fuga aceea de criminal surprins asupra
faptului? Poate liniștea și-a recăpătat-o văzînd în mine uh
posedat de puteri de dincolo de apărarea mea.
Ș i oare revederea cum șe va petpeçe? Ce atitudine vă lua ea, și
oare va. discuta actul meu sau se va face că l-a uitat?
De un singur lucru eram însă sigur: simțeam că ea. dorește să
mă revadă, că scotea din presupunerile ei posibilitatea unui refuz
pentru o întâlnire. Atît de puternic mă domina acest sentiment
încât gîndul că ea vrea să mă revadă mă încălzea fizic, ca un
curent plăcut «de aer cald.
★
Cît mă privește nu mă mai, miram de purtarea mea, o găseam
gustă și chiar conformă cu planul propus, nu-mi trădasem doar
cu nimic intenția. Groaza cea mare, căci acesta era singurul
sentiment care domina totul, era acela al evidenței că Savin
trăiește, că el din lumea lui vede și știe tot, că într-adevăr fusese
la mine și că în mod sigur va reveni. Greutatea cu care era
întâmpinată obișnuirea cu gîndul că va trebui să-i dau socoteală
de gestul meu, îmi era măsurată de ciudata presimțire a unei
revederi imediate. Mi se părea că Savin e la spatele meu, îl
simțeam aproape cum mă privește, cum este martorul tuturor
gîndurilor și faptelor mele. Prezența lui era.pentru mine o
evidență.. Ș i acest straniu sentiment mă enerva mai •mult decît
mă înspăimînta, mă enervam pentru că nu-1 puteam vedea.
Doream să-1 am din nou în față, aici la biroul meu, pe fotoliul
roșu, așa ca-n noaptea aceea de după înmormîntare, să discut cu
el, «ă-i cer socoteală, să-mi ceară și el. Doream o discuție de data
aceasta -nu metafizică, ci din lumea realităților noastre, o
discuție care să-mi ușureze gîndurile Care mă apăsau. Nu mă
vedeam vinovat, curios îlucru, de sărutul și gestul meu. Acestea
fuseseră doar dorințe de verificare a opiniilor lui Savin. Mă
simțeam atât de tare încît i le voi arăta chiar ca atare la viitoarea
discuție. El provocase acest incident, vina era a lui. îmi
organizam răspunsurile în așa fel. încît să pot preveni acuzarea
cc mi s-ar aduce.
Ș i începusem să mă simt comod ghemuit în dosul acestor
argumente; ascundeam cu satisfacție observațiile mele privitoare
la farmecele Aurorei, ritmul acela lent care se dezvolta în,,
mine..fără •stavilă..;.

VI
Trecuseră mai mult de două săptămîni de la întâmplarea cu»
Aurora. începusem să uit detaliile, cel puțin nu mă mai gîndeam
la ele. Am vrut de cîteva ori să mă duc la ea, să-i cer scuze; să-i
explic. Eram însă sigur că totul era inutil, explicațiile mele'ar fi
determinat-o și mai mult să mă creadă nebuni în tot acest timp
ea n-a dat nici un semn de viață, cu toate că, în sinea mea
deseori simțeam cum gîndul ei încearcă o lămurire.
într-io seară, la masa mea de lucru, notam cîteva impresii cu
caracter general, impresii culese din viață. Eram aprofundat în
lucru nici nu știu cît să fi fost ceasul, cînd, deodată, fără să
presimt sau să aud ceva, ușa se deschide și Savin apare în prag.
în lumina slabă ce-o arunca lampa de birou nu l-am
recunoscut deeît după siluetă. Tremurând, nu știu dacă de
teamă sau de indignare, am întors lampa, ca pe un reflector spre
ușe, el apăru cu totul în plină lumină. Fără să vreau am scăpat
un țipăt. La față era verde, buzele umflate, ochii la fel, fruntea
ghemuită și părul ud și lipit de cap. Mîinile îi atîrnau lungi,
nesfîrșit, iar pîntecul era umflat inestetic. înainta încet spre birou
clipind greoi elin ochi din cauza luminii. Cînd s-a așezat pe
scaun am văzut cu groază că fața lui purta urmele
descompunerii. Ah, și mirosul acela insuportabil mă înăbușea.
— Te-ai convins? — începu Savin, privindu-mă sticlos și fix —
te-ai convins despre cele ce ți le-am spus?
Nu știu dacă figura mea nu-i arăta încă îndoială, dar el con-
tinuă tot mai convingător:
— Ai văzut doar bine. Aurora purta sutienul negru, așa că ceea
ce îți arătasem înainte trebuie să accepți ca adevăr.
Felul în care Savin a deschis dincuția m-a tulburat, m-aș fi
așteptat să înceapă cu imputări, poate chiar cu grosolănii. în cap
începuseră să mi se încurce.argumentele pregătite și acuma
ajunse1 inutile. De aceea întîrziai cu răspunsul pe care poate i-1
datoram. Savin însă continuă, avea aerul că se grăbește...
— Acuma, uite ce te rog, mi-e dor de Aurora, aș vrea s-o văd,
s-o văd cel puțin într-o fotografie...
Atunci n-am mai avut putere să tac, mi se părea o șarlatanie
de-a lui Savin această cerere:
— De ce nu te duci la ea? — îi răspunsei în culmea revoltei.
Ochii lui Savin deveniră o clipă mai calzi, mai evocatorii:
— Cum crezi că nu m^aș duce? Dar nu pot, doar aici, în
această cameră pot eu apare material, și doar aici pot vedea în
sens omenesc. Restul cunoașterii mele pe pămînt se petrece
printr-o clar
viziune generală și printr-o intuiție atotcuprinzătoare. Pe ea
vreau s-o văd material, cu mijloacele mele fizice, așa cum te văd
pe tine acuma’dt ești de palid. De aceea, uite, te rog, pentru
mine, în numele prieteniei noastre, cerei Aurorei o fotografie de-a
ei și adu-o aici, astfel ca atunci cînd revin s-o văd.
 — Dar cum pot să-i cer așa ceva, nu te gîndești, ce va crede
Aurora despre mine? Și așa nu știu cu ce părere a rămas despre
mine după ultima noastră întîlnire.
— Totuși tu trebuie s-o faci, o faci pentru mine, gîndește-te că
altfel nu se poate — încerca Savin să mă înduplece.
— Dar de ce nu-mi răspunzi la întrebare, ce va gîndi Aurora
«despre mine?
— Aurora... și aici glasul lui păru că ezită — Aurora... nu va
crede nimic rău, o știi doar, ea poate vedea orice lucru în mod
mai simplu, și apoi poți să invoci motivul că dorești să ai o
fotografie de-a mea, și-i ceri una în care sîntem amîndoi sub
pretextul că aceea ți se pare mai realizată.
Ochii lui Savin, tulburați, umflați și sticloși, murdari și respin-
gători, mă priveau cu milă.
Din tot tumultul de întrebări ce le pregătisem n-am putut rosti
niciuna. Mă domina un tragic neînțeles, o încîlcire de
resentimente și gînduri, presimțiri vagi, încît nu mai știam bine
unde începe halucinația și unde sînt marginile realității.
— Tu știi cît o iubesc, tu știi cît sufăr, de ce nu vrei să-mi
ușurezi durerea?
Eram, pe deasupra tuturor sentimentelor ce încercam, contra-
riat de acest Savin care dispunea de puteri supraomenești și care
se plîngea infirm în fața mea pentr-un petec de hîrtie. Nu m-am
putut abține să nu-i spun:
— Dar tu, care ai la îndemînă virtuți atît de mari, încît ai putut
ieși din groapă spre a sta aici în fața mea, cum de simți nevoia
unei simple și vulgare fotografii. Pentru tine, bănuiesc că-n
această ipostază superioară tuturor trăirilor, ar trebui să existe
dorințe mai înalte, mai puternice, de dincolo de banalitatea vieții
noastre.
Savin deveni agitat, iar trupul acela în putrefacție era sinistru
în gesturile lui care păreau rupte și cîrpite cu frînturi culese de
peste to t:
— Am spus încă o dată, nu pot destăinui nimic, sînt și eu o
existență căreia nu i se dau lămuriri, dar care-și duce spre
desăvîr- șire destinul. Eu trăiesc încă ca și tine, încerc aceleași
sentimente, aceleași dureri, în plus, doar știu tot ce se petrece.
De aceea, cre- de-mâ, suferința e înzecită. Simt că trăiesc într-o
precipitare de evenimente, de gînduri care mă uluiesc. Cunosc și
rușinea și sur-

prinderea ta față de noile sentimente ce le încerci pentru

Aurora, știu și îndoielile ei asupra purtării tale. Simt cum crește
în- voi o putere nouă, cum un nou destin se împlinește; nu pot
însă opri nimica, din contră, sînt minat către deznpdămînt
printr-o fatalitate oarbă.ț
Fără să înțeleg toț ce-mi spunea, nu m-am putut opri să nu-1
întreb:
— Atunci de ce mă trimiți tu însuți la ea după fotografie, de ce
provoci tu o reîntîlnire, o ocazie ca lucrurile să evolueze?
— Ț i-am spus doar... și Savin cu glasul stins încerca ultimele
lui argumente —-... drumul é pornit, ca un bolovan desprins din
munte, eu nu pot face nimic, am impresia că-mi joc un rol scris
de-un necunoscut puternic și stăpîn... eu trebuie să mor încet,
încet și sufletește, așa cum voi, cei vii, muriți fără să vă dați
seama, zi de zi, oră de oră, și ceea ce voi cunoașteți pentru a muri
în viața întreagă, eu trebuie să cunosc în timp scurt, scurt de tot.
Atunci nu aveam timp să înțeleg, mă pătrundea însă tot mai
adînc sensul înalt al suferinții lui Savin, trebuința și graba lui de-
a muri.
Ca și cînd îmi ghici gîndul, Savin, adăugă, calm și rar:
— Privește-mă — și mîinile lui se desfăcură în lături, capul se
săltă puțin în sus, iar tot hoitul acela puturps se ridică în
picioare — privește-mă, iată trupul care mă părăsește, uite-l cum
putrezește, de aceea trebuie să mă grăbesc.,
Nu mi-arn dat seama cînd m-a părăsit; atîta îmi amintesc, că
dimineața m-a găsit la birou, cu capul plecat,.pe notele începute
și-n urechi cu toate vorbele lui Savin,
 VIL
Tot timpul după această nouă vizită am fost într-o stare sufle-
tească de așa natură, încît chiar Savin să-mi fi spus să nu mă
mai duc la Aurora după fotografie și n-aș fi putubo face. Eram
într-o exaltare care mă surprindea. Mi-era frică chiar să mă
gîndesc, căci simțeam cum în acest caz gîndurile se vor strânge
într-o convingere. Mi-era teamă să recunosc că frumusețea
Aurorei este aceea care mă îndemna s-o caut. Ș i lucru curios,
misiunea lui Savin nu mă grăbea, simțeam chiar că eram mai
neforțat în deliberare, iar că încredințarea lui avusese doar darul
de-a declanșa primul gînd către o acțiune, de-a mă scoate din
indeciziune.
Fel de fel de preocupări de suprafață luaseră locul celor se-
rioase; felul în care mă voi prezenta ei, cînd, dacă s-o anunț sau
nu și printre altele și cum să mă îmbrac. Mă decisei s-o anunț că-
n după
amiaza acelei zile o voi vizita la ora 5. îmi închipuiam că este
mai bine ça ea să fie avizată. Cine știe pentru ce, iar
presentimentul meu devenise justificat cînd îmi ziceam că poate
vrea și ea să fie îmbrăcată într-un mod deosebit pentru această
vizită. Dorința mea de-a- mă prezenta ca de vizită ridicase. în
mine nevoia de-a o găsi și pe ea la fel pregătită. Să fie și din
partea ei un fel de subscriere formală la atitudinea mea.
îmi trimise vorbă că mă așteaptă așa după cum o anunțasem.
Simțeam o bucurie de tînăîr care se duce la prima întâlnire senti-
mentală. Mă copleșea o teamă plăcută, dulce, care lua forme
curioase,., de bucurie neștăpînită și de izbucniri lirice. Cînd
căutam să aflu rațional motivele acestei bucurii îmi apărea în
minte, fără să vreau, silueta Aurorei, pieptul ei, gîtul cald și viu,
privirea ei atît de nedumerită și naivă.
După masa de la ora trei începui să mă îmbrac. Pînă alesei că-
mașa care s-o iau trecu jumățate oră, iar cînd o îmbrăcai, gata, a
trebuit s-o schimb căci transpirasem de-o emoție neînțeleasă.
Gîn- dul mi-era tot dus, tot la Aurora. Consumam dinainte clipa
revederii și cît de curios părea că dispăruseră orice urme de
scrupul sau rușine.
Cravata o alesei pe cea roșie, bordo, cu picățele albe. îmi
amintisem dintr-o discuție cu Aurora, nu știu de cînd, că ei îi
plăceau cravatele roșii. Cînd m-am surprins că-n mod expres mă
îmbrăcam pe gustul Aurorei, mă zgudui un val de revoltă, mi se
făcu rușine, mă gîndii la Savin (la el din timpul vieții) la legăturile
noastre dinainte de moarte și, mușcîndu-mi buzele de indignare,
începui să monologhez: — Nu, nu, asta nu se poate, e prea mult,
trece marginile, nu se poate s-o -plac pe Aurora; n-am deci
pentru ce să mă îmbrac pe gustul ei. Și iarăși apăru Savin în
minte, de data aceasta,, așa, hidos, descompus cum îl văzusem
ultima oară, și atunci, din adîncul neînțeles al firii omenești se
ridică din mine un gînd de stăpîn, de superior, de om viu, de
cineva care are drepturi asupra vieții.în acele clipe Savin
dispărea tot mai mult, de-abia îi ghiceam silueta, sărmana lui
siluetă de mort întârziat printre cei vii.
La paloarea feții cravata roșie îmi ședea excelent, aducea o
notă, de exuberanță, ceea ce lipsea obrazului meu. Această
veselie artificială a culorii nu mă jena, îi căutam, din contră, în
suflet o stare corespunzătoare. Mă pudrai apoi cu grijă, șterse!
resturile pudrei cu degetul umed de pe sprîncene și gene, de pe
lobul urechilor și de pe bosele frontale. De obicei evitam
încălțămintea de lac, mi se părea,, de prost gust pentru vizite, de
data aceea însă, am găsit nenumărate argumente ca la costumul
maro ce-1 îmbrăcasem să se potrivească, pantofi negri de lac.
8 — Hanul roșu — cd. 204
113

îmi dădeam seama că exagerez, însă o îndărătnică insistență s-

pornea neînțeles din mine și eu eram prea slab ca să-î pot ipune
^rezistență. Aveam impresia clară că-n mine este un alt stăpîti
decît cel de fiecare zi și că acestuia trebuie să mă supun orbește.
*
 Plecai de acasă la patru și jumătate cu toate că Aurori locuia la
cinci minute depărtare de mine. Pe stradă mergeam încet, mă
oglindeam în toate vitrinele, îmi verificam ținuta, mersul și aerul,
general. în oglinda unei drogherii mă zării crestat de brici pe
obrazul stâng. în cameră nu observasem, dar pe stradă apărea
clar o dungă roșie, lungă, destul de evidentă, iar de sub pudră
părea și mai puternică. Ocrul pudrei o exagera. Scosei batista, și
într-un elan care mă surprinse, ștersei toată pudra de pe obraz.
Intr-adevăr se vedea mai puțin, dar totuși mă gîndeam, oare
Aurora nu va crede că m-am crestat de emoție.
După ce sunai și o zării pe Aurora că vine să-mi deschidă,
fără.să-i văd însă fața, mă cuprinse o agitație de nedescris. Tot
sîngele mi-era în obraz, gura mi se încleștase, broboane de
sudoare mi-apă- rură pe frunte. Și-n așa hal mă prezentai
Aurorei. Prima privire ce i-o aruncai mă făcu să văd că și ea era
într-o stare similară și să bănuiesc că și ea trecuse prin aceiași
tensiune sufletească. La ea însă emoția luase o formă deosebită,
zîmbea, ochii priveau puțin umezi, fix și respira adîhc. Părea o
luptă ce să dădea între ea și emoție. Cuprins de-un curaj
neașteptat devenii prezent, volubil și «chiar tandru... da, eram
chiar tandru.
Felul în care i-am pronunțat numele m-a surprins, nu ma
știam capabil de aiîta voluptate, în vorbă:
— Aurora, prezența mea aici s-o iei pa pe-o dorință de expiere
— și după o mică pauză adăugai: vreau să mă ierți pentru
purtarea mea de ultima dată.
C-un aer ca și cînd i-ar fi dificil să-și amintească despre ce
-vorbeam, răspunse::>
— Am înțeles aceasta și te-am așteptat de mult să vii s-o faci.
— Intr-adevăr? — și glasul meu tremura imperceptibil de
emoție.
— Desigur, căci nu-mi închipuiam ca tii să fii în stare de așa
ceva fără să cauți să repari.
De unde venea oare în vorba Aurorei căldura aceea care se
risipea darnic în jurul ei ca un farmec.,
între timp intrarăm în salon și luarăm loc în jurul aceleiași
mese..Aurora era îmbrăcată într-o rochie gri-pal, dintr-un
material care-i
modela corpul în mod grațios. Părea o provocare și tot
provocare- părea și timbrul vocii sale, melodios, încît un moment
aveam im- presia că-și ride de mine.
Discuția continuă banală cîteva minute. La un moment dat mi-
aruncai ochii prin cameră, simțeam că ceva este schimbat, într-
adevăr lipseau fotografiile lui Savin. Dintr-o perversitate
neînțeleasă o întrebai!
— Dar ce-i cu fotografiile lui Savin, le-ai luat? — Evident
surprinsă, dar neîndeajuns de încurcată pentru a o arăta
rușinată,, răspunse alene, c-o atenție la fiecare vorbă;
— Ș tii, muștele astea grozave, tot murdăresc și dacă ți-aduci
aminte erau fără sticlă.
De abia după ce-și termină Aurora răspunsul îmi dădui seama
că se ivea cea mai nimerită ocazie spre a-i cere fotografia, așa
cum dorise Savin. In clipa în care-mi propusei să 'formulez
cererea, eram decis ca să mă mulțumesc cu una în doi, așa cum
pretextase Savin, ci, voi cere una în caré e singură. Adusei
așadar vorba de fotografiile lui Savin, că aș vrea să văd ce i-a
rămas de la el. Vădit surprinsă Auroră mi-aduse un album?
mare plin cu fotografii. Erau acolo tot felul de momente din viața
lor conjugală, ©bservai pe cînd răsfoiam albumul, că la
fotografiile unde Savin era singur mă opream mai puțin, iar la
cele unde se găsea Aurora insistam mai mrilt. în acea clipă privii
în ochii ei, nu știu de ce a zîmlbit, dar am avut impresia că mi-a
ghicit gîndul:
— Dacă vrei pot să-ți dau o fotografie de-a lui Savin, alege,
uite, — arătîndu-mi una în care era el singur; ia-o pe asta de
exemplu, sau, în sfîrșit, alege tu, oricare alta, care ți se va părea
mai- bună.
Generozitatea ei mă încurcă, iar curajul cu care-mi propusem
să-i cer una de-a ei îmi dispăru. Alegeam, greoi, căci trebuia să-
mi ascund gîndul adevărat, și tot mandes mă opream la o
fotografie de-a ei, un instantaneu, luată în plin.aâr, unde apărea
mai vie și mai frumoasă ca-n oricare.
— Ce bine ești în asta — îngînai cu teamă, arătându-i-o.
— Ah! nu-mi place, nu vezi ce riduri neadevărate îmi scoate?
Ș i-mi arătă niște riduri aproape inexistente.
— Uite, asta e mai bună, ce zici...?
Acel „ce zici“ mi se păru curios, alunecasem la o discuție în
jurul fotografiei ei și uitaserăm că o căutam pe-a lui Savin. Con-
statarea îmi dădu curaj, mi-arătă eă și ei îi plăcea noua discuție.
— Dar în asta cum îți plac? și rămase atentă ca și cînd ar fi
fost surprinsă de acel „cum îți plac".

— Ești bine, dar totuși, eu rămîn la asta —, șî-i arătai acel/in-

stantaneu..
Cu toate că vorbele mele fixaseră o alegere și-o dorință,,ea se
făcu că nu-nțelege, și cred, pentru a nu. lăsa impresia că am
ghicit purtarea ei, răspunse:
— Te-ai decis, ce fotografie iei de la Savin? și începu să-mi
răscolească nervos albumul, arătîndu-mi una cîte una. dar tot
din acelea în care Savin era singur.,
— Asta?
— Nu.
— Dar asta?
— Nici asta?
— Care atunci, omule? și o cuprinse o agitație aparent nemo-
tivată,
— Nu, încă, nu... mai la urmă! răspunsei eu și mă arătai în-
curcat.
Simțeam că între noi se născuse o cursă de-a ne ascunde unul
•de altul gîndul adevărat, faptul că știm fiecare precis ce vrea
celălalt, de-a ne face din asta o plăcere, de-a ne surprinde
reciproc cu toate că cunoșteam sigur ce vrem.
 — Cred că rămîn la asta — și-i arătai prima fotografie a lui
Savin care-mi veni înainte, „dar, uite, aș mai vrea..." și înainte de-
a formula întrebarea, într-un moment de elan, de grabă de copil
care nu poate păstra un secret, Aurora spune:
— Știu ce vrei, bine, ia-o pe aceea pe care ai ales-o! Fiindcă nu
eram sigur de care vorbește, mai mult automat decât rațional în-
trebai:
— Pe care, pe aia cu ridurile? — cu o vădită intenție de ironie.
Ea trecu însă peste ea și-mi adăugă iertător:
— Pe aia, da, dacă așa-ți plac!
Cu toate că tot procesul îmi fusese evident, forma în care înțe-
lese ea să termine mă surprinse Mi se păru că se grăbește, că
precipită un lucru pe care eu l-aș ^Trut mai încet, mai gradat,
să-i gust trecerea printr-o trăire voluptoasă între îndoieli și
dorințe. Să fi putut să tresar la fiecare gest nou, să cîștig ceea ce
cîștigasem prin suferiență nu prin surpriză. Graba Aurorei, mi se
păru deplasată, și nu știu de ce aveam impresia că sîntem ridicoli
îmbrăcați atît de ceremonios pentru improvizația care decurseșe.
Fotografiile fură scoase din album și puse pe masă, una peste
alta, a Aurorei deasupra, a, lui Savin dedesubt.
Ca și cînd nu s-ar fi petrecut nimic deosebit, Aurora mă în-
trebă ce mai fac, de ce nu vin s-o văd mai des, că îi e urît, c-ar
vrea

să mă roage, într-o zi, s-o conduc ia cimitir. N-am. priceput

acest amestec ciudat de dorințe. Oare eram victima unei simple
impresii poate că Aurora nici nu bănuiește gândurile mele, Era
însă imposibil, prea o contrazicea privirea.,,,
Discuția începuse să devină obositoare. Se simțea din partea
amîndurora o dorință stînjenită, o inhibiție în mersul normal al
discuției. Tot atunci mi-am dat seama că ședeam amândoi într-o
poziție curioasă: cînd căutasem în album, spre a ne putea uita în
el mai bine ne apropiam într-atît scaunele, încît genunchii ni se
alăturară. După ce-am scos fotografiile și-am pus albumul pe
masă am rămas în aceeași poziție. Amîndoi în aceeași clipă ne-
am uitat la genunchii noștri, și nu știu dacă acesta a fost motivul,
dar în clipa următoare amîndoi ne-am sculat în picioare. Ea însă,
pentru a-mi arăta că nu este încă timpul să plec s-a răzimat de
bufet în picioare. In poziția aceea și-a pus ușor un picior.peste
altul, așa că prin rochia atît de plastică pulpele apăreau mai
puternice. M-a privit lung, în tăcere, ochiii și-i făcuse mai mici,
părea că vrea să prindă un contur depărtat, buzele și le mișca
ușor, una de cealaltă spre a le umezi puțin, pieptul îi tresări... și
atunci avusei certitudinea că așteaptă. Ca mînat de-un imperativ
făcui spre ea pasul care mă despărțep, o apucai în brațe, și ea,
fără să miște câtuși de puțin, să vrea să se apere sau să mă
ocolească, închise ochii și-și lăsă ușor capul pe spate.
Sărutul a fost lung, cald, și tulburător. Nu-mi amintesc bine ce
s-a mai petrecut, știu doar atîta, că la un moment dat, printre ge-
nele umede Aurora mă privea fix, ca un sfinx. N-am știut cum să-
i Înțeleg privirea, era în ea un amestec bizar de imputare și
plăcere.
M-am rupt din loc, i-am sărutat mîinile amândouă, plin de
grabă, puțin jenat, dar foarte mîndru, am îndrugat cîteva vorbe,
probabil stupide, în orice caz banale, căci ea a zîmbit ușor. M-am
îndreptat spre ușă, luînd în treacăt fotografiile de pe masă.
Acasă am ajuns tîrziu, după miezul nopții. Am lăsat
intenționat să treacă ora cînd ar fi putut să vină Savin. în seara
aceea nu-1 doream. Mi-era silă de el, de chipul lui hidos, de
mirosul lui respingător cît și de tragicul cu care-mi umplea
camera. în seara aceea aș fi vrut un cor înstelat, albastru intens,
cu sclipiri reci de stele și cu pași agale prin alei de parc. Aurora
mi-apărea în minte tandră și pură, limpede ca cele mai frumoase
sentimente. Mă simții cald la suflet, dornic de mîngîieri pe care
le-aș ' fi dăruit generos. Fugeam de raționamente, de scrupule și
de presimțiri. Mă înălțăm în mine tot mai puternic, tot mai drept.

Dezbrăcîndu-mă, simții în buzunarul hainei ceva tare, băgaî

mîna, era fotografia Aurorei. O căutai și pe-a lui Savin, peste tot,
prin toate buzunarele, a fost imposibil s-o găsesc. Și atunci, îmi
apăru în minte, ca o imagine culeasă în fugă, ascunsă între clipe,
faptul că, atunci cînd am plecat grăbit fotografia lui Savin
rămăsese pe masă,.
Trăiam de cîteva zile o existență stranie. îmi împărtășeam su-
fletul din calda aducere aminte a voluptății Aurorei și-mi
cîntăream incertitudinile și întrebările conștiinței. Savin părea că
vrea să se fixeze tot mai adînc în mine, fără voia mea și parcă
mînat de Aurora. Aveam impresia că încep să ne lege lucruri
neînțelese, că ciudatul sentiment față de Aurora nu era indifereiit
întîlnirilor mele nocturne cu Ș avin. Ș i de cite ori mă opream din
gîndire, cu sufletul la. gură și cu ochii căscați, de câte ori în
fundul conștiinței se mișca viermele îndoielilor și-*al îndrăznelilor
frînte, Savin mi-apărea ca o umbră tandră și prietenă. Acel Savin
însă; aeela viu, dinainte de‘ moarte, acela care iubea pe Kant și
căruia îi plăcea, cu un zîmbet să-mi deschidă raiul sufletului
său. Savin cel mort și putred1 însă,, nu putea cu indexul întins
să-mi arate gest de acuzare și protest, el n-avea puterea să
trezească în mine zbucium de conștiință și plîn- gere; el mă
umplea numai de-o mare groază, de scârbă, de-o revoltă fără
margini pentru uzurparea care mi se părea imensă în nelogicul
ei. Ce căuta el aici între noi, el cu majestatea lui ce simula desti-
nul, între noi cei vii, cei cu ochiii limpezi și cu miros de trup cald
și viu.
♦
Ș i peste toate acestea, într-una din după-amieze, mă simții,
minat de-un îndemn neînțeles spre cimitir. Pornii spre el pe dru-
murile cele mai lungi, cu ocolurile cele mai mari. în suflet era
nevoie de odihnă, de tînjire după senin, de liniște revelatorie care
însemna, întotdeauna balsam. Nu cred să fi fost și teamă în
ezitarea mea, pornisem cu sufletul plecat, aproape învins, biruit,
adică cu conștiința- vraf tocmit de biciul dureros al părerii de
tău. De aceea pasul spre groapa lui Savin mi-a fost pas de
pelerin, care cu fruntea pe lespezile reci ale templului trebuia să
primească ispășirea. Cu ritualul tuturor înfăptuirilor ce au
legămînt cu marile începuturi, ființa mea< se opri în fața
mormîntului lui Savin pătrunsă de îndurare. Ăm rămas acolo
într-un extaz, adîncit în gînduri de prosternare, într-o umilire pe
care conștiința mea o credea iertarea zbuciumului ei..
Ș i-ncet, așa cum după furtuni apele fiind pojghiță de liniște și
oglindire, sufletul meu înjghebă în clipele acelea de înălțare,
netezime de lespede de piatră. Creștea în suflet și se întărea
seninătatea împăcării ca printr-un sărut prieten depus pe frunte.
Creștea apoi din mine, ca fumul altarelor cărora zeii le primesc
jertfa, mărirea propriei mele ființe în ochii mei.
★
într-un tîrziu, cînd timpul nu-și lăsase urme în memoria mea,
pași ușori, pași care tremurau în ureche a ispită, se apropiau de
locul unde stăm. Am întors capul fără voia mea, iar ochii
prinseră în tremurul lor aburit de lacrimi uscate, o siluetă neagră
de femeie, care în legănatul ei avea ceva felin. Era Aurora.
Fără înțeles am început să tremur, intuiția unei prăbușiri mi-a
fost imediat prezentă. Tocmai cînd se părea că totul este redat
clarității și liniștii, pășea Aurora cu un fel de impertinență în pas.
Avea în zgomotul tocurilor pe prundișul aleii ceva de provocare,
ceva de băț vîrît între gratii spre întărîtare de animal închis.
Nu s-a arătat deloc surprinsă că m-a întâlnit acolo, chiar
părea că se bucură, încît vorbele ei nici nu mă mirară:
— Ce bine că te-ntîlnesc chiar aici!
Iarăși căutai în gînd semnificații subconștiente acestui „chiar
aici“, iar mi se păru că era un joc orb care dintr-un hazard
provoca întâlnire și neliniște. Mă apucă un fel de presentiment
nelămurit care se traduse într-o stare vecină cu furia și care
desigur mi se citea pe față, de vreme ce Aurora avea ochii
deschiși nedumerit, asupra mea:
— Dar ce ai, s-ar părea că nu te bucuri?
— Nu, nu! — și mă mirai de glasul meu, — nu mă bucur, aș fi
vrut liniște și singurătate de aceea am venit aici.
— Dar tu — și acest „tu“ fu accentuat, — nu crezi că și eu am
•aici drepturi?
Mă gîndeam că iarăși este un raționament feminin căci față de
un mormânt nu poți avea decît datorii nu și drepturi.
Ș i fără voia mea, dar desigur fiindcă Aurora se apropiase atît
de aiă:uri de mine încît îi simțeam răsuflarea, zîmbii un zîmbet
greu, mecanic, ca tras de ațe invizibile. Aurora a înțeles ceva ce
eu nu pricepeam, căci se arătă liniștită și fără nedumerire față de
vor- • bele cu care o privisem.
— Cît de frumos au înflorit mixandrele, uite ce pline și bogate
•sînt — continuă Aurora.

— Ș i mai ales privește-o pe aceea de, lingă cruce ce culcare vie

are — încheiai eu.
— Ai observat? pe cruce e o greșală, în loc de, 13 Aprilie ziua
nașterii i-au pus 12.
— Nu, dar, dacă spui tu, așa trebuie să fie, eu de fapt, nici nu
știam cînd s-a născut.
— Cum, tu prietenul lui cel mai bun și nu știai asta? — și-n
voce avea o evidentă nuanță de provocatoare ironie.
— Nu cred că asta să fie o obligație a prieteniei ca să înregis-
trezi banal date; prietenia e aici — și arătai viteaz pieptul — e sub
altă formă, curată și întreagă, fără date materiale.
Aurora mă privi lung, ar fi vrut să spună ceva dar se opri. Eu
nu știu de ce roșii puternic, iar ea deschise gura, așa ca din
întîm- plare, spre a-mi arunca în față un abur cald cu miros de
apă de gură.
— Ș i știi că-mi place locul acesta unde i-ai ales groapa? E atîta
liniște și nimeni nu trece pe aici. Mai sînt morminte în sus? —- și
arătă cu vîrful umbrelei o direcție incertă.
— Nu, acesta e ultimul, — și observam cu indignare cum
discuția este ruptă ca un mozaic, banală, fără ca Aurora să afle
vreo singură vorbă despre Savin, ceva pornit din sentiment, un
semn grăit de reculegere și gîndire supusă mortului.
— Vai! ce obosită sînt, unde am putea ședea?
— Nu văd să fie vreo bancă pe aici, e drept, la asta nu ne-am
gîndit.
— Cum adică?,,
— Că trebuia să facem și o bancă lîngă groapă, așa se obișnu-
iește.
— Se vede că eu n-am mai avut mort, căci nu știam că trebuie
așa ceva și nici nu mi-a spus nimeni.
— Dar nici nu-i nevoie să-ți spună, singură.șă observi asta —
și simțeam cum deveneam tot mai nervos.
— Pentru ce?
— Pentru că singură spui c-ai vrea să șezi, deci singură tre-
buia să găsești soluția.
Părea că se miră, și-n clipa aceea mi-a făcut impresia că-i
proastă și că prezența ei jenează ca haină cu țepi pe dinăuntru.
— Și totuși eu trebuie să șed — reluă ea, — nu mai pot!
— Iată — zisei eu dezbrăcîndu-mi pardesiul — l-aștern aici, —
și căutai un loc cu iarbă, — șezi pe el!
Aurora se așeză fără să-mi mulțumească, o luă ca și cînd i s-ar
fi cuvenit.

— Tu nu șezi?. -
— Eu nu-s obosit.
— Bine, omule, dar nu vezi că ești caraghios în picioare lîngă o
femeie care stă jos pe iarbă? Contrastezi doar!
Intenția ei estetică nu mi-a părut evidentă, dar simțeam că in-
sinuează din răutate. Fără îndoială ’ că-i făcea plăcere să mă
tachineze. De aceea mă așezai lîngă ea, pe sfertul de pardesiu ce
mi-1 lăsase liber, așa că, puțin ședeam lîngă brazda mormîntului
lui Savin. Stăteam incomod, aproape cu spatele spre mormînt.
Cînd vrusei să mă mișc, să-mi çaut o poziție mai comodă, mă
trezii că țipă la mine, brutal, așa ca un animal lovit:
— Dar ai astâmpăr!'
 O privii lung și serio^, ea ca răsphns zîmbi. Trecură clipe de
liniște, eu stăteam tot incomod și ea era preocupată de
închizătorul umbrelii pe care căuta să-1 dreagă. într-un tîrziu
încercai să aduc vorba de Savin:1
— Bietul Savin! — și fără voia mea vorbele fură însoțite de-un
«oftat.
— Ce să-i faci, dragă, așa e viața, morții cu morții, vii cu vii!
Presimțeam demult că acest răspuns tip îl va da și Aurora într-
o zi, o bănuiam, căcij sincer spus, în timpul ultimei vizite la ea,
mă surprinsesem și pe mine că era să-1 spun. Eu m-am stăpînit,
dar din partea ei eram, sigur că nu se va putea opri.
La început mă miram de enervarea Aurorei atît de deosebită de
starea ei cînd mă primea acasă, dar apoi m-âm convins că pre-
zența mormîntului o indispunea. Am vrut să-i spun să plecăm,
dar nu știu ce m-a oprit, și așa, în tăcere, fiecare cu gîndurile și
presimțirile lui așteptam.
Se înserase aproape, umbre mari, se înălțau din tufișuri, de
după pomi și din morminte. O înfiorare tresărea în aer. Ș i-n clipa
aceea, siinții cald lîngă mine șoldul Aurorei. Mă lipii și mai mult
de el, fără să vreau, așa ca cineva care-și caută adăpost. Aurora
tăcea profund, o simțeam însă agitată fără să știu de ce, parcă
suferea «ca atunci cînd aștepți o plăcere.
Cînd ne-am privit în ochi am tresărit amîndoi deodată, același
gînd ne-a sfredelit creierul amîndurora. Se părea că din pămînt
cresc în noi forțe oarbe, să sîntem în legătură cu o putere
primitivă care-și amînă inconștientă viețile spre destinul lor. De
undeva, parcă din aer, din pămînt, din necuprins, a poposit în
amîndoi o puternică dorință de viață. O reîmprospătare venită de
dincolo de noi își cerea trăirea.

Ș i fără voie, așa cum plesnesc munții și se desfac mările, am

întîrziat pe trupul cald al Aurorei, acolo, pe marginea
mormîntului lui Savin, pînă tîrziu, cînd umbrele nopții au coborît
perdelele lor de urît și înfrigurare.
 VIII.
Așteptam vizita lui Savin aproape furios, mi-era necaz că în-
târzie, că nu vine să-și vadă fotografia. Nu mă mai surprindea
prezența lui și, atît de curios, nici nu mă impresiona faptul că el
mar trăiește sub o formă nouă. Iar teoria lui cu moartea
sufletului îmi devenise indiferentă. în sine clocoteau pasiuni mult
mai mari deeît să am timp să cred în explicațiile și justificările
lui. Pentru mine el era mort, evidența era fapt, vizitele lui, da,
într-adevăr mi-erau prezente în memorie, dar atât de vag încît,
ziua nu le mai puteam crede. Și fiindcă în ultimul timp tot
sufletul mi-era plin de Aurora, Savin rămînea tot mai în urmă.
Totuși a revenit într-o noapte cu ploaie, cu nori, cu vînt și cu
teamă. A intrat în casă tot atît de agale, murdărindu-mi cu noroi
parchetul și covoarele. Ghetele cu talpă de carton se rupseseră,
printre crăpături apăreau niște ghemotoace curioase, care poate
fuseseră degetele, hainele erau aproape sfîșiate, iar figura
ajunsese îngrozitoare; mîinile erau deja pleznite, încît printre
fîșiile de carne se zărea un gri al osului care sticlea în întuneric. '
L-am primit cu furia care aștepta de atâta timp să se dezlăn-
țuie:
— Ce mai cauți aici, încă n-ai murit, nu ți-â fost deajuns, mă
enervezi cu prezența ta între noi — și acel „noi** fu rostit de mine
cu mîndrie. Cum crezi că mai poți avea un rost printre noi cei vii,
fugi, fugi repede de aici, nu vezi că ești un hoit, puți îngrozitor. Ai
venit poate să-mi ceri socoteală? N-am ce-ți răspunde deeît că-i
dreptul nostru.
Ca și cînd n-ar fi auzit ce-i spun, Savin se așeză în fotoliu, iar
eu sculat în picioare mă mișcăm agitat. Tăcerea lui avea în ea
ceva cleios, ca noroiul ce mi-1 adusese în casă.
— Ș i nici nu te-ai șters pe picioare — continuai frumos — intri
ea la tine acasă, fără să-ți ceri măcar scuze.

îmi venea să-I lovesc, să-1 dau afară, să țip la el, să aliem
poliția, să aduc pe cineva în ajutor. Parcă în ciuda furiei mele
continua să tacă.
— Și de ce taci, spune, ce vrei? N-auzi?
Afară ploaia picura monoton sunete minore și-n casă pe
fereastra larg deschisă intra un aer proaspăt cu duh de pădure.
Ș i încet, ca smuls, din Savin porni un glșs:
— Sînt obosit, prietene, nu mai am mult, curînd nu voi mai
putea veni. Mor mai repede decît credeam. Știu, eu sînt o piedică
între voi, știu, prezența mea e prag, dar nu pot dispărea pînă nu-
mi sfîr- șesc rolul, eu trebuie să fiu între voi pînă la urmă. Acesta
e destinul meu.
Încercai să răspund, dar teama care iarăși răsări în mine mă
împiedică.
— Nu mă mir de schimbarea ta, e în firea lucrurilor, uitarea
este pentru noi, morții, mai mult decît pentru voi, cei vii. Știu,
aproape nu mai aveți timp pentru mine.
îmi ceru apoi fotografia Aurorei, eu uitasem de ea. I-am întins-
o cu ezitare. O mînă lungă se dezlipi din maldărul de haine,
pămînt și hoit, o apucă de un colț și întorcîndu-se sub abajurul
lămpii o privi lung, lung și tăcut. La lumină, fața lui Savin era de
nedescris, și nu cred să mă fi înșelat, prin colțurile gurii mișunau
viermi mici și leneși.
Nu mai știu cît s-a pierdut în contemplarea fotografiei, dar
noaptea se adîncea tot mai mult și eu simțeam tot mai limpede
că nu mai am să-i spun nimic. Acest Savin'era atît de străin de
celălalt, venea dintr-o lume curioasă, cu voințe și cu dorinți care
nu se potriveau cu ale noastre și nu puteam înțelege de ce avea
încăpățînarea de a fi pînă la urmă martorul propriei sale
prăbușiri.
Deodată fotoliul roșu a scîrțîit, ceva vîscos s-a desfăcut ca din-
tr-un ghem, și-o umbră înaltă, mai mult un însemn negru, a
prins să se deslușească în cameră. Căzut de oboseală pe
canapea, fără gîn- duri, priveam țintă la mortul acela care
întîrzia.
Savin a plecat fără să-mi spună o vorbă, fără să mă lase ca eu
să-i spun vreuna. Tăcerea iui mă înfioră din nou și-o teamă
necuprinsă puse stăpînire pe mine.
Aurora devenise pentru mine o pasiune, o nevoie tot mai mare
îmi îndemna pașii în fiecare zi spre locuința ei. Mă primea uneori
veselă și tandră, alte ori, arțăgoasă și ursuză, dar întotdeauna
plină de-o neînțeleasă căldură senzuală, de-o îmbiere care mă
făcea să uit
totul, timp, măsură și ordine,' Devenisem un inconștient
frămîntat de ispita crescîndă a Aurorei. Dragostea mea, dacă o
pot numi astfel,, era din acelea care te consumă, care te agită și-
ți lasă în suflet întotdeauna senzația unui vîrtej. N-am cunoscut
în acel timp nici o- clipă de liniște, de armonie interioară, de
aceea pe care o simți la o> dragoste împărtășită. Savin de mult
nu mai era o problemă și desigur pentru ea și mai puțin. Totul
era uitat, căzut într-un trecut cețos din care iiu deslușeai!» deeît
o vagă amintire. Iar nopțile acelea cu vizite obositoare aparțineau
tot mai mult convingerii că nu fuseseră deeît halucinații.
Trăiam o existență concretă, fără ecouri sufletești, fără presim-
țiri și fără intuiții. Totul se scurgea într-o frămîntare pătimașă,
într-o dragoste plină de o tulburătoare neliniște.
Acasă la Aurora eram prea puțin timp singuri, fie că era
copilul de față, fie servitoarea, așa că nu găseam deeît rareori
cîteva minute de liniște din aceea atît de necesară în astfel de
împrejurări, în care să simți cum sufletele cresc într-unul singur
peste trupurile frămîn- tate de patimă. Simțeam amîndoi nevoia
unei contopiri sufletești,, simțeam nevoia unei izolări în doi, spre
a ne măsura acolo puterea îndemnurilor noastre și tăria
sentimentului.
Intr-o după amiază cü căldură apăsătoare, fusei Ia Aurora. O
găsii plîngînd. îmi povesti că^visase pe Săvin care o mustra
pentru uitarea ei și mai ales o condamna pentru iubirea ' ei față
de mine.
N-am încercat să-i explic, s-d fac să uite saù să nu dea
crezare. Vedeam că-i inutil, eu știam limpede că Savin e mort de
mult, că și acele vizite se sfîrșiseră. Trecuse atîta timp fără să
vină și apoi ultima dată era într-un hal încît se presimțea
imediată lui moarte definitivă, așa după cum susținea eL Așa1 că
am lăsat-o cu visul eL într-un ceas, după discuții cu carăcter
stăpîn, visul devenise un vis comun, pe care-1 uiți și de oare ți-e
chiar rușine că l-ai povestit cuiva.i
l-am cerut atunci, ca-n seara aceea să vină la mine. Nu m-a
refuzat, mai ales că și ea îmi spunea cît de mult dorește să fim
singurii
M-am grăbit spre casă. Am cumpărat flori și-am adus mîncare
pentru o cină, am adus băuturi și fructele favorite ale Aurorei.
Timp de două ceasuri am aranjat camera. CînțJ am terminat era
primitoare.și veselă. Mă găseam atît de tînăr, atît de fericit și
pentru prima dată

liniștit. Mi se părea că dacă Aurora vine la mine, se pecetluia

un» legămînt care pînă atunci fusese o improvizație.: >
După ora nouă a venit, veselă, grațioasă; lăsase rochia de doliu
și era' îmbrăcată într-o tinerească toaletă scare o făcea și mai fru-
moasă.' '
Seara a trecut plăcut, plină de tandrețe și căldură, de voie
bună,., de îmbietoare plăcere și mai ales de deplină înțelegere.
Aurora era ca niciodată, tînără și atrăgătoare, tandră și
înțelegătoare. N-avea- nimic din silnicia de altădată, din ezitările
de uneori sau din temerile ivite cînd și cînd. Pot zice' că-n seara
aceea Aurora mi-a. aparținut complet.
IX.
Aurora intrase, după miezul nopții, înaintea mea în așternutul'
patului. Tocmai mă pregăteam s-o urmez, cînd auzii ușa
antreuluî deschizîndu-se și pași grei, greoi de tot, venind spre ușa
dormitorului: o mînă apăsă clanța, iar ușa se deschise încet,
precaut parcă, dar sigur. Eu eram năuc, eram într-o stare de
nedescris,. instinctiv mă îndreptai spre Aurora; și ea simțise că
se petrece ceva neobișnuit, auzise zgomotul, tăcea încă ca-n
clipele de mare dezorientare.
Dintr-un instinct comun de apărare ne îmbrățișarăm, și inima
ne bătea la amîndoi cumplit. Mie mi-era teomă să gîndesc, să
cred ceea ce știam sigur că este. Și atunci din întunericul acela
dinspre- ușă, încet, mai mult un șoptit, plin de suferință, și
zbucium, Savin îngînă cuvintele:
— Am venit ultima oară, de-acum totul s-a sfîrșit, sufletul meu
e mort, e mort așa ca și trupul care de-abia mă mai ține. Destinul
s-a împlinit./
Aurora într-o panică de nedescris, îmi șopti la ureche între-/
barea:I
— Cine este, cine a vorbit?I
Eu ca dintr-un vis am șoptit răspicat:I
— Taci, e aici Savin!,!
Un țipăt desnădăjduit, metalic, ca de ceva ce se rupe, sfîșie
pieptul Aurorei. într-un spasm scurt îmi căzu din brațe pe
perină, iar Savin, întors cu spatele începu să plece. Mașinal/ mă
sculai să-1 urmez.I
El mergea înaintea mea, îi vedeam silueta neagră și înalță, co-
bori! scările după el, îl urmai pe stradă, prin parc, pînă la
marginea orașului. Doream să-1 ajung, simțeam nevoia să-i spun
o vornă, una singură, o împăcare, ceva ce tresălța curat în
mine... dar el /era tot
mai înainte și-n gît vorbele îmi întîrziau tot mai mult. în goana
mea după Savin insista o impresie: un ireparabil ce s-a
deslănțuit. Provizoratul de pînă atunci, chiar vizitele și
raporturile mele cu Aurora prindeau, ca într-un film rapid, forme
concrete și clare. Fugeam parcă spre a înlătura acest definitiv,
acest ireversibil.
*
Ajuns la cimitir, Savin, puțin grăbit, intră pe poarta larg des-
chisă. Cînd am ajuns și eu în acel loc și cînd am vrut să trec
pragul cimitirului, o putere străină și necunoscută mă opri.
Ț intuit acolo, mă zbătui, încercai, forțai, era zadarnic, se părea
că-n negura nopții străjuiește un hotar între două lumi. Iar Savin
se îndepărta tot mai mult, tot mai mult.
SEMN RAU
(1943)
SEMN RAU
În satul lui Ivan Muchin ploua de-o săptămînă încheiată. înce-
puse să pice într-o seară. Un vînt furios se iscase de peste Nistru
și mușca usturător în aer. Stropi mari și reci săgetară văzduhul.
Apoi se potoli și-o ploaie liniștită se întinse peste toată zarea. De
atunci nu s-a schimbat nimic. Negurile plutesc tot jos, iar ziua
de-abia se deosebește de noapte.
în drumul satului noroaiele nici nu se mai văd de apă. Se pare
cîteodată că-i un rîu. Un rîu cu apă stătută și cleioasă. Ori casă,
ori pom, în beznă arată tot a mogîldeață; iar satul se înșiră cu
umbrele lui, ca un drum străjuit de năluci.
La începutul ploilor oamenii încearcă să-și mai vadă de tre-
buri; unii plecară după lemne, alții cărară bălegarul. Dar se-
napoiară devreme, uzi pînă la piele și fără să fi istovit ceva. Mai
încercară și-n altă zi, dar mai puțini. Ș i cînd văzură că nu
răzbesc, se potoliră. Aprinseră foc mare în cuptoare, iar la gura
lor sau după ele, pe-ntu- neric, moțăiau pufăindu-și pipele.
Cam în această vreme nevasta lui Ivan Muchin căzu la pat.
Trebuia să nască. în fiecare zi șe căsnea cîteva ceasuri, gemînd
sfîșietor, ca o vită înjunghiată. Către seară se liniștea. Dimineața
o lua din nou. Și așa trecu o săptămînă fără s-arate vreun semn a
mai bine. Lîngă patul ei, pe-o laviță, dormea Katia, moașa
ciolănoasă a satului. Ivan, cînd văzu că nu isprăvește repede, a
tocmit-o așa, pînă s-o termina născutul.
Ivan Muchin nu mai răbda să stea în casă. Se tot învîrtea a om
cu treabă. Cîteodată, cînd gemetele erau mai aprige, în fundul
sufletului încolțea bucuria: „De-o veni mai repede pe lume, și...
de-o fi, să fie băiat*1. Dar cînd văzu că merge greu i se făcu milă
și ieși din odaie. I se părea că are el vreo vină și se mulțumea să
stea ascuns. Tși pusese pe prispă o mînă de paie și-n vel it într-
un cojoc vechi, stătea ceasuri întregi cu ochii căscați în benza
ploii. Cînd începeau gemetele îi venea și lui să se zvîrcolească.
Atunci parcă se mai liniștea și prindea curaj.
Intr-o după masă, tocmai cînd negurile creșteau tot mai dese,
gemetele se porniră din nou. Ivan nici nu le băga în seamă. își
su- gea pipa stinsă și asculta cum țipă o cucuvaie pe casă.
începuse să-1 necăjească. De cînd cu ploile, de cum se-ntuneca,
în fiecare zi, își făcuse năravul să-i țipe pe casă. O dată dăduse
cu pietre după ea, dar parcă era înțepenită acolo. Ivan mai
ascultă ce-ascultă și-și ronțăi tot mai a furie coada pipei. Și nu
mai putut răbda. Se sculă trîntindu-și șuba, intră în cămară, își
luă pușca jos din cui, căută pe-ntuneric într-o cutie un cartuș, îl
băgă pe țeavă și ieși în curte. Se dădu în spre gard pînă văzu tot
acoperișul. Cucuvaia țipa de spinteca văzduhul, O clipă i se păru
că aude scîncet de copil. Puse pușca la ochi și... bang! Q bufniță
mai mult seacă umplu ograda. Pe acoperiș se auzi un zgomot de
ceva ce se izbește. Ivan se duse intr-acolo: sub streașină, într-o
băltoacă urîtă și neagră își mai bătea o aripă cucuvaia. O lovi cu
patul puștii pînă se potoli. Apoi o luă de-o gheară și-o ridică. Cu
aripile desfăcute, era mare cît un vultur. Se miră și Ivan. La
început nu știu ce să facă cu ea. O luă apoi spre fundul curții,
pășind orbește prin noroaie, pînă ajunse la gardul dinspre
zăvoaie.. Ș i, ducînd mîna cu cucuvaia cît putu mai îndărăt, o
zyîrli peste gard cu atîta furie, de țiui aerul:
9 — Hanul roșu — cd, 204
129

„Na! Mînca-ți-ar dracu’ oasele!“ mormăi Ivan, alături de pipa pe

care tot o mai strîngea între dinți.
întors pe prispă, își șterse c-o cîrpă pușca de apă, b frecă pînă i
se uscă și lemnul, și-o așeză apoi la loc în cuiul ei în cămară.
Cînd ieși afară și-aduse aminte că nu-și cUrățase cizmele. Se
aplecă să și le descalțe, cînd urechea-i prinse, amestecat cu
ropotul ploii, un plîns ca de copil. Odată tresări și se-nțepeni în
picioare. îl duru că-și uitase de nevastă-sa. Nu vru să-și creadă
urechilor și de aceea rămase nemișcat. Cînd îl ajunse însă al
doilea val de plîns, se repezs ca nebun în ușă, o deschise, larg și
strigă cît îl ținu gura:
„Ce-i?“
Făcînd semne desperate să închidă ușa, Katia zîmbindu-i știrb,
îi arată pe-o cîrpă roșie de sînge, un ghem care se mișca și
scîncea. Ivan nu se dumiri bine. Se apropie cu sfială și văzînd că-
i băiat, scăpă pipa din gură. Și rămase așa. îi veni nu știu cum că
nu se bucură. întoarse capul spre pat și-și zări nevasta cu-o față
trasă, cu ochii în fundul capului, tremurînd încă, scofîlcită toată
în așternutul care duhnea a murdărie și nădușeală. Se așeză pe
marginea patului- Cît stătu acolo nu-și dădu seama, dar într-un
tîrziu, cînd copilul amuțise și cînd Katia sforăia pe laviță, Ivan se
sculă în vîrful picioarelor, închise ușa cu grijă și se trînti pe
paiele lui de pe prispă. Pînă-I prinse somnul trecu mult timp, și-
n ploaia care cădea fără grabă, 1 se tot părea că aude țipăt de
cucuvaie amestecat cu scîncet de eopil.

Trecuseră aproape trei ani. Ivan Muchin își creștea băiatul cu

trudă și cu mândrie. Nu-i păsa de nimeni și de nimic. Tolea al lui
era totul. Ii pîndea fiece pas,și fiecare gîngurit îl ținea minte. Nici
nu se uita că nevastă-sa, roasă de oftică, se tot împuțina din
picioare. Ochii lui erau la obrăjorii lui Tolea care se împlineau
rumeni și rotunjori. Și așa, zi de zi, viața lui nu era deeît teamă și
bucurie: să nu-i pățească ceva Tolea și să-i crească mare și
zdravăn cît el.
în primăvară, în timpul roiului, Ivan avea stupi mulți și ținea la
ei, mai ales cînd copilului îi plăcea mierea. într-o dimineață un
vecin îl strigă că-i fuge un roi. Ivan sări ca ars, luă scara și un
băț și se urcă cu un coș în mînă. Treaba merse ușor și era
mulțumit mai ales că-ti ajun pierduse două roiuri. Cum se ducea
cu roiul spre stupi, zări pe Tolea alergînd în curte. Se mira că
fuge așa tare și încă drept spre gard. Cînd îl văzu că se izbește de
scânduri, svîrli roiul și sări la el. Se lovise urît la frunte și țipa cît
îl ținea gura. Ivan încercă să-1 îmbuneze, îl mîngîie și-1 șterse pe
lovitură c-o cîrpă udă. Cît ținu plânsul copilului Ivan era turbat.
Nu vedea și nu auzea. De aceea nici nu dădu seamă la vecin care
auzind țipetele venise să vadă ce-i. După ce se liniști copilul, Ivan
ridică capul.
„Da’ ce-i?“
,.Ce să fie, uite s-a lovit ca prostu-n gard".
,.Da’ cum?"
,.Ca năuc s-a repezit în el!“ și după ce stătu puțin,,,o fi vrut să
i.as,ă pe poartă și a nimerit alături!“
„Ei poartă, da ce, el nu vede?“
Ivan primi întrebarea ca pe-o arsură. Cu vederea lui Tolea era
o poveste. De aceea Ivan rămase pe gînduri și se-ntristă. Pe față îi
apărură urme înăsprite în grabă și privirea-i căuta numai în jos.
Vecinul care și el știuse ceva de întrebase cu înțelesuri, îl răscoli.
„Are ceva la ochi?“
Ivan tăcea năuc. C-o mînă se proptise de gard și alta îi atîrna
ca moartă. Dar simți că nici nu mai poate tăcea. își făcu curaj și
începu:
„Nu știu ce-o avea, dar cînd soarele sticlește prea tare, nu vede
bine... și, cum se-nserează, numai atunci zburdă prin curte 1“
Vecinul se miră. Ii era și lui milă, căci ținea la Ivan ca la un
vecin de inimă și săritor la nevoie.
„Lasă, Ivane, că-o trece... poate ți se pare și ție 1“
„Nu, nu...“ îngînă Ivan și vorbele lui porneau ca dintr-o înțele-
gere sigură și adîncă a lucrurilor.

Vorbele vecinului îi făcură bine. Și atunci se deschise și el.

Simți nevoia să-și împărtășească temerile și să-și spună cuiva
necazurile. Se așeză pe-o bancă în curte și—1 pofti pe vecin.
Ș i începu liniștit și sigur ca la spovedanie:
„Mai am și alt necaz cu el... Nu vorbește încă. Uite, îi de trei ani
aproape și nu știe să scoată nici tată“.
 Vecinul rămase pe gînduri.
„Ș i toată ziua ar dormi, iar noaptea îi e tot de joacă!“
„Hm, poate că de aia nu știe încă vorbi că ziua cînd vorbesc
oamenii, el doarme**.
„Nu știu ce-o fi, dar de cînd îl am, mie ziua nu mi-e zi și
noaptea nu mi-e noapte**.
Ochii vecinului îl priveau pe Ivan cercetător. Nu-i venea să
creadă, dar prea îl vedea îmbătrînit și alb ca să se mai îndoiască.
„Ș i mă-sa ce face? Nu-1 ajută?“
„Ea tușește și scuipă sînge, are fierbințeli și vrea pace**.
Despre asta știa vecinul, cum știa tot satul. întrebase doar așa,
să vadă ce mai zice și Ivan.
Copilul se așezase la umbra gardului și învîrtea în mînă o ro-
tiță de fier. Avea figura pierdută. Cîinele din curte se apropie de
el și-ncepu să se joace. Copilul rîdea și se apăra cu mîinile. Dar le
punea unde nu era animalul.
„Uite la el cum nu vede!“ mîrîi cu furie Ivan și se sculă în
picioare. 11 apucă pe copil de cămașă și ducîndu-1 ca pe sac, îl
aruncă în casă, în mijlocul odăii.
„N-a, dormi și ți-oi aduce la noapte cîinele la joacă!“
Cînd Ivan ieși în curte vecinul plecase. îi căzu bine. Un zumzet
de albine îi aminti de stupi. Se uită într-acolo, dar parcă nu văzu
nimic. Și, cu zumzetul de albine în urechi, Ivan încerca zadarnic
să vadă cît era de frumoasă ziua aceea de mai.
★
Cu cît se uita în urmă, Ivan Muchin găsea anii tot mai grei. Nu
mai avea nici avînt, nici spor. îl doborîse înainte de vreme viața.
Se așternuse în sufletul lui o ceață prin care nu mai vedea
înainte, îndărăt însă, lucrurile îi apăreau tot mai limpezi și tot
mai triste. Și nu-și vedea răul decît în copil. în Tolea pe care-1
iubea cu egoism de animal, dar și cu mare rușine. îi crescuse în
cei zece ani ai lui aproape pînă la umăr, dar rămăsese tot năuc șj
tot fără de grai.
 De la moartea nevestei trecuseră cu greu doi ani. Se obișnuise
și cu ea, bolnavă în pat. Atunci cînd văzuse că puterile o
părăsesc de tot și cînd își închipuise el că va muri curînd, gîndul
c-o va pierde îl ardea cumplit. Ș i a zăcut mai bine de trei ani. în
ultima vreme ajunsese doar o mînă de rămășițe care horcăiau și
oftau. Se împuținase de nu se vedea că-n pat e cineva. De aceea,
în dimineața în care a vărsat sînge, de-a umplut patul și odaia,
Ivan s-a mirat întîi și apoi s-a speriat. Unde mai stătea sîngele
acela în trupul de culoarea cizmei, numai piele și oase
colțuroase. S-a apucat cu răbdare să spele casa de sînge. A adus
o găleată cu apă și o mătură de nuiele. Terminînd cu podeaua nu
știa ce să facă cu sîngele din pat care se uscase. Ș i atunci, fără
grabă, s-a apucat să scoată, întîi pătura, pe urmă așternutul. Se
tot împiedica de nevastă-sa. Ea îl urmărea mută cu ochii mari și
mirați. Cînd Ivan i-a întîlnit privirea, a spus doar atît:
„Tu Mărie, tu!“ și a luat-o în brațe ca pe-o jucărie și-a pus-o pe
laviță.
în patul curat a așezat-o la loc. I-a netezit părul cu podul
palmei și i-a pus sub cap încă o perină. Maria a început să sufle
mai tare. Odată s-a opintit, a încercat să se ridice într-un cot, a
rotit privirea în odaie și apoi s-a lăsat la loc. Asta i-a fost toată
moartea. A rămas cu ochii țintă în colțul odăii. Pe buza de jos îi
apăruse o spumă roșie, care încet s-a prelins pe bărbie. Și Ivan se
uita la ea fără să-nțeleagă. încă nu văzuse murind un om și nu
știa ce este aceea, într-un tîrziu s-a așezat pe laviță. Parcă-i era
prea tare. Apoi s-a proptit cu amîndouă mîinile în ea. Pe urmă le-
a pus pe genunchi. Nu prea știa ce să facă cu mîinile. Cu una,
mai spre prînz numai, și-a scos căciula și și-a pus-o alături, cu
cealaltă stătea tot țeapăn. Nu s-a trezit decît la vederea roiului de
muște ce se strînsese pe gura moartei.
Cînd a ieșit pe prispă se-ntuneca. Era spre toamnă și ziua se
scurtase. Ivan se uită prin curte, părea că vrea să găsească pe
cineva. Auzind că bocăne la ușa podului întoarse capul. Tolea
cobora din pod. Acolo se furișa de cîte ori era ziua lumină prea
mare. Ivan îl așteptă, apoi se priviră în ochi. Ai lui Ivan erau triști
și înfrigurați, ai lui Tolea străvezii ca de vis.
„Tolea, a murit mamă-ta!“ rupse Ivan vorbele cu greu.
Tolea auzi ceva, dar nu înțelese. îl privea pe tatăl său în ochi
de-aproape de tot. Atunci Ivan îl luă de mînă și-1 duse în odaie.
în fața patului se opriră. Se țineau încă de mînă, cînd Ivan îi
arătă fața moartei. Tolea nu se dezmetici și nu înțelese.

Cit timp a stat moarta în casă și s-a perindat tot satul s-o
vadă, Tolea stătea pe laviță, ca de lemn. 11 îmbrăcase tatăl său
în haine curate și-1 făcuse să-nțeleagă că trebuie să-stea
nemișcat, acolo. Ș i a stat de se mira satul. In lipsa lui Ivan,
lumea șoptea și-l arăta pe copil. Unii nu-1 văzuseră încă. Vestea
se dusese despre el, dar în fel și chipuri; Ș i toți dădeau din cap și
nu pricepeau cum un băiat așa de rumen și de frumos, poate fi
atît de prăpădit, să nu vadă și să nu vorbească.
La înmormîntare ploua, mărunt și des. Era frig și noroi. Ș i cu
toată vremea rea lumea a venit grămadă. Le era milă tuturor de
bietul Ivan. Ș i cei ce nu știau încă tot despre nenorocirea lui cu
copilul, aflaseră acuma. De aceea mila le era mai adîncă și mai
cinstită. Le-o vedeai în vorbe și-n mers. Parcă toți voiau să-1
atingă, să-1 mîngîie.
La „Veșnica pomenire", Ivan se lăsă în genunchi, Tolea rămase
stingher în picioare. Cineva din spate -îl împinse. Căzu și el
alături de tatlă său, cu mîinile înfipte în noroiul cleios. Apoi,
ridică privirea împrejur. Se părea că vede și înțelege ceva de
izbucni în plîns. Se legăna glasul lui Tolea într-un țipăt
neîntrerupt, ascuțit și puternic, de toți se speriară. Ivan, care nu-
1 auzise de mult plîngînd, întoarse și el capul și se uită buimac.
Ș i glasul popii, al lui Tolea, al bocitoarelor, și a! ploii se topiră
într-unul singur, care părea coborît dintr-o lume în care neno-
rocirea se plimbă în voie.
De atunci viața lui Ivan Muchin îi era mai sfîșietoare. Nici nu-i
venea să se-ntoarcă acasă. Tot îi părea pustiu, și casa și sufletul.
Tolea sta toată ziua ascuns, iar noaptea se scula ca o nălucă și
hoinărea prin sat. îl goneau cîinii fugărindu-1 pe cîmp. Rătăcea
așa în neștire pînă către ziuă. Ș i atunci se furișa în casă, ca un
hoț, pe tăcute, drept în pod. Ivan nici nu-1 mai căuta. Ii știa viața
și rostul. Pe-o scîndură în prispă îi punea în fiecare zi o bucată
de mămăligă și-o fiertură. Copilul o găsea acolo și-o mînca.
Uneori era înjumătățită. Se înfrunta din ea și cîinele.
Dar lui Ivan nu-i mai păsa acum. Își vedea ca un dobitoc de
muncă și seara, cînd își trîntea ciolanele ostenite pe laviță, ofta și
se chinuia pînă către miezul nopții. Atunci adormea și începea alt
zbucium. Visa fel și chipuri de arătări. Cîteodată frumoase de
plîn- gea dimineața cînd se trezea, alteori dureroase, dar se
bucura cînd vedea că viața tot i-a mai păstrat cel puțin mintea
întreagă.
Fără nevastă îi era și mai greu. Cît timp o știa în pat bolnavă și
pe copil în pod, dormind, își închipuia că poate nu-i toată vina a
lui, că Tolea este așa cum îl vede. își credea păcatul împărțit pe
din două cu Maria. Singur însă, i se părea că'toată greutatea îl
apasă numai pe el. Și de această greutate nu se poate scutura îri
nici un fel.
Acum nu mai avea nici o împăcare. Toate se împuținaseră în
jurul lui, de se mira că nu înnebunește într-o zi.
într-un timp îi veni gîndul să-și ducă copilul la oraș, să-1 arate
doctorilor la spital. A strîns bani, a mai vîndut pămînt și l-a dus.
L-au ținut acolo cîteva luni. Ivan trimitea doar bani prin poștă și
aștepta. De cîte ori primea plicul de la spital, un plic mare,
galben, prin care i se cereau banii pentru încă o lună, nădejdea
creștea mai tinerește în el. Credea că bolii lui Tolea îi trebuie
timp, și că ei, cei de la oraș, nu se poate să nu-1 vindece, ei știu
doar tot. Pînă cînd, către un sfîrșit de lună când aștepta plicul
să-i ceară iarăși bani, a primit o telegramă. N-a înțeles mult din
ea. Dar simțea că s-a sfîrșit cu nădejdea asta. Oamenii l-au
lămurit. I se făcea cunoscut că boala copilului e de nevindecat și
că trebuie să-l ia în grabă. Ivan tot nu s-a grăbit. Ba că-i o roată
la căruță de dres, ba că-i un cal șchiop. Nu știa nici el de ce face
asta. Dar ar fi vrut ca-n acest timp să se-ntîmple ceva cu el, să
nu mai aibă putere pentru nimic. Sîmbătă tot a plecat. în fața
spitalului s-a oprit. Nici nu a coborît din căruță, nici n-a întrebat
pe nimeni. Și a stat așa, pînă cînd portarul spitalului l-a
recunoscut. A vorbit și cu doctorii, i-au sporovăit o limbă repede
și încîlcită, din care nu s-a ales cu nimic. I-au mai cerut bani și i-
au dat niște sticluțe verzi. „Să-i fie somnul mai adînc“.
„Da doarme toată, ziua în pod, ce-i mai trebuie?“
Doctorii nu i-au mai răspuns. L-au dus și i-au arătat copilul.
Stătea într-o odaie cu geamuri vineți. Cînd l-a văzut, Ivan n-a
clintit. Parcă se schimbase. Era mai frumos și mai bălai. L-a
podidit plînsul. Copilul nici n-a tresărit. Se arăta ca și cînd n-ar
ști cine venise după el.
în căruță, cot la cot, Ivan cu copilul parcă mergeau la cimitir.
Caii nu grăbeau, o lăsaseră la pas. Nici Ivan nu-i zorea. La ce
bun? Acum știa tot și pentru totdeauna. I se spusese doar
lămurit. Doctorașul acela tînăr care l-a adus pînă la căruță i-a
amintit răspicat:
„Bade, de-acuma numai Dumnezeu poate, noi oamenii am ter-
minat!“
Ș i Ivan Muchin, de-o vreme, știa bine ce poate și Dumnezeu.
★
Trecuse încă o iarnă. Primăvara era mai veselă și mai gureșă.
Zvonuri de pe cîmp și din cuiburile de sub streașină dădeau
semne de an bun. Iar ploilor potolite la vreme le urmă un soare
fierbinte
și dătător de viață. Numai lui Ivan Muchin nu-i mai surîdea
nimic. Iama trecută fusese mai tot timpul bolnav. Sus pe cuptor
pe întuneric cu Tolea, zăcînd cu răbdare ca un martir, avea
uneori părerea că-i într-o călătorie mare. I se părea că umblă-n
lumi străine de pămînt, că plutesc prin nori sau că sînt în praful
de pe cîmp. Și la acest gînd se simțea cel mai bine. El cu Tolea să
fie odată sub pămînt.
 Primăvara îl găsi slăbit și alb. Vecinii nu-1 mai cunoscură
aproape. Iarna la lumina opaițului ce puteau vedea? Dar prima zi
sub soare fu zdrobitoare și pentru ei și pentru Ivan. Curând
prinse puteri, se înzdrăveni, ca și cum mirosul jilav al
pământului i-ar fi dat un suflu nou. Capul și-1 ducea însă tot
plecat, ca cineva care nu mai are ce căuta de la buza pământului
în sus.
într-o noapte frumoasă și caldă, luminată doar de stele, Ivan
n-avea somn. Nici nu-și scoase cizmele. Sta în odaie pe întuneric
și-și muncea gîndul cu durerea lui cea mare. Tolea lipsea de
acasă, era dus zănatec peste cîmpii. Cum s-a întunecat a și
plecat. L-a zărit o clipă doar, cînd a ieșit pe poartă.
Să fi fost trecut de miezul nopții cînd Ivan auzi pașii lui Tolea
pe prispă. Bocănea ca de obicei, năuc și cu picioarele svîrlite-n
lături. îl auzi depărtîndu-se de casă. Ș i, ca minat de-un îndemn
puternic, se sculă hotărît să-1 urmărească. Cînd fu în curte,
Tolea tocmai ieșea pe poarta dindărăt. Ivan ieși repede după el și-
1 urmă de departe, așa ca să-1 zărească numai. Tolea trecu
șanțul și-o luă pe marginea arăturii. Mergea drept și fără grabă.
Dar avea un alt mers, cum nu i-1 cunoștea Ivan. Pășea sigur și
bărbătește, își mișca mîinile sprinten și dîrz.
Noaptea era atît de liniștită, încât se auzea foșnetul pașilor în
iarbă: ai lui Tolea mai puternici, ai lui Ivan mai temători. Cînd se
termină arătura Tolea se îndreptă spre pădure. Drumul scurt
trecea prin pășunea bisericii. Ivan era tot mai înciudat. I se părea
că acest drum îi va aduce o mare lămurire. Că va afla și el ceva
din viața aceea ciudată de noapte a lui Tolea. Intrând în pădure
Ivan grăbi pașii. I se făcu frică. O clipă nu-1 mai zări pe Tolea și i
se păru că din fiecare umbră îl vor atinge făpturi de spaimă și de
întuneric. Copilul apăru în mijlocul unui luminiș. Stătea singur
ca într-o biserică. Ivan, ascuns după un copac, privea înfricoșat,
atît părea de măreț copilul lui în mijlocul acelui luminiș.
Ș i plecară mai departe. Pașii lui Tolea se duceau prin locuri pe
care nu le mai văzuse. I se părea un vis tot drumul acesta. Și ce-i
era nelămurit era că Tolea mergea ca într-un loc în care toate-i
sînt prietene. I se părea, în spaima lui, că-n fața lui Tolea
tufișurile se trag înapoi, ierburile se culcă, iar crengile pomilor se
ridică- Cînd ieșiră din pădure, Ivan recunoscu locul, era cealaltă
margine a satului, cea dinspre Nistru. îl și vedea în depărtare
lucind ca și oțelul în noapte. Tolea mergea tot înainte și cu
aceeași siguranță. Deodată se opri. O luă spre stingă ca și cînd ar
fi văzut ceva în partea cealaltă. Ivan se uită intr-acolo și nu văzu
nimic. Tolea iarăși se opri. De data aceasta se întoarse și Ivan
încremenit. Cînd îl zări, Tolea veni de-a dreptul spre el. Și,
aproape unul de altul, se priviră în ochi ca și atunci cînd murise
Maria. Dar ochii liu Tolea aveau ceva straniu în ei, ceva
nemaivăzut, ceva neomenesc. Ivan se sperie' atît de tare, că dădu
un țipăt. Dar Tolea întinse blind o mînă și-o luă pe-a tatălui său
strîns în ea. Apoi, așa mînă-n mînă, Tolea o luă spre casă cu
Ivan. Ș i-n mersul lor, atît de sigur și împerecheat, nimeni n-ar fi
putut bănui toată durerea ce-i sfredelea pe amîndoi.
★
Vara a trecut mai ușor pentru Ivan Muchin. Din noaptea aceea
de cînd Tolea l-a luat de mînă și i-a dat primul semn de
înțelegere, era fericit. Iarăși se agăță cu nădejde de gîndul unei
vindecări. Ș i-n bucuria lui a mai încercat să se țină după el. Voia
să facă cumva să se repete acea fericită întîmplare. Dar n-a
izbutit. Fie că se rătăcea de Tolea, fie că, văzîndu-1, copilul fugea
și se ascundea. Ș i de teamă că fericirea din acea noapte să nu i se
pară acuma și ea prin neizbînzi, o nălucire, a părăsit gîndul de a-
1 mai urmări.
Toamna venise iarăși cu ploi, cu ploi mari, neguri dese și vînt
aprig de peste Nistru. Iarăși oamenii trebuiră să se-nchidă în
case, să se culce pe cuptoare și să-și fumeze pipele în răbdare.
Ivan Muchin făcu la fel. Și-n tăcerea aceea a nopților cu ploaie, i
se părea că timpul fuge vijelios de repede, și că el e bătrîn și
puțin mai are pînă trece pragul lumii, dincolo, unde credea el că-
i liniște. Dar din toropeala unei tăceri de acestea îl trezi un țipăt
de cucuvaie. Ț ipa prelung și trist, prelung de se părea că vine de
cine știe unde. Ivan tresări și așteptă. Dar nu era nălucire,
cucuvaia țipa într-adevăr. Și nu era departe, era chiar pe casa
lui, sus pe coș. Deodată îl cuprinse o spaimă oarbă, o neliniște.
își aduse aminte de noaptea aceea cînd Maria a născut pe Tolea
și cînd el a împușcat cucuvaia de pe casă.
Ivan sări de pe cuptor, se îmbrăcă în grabă și ieși pe prispă. De
acolo țipătul cucuvăii creștea în noapte și mai înfiorător. I se
părea că nenumărate ecouri îl învăluiesc. Buimac, fără să
gîndească la nimic, intră în pripă în cămară, își luă pușca și și-o
încărcă. Ș i,
la fel ca-n noaptea cealaltă cu ploaie, trecu în curte, pînă la
gard, așa ca să vadă bine de tot acoperișul. Da, tocmai de pe
coșul casei țipa cucuvaia și acum. Dar Ivan nu așteptă, ca și cînd
îl minau puteri de dincolo de el, puse pușca la ochi și trase. O
bufnitură umplu aerul. Dar în aceeași clipă fu acoperită de un
țipăt deznădăjduit. Ș i-un corp greu se auzi rostogolindu-se pe
acoperiș.
Zbătîndu-se, c-o mină ridicată de la cot în sus, în balta de sub
streașină, murea împușcat Tolea.
WILHELM TEMERARUL DUCE DE BRABANT
Dintre ducatele Brabantului numai al lui Wilhelm Temerarul
nu puteă țiiie pas cu vremea. Toate celelalte înfloreau. Fiecare își
desfășura pe crenelurile foișorului ducal, în fiecare an, cîte un
nou stindard, semnul unei alte cuceriri sau biruințe. Doàr al lui
Wilhelm Temerarul tînjeă. Nici nu pierdea din ce avea, dar nici
nu sporea. Erau zadarnice trudele și în deșert zbuciumările.
Gînduri de alte cuceriri nici nu mai avea. Era cel mai întins
ducat, cel mai bogat și cel mai dîrz. Vitejia lui Wilhelm era
Vestită, mai ales în urma ultimelor lupte avute în țara Maasului.
în timpul acestor aprige frămîntări, care ținură peste doi ani,
Wilhelm cucerise toâtă provincia vecină dinspre miazănoapte și-o
supusese blîndă și pașnică la rînd cu celelalte. întors victorios,
avea să poarte pentru restul vieții o rană la genunchiul drept
care-1 făcea șchiop și gloria de temerar, ce avea s-o înscrie ca
titlu de noblețe numele său, în cartea de aur a biruințelor
brabante.
Cetatea ducală se înghesuia, la prima privire prea strimtă, pe
culmile de la miazănoapte de Breda, pe dealurile sterpe care
coborau lin spre golfurile mereu încețoșate ale mării. Era legată
însă, spre inima țării cu ducatele vecine, prin drumuri pietruite,
pînă de- departe, chiar pînă spre țările neastîmpăraților principi
germani.
Lui Wilhelm Temerarul nu-i era greu să-și stăpînească
ducatul; nu era un om slab și nici sentimental. De un curaj și o
loialitate cil care intra în istorie, nu se temea de nimeni, după
cum nu se temuse de nici o oaste dușmană, înfrîntă pe rînd, fie
în mlaștinile Sliedre- chtului, fie Ia Mook sau chiar în celebra lui
luptă de la Tolen. Altă durere îl rodea și alta era piedica
prosperității sale.
De vreo doi ani se încuibaseră în cetate, veniți de undeva sau
născuți acolo, niște șobolani mari și roșii, sprinteni și foarte sîn-
geroși. La început nimeni nu-i luă în seamă. Care cetate n-avea
șobolani! Dar încetul cu încetul se înmulțiră tot mai mult, încît îi
puteai întîlni ziua pe stradă, noaptea în pat, și-n biserică chiar,
plimbîndu-se nestînjeniți pe crucifixul înalt și drept. Lumea îi pri-
vea cu răbdare, dar cînd se împiedică de ei peste tot, începu să
cîr- tească. Și nu aceasta era vina cea mare ce li se aducea, că se
plim
bau peste tot, dar mâncau alimentele, subminau prin canaluri
întortochiate grânarele, umpleau turnurile în care se păstra
slănina, rodeau burdufurile cu brânză și nu rareori îi găseai în
cazanele cu supă sau la hîrdaiele cu lapte.
Wilhelm Temerarul primea tot mai multe plângeri. I^a început
le lua în rîs:
„Cum, tu van Looken, fiu de cavaler, erou de la Miinsterland,
să te temi de niște șobolani?“ îi spunea într-o zi Ducele în
batjocură primarului cetății, venit să i se plîngă.
 Ș i discuția urmă pe același ton pînă în clipa în care, pe unul
din picioarele pologului de la patul pe care se odihnea Ducele, în-
cepu să coboare în spirale iuți un șobolan roșu-gălbui, cu ochii
verzi și cu o uitătură de te treceau fiorii. Primarul se făcu
pămîntiu la față, iar Ducele rîzînd își trase pumnalul din teacă și
cât ai clipi îl înfipse în spinarea șobolanului. Animalul înțepenit
ca-ntr-un proțap guița sinistru. Rîsul Ducelui creștea însă tot
mai vesel și se împletea cu guițatul șobolanului într-o simfonie de
stridențe, spre spaima tot mai mare a primarului.
„Iată, primare van Looken, dacă fiecare cetățean ar face treaba
asta de cîteva ori pe zi, într-o lună am stârpi această hoardă ne-
poftită!“
A doua zi ordinul fu dat. Fiecare cetățean era dator să omoare
în fiecare zi cel puțin cinci șobolani. Se alese pe fiecare stradă
cîte un om încredințat cu numărarea victimelor. Cine vîna mai
puțin, plătea amendă.
Prima săptămână recolta fu impresionantă, în fiecare colț de
stradă, seara, erau arși pe rug mii de șobolani. Se păru că-n acea
primă lună se împuținaseră. Lumea se bucura, iar Wilhelm
Temerarul își recîștigă încrederea în el.
Bucuria nu ținu însă mult. Curând, peste cîteva săptămâni,
doar, cetatea, mișună iarăși de șobolani. Și, parcă, cu o furie mai
mare, stricau și infectau totul pe unde se furișau. Nu cunoșteau
nici un fel de piedică, nici o sfială și nici o ezitare. Goneau în
grupuri cu o iuțeală de nu vedeai deeît șiruri roșii, iar nopțile,
liniștea cetății era sgîriată cu nenumărate ronțăituri care păreau
nesfîrșite ferăstraie ce tăiau din temelii pământul. Oamenii
intrară în panică. Groaza le-o vedeai pe față, în gesturi și-n vorbe.
Iar femeile, cărora nu rare ori li se cățărau pe picioare șobolanii,
umblau de spaimă cu fustele legate în jos de genunchi, încît
cetatea părea un grotesc amestec de femei orientale cu bărbați
din miazănoapte.
Comerțul stînjenit sărăcea pe negustori. Brînzeturile lui Wil-
helm Temerarul erau acolite. Negustorii străini, care nu știau
prea adînc durerea acestora, îi batjocoreau și-i necăjeau:

,,Nu mîncăm noi cașcavalul amestecat cu mustăți de șobolan.!“

Culmea fu ajunsă însă într-o seară cu ceață și ploaie, cînd o
femeie înnebunită de spaimă și durere, alergia pe străzi spre lo-
cuința Ducelui, purtînd pe palmele întinse resturile încă
sîngerînde aie copilului mîncat de viu de către șobolani.
Chiar a doua zi Ducele strînse un sfat. Pericolul tot mai mare
înspăimînta și pe cei mai liniștiți și chiar pe Wilhelm Temerarul.
Sfatul fu însă agitat. Ț inut sub panică, fiecare avînd în ochi
resturile copilului mîncat de șobolani, fiecare privind mereu într-
o parte și alta, parcă spre a se ptuea din vreme feri de șobolani,
nu duse la un rezultat prea bun. Se făcură fel și chipuri de
propuneri, care mai de care mai plină de inedit și mai
îndrăzneață. Nici una nu era însă <de îndeplinit. Destul că, spre
seară, cînd se-ncheie sfatul, fiecare ple- cînd spre casă, ducea cu
sine o nedumerire tot mai mare și-n suflet o teamă ce se îngroșa
odată cu bezna nopții.
încercară totuși, toți cetățenii, cu otrăvuri, puse în came, în
grîu, cu fum și cu altele. Mureau șobolanii și astfel, dar numărul
lor creștea zi de zi.
Intr-una din aceste zile de panică și teroare, un Consilier, în-
spăimîntat că și-n pălărie găsise un șobolan, propuse Ducelui, să
părăsească cu toții cetatea și apoi să-i dea foc.
Wilhelm Temerarul îl privi lung și trist;
„Cum crezi tu, înalt Consilier Ducal, că eu, Wilhelm
Temerarul, Duce de Brabant, voi capitula în fața acestui
dușman? M-ai văzut pe mine vreodată ezitînd? M-ai văzut
înfrint?“. Ș i după o pauză în timpul căreia asculta atent un
ronțăit de șobolan: „Voi porni război împotriva acestor lighioane...
și vom vedea cine-i mai tare!“
Ș i-ntr-adevăr, a doua zi vestea cea mare fu auzită. Toată
lumea, <de la copiii de șapte ani, pînă la bătrînii care nu era
țintuiți în pat, fură constrînși să se pregătească de război. Fiecare
casă trebuia să aibă cîte o ceată de stîrpire care să lucreze cel
puțin o jumătate de zi. Li se mai dădură sfaturi: scîndurile să fie
scoase, bîrnele răscolite, cămările golite, podurile vînturate,
străzile desfundate, găurile zidite, magaziile vechi arse, așa încît
să nu mai rămînă nici un loc în care s-ar putea ascunde vreun
șobolan.
Lupta începu, ca și oricare alta, c-o sfîntă slujbă religioasă. în
frunte porni chiar Ducele, iar primul șobolan fu ucis tot de Duce.
Înfrigurarea era atît de mare, încît în cele dintîi zile se lucră pînă
noaptea tîrziu. Curînd o înjumătățiră însă. Nici cînd noaptea nu
venea ca o binefacere pentru trupurile istovite de atît aplecat,
tîrît și alergat. Dacă cineva, vreun străin, ar fi putut vedea atunci
cu ce rse îndeletniceau cetățenii lui Wilhelm Temerarul și dacă ar
fi văzut
furia oarbă cu care căutau orice colț, și orice-urmă de; șobola-
ny ar fi putut crede.c-au înnebunit. Se puteau vedea în acest
timp figurile cele mai grotești, expresiile cele mai macabre și
gesțwile cele; mai bruțale. Totul se agita. între furie, disperare,
neputință și extremele lor, pace desăvîrșită, calm și izbîndă. Dacă
vreunuia îi scăpa vreun șobolan, gonit atît de mult încît șă-1
înfurie, era în stare să-și înfigă în propriul gît cuțitul cu care ar fi
trebuit să spintece animalul.
Cam. la. două săptămîni după ce începuse stîrpirea, se putea
vedea cum într-adevăr numărul lor scăzuse simțitor. Aproape
ceasuri întregi trebuia să alergi pînă să med prinzi unul. Cînd
Wilhelm Temerarul.se convinse, nu. ezită; un nou ordin fu dat.
Toată lumea va lucra și mai mult, trei sferturi din zi, la stîrpire.
Unora li se păru ciudat ca. tocmai acuma, cînd erau pe terminate
să muncească mai mult. Curînd înțeleseră însă, Trebuia să nu
mai rămînă nies unul, căci din acesta, de va rămîne, se vor naște
iarăși mii.
Trei luni încheiate dură lupta. Trei luni muncă aprigă, fără
odihnă Ș i fără bucurii. în acest timp nu fu nici o nuntă, nici un
botez și nici o petrecere. Iar femeile care trebuiau să nască, o fă-
ceau în grabă, căci brațele lor erau așteptate pe după cotloanele
cuptoarelor, locurile unde se ascundeau cu plăcere șobolanii.
Atunci Ducele, opri poporul, îi mulțumi și-1 sfătui să mai
pîndească. Iar pentru ca să nu-i obișnuiască cu lenea puse preț,
doi galbeni de fiecare cap de șobolan. Ș i cu toată răsplata, preț a
cinci vedre- de vin, de abia la săptămînă odată dacă se mai găsea
cineva să aducă vre-un șobolan mort.
O întîmplare însă, pe care unii o credeau poveste doar, putu fi
auzită din gura paznicului de la poarta cea mare a cetății. El po-
vestea, că-ntr-una din nopțile cu lună ale ultimei șăptămîni de
luptă» a văzut o ceată de cîteva sute de șobolani fugind nebănuit
de repede prin mijlocul drumului cel mare, ieșind pe sub poarta
cetății, afară» și de acolo, pierzîndu-se în cenușiul cîmpului.
Zile senine răsăriră din nou pentru cetățenii lui Wilhelm Teme-
rarul. Scăpați de urgia nemiloasă a șobolanilor, bucuria lor nu
găsea margini. Munca era mai voioasă, petrecerea mai puternică.
Comerțul începu din nou să se înfiripeze și-n curînd ducatul fu
iarăși îra rîndul celor dinții din Ț ara BrabantuluL
Urmară zile de pace și de belșug, de plinătate și de voie bună»
încît invidia ce fremăta la hotare îl făcu pe Wilhelm Temerarul să
se gîndească serios la o apărare și la o înarmare mai bună. Puse
de se ridicară ziduri noi, puternice, înalte. Arme făurite din nou,
zale puternice și coifuri tari se puteau vedea în atelierele cetății.
Tinerii străjeri erau aleși dintre cei mai destoinici, dintre cei de
frunte din •cetate. Ș i, ca o încoronare a izbînzilor, o biserică nouă
și semeață își înălță turlele gotiee spre seninul cer al Brabantului.
Cetatea lui Wilhelm Temerarul stăpînea acuma mările și
drumurile, ducînd peste tot gloria unui ducat fără teamă și fără
prihană.
Intr-o după amiază de vară, cu legănat monoton de vînt și cu
ciripit înfocat de păsărele, un paznic din tumul cel înalt al cetății,
se plimba agitat dintr-o parte a meterezului în cealaltă. Punea
mîna streașină la ochi și-și tot lungea gîtul, cînd într-o parte, cînd
întreita. Părea foarte atent la ceva ce i se năzărește în. depărtări.
La început nu-1 văzu nimeni, dar apoi, rămăsese într-o așa
curioasă poliție, încît atrase atenția celor de jos. Sub turn, la o
masă, stăteau vreo zece halebardieri cu șeful lor și-și beau liniștiți
vinul. Cînd văzură pe paznic atât de agitat, îi strigară mai mult în
rîs decît în serios!
„Hei, ce-i acolo?"
De sus porni un glas sugrumat de-o teamă mare parcă:
„Nu știu ce-o fi, dar de jur împrejur cetatea este înconjurată de
nori de praf ce se ridică din iarbă, drumuri și.păduri!"
Sub turn izbucniră risete zgomotoase:
„Auzi tu, se sperie de praf! Ha, ha, ha...!“
Ș i-și văzură mai departe de joc și de băut.
Chiar în acea clipă sosi în cetate un călător gonind călare. Pe
față avea întipărită spaimă, iar ochii mari deschiși păreau că văd
încă cine știe ce lucru de groază. Descălecă din fuga calului și se
opri la șeful gărzii:
„Vin... vin... șobolanii!" și se prăbuși pe o bancă, suflînd fără
putere.
Cel din turn auzi. Cînd putut înțelege vestea, înmărmuri. Ș eful
postului lăsă totul și fugi la paznic. De acolo își îndreptă privirile
spre cele patru colțuri ale lumii. De jur împrejurul cetății, la o
fugă bună de cal, un zid viu de praf încercuia cetatea. Atunci luă
buciumul și sună. Porțile fură închise, podurile ridicate, clopotele
trase și armata la ziduri.
Wilhelm Temerarul sosi în grabă în turn cu toți consilierii săi.
Cînd ajunseră ei acolo, șobolanii se apropiaseră atît de cetate,
încît se vedea, jos, sub un nor imens de praf, o dungă roșie, care
forfotea ea marea agitată. Nesfîrșite mii de șobolani năvăleau din
toate părțile. Erau atît de deși, încît ce se vedea de praf părea un
cîmp înflorit cu mac. în turn era nedumerirea atât de mare încît
nici unul nu știa ce trebuie să facă. Nu cunoscuseră încă un
aștfel de dușman. Să te lupți cu el prinzîndu-1 sub pat sau în
dulap é altceva, dar să te atace cu grămada, ca o cavalerie
războinică, li se părea ceva atît
 de inspăimîntător încît toți își pierdură cumpătul. In acest
timp, odată ou groaza creștea și liniștea în cetate. Și-n liniștea
care se întindea ca un giulgiu, începu să se audă un foșnet
îndepărtat, ca de pădure freamătată de vînt lin. Șobolanii se
opriră la cîteva sute de metri de zidurile cetății. Se puteau vedea
cum își string rîndu- rile, cum așteaptă pe cei din urmă și cum se
pregătesc de atac. Praful se ridicase puțin, așa că apăru tot
cîmpul ca o spinare enormă, pe care miile de șobolani se
întindeau ca un covor exotic.
In turn înlemniseră cu toții. Se vedeau oameni plîngînd de
disperare, alții schimonosiți de groază și alții într-un hal de parcă
erau în pragul nebuniei. Ș i cînd disperarea era mai adîncă, glasul
lui Wilhelm Temerarul tună:
„Ce, ați înnebunit? La metereze și sub porți. Toată lumea cu
securi, om lingă om, nici o palmă de loc să nu fie fără apărare. Ș i
acolo tocați-i, măcelăriți-i, oricît ar fi de mulți!“
Oamenii se dezmeticiră și rînduri dese urcară scări și lespezi,
creneluri și metereze. Sub porți se așezară zeci de oameni cu
săbii și topoare. Niciodată nu văzuse cetatea atîta om strîns cot
la cot pe ziduri.
Ș obolanii, ca la un semn, porniră năvala. Mulți cît firele de
iarbă se mișcară lipiți unii de alții. Zidurile fură urcate într-o
clipă și acolo, pe muchea lor, începu lupta. Soldații tocau c-o
furie nebună. Dar omorau zece și alți zece le scăpau printre
picioare, pe sub mîini și chiar pe sub secure de cîte ori o ridicau
în sus. Rîndul al doilea de tocători lupta și el, dar și acestuia îi
scăpau șobolani, încît ajungeau și la al treilea rînd de apărători.
Cei scăpați și de acolo, erau scăpați în cetate.
O clipă doar se păru că năvala poate fi oprită. Dar șobolanii,,
care erau de-o ferocitate îngrozitoare, deveneau dușmani de neîn-
vins. Se urcau pe luptători, pe spate, pe piept și pe mîini pînă la
gît, unde mușcau adînc, încît soldații se prăbușeau neputincioși,
urlînd de. durere și murind în chipuri de nedescris. Și, valuri,
valuri împânzeau zidurile, încît, în curînd, nici un apărător nu
mai era în picioare. Și acum lupta începu pe străzi. Era în zadar
să te aperi de șobolani: bieții soldați se frămîntau zadarnic cu
săbiile și cu mîinile atîta timp cît lighioanele turbate parcă li se
cățărau pe picioare, pînă la gît. Cavalerii îmbrăcați în zale, eroii
neînvinși nici în măcelul de la Müsterland, stăteau neputincioși.
Ș i prin cutele zalelor, mușcături adînci făceau să se prăbușească
și acești viteji,, fără ca ei șă. fi putut ucide cel puțin un singur
șobolan.
Goniți, neputincioși și-n stradă, lumea și soldații se refugiară
în case. Dar nici ocolo nu putură fi mult timp singuri. Prin găuri
nebănuite de ei, prin crăpături ce păreau astupate, își făcură
șobolanii apriția. Luptele erau și aici scurte, căci în întunericul ce
cuprindea cetatea nici n-aveai timp să-i vezi cum te atacă; mulți
mureau gîtuiți tocmai cînd se credeau mai ascunși.
Wilhelm Temerarul rămăsese în turn cu garda lui personală.
Cei o sută de cavaleri, neînfricați luptători, pe toate cîmpiile
Brabantului,. priveau neputincioși, împreună cu stăpînul lor, la
masacrul ce se înșira tot atît de sîngeros ca pe ziduri și-n stradă
și-n case. Curînd, întreaga cetate era roșie de șobolani. Mișunau
peste tot, încît casele- și zidurile, străzile și cadavrele oamenilor
păreau că mișcă. Ș i valuri, valuri, nesfîrșite șiruri treceau mereu
peste ziduri. Iar orizontul de jur împrejur era tot mai roșu, ca un
cerc viu de foc ce cotropea cetatea.
Deodată Wilhelm Temerarul ridică glasul:
„Viteji cavaleri ai gărzii, vom muri oare masacrați de aceste ni-
micuri în patru picioare!? Poate oare Wilhelm Temerarul pieri în
acest fel?“
Zeci de voci strigară „nu“ și zeci de jurăminte de credință se
auziră de la oamenii din gardă.
Coboriră apoi cu toții în încăperile de piatră ale turnului și
acolo, înconjurînd într-un eroic avînt pe Ducele lor, așteptau ne-
răbdători dușmanul.
Nu trecu prea mult timp și din colțuri, de sub pietre, pe sub
uși și pe la ferestre începură să se audă zgomote ciudate. Și aici
se apropiau nemiloșii călăi. Ș i fără să mai aibă careva timpul să
organizeze o apărare, șobolanii săriră ca săgețile prin cîteva găuri
făcute atunci și cu ochii injectați de plăcerea masacrului porniră
la luptă. Ș i aici fu scurtă: curînd se puteau vedea doar leșuri
cuprinse- de moarte și înțepenite în zvîrcolirile din urmă, în
poziții grotești și macabre.
Nimeni nu văzu însă, cum în clipa cînd primul șobolan pă-
trunse-n chilie, Wilhelm Temerarul se strecură singur în gangul
subteran și se închise acolo cu zăvoare puternice după uși grele
defier.
*
A doua zi de dimineață, soarele nu lumină decît o cetate
moartă și prăpădită de hoardele roșii. Nu era nici un loc gol, nici
un petec pe care să nu se frămînte vreun șobolan. Din beciurile
cele mai adinei și pînă în vîrfurile crucilor de la biserici șobolanii
se plimbau liberi și stăpîni. Nici leșurile cetățenilor n-avură pace.
Cele mai multe dintre ele erau mîncate pînă la oase, încît
apăreau în ames
tecul lor cu resturi de haine, ca un cimitir răscolit de cine știe
ce putere drăcească. Totul părea un furnicar. Cîmpul în jurul
cetății cît și întreaga întăritură cu ziduri și bastioane fremăta de
aceeași puzderie de lighioane iuți și scîrboase. Nu. era nici urmă
de om viu. Se părea că-n cetatea lui Wilhelm Temerarul nu
viețuiseră niciodată oameni, ci, că tot ceea ce străjuia încă drept,
zid, casă și biserică, nu fusese din începutul începuturilor, decît
locaș liber poftelor unor șobolani lacomi și sîngeroși. Iar în năvala
ce nu mai contenea și în dezordinea care agita pe cotropitori se
părea că a coborît de cine știe unde un blestem de neastâmpăr.
In acest timp, în sala tronului, șobolanii așezați în rînduri aș-
teptau pe cineva. Simțeau și ei ceva din măreția acestei încăperi
în care se încoronaseră cîțiva duci și principi de Brabant. Fiecare
era mai reținut și fiecare se arăta ca și cînd ar ști ce rol trebuie să
joace. Și aceia care se cățăraseră pe perdele din stofe orientale și
aceia de sus. de pe candelabre, sau de pe ramele tablourilor își
lăsau cozile în voie să atîrne într-o așteptare plină de respect.
Se părea că-n această încăpere se strînseseră căpeteniile, acei
șobolani pentru care nu era jaful cea mai mare desfătare. Și-ntr-
adevăr, așteptarea lor era dintre cele mai nobile, căci își așteptau
stăpînul spre a li se acorda întreaga lui grație pentru marea
biruință ce-o înfăptuiseră.
Dinspre intrarea principală se auzi o rumoare. Capete întoarse
spre ușă, cozi înghesuite și mustăți ridicate demn, arătau
încordare și nerăbdare. Ș i, iată că-n fruntea unui grup de cîteva
perechi de șobolani, apăru căpetenia tuturor, un șobolan mai
frumos și mai sprinten, cu chip mai arătos și cu uitătură mai
semeață. întreg grupul se îndreptă în pas domol spre estrada
ducală. Toți se căță- rară, fiecare pe unde putu, pe scaunul
ducal. Căpetenia se urcă pînă sus de tot, pe spătarul soaunului,
făcîndu-se comod într-un ornament de aur al coroanei brabante.
Ceilalți rămaseră pe scaun, acolo unde șezuseră atîtea generații
de duci victorioși. O liniște ca de mormînt împînzi sala. Era ca-n
preajma unei mari întâmplări. Și glasul căpeteniei răsună:
,.Victoria a fost a noastră. Răzbunarea e împlinită. Nici o ființă
nu mai este vie în această blestemată cetate în care n-am avut li-
niște. Vreau să știu un singur lucru, vrednici căpetenii, unde este
bestia de Duce de Brabant, acel Wilhelm Temerarul?“
Se auziră glasuri răzlețe și timide, șoapte și iscodiri; dnd un
șobolan din apropierea tronului izbucni:

„Stăpîne, Wilhelm Temerarul a fugit prin gangul secret și s-a

ascuns în casa subterană a vrăjitoarei. Nu știu ce face acolo, dar
de aseară se tot aud cum fierb cazanele și cum se agită baba-
vrăji- toare“.
„De ce nu intrați? Lași ce sînteți sună într-un acces de furie
stăpînul. Vă e teamă de-o babă seofîlcită și de un duce fricos?
completă într-un spasm de indignare, agitîndu-se grotesc prin
ornamentele coroanei ducilor de Brabant.
„Nu se poate, stăpîne, casa vrăjitoarei e adînc săpată sub pă-
mînt și are uși groase de fier. Trebuie timp... vom încerca...!“
în această clipă vorba șobolanului fu oprită de-un tumult ce se
auzea de afară. Toate capetele se întoarseră spre ușă și toate ure-
chile se ciuliră atente într-acolo. Deodată năvăliră înăuntru
câțiva șobolani înspăimîntați și uitînd de protocol și ordine,
apropiindu-se în fața tronului, vorbiră toți deodată:
„Stăpîne...! Stăpîne...! vine Wilhelm Temerarul!“
„Cum... vine...?“
„Nu vreau să-1 văd!“...
„Omorîți-r*...
„Mîncați-1 de viu!“...
„Toți pe el!“...
„Nu m-auziți?“... striga zbârlit de furie șobolanul stăpîn.
„Nu putem...!“, răspunseră toți într-un glas.
„Nu putem să-1 omorîm,... căci s-a schimbat...?'*
Ș i, chiar atunci, într-o liniște și-o înmărmurire ce cuprinse
toată încăperea, se putu vedea intrînd în sala tronului, singur și
șchiopătând, un șobolan mare și roșu, care semăna la chip leit cu
Wilhelm Temerarul, Duce de Brabant.
FLOAREA ALBASTRA
Trecuse cu mult de amiază și arșița nu se potolise. Un abur
străveziu tremura peste tot, pe șosea, prin iarbă și în lanurile cu
porumb. Cerul era de un albastru spălăcit și părea că e mai înalt
decît lumina lui. Vedeai bine cum razele soarelui străbat și-n
sus. Iar zarea se topea într-o ceață subțire de credeai că
pămîntu-i încercuit de foc.
Cu capul în piept, desculț, doar cu pantalonii din stofă engle-
zească și cu cămașe pe el, Andrei nebunul părea că nu simte căl-
dura. Călca prin mijlocul șoselei în praful fierbinte și moale cu o
plăcere atât de mare c-ai fi crezut că umblă prin puf. Mîinile îi
atârnau grele, mai lungi ca de obicei, întinse și aproape țepene.
Se mișcau numai din umeri, iar în bălăbăneala lor semănau cu
niște aripi care bat fără rost aerul. Pasul îi era mare, a om
încercat la drum. Părea că are cale lungă de făcut și că vroia cu
tot dinadinsul s-o termine cît mai curînd. De aceea nici nu clinti
capul și nici nu se arăta c-ar fi auzit strigătele celor ce-1
întreceau în căruțe sau îl întâmpinau pe jos. Căci fiecare vedea
că are de-a-face cu un om într-altfel decît ceilalți. Andrei nebunul
își urma serios drumul, căutând doar în albul șoselei după firul
necunoscut al căilor lui.
La o răscruce, într-un tîrziu, se opri. Mai întâi ridică ochii în
sus. Păru că nu vede nimic, de îndată ce-i întoarse repede înapoi.
După cap întoarse și trupul, ca și cînd tălpile i-ar fi fost lipite de
pământ. Așa era chiar cu soarele in ochi. Clipi o dată, a doua
oară mai repede, iar cînd vru s-o facă și-a treia oară, strănută.
Ca trezit, mișcă mîinile în lături. O clipă încercă să apuce ceva,
dar năluca i se risipi. Le lăsă să cadă moi în jos. Se miră cînd i se
loviră de pulpe și atunci băgă de seamă că-i desculț. Ridică un
picior în sus și trupul i se strîmbă în partea cealaltă căutînd
sprijin. Așa îndoit, părea în mijlocul drumului, plin de praf și de
nădușeli, o arătare cu minte secată de friguri.
„Hii... bă!“ îi strigă un copil dintr-o căruță.
Andrei rise. Ii plăcu strigătul și încercă să fugă după căruță.
Rămase însă, după vreo zece pași, cu mîna întinsă. Din norul de
praf ce-1 stîrnise căruța, făptura lui Andrei nebunul se
deslușea tot mai ușor, țeapănă, c-o mână întinsă după căruță și
cu fața limpezită de-un surîs. Deodată își veni în fire. Auzise
dinspre pădure, de sub dealurile din dreapta, niște strigăte
depărtate și tropot de cai. încercă să vadă într-acolo, dar nu
desluși nimic. O presimțire îl făcu nervos și agitat. Se vedea că
vroia să fugă dar nu știa încotro. Cînd zări însă de după o
muchie de pămînt trei călăreți, un jandarm în haină albă, un
polițai în tunică verde și-un civil numai în cămașă cu mînecile
sumese, o rupse din loc spre partea dimpotrivă. Acum fugea prin
iarbă. Pe cît de liniștit a știut să meargă pe șosea, pe atît de
zăpăcit fugea acuma. Fugea ce fugea și se oprea, schimba
direcția, fugea și iar se oprea, încît, în clipa cînd călăreții, care
păreau că gonesc după el, ajunseră la răscruce, Andrei nebunul
se trezi că aleargă chiar înspre ei.
Călăreții de-abia putură opri năvala cailor, să nu dea peste ne-
bun. Acesta se oprise în genunchi, chiar în mijlocul lor. Capul și-
1 ținea plecat ca un vinovat, iar mîinile și le sprijinea
neputincioase în pămînt. Ș i așa aștepta.
Călăreții rămaseră surprinși. Schimbară o privire fugară și toți
trei deodată săriră din șa. Jandarmul și polițaiul se opriră
alături, spre nebun înaintă doar civilul.
„Andrei, pentru Dumnezeu, cum ai ajuns aici...** și
cercetîndu-1 de sus pînă jos, continuă... „și-n așa hal, cu tălpile
sîngerînde și cu trupul numai noroi de praf și nădușeală**.
Spunînd aceste vorbe civilul se așeză pe iarbă în fața lui Andrei
și c-o mină încercă să-1 înduplece să se așeze și el. Nebunul se
supuse ca un copil. Privirea însă îi iscodea mai departe pămîntul.
Se părea din întreaga lui stare că-și dă seama cine-i în jurul lui și
că-i sînt cunoscuți aceștia. Apoi ridică încet capul și privind cu
ochii lui albaștri drept în aceia ai civilului, spuse clătinînd puțin
capul:
„Doctore, încă n-am găsit îngerul alb“.
„Dar e mort, doar tu, Andrei, ne-ai povestit cum l-ai văzut pră-
bușindu-se“.
„Da, așa e, îmi amintesc prea bine, l-am văzut căzînd cu azu-
rul aripilor lui în cenușiul acestui pămînt murdar... dar totuși eu
trebuie să-1 întâlnesc!“ și după o pauză;., „și nici floarea n-am
găsit-o..."
„Bine, Andrei, îți vom ajuta noi să le găsești, dacă așa vrei tu,
dar acum haide, ești obosit și-n așa hal... hai, vino înapoi la
spital... uite, vom lua de aici din sat o căruță**.

... Andrei ascultă atent. Fiecare vorbă o urmărea în toate

intorto- chierile ei și nupăru mulțumit decât.mai tîrziu, cinci
terminmdu-și gândurile zise un „bine" aspru și decis.
Sé sculă în picioare și pentru prima oară gesturile lui amintiră
un om, Dădu cu oehii de ceilalți doi și-ntrebă, cu o privire
serioasă, pe doctor despre ei. -
„I-am adus să-ți fie pază, să te apere de lumea care nu te-ar
lăsa să cauți îngerul alb".
Andrei zîmbi mulțumit, privind pe cei doi păzitori atent și cer-
cetător ca și cînd nu ar fi văzut niciodată astfel de ființe. Se opri
apoi la cai. Mîngîie gîtul unuia și se arătă mulțumit. Se duse la
altul și căută să-1 privească în amândoi ochii deodată. Cînd nu
reuși, îi suflă calului în bot un suflu puternic încît calul necheză
speriat. Andrei căuta ceva, iar cînd doctorul încercă s-o ia spre
sat, să caute o căruță, nebunul îl opri și-i spuse:
„Eu mă întorc călare".
Cei trei se priviră speriați. Doctorul însă se descurcă mai re-
pede și spuse jandarmului:
„Dumneata rămîi aici, noi plecăm toți trei călare spre oraș".
Andrei atîta așteptă. Dintr-o săritură fu pe cal și pînă polițaiul
și doctorul să se dezmeticească, nebunul gonea în galop spre
oraș. Tot drumul nu l-au putut ajunge, vedeau însă după fețele
speriate ale oamenilor și după agitația orătăniilor de pe șosea, că-
naintea lor. trecuse Andrei în pasul cel mai întins al calului.
în curtea spitalului îi aștepta. Cu calul ținut de dîrlogi, cu fața
plină de bucurie și-n jur cu cîțiva paznici care păstrau o
cuviincioasă distanță, Andrei lăsă dîrlogii și yeni spre el:
„Doctore, doctore, a fost așa bine... am fost fericit... știi... o
clipă... colo... după cotul cu izvor... în umbrar, am zărit... o fîlfîire
doar... îngerul meu alb!" și cu fața roșie de emoție continuă agi-
tînd mîinile, „și aici, uite aici, doctore... aici pe umăr i-am simțit
aripa caldă, ah! ce atingere sfîntă...!“ și deodată se porni pe-un
urlet de se cutremură toată grădina. Pe fețele tuturor apăru
spaima și chiar pe-a doctorului se putu vedea o mare frică
amestecată cu durere.
Andrei urla și sărea ca apucat de cine știe ce puteri diabolice.
Nu l-au putut liniști decît cu furtunul cu apă, cu șase pazinici ș-o
cămașă de forță. Cînd îl ducea pe sus, spre camera capitonată, în
colțul scării, o maică înmărmurită și albă la față de cele văzute,
murmură c-an vis: „Cine mai recunoaște în el pe profesorul An-
drei Sutașu?"

Criza profesorului Andrei Sutașu ținu mai mult ca de obicei.

Trecuse și de Sfînta Marie Mică și el tot mai tăcea inconștieiit și
agitat în spasme. Tratamentul i-1 făceau aproape mașinal. Știau
cu toții prea bine că nu mai au cu ce-1 ajuta și că, de pot să-i
apere cel puțin trupul de dureri, căci sufletul îi era și așa torturat
fără izbăvire de cele mai aprige chinuri.
într-o după amiază, spre seară, bolnavul păru că se liniștește.
In cameră, în patul cu plasă, zăcea Andrei Sutașu cu privirea
lipită pe colțul camerei. Ofta încet și des. Aceasta atrase atenția
doctorandului care era pus de pază în cameră și care se uita
discret pe fereastră cum se joacă vîntul. Cu pași de pîslă se
apropie de pat. Spre surprinderea lui găsi fața bolnavului de-o
liniște și de-o seninătate nebănuită. Un imbold din adîncuri îl
făcu să uite că-i medic și cu o privire blîndă, de om ce vede
suferință, se apropie cu totul de patul bolnavului. Privirile li se
întîlniră. Ca atras de-un magnet viu, doctorandul se lipi cu
fruntea de plasa patului. Ș i așa rămase cîteva clipe pierdut în
lumina aceea liniștită ca niciodată a ochilor atît de frumoși ai lui
Andrei Sutașu. Bolnavul simți și el o mîngîiere și cu un oftat care
semăna cu al tuturor oamenilor ce nu stau în pat cu plasă,
deschise gura și silabisi aproape:
„Doc...to...re șe...zi, șezi... ai...ci“, și-i arătă cu mîna o bancă
mică la capătul patului. Doctorandul se supuse blînd, fără să
poată gîndi la ceva, iar cînd își dădu seama cu totul că
bolnavului i-a trecut lunga criză, și cînd vru să se ridice, să
aducă vestea la cunoștința superiorilor, fu oprit de Andrei
Sutașu: „Nu... pleca! Ș ezi! Vreau să-ți spun și dumitale...
povestea... îngerului meu alb“.
Ș i cu glas monoton, de izvor ce n-are grabă, începu:
„Eram, doctore, acuma un an, în salonul nr. 5, în patul de
lingă fereastră1*, aici bolnavul se opri.
 Doctorandul păzi pauza și se gîndi, privind fața palidă a lui
Andrei Sutașu, că știe povestea îngerului alb. O știa și el, cum b
știa și tot personalul spitalului și toată lumea din cartier, și chiar
tot orașul. Cine nu cunoștea nebunia lui Andrei Sutașu?
„Da doctore, în patul de lîngă fereastră... Și era o noapte caldă
de toamnă, caldă și liniștită... așa cum sînt liniștile sus în ceruri.
Eu eram tot bolnav. Trupul mi-era greu lovit, dar mai aprig mi-
era sufletul. Și voi, doctore, nu știați ce să-mi faceți. Veniseră la
mine mulți, mulți doctori. Toți erau îmbrăcați în alb, cu papuci
tăcuți, și cu priviri grave. Albul vostru se amesteca cu al pereților
și cu al nopților mele de chinuri și neliniști".

,,Ș i-n noaptea aceea sufletul meu era mai disperat ca oricînd.
Ș i-am început să mă rog, să mă rog lui Dumnezeu, să mă rog
fierbinte... ca atunci cînd eram copil. Și-n focul rugii mele, a
coborît din neștirea trecutului o imagine. Ș tii, doctore, știi poate și
dumneata, că fiecare copil are un înger păzitor. Ș i eu, în ruga
mea, mi-am amintit de pătucul meu de copil și de icoana ce-o
aveam pusă de mama la cap. Pe ea era un copil la marginea unei
prăpăstii, neștiutor, gata să pășească înainte... iar deasupra lui,
un înger alb, mare și frumos care-1 păzea și—1 ocrotea. Ș i atunci
în disperarea suferinței mele am rugat pe Dumnezeu să-mi
trimită îngerul păzitor al copilăriei mele, să mi-1 trimită și să mi-
1 pună la cap, pază sufletului meu care se agita între știre și
nebunie**.
„Ș i doctore, n-am așteptat mult, Dumnezeu mi l-a trimis. Cît
era pervazul ferestrei de mare, s-a umplut deodată de-o lumină
vie. Cînd am întors bine capul, în fereastră, senin și măreț, măreț
ca bolțile cerului, stătea îngerul alb, îngerul păzitor al copilăriei
mele: Era leit chipul său de atunci. Dar avea un farmec nesfîrșit,
răspîndea în jurul lui o bunătate atît de mare și-o alinare atît de
nesfîrșită a durerilor, încît din zbuciumul și disperarea mea, m-
am regăsit doctore, în cea mai sublimă dintre fericiri. Eram în
paza îngerului alb!“
 „Nu știu cît a stat îngerul acolo, dar dintr-un tîrziu, a coborît
chiar lîngă patul meu. Atunci am zărit de-abia că-n mînă duce o
cutie. Era o cutie lunguiață și tot albă, îmbrăcată în pietre
nestemate și cu străluciri discrete de toată măreția. Și fără să
aștept mult, fără să-mi spună ceva, fără să-i cer ceva, îmi ia în
mîinile lui pure sufletul zbuciumat și mi-1 așează în cutie. O
închide cu grijă și apoi, înainte de a-și relua zborul, îmi spune,
dar Doamne, ce grai, de șopot de noapte senină și de tremurat de
fir de iarbă, îmi spune, că-1 duce-n ceruri să-1 vindece, și apoi,
mi-1 aduce înapoi, curat ca și făptura lui, mi-1 pune iarăși în
trup și astfel mă voi lace bine**.
„Cînd m-am dumirit de ultimele lui cuvinte, zborul lui îl înăl-
țase. Era chiar dincolo de coșurile cele mari ale spitalului, zbura
în albastra noapte senin și nevinovat, ca gîndurile celui mai curat
dintre copii**.
„Ș i cum zbura îngerul spre cerurile lui de culori și seninuri, își
arunca încă o dată privirea spre pămînt. Și-ntr-o vîlcea, lîngă o
piatră mare, vede cum se chinuiește în durerile morții o pasăre
rănită de-un vînător. N-a stat o clipă să pregete; dintr-un fîlfîiț
întors de aripă a și fost jos, lîngă pasărea ce trăgea să moară. A
pus cutia pe piatră și se pregătea să primească sufletul păsării
spre a-1 lua și duce sus, împreună cu al meu în cutie. Ș i
deodată, pasărea zbătîn- du-se, c-o lovitură de aripă doborî
cutia. Ea se deschise, și sufletul
meu fără pază și stăpîn, se pierdu în neființa firii. Ș i de atunci
doctore, trupul acesta ce-1 păzești aici, e bolnav și nebun, căci și-
a pierdut sufletul*1.
„Dar dureroasa poveste nu s-a sfîrșit aici. îngerul păzitor a în-
ceput să se zbuciume. A zburat în ceruri trist, și acolo sufletul lui
nu-și găsește liniște. îl durea pierderea sufletului meu. Se tot în-
treba, ce-ar fi în lume dacă toți îngerii păzitori ar fi atît de
nesăbuiți și-ar pierde sufletele ce le sunt date în pază? Ș i într-o
seară tristă i-a încolțit în gînd dorința neagră a sinuciderii. N-a
așteptat mult. A doua zi de dimineață, cînd soarele nu ridicase
încă cețurile de pe pămînt și nu limpezise încă bine rouă de pe
cîmpuri, și-a legat strîns aripile cu-n fir de lumină și de acolo, din
înălțimea albastră a cerurilor, s-a zvîrlit pe pămînt. Căderea lui a
fost măreață. Era conștiința care a învins pe cei mai neînvinși
dintre paznicii lumii, pe un înger alb. Ș i-a căzut pe pămînt, nu
departe de locul unde mi-a pierdut mie sufletul. Iar în locul în
care trupul lui s-a sfărîmat, din amestecul luminii lui și-al rouăi
de pe iarbă, s-a născut o floare albastră, o floare încă străină pe
pămînt*'.
„Ș i, doctore, de atunci a început zbuciumul conștiinței mele.
Nu puteam găsi liniște. Gîndul zbura mereu la îngerul alb, la
sacrificiul lui și la prețul acestui sacrificiu. De atunci n-am
liniște. De aceea fug mereu din spital. Caut floarea albastră și
caut îngerul alb. Căci el chiar dacă-i mort, făptura lui de azur
încă mai trăiește și umblă pe pămînt. Și nu l-am mai zărit, doar
atunci... călare... i-am simțit fîlfîirea aripii...**
în noaptea aceea profesorul Andrei Sutașu a dormit adînc și li-
niștit. Peste vreo cîteva zile l-au scos din patul cu plasă și l-au
dus într-un salon, cu încă un bolnav alături. Se simțea mai bine
și privirea lui era tot mai limpede. Și așa, în așteptarea
desăvîrșirii, Andrei Sutașu păzea, cu făptura lui fără suflet,
liniștile nopților tot mai tîr- zii de toamnă.
In luna aceea, în spitalul în care zăcea bolnav Andrei Sutașu,
urma să se țină un mare congres al tuturor medicilor de boli
nervoase din țară. Au venit cu trenuri de dimineață și de seară,
din toate colțurile țării, figurile cele mai curioase. Iar cînd s-au
strîns în amfiteatrul cel mare al spitalului, nici un loc nu
rămăsese liber, pînă la ultimul era ocupat de cîte un medic.
Directorul spitalului, cel mai erudit dintre toți savanții, cel mai
deștept și cel mai luminat, a început expunerea. ciudatului caz al
lui Andrei Sutașu. Cît erau auditorii de serioși și cît de savant a
expus
directorul cazul, și totuși, là auzirea Vedeniilor bolnavului, s-
au putut-vedea destule zîmbete de largă înțelegere și de
compătimire pentru o minte de profesor întunecată de-o viziune
atît de serafică.
" -Nu li se întâmplase încă niciodată acestor savânți să audă
că o vedenie putea să apară unui bolnav în forma logică a unei
necesități. De aceea cazul arătat de director, pe lîngă că-i
predispunea la oricâte reflexii răutăcioase la adresa unui savant
care poate crede în- tr-o astfel de ficțiune, îi făcea să simtă
nebănuite satisfacții intime, gîndind lă liniștea lor sufletească și
la ordinea rațiunii lor.
Dar tocmai cînd expunerea culmina, cînd argumentele sé
strîn- geau ca o plasă în jurul obiectului, într-o clipă de neliniște,
se auzi dinspre curte un fîlfîit ciudat. Ș i deodată, în cadrul larg al
ferestrei celei mari a amfiteatrului, aprăru îrigerul alb, vedenia
lui Andrei Sutașu. Peste o sută de glasuri de savanți se auziră
exclamând a surprindere, a teamă sau a groază, peste o sută de
rațiuni reci și obiective se simțiră încătușate în nelămurire și
stupoare. Agitația fu imensă, iar culmea o atinse moartea subită
a directorului, în urma atacului de cord ce-1 cuprinse la vederea
îngerului alb.
A doua zi, congresul se întrerupse, iar apoi se suspendă.
Moartea directorului fu prilej de nesfîrșite comentarii și
neînțelegeri. Peste tot domina ca un destin larg, ciudata apariție,
pe care nimeni dintre cei ce o văzuseră n-a putut-o nega.
Iar în ziua următoare, Andrei Sutașu fu dat afară din spital, în
urma unei decizii unanime a congresiștilor. Trebuia pedepsită
cumva, această primă încercare a unei vedenii de nebun, dc-a se
arăta în plină ființă, unei adunări de oameni sănătoși.
Dar zbuciumul lui Andrei Sutașu nu luă sfîrșit. Alungat din
spital, se duse acasă, într-un sat de munte, la părinții lui. Acolo,
toată ziua căuta floarea albastră, pe care el o numea în ultima
vreme, sufletul îngerului alb. Pînă cînd, într-o zi o găsi. Creștea,
singură și curată, la picioarele unei stânci înalte. Venea în fiecare
zi și-o îngrijea, sau dacă nu, să o privească doar. Cum se
apropia însă tomna, un gînd de groază îl frămînta. Oare să poată
sta el martor nepăsător la moartea floarei albastre?
Ș i-ntr-o zi dc toamnă, cînd în poiană nu mai rămăsese A ie de-
cît floarea lui Andrei Sutașu, și cînd un vînt rece tăia fîșii
prelungi de ger prin aer, Andrei Sutașu, liniștit ca și atunci cînd
călca praful fierbinte al șoselei, se urcă în vârful stâncii, și-
ntocmai ca îngerul alb,.după,ce-și încolăci brațele strîns, se
aruncă în gol, murind zdrobit; cu fața lîngă floarea albastră.

CETATEA CU STEAGURI ALBE

Cei doi călători se opriră. Descălecară agale. și mergînd ou pi-
cioarele crăcănate de atîta călărit, se îndreptară spre izvorul care
țîșnea din stîncă. Cît timp își adăpară. caii nu scoaseră o vorbă.
Erau obosiți și grăbiți, pînă-n noapte trebuiau să ajungă tocmai
jos, în valea Moldavei, în satul de păstori, Grusanik. Cînd să
încalece, -ascultară.
„Ce vuiește așa? întrebă cel mai tînăr.
,,Valea..îi răspunse celălalt morăcănos.
Dar tînărul nu se arătă mulțumit. Lăsă diriogii calului și se
apropie de marginea prăpastiei. Se sprijini cu mîinile de
trunchiul unui pom și se întinse să vadă cît mai adînc. Trecură
cîteva clipe și tînărul nu se mai sătura privind. Valea largă se
deschidea într-o parte și-ntr-alta pierzîndu-se în cețurile serii.
Brazii de-o înălțime neobișnuită împungeau văzduhul peste tot
cu sulițele lor puternice. Iar jos, jos de tot, aproape o lucire
violetă, întinsă ca o ață sclipitoare printre stînci și desișuri, se
bănuia rîu'l Moldava.
Vuietul văii răsuna prelung, aproape straniu. Tînărul îl
asemuia cu o melodie de orgă auzită în Catedrala Sfîntului
Ș tefan. Din visarea lui ridică privirea spre dreapta și rămase cu
ochii țintă Ia o fîlfîire care licărea în depărtări. Pe cenușiul
muntelui cîteva pete albe se jucau în vînt. Cînd ochii i se
obișnuiră, tînărul zări zidurile unei cetăți, cu mulțimea
acoperișurilor țuguiate. Și de fiecare vîrf de casă mai înaltă,
stătea agățat cîte un steag mare, alb.
 „A cui e cetatea asta, tată?“
„E a Regelui Venceslav, stăpînul tuturor pădurilor Boemiei**.
Tînărul păru fermecat. în liniștea aceea și-n încîntarea care-i
cuprinse, cetatea cu steagurile ei aïbe i se părea o poveste.
„Ș i tu ai fost în cetate, tată?“ întrebă tînărul cutremurat de
emoție;
„...Nu... și nici nu-i chip...“, și zicând aceste vorbe, aruncate
peste curiozitatea tinărului ca o lespede, încalecă.
Drumul cobora șerpuind. Prăpastia cu valea fu în curînd
lăsată în stingă, calea înfundîndu-se în pădurea tot mai deasă.
Umbrele
serii începură să se anine și de vîrfurile brazilor. Iar dintre
triunghiurile groase părea că se înalță un abur cenușiu, care
împînzea aerul. Călătorii grăbiră pașii. în liniștea pădurii copitele
cailor răsunau sec. Ecourile lor se întorceau din cînd în cînd de
departe, ca niște lovituri de secure. Drumul cotea într-o șerpuire
mare. Din nou se deschidea priveliștea spre vale. Murmurul apei
se auzea iarăși mai tare și mai de aproape. La capătul cotiturii,
chiar în fața lor, peste vale, pe o poiană mare și netedă ca o tablă,
le apăru din nou cetatea Regelui Wenceslav. Steagurile fîlfîiau
molatec, desenînd în umbrele serii, limbi năprasnice, care
păreau că se furișează din guri negre și hidoase.
„Ș i de ce au pus steagurile albe?**, întrebă din nou tânărul, în-
fiorat de priveliștea măreață pe care o lăsară iarăși în urmă.
„E ziua Sfintei Elena, zi de mare sărbătoare în cetate. în fiecare
an, la această zi, se pot vedea pe cetate steagurile albe“.
Liniștea se întindea tot mai adînc între călători, ca și noaptea
între brazi.
După un timp călătorii își apropiară caii. Se simțeau prea
singuri în întuneric și în liniște. în mersul lor legănat, din cînd în
cînd li se loveau picioarele, încît sunetul scărilor atinse suna
vesel. într-un târziu, cînd în vale începură să apară, peste apa
Moldavei, luminile din Grusanik, bătrînul rupse tăcerea, spre
bucuria tînărului care-și simțea inima strinsă de urît:
 „Cu cetatea asta e-o poveste întreagă. De zeci de ani nimeni n-
am mai văzut om intrînd sau ieșind din ea. Cei din Iselberg spun
că ies prin partea Grusanikului, cei de aici, că ies prin partea
Isel- bergului. Alții spun că Regele Wenceslav își primește oamenii
numai noaptea, pe furiș, aduși printr-un gang subteran, care iese
tocmai în pădurea Cerbului**.
...Iar după o tăcere în care părea că-și adună gîndurile,
bătrânul continuă:
„Dumnezeu știe de-o mai fi și trăind Regele Wenceslav. Acum
vreo patruzeci de ani se vorbea de el ca de un om în vîrstă, azi,
oa- menii-1 pomenesc tot pe el...**
Copitele cailor plescăiau în apa Moldavei, iar cîinii din
Grusanik lătrau furioși spre călători. Tînărul se bucura într-
ascuns că ajunseseră. Drumul prin pădure și povestea cetății îl
înspăimîntaseră.
Cînd călătorii își legară caii de bîrna din șoprul cîrciumii lui
Ulrich, dinăuntru îi ajunseră cîntece și vorbe, strigăte în toate
vocile.
Circiuma lui Ulrich Peter cuprindea o sală mare, din care, pe-o
scară îngustă de lemn, te urcai la etaj, la odăile de dormit. Spre
stînga era tejgheaua; din spatele ei pornea scara. Iar drept în fața
ușii prin care intrară străinii, era căminul și mesele strinse în
jurul lui. Din obișnuința lungilor seri de iarnă oamenilor nu le
venea nici vara să lase vatra focului.
Străinii după ce-și aleseră camera de dormit și-și trimiseră ba-
gajele sus, se așezară la un colț de masă. în sală erau mai mult
de douăzeci de oameni și toți păreau a fi din partea locului. Ce li
se păru curios străinilor fu faptul că strigătele nu porneau atît
din veselia ce le-ar fi stîrnit-o vinul, cît din neînțelegerea ce se
iscase între ei. Din vorbele ce le prinseră străinii aflară că era
vorba chiar de cetatea Regelui Wenceslav, de steagurile ei albe și
de sărbătoarea Sfintei Elena. Dar nu era doar o poveste ce și-o
spuneau, nu-și schimbau doar impresii și amintiri, ci puneau la
cale o faptă cu adevărat mare. Unii din ei, cei mai tineri, în
frunte cu-n țăran tînăr și frumos, pe care aflară mai tîrziu că-1
cheamă Bohumil Duja, țineau morțiș, că pentru lămurirea
misterului, trebuiau să încerce a doua zi o intrare în cetate. Dar
nu voiau doar așa, de plimbare, o doreau cu mîinile înarmate, în
așa fel, ca să doboare tot ce le va ieși în cale, pînă vor ajunge la
Regele Wenceslav. Cealaltă tabără, a celor în vîrstă, cu preotul
catolic în frunte, se opuneau. Invocau, ba asprimea legilor pentru
o încercare de acest fel, ba teama de legendele care mai toate
prevedeau aspre pedepse pentru cei ce ar fi încercat să le
spulbere. Ba grija că-și vor tulbura liniștea ce-o aveau din partea
Regelui, care nu-și mai trimisese oamenii după tributuri de zece
ani. Ș i apoi, unul din ei, poate cel mai bătrîn, le prevestea luptă
aprigă cu apărătorii cetății, fiindcă atacatorii sînt prea puțini, și
fiindcă, desigur, pe metereze sînt sute de ostași înarmați pînă-n
dinți. Ș i nu primea să fie contrazis: el văzuse în cetate lumină de
multe ori, căci locuia cel mai aproape ele ea, zărise chiar pe
metereze umblînd om cu făclie aprinsă, în nenumărate rînduri;
apoi Sala Tronului, a Sfatului, chiar și turnul bisericii, trimiteau
lumini prin ferestrele lor gotice. Auzise orga cîntînd și nu de
mult, chiar cu o săptămînă înainte, dimineața, vîntul îi adusese
melodii profunde. Iama coșurile fumegau, iar primăvara stoluri
de porumbei zburau în toate părțile, fîlfîind îndelung peste
zidurile cetății. Numai la vorbele acestuia tinerii se mai potoliră;
se vedea bine că ceea ce spunea nu putea fi tras la îndoială. Cînd
se făcea puțină liniște bătrînul continua cu mai multă
înverșunare. Povestea că-n ultima iarnă, într-o noapte liniștită, a
auzit tropot de cai gonind spre cetate. Ș i ceva mai tîrziu, rămas în
curte, curios la ce s-o petrece, vîntul i-a adus scîrțîitul lanțurilor
de la podul ridicător al cetății.
Intr-un tîrziu discuția se mai potoli. Se făcură cîteva grupuri
care încercau mai departe să se lămurească. Ș i toată seara se
scurse
în șqpotul molatic al vorbăriei, stricîndu-i monotonia, doar din
cînd în cînd, tușea seacă a unui bărbos, cu-n spate lat cît. ușa și
c-o uitătură care te înfiora.
Către miezul nopții, unul.cîte unul se ridicară și părăsiră
hanul. Se văzu îndată că cei tineri nu se lăsaseră bătuți. Unii
ieșiți afară se-ntoarseră, alții își făcură de lucru cu negustorul
pînă cînd nu mai rămaseră deoît doisprezece la număr.
Cînd se văzură singuri, aruncară, înainte de-a începe
discuțiile, priviri furișe spre cei doi.străini. Cel bătrîn dintre ei
pricepu, se ridică și se apropie cie masa lor spunîndu-le:
„Iată/ eu sunt de peste munți, din partea Iselbergului și pe
noi, cei de acolo, ne necăjește mult povestea acestei cetăți. Nici
noi nu știm ce-i cu ea. Fiindcă văd că vreți s-o căleați și fiindcă și
pe noi amîndoi ne roade curiozitatea, vă rugăm să ne luați cu
voi“.
Toți primiră cu bucurie pe tovarășii cei noi și făcîndu-le loc la
masă, între ei, începură să facă planul de atac, să-și împartă ro-
lurile.-
Trecuse cu mult de miezul nopții, cînd se risipiră, cu înțelege-
rea făcută, că a doua zi, cüm s-o lumina, să fie cu toții, înarmați,
strânși sub un nuc bătrîri, într-o vale ferită de ochii oamenilor.
A doua zi dis-de-dimineață, cînd străinii fură gata îmbrăcați,
lumina soarelui aurise vîrfurile brazilor de pe culmile din fața ha-
nului. Prin fereastra deschisă se auzeau tălăngi îndepărtate.
Aerul era de-o prospețime usturătoare. Se simțea în nări și-n
piept ca un balsam.
Călătorii erau plini de bărbăție și de voie bună. Cînd să plece
și-aduseră aminte că sînt neîndeajuns de înarmați cu cele două
pumnale ce le aveau asupra lor. Coborînd, cerură de la hangiu o
secure mare, pe care bătrînul și-o agăță de curea și și-o acoperi
cu grijă, cu pulpana pelerinei.
Drumul spre nucul ascuns în vale trecea prin sat, pînă la bi-
serică și de acolo într-un urcuș ușor, o lua spre stingă. Pe acest
drum în pantă casele se răreau tot mai mult, încît după o bucată
de drum, de-o parte nu aveau decît malul stîncos și de cealaltă,
valea care fugea repede sub picioare. Din pădure se ridică o ceață
care întindea perdele de neguri, încît nu mai puteai vedea prea
departe. Iarba era umedă și alunecoasă, iar un vînt ușor le topea
pe obraji aburul dimineții.
La o răscruce bătrînul se opri căutînd să se orienteze. I se
părea că valea și nucul trebuie să fie pe aproape. Privind cu grijă
urmele
potecilor care se răsfirau ca niște drumuri în necunoscut, se
auzi uri strigăt dé departe care aducea a semn. Bătrânul îl
ascultă. Ș i cu simțul omului pentru care pădurea este cél mai
bun tovarăș, se luă după ecourile lui. După ce trecu peste o
șuviță de- apă, limpede și sprintenă, și după ce coborî într-o
groapă împrejmuită cu tufișuri înalte, găsi nucul, care se ridica
în ceața dimineții ca o făptură pusă anume să sperie pe trecători.
Nu fură ei cei dinții. Sub nuc se mai strânseseră cîțiva. Fiecare
adusese cu sine arme: securi ori halebarde și chiar sulițe
puternice. Erau îmbrăcați în haine de luptători și-n lumina aceea
cenușie, aveau cu toții un aer misterios de conspiratori. în fiecare
clipă mai sosea cîte unul. Ș i nu trecu mult timp și se strânseră
cu toții, mai mult de vreo cincizeci. Lipsea însă căpetenia. Tînărul
acela cu figura energică și cu mișcări hotărâte. Sosi și el într-un
tîrziu, ud pînă-n brâu și cu obrajii îmbujorați de aer și mers.
„Am fost să văd de aproape cetatea. E-o ceață în jurul ei de nu-
i vezi nici zidurile. Ș i e tocmai bine. Vom fi ocrotiți de ceață și
apărătorii cetății nu ne vor putea surprinde mișcările. Ș i așa
trebuie să lovim prin surprindere, sîntem prea puțini și prost
înarmați pentru o luptă îndelungă și fățișă1*.
Cu căpetenia în frunte porniră prin ierburile ude, în șir de cite
unul, făcînd o coadă lungă și vie, asemănătoare în ceață cine știe
cărei lighioane care să tîrăște spre vizuina ei.
★
Drumul era anevoios. Oamenii își purtau cu grijă pașii prin
iarbă și spre a nu aluneca se sprijineau în armele lor. Urcușul în-
cepu să fie mai greu. Poteca se strâmtase de tot și părea că
sălbăticia prin care treceau, nu mai fusese de mult călcată de
picior omenesc, în crengile joase ale brazilor se agățau din cînd
în cînd vîrfurile lăncilor. Ș i scuturîndu-le să se desfacă, pomii
lăsau peste oameni stropi mari și reci de apă. Cîte-o fiară
surprinsă săgeta pădurea lovind surd pămîntul. Iar păsări
speriate țipau sfîșiind liniștea pădurii și trezind oamenii din
teama care li se sălășluise în suflet. Se opriră într-o poieniță,
strîngîndu-se grămadă în jurul lui Duja. După ce aruncă asupra
tuturor o privire, le spuse, că de n-ar fi ceață, din acel loc s-ar
vedea, doar la depărtare de cîteva sute de metri, cetatea cu
turnurile ei. Duja își împărți apoi oamenii în trei grupuri. Toate
aveau să atace poarta cea mare a cetății: unul prin mijloc, iar
celelalte două pe de lături. Fiecărei grupe lăturașe le dădu cîte o
scară,:
adusă anume pentru acest scop. înainte de-a porni la atac, le
aminti, că de vor fi prea mulți apărătorii cetății, oamenii să se
retragă și să se adune în același loc, dar puțin mai jos, la
adăpostul unui grup de brazi. Ș i, deodată, vîntul care mîna
cețurile ca pe niște arătări, dezveli o clipă doar bastionul cetății,
cu turlele lui și-n fund cu acoperișurile țuguiate ale caselor.
La îndemnul de pornire, oamenii începură să se codească. Mă-
reția în care le apăruse o clipă doar cetatea Regelui Wenceslav le-
o depărtase atît de mult, încît voința lor se stinse neputincioasă,
ca-n fața unei năluci. Dar Duja veghea la slăbiciunile oamenilor
săi. Ii îmbărbătă cu cîteva cuvinte, le promise chiar o pradă
bună, pe care-o vor împărți cinstit. Și rupți odată din loc, porniră
cu semeție, spre cetatea temerilor lor.
Grupul din mijloc avu de făcut drumul cel mai scurt. Ajuns la
marginea șanțului de apărare al cetății, oamenii văzură cu
surprindere că nu se zăresc nici zidurile. Doar sus, prin negură,
se bănuia o umbră mare, pe care unii o luară încă drept o
amenințare sinistră.
De pe malul șanțului Duja vru să vadă dacă este apă în el. Nu
vedea însă nici la cinci pași înainte. Luă o piatră mare și-o
aruncă cu toată puterea. Nu se auzi nimic. Ceilalți mai aruncară
cîteva, dar toate aduceau un sunet curios, de parcă pietrele ar fi
căzut în ceva vîscos. Atunci, la un semn, săriră cu toții în fundul
șanțului. Ierburi crescute sălbatic, tufișuri încîlcite și putreziciuni
de tot felul îi aco- periră pînă la brîu. Se descîlciră cu greu, mai
ales că-n spaima cu care săriseră, unii căzură în șanț pe mîini,
iar alții pe spate. Și toată grămada, în truda ei de-a se libera de
ceea ce prinsese de mîini, de trup și de picioare, în ceața aceea
care părea că și ea lipește noroiul din fundul șanțului, semăna cu
o groapă plină de lighioane scîrboase, care se zbat într-o luptă
fără noimă.
Din fundul șanțului, pînă-n zidul cetății mai aveau cîțiva zeci
de pași. Orientați de Duja, cu lăncile întinse înainte, pipăind
drumul, îl ajunseră. Dar totul se petrecea orbește. Ceața se lăsa
acolo în fundul acelui șanț, oa o pîclă groasă pe care o simțeau
grea ca pe-o lespede. Unul din oameni lovi deasupra capului său
cu lancea, în ierburile crescute desmățat. I se păru c-a dat de
ceva tare. Cînd lovi a doua oară, urechile îi prinseră un sunet de
fier lovit. Întinzînd mîinile, găsi atîrnînd de sus, din buza porții,
un lanț gros, rupt și mîncat de rugină. Omul se cățără pe el și
începu să se urce. Nu avu mult de făcut pînă la malul porții. Dar
cînd să ajungă se rupse, și vrînd să se agațe de-o bîrnă ce ținea
pragul porții, puse mîna într-un putregai de lemn și căzu peste
ceilalți în șanț. în aceeași clipă, un zgomot mare ca de prăbușire
se auzi peste capetele lor, și, deodartă, o gră
madă întunecoasă porni la vale. De-abia avură timp să se dea
în lături. Cu o bubuitură surdă, poarta cetății, cu podul ridicător
și prag.se prăbușiră în șanț. Dar nu fu zgomot de lemn ce lovește
pă- mîntul. Cînd se uitară la grămada căzută, văzură cu
surprindere că nu era decît un morman de bîme și scînduri
putrezite, amestecate cu fierărie subțiată și scofîlcită. In aceeași
clipă, de sus, din ceață, se auziră glasuri omenești. Cu ele veniră
și țipete și alte zgomote de prăbușire. Cei din șanț crezură că pe
metereze începuse lupta cu cei ce-au atacat prin bastioane. Dar
peste toată spaima și învălmășeala un glas puternic răsună de
sus:
„N-am găsit pe nimeni pe ziduri. Cei ce-au încercat să coboare
în bastioane, au căzut cu scări cu tot. Totul este putred în jurul
nostru!“
Bohumil Duja împărți porunci. Cei de sus primiră ordin să co-
boare în cetate, trăgînd după ei scările pe care se urcaseră. Iar
cei din șanț începură să se cațere pe mal, ajutîndu-se de ierburile
crescute sălbatic, pînă pătrunseră în gangul cetății de sub
poartă. Acolo nu găsiră decît o hrubă întunecoasă, cu miros de
beci umed. Fiecare bîjbîi cu lancea. De lături erau zidurile, în
spate golul șanțului prin care se intra în cetate și-n față o pată
mare de întuneric. O pipăiră cu lăncile și la un semn împinseră
toți deodată. Era a doua poartă a cetății. întîi se auzi un scîrțîit
lugubru, apoi pocnituri, cîteva căzături și-n urmă o bubuitură
care umplu tot locul de cutremurare. Ș i această poartă, toată
numai putregai, căzu ca o bucată de gard trîn- tită de vînt. Din
lături, din bastioane, se auziră glasuri, și, în curînd, cu ele
pătrunseră sub poartă și ceilalți oameni. Toți aveau fețele
înspăimîntate și-n umbra care tînjea sub boltă păreau arătări
venite de cine știe unde. Cu ei ajunseră și geamăte. Unii purtau
pe brațe pe cei căzuți. Unul avea picioarele rupte, altul era plin
de sînge, altul căzuse în mîini de-i intraseră oasele coatelor în
piept. Acesta sufla greu, cu clăbuci de sînge la gură. Bolta ajunse
în curînd neîncăpătoare pentru toți. Cînd Duja își dădu seama că
ceata îi este speriată, se puse în frunte și dădu porunci: cei răniți
să fie lăsați cu pază sub poartă, iar ceilalți să pornească prin
gangurile laterale și să intre în cetate. Prin beznă pășeau orbește.
Călcau prin fel de fel de lucruri: aici trosnea, aici simțeau sub
călcîie moale, aici se împiedicau în zdrențe și lucruri tari.
Ajunși dincolo de ziduri Duja îi pregăti de atac. Pe cei cu lănci
îi puse în frunte, iar pe cei cu halebarde alături. Toată lumea își
scoase săbiile și pumnalele, iar cei cu securi se așezară pe
margini. Dar cînd să dea semnalul de pornire, prin negurile
plimbate de vîn- tul dimineții, răzbi la început o șuviță firavă de
soare, pentru ca apoi să năvălească lumina lui, ca o revărsare
bogată de rîuri de aur.
Și ochii tuturor rămaseră țintă la desfășurarea unui spectacol
care depășea toate așteptările lor. în față, spre inima cetății,
alături pe drumul pe care se înșiruiseră, în loc să găsească rînduri
dese de apărători, văzură spre groaza lor doar ruine și moarte.
Casele erau prăbușite, zidurile crăpate, pietrele plesnite și aplecate
în toate părțile. Pe lespezile pe care începură să calce,cu teamă
crescîndă, se împiedecau de oase, de arme vechi și mîncate de
rugină, de resturi de haine și de neînțelese urme de lucruri și ființe,
din care rămăseseră doar semne de nerecunoscut. Ochii oamenilor
nu se puteau dumeri îndeajuns. întreg nu mai era nimic în cetate.
Porțile caselor stăteau prăbușite, ferestrele erau înfundate cu
surpăturile bolților, iar clanțele ușilor atîrnau în lemnul putred, de
păreau crescute acolo, din mîzga urîtă și neagră.
Cîte-un zid stătea să cadă, amintind oamenilor zădărnicia pie-
trei oare poate muri și ea de moartea tuturor. Vreun acoperiș
strîmb, părea că-și ia zborul, așa cum stătea dezvelit în aer. Din
crăpăturile zidurilor, din deschizăturile acoperișurilor prăbușite și
dintre lespezile drumului, răzbea spre soarele vesel al acelei zile,
o vegetație bogată. Pomi crescuți pe muchii de ziduri, în fața
vreunei porți, îți dădeau fiori prin amestecul acela grotesc de
moarte și de viață sălbatică. Sub o boltă adîncă loviră cu lancea o
grămadă. Din ea se desfăcu o mîzgă de stofă și zale, sub care
luciră la lumina soarelui oase albe și mucegăite. Și, de sub ele, se
furișă leneș un șarpe. Alături, sub o altă boltă, deschisă doar
într-o parte, era o grămadă de oase înalte de cîteva palme. Se mai
vedeau urme de picioare putrezite, din care nu rămăseseră decît
șuvițe ca de cenușă, încîlcite cu ațe și resturi de pînză.
Ș i oamenii se risipiră în voie în cetatea Regelui Wenceslav
adăugind cu fiecare pas, sufletului lor agitat, o nouă nedumerire.
Găsiră străzi năruite cu totul, fîntîni una cu pămîntul și porți
prin care trecuse ca ultim oaspete, moartea. De departe zidurile
întregi și drepte ale bisericii îi chemau. Se părea că ea rămăsese
încă întreagă spre a dovedi celor ce vor veni unde mai poate
rămîne tăria și viața. Pînă în vîrf stătea neclintită. îi găsiră doar
porțile date de perete și putrezite, aplecate pe-o rînă. Dar cînd
intrară în ea, ochii nu vrură să prindă imaginea de groază ce li se
desfășura. Pe bănci, ca și cînd ar ședea vii și s-ar ruga, pe jos, pe
lîngă pereți, de la intrare și pînă la altar, sute de schelete de
oameni desenau o încâlcire macabră a morții și a pierzării.
Fiecare era într-o poziție atît de vie, că ți-era teamă să nu miște.
Se vedea limpede că moartea îi surprinsese acolo, rugîndu-se, pe
scaune, în genunchi sau culcați pe lîngă ziduri. Era în mișcarea
aceea înțepenită a tuturor morților, o dramatică încleștare, o
agățare dispe
rată, care voise să le fie, atunci, cîndva, cînd îi surprinsese
moartea, cea din urmă încercare de salvare. Se putea vedea,
după felul în care putrezeau oasele mîinilor, elocvența ultimului
gest: aici era o resemnare oarbă, alături revoltă nemăsurată, aici
o deznădăjduită implorare, iar alături, o încăpățînare cu scrîșnet
de dinți.
Cu greu, ferind grămezile de oase, oamenii ajunseră lîngă
altar. Pe treptele lui, întins ca-ntr-o ultimă încordare, zăcea
scheletul celui ce fusese preot, îmbrăcat în resturile roșii ale
sfintelor lui haine. Iar sus, peste capul lui, din crucifix nu mai
era deeît un braț; așa că lui Christos nu-i mai rămăsese pe cruce
deeît o mînă. Cealaltă, desprinsă de lemnul care căzuse, atîma în
aer, îndoită, ca și cînd ar fi vrut să arate în jos, spre mulțimea
celor morți în spasmul neputinței.
Oamenii nu știură cînd au ieșit afară din biserică. Unul câte
unul, în grupuri, se furișară, mai mult, ca minați de-o teamă de
neînțeles, ce li se sălășluise în suflete. In fața bisericii înaltă și
dreaptă, care părea că nu voiește să simtă moartea din jurul ei,
oamenii nu-și mai găsiră drumul ce-1 aveau de făcut. Privirile le
rătăceau nesigure pe ziduri și pe peisajul acela putrezit și mort.
Coborîse în înfățișarea lor o oboseală care se plimba în voie prin
cetatea aceea a tuturor mor- ților și a tuturor ruinelor. Așa îi
surprinse ochii lui Duja, care întîr- ziase mai mult în biserică. îi
îndemnă la drum, nu-i lăsă în părăsirea sufletească care-i
cuprinsese, și o luă înainte, spre palatul Regelui Wenceslav.
Palatul Regelui li se arăta măreț. înalt, cu ziduri drepte și
parcă, fără pată. Nu arăta deloc părăsit și mort. Avea porțile
întregi și închise, ferestrele nelovite și prin ogivele lor elegante se
vedeau perdelele din interior. Scara care ducea la intrarea
principală, înaltă de cîteva zeci de trepte, era curată și întreagă:
simțeai, cum fără voie pașii ți se îndreaptă spre ea, ca spre o oază
de fericire și adăpost în mijlocul acelor grotești urme de
distrugere și moarte.
Atunci, în liniștea aceea mare care cuprinsese pe oameni și ce-
tatea, se auzi un scîrțîit prelung de ușă. în capul scării, în cadrul
ușii de intrare, apăru o făptură cu totul stranie. Un bătrin înalt,
gîrbovit, dar încă sprinten, cu părul și barba albă, lungă pînă
către mijloc, își purta cu mîndrie o hlamidă care fusese oîndva
albă și din care fluturau acuma fîșii rupte. Bătrînul se înclină
adine; în mișcarea lui risipi cu generozitate, curtoazie și eleganță,
și cu-o mînă pe piept, invită cu cealaltă oamenii înăuntru:
„A... ce bucurie, oaspeți la nuntă...!“, iar un rîs pițigăiat, care
amintea pasărea de noapte îi întrerupse vorbele. „îndrăzniți, vă
rog, ați venit cam tîrziu, vin nu mai am, mi-au putrezit butoaiele
și nici servitorii care să vă primească... dar mireasa, prea fericita
mea Re-

gină vă așteaptă... și sunt aici și toți cavalerii mei, fețe

încoronate chiar... Principele Burgundiei... un Pașă și chiar
trimisul Papei îmi onorează casa...", și rîsul acela de pasăre de
noapte risipi iarăși groaza în jur.
Oamenii rămaseră înmărmuriți, unii scăpară armele, iar alții
căzură în genunchi. Păreau o grămadă de statui împietrite în
clipă de groază.
„Nu-mi place... de ce nu intrați!... v-am așteptat de atîta
timp...!“, continuă bătrînul rîzînd și începu să coboare scara.
Ajungând la cîteva trepte de oameni, privi atent figurile acelea cii
uitătură de desperare:
„Nu mă cunoașteți?, sînt Regele Wenceslav, stăpînul acestei
țări și prea fericitul mire!“
Duja își veni cel dintîi în fire. Se rupse din loc, porni spre rege,
se descoperi și se înclină adînc. încet, cu teamă, toți ceilalți
făcură la fel.
„Ei, vedeți, am știut eu că sînteți nobili, se vede doar... după fe-
țele și portul vostru". Coborînd ultimele trepte puse mina pe
obrazul celui mai apropiat:
„Uite ce față frumoasă ai...,“, și cu degetele lui uscate ca și
crengile, morfoli obrazul grăsun al omului.
„Prea Mărite Stăpîn, te urmăm!“, îngînă Duja cu vădită emoție
în glas.
„Ha... ha... ha... așa-mi place, după mine, copii!"
Săltînd dezmățat de scară, o luă înainte, vînturîndu-și
hlamida, din spatele căreia curgeau zdrențele. Ajuns sus,
deschise larg amîn- două aripile ușii și repetă cu mai multă
solemnitate gestul de invitație de la început.
Oamenii urcară agale, cu teamă parcă să nu se răsfire prea
mult, intrând apoi în sala cea mare a Palatului Regal cu
solemnitate și cu îndoială.
Cînd intră, în fața ochilor le apăru un spectacol de-un grotesc
înfiorător. în sala cea mare a tronului era așezată o masă lungă,
din acelea care se-ntind numai la sărbători. De amîndouă părțile
scaune grele, puse în ordine, unul în fața altuia, cuprindeau cîte
un schelet de om, înveșmîntat în resturile hainelor în care
murise. Dar se vedea bine că erau îngrijite și rînduite. La unii
scheletele mîinilor stăteau pe masă, pe lîngă pahare, la alții le
stăteau în poală, cu toate oasele căzute grămadă. Scăfîrliile însă,
erau puse frumos în capul oaselor, unele legate cu sfoară de
spatele scaunului, altele proptite în șira spinării. Pe cîte-o frunte
se odihnea o căciulă sau un coif. Părul le era lung și răsfirat.
Femeile aveau corpul mai drept, ținut în corsaj.
 Unii comeseni eraü prăbușiți în fundul scaunelor, grămadă
respingătoare de oase. Peste ele, însă, cu grijă, trona scăfîrlia,
așezată de mîini ordonate. Masa era ca la ùn ospăț. Cu talere și
farfurii, căni și pahare. în ele se mai vedeau grămezi acoperite cu
praf. în capul mesei se găseau două fotolii goale. Erau ale Regelui
și Reginei, căci purtau coroane regale. în sală cădeau raze de
soare făcînd totul să plutească într-o lumină stranie. Praful gros
de nemăsurat, acoperea totul ca-ntr-uri voal ciudat. în jurul
acestei mese Regele Wenceslav alerga vesel și zglobiu, strigînd:
„Poftiți, străluciți oaspeți... să vă prezint../1, iar gura lui știrbă
pronunța în spatele fiecărui fotoliu, cîte-un nume de nobil, de
rege sau de cavaler. Și cînd termină, se adresă oamenilor, punînd
un deget la gură:
„Acuma... dar încet... veniți să vă prezint Reginei, prea fericita
mea mireasă". Pășind în vîrful picioarelor se apropie de fundul
sălii, unde, pe-o estradă, sub un baldachin verde, se vedea două
tronuri. Oamenii, unii pe-o parte a mesei, alții pe cealaltă, se
apropiară. Pe scaunul din stînga, se vedeau resturile de haine ale
unei femei. Oasele picioarelor erau legate cu sfori de picioarele
scaunului, ale mîini- lor de margine, iar trupul tot, legat cu
șuvițe de pînză de speteaza scaunului. Capul miresei Regine, o
scăfîrlie mică cît un pumn, pe fruntea căreia se ghicea în praf o
coroană din flori albe de lămîiță, era legat cu sfori trase prin
orbite, de marginea de sus a scaunului.
„Eh!... ce ziceți de frumoasa mea mireasă?...“ spuse Regele
luîndu-și o poză îngâmfată, cu brațele încrucișate pe piept. „E atît
de tinerică...", și rise șiret, trăgînd cu ochiul. „Are numai șaispre-
zece ani".
Rîsul lui sinistru umplu măreața sală a tronului, speriind
liliecii ce stăteau agățați în ciorchini de perdele și în tavan.
Zadarnic încercară oamenii să se înțeleagă cu Regele
Wenceslav. La orice întrebare el rîdea și ridicîndu-și hlamida pînă
la genunchi, începea să joace. Rîsul lui creștea și scădea fără
încetare, încît umplu de groază pe oameni.
 Intr-un tîrziu îl lăsară în pace. Ieșiră afară și se așezară pe
trepte, neștiind ce să înceapă. Regele își făcu de lucru cu
comesenii. Le așeza farfuriile în față, le îndrepta cîte-un os sau le
potrivea scăfîrlia, iar unora le șoptea cuvinte fără înțeles,
chicotind apoi, pe înfundate. Deodată se opri, și păru că-și aduce
aminte de ceva. Ieși afară la oameni și le strigă, fugind pe scări în
jos:

„Acum să vă cînt marșul nupțial... ha... ha... ha... ha...!“ Și-ntr-

o goană de nedescris se repezi spre biserică.
în acest timp, unul din oameni descoperi pe-un zid o
inscripție. Erau litere tremurate, scrise cu negru. Cînd se
strînseră toți citiră i
„Astăzi, 1432, ziua Sfintei Elena, ziua nunții Regelui
Wenceslav, ciuma a pătruns în cetate...“ Iar după cîteva cuvinte,
șterse de vreme, se mai putu citi: „Fiat voluntas tua, domine!“
Ș i-n timp ce tînărul călător împingea cu piciorul niște oase
omenești ce se găseau sub inscripție, pe lespede, din biserică
porni un cântec straniu de orgă, care risipi în cetatea moartă a
Regelui Wenceslav, melodii de nebunie și groază.
PENDULA
Sinuciderea prietenului meu Octav Alboteanu este învăluită în
mister. Acuma trei săptămâni a fost- găsit spânzurat în locuința
lui din Sighișoara. N-a lăsat nici o scrisoare și n-a putut fi găsit
nici un indiciu. Pentru toți, această stranie sinucidere a rămas
una din acele probleme cărora le este dat să fie în veci
nerezolvată.
Aseară, cuprins de o adîncă și răscolitoare nostalgie după prie-
tenul dispărut, m-am pierdut în lectura celor peste o sută de
scrisori primite ani de zile de la el. Aici părea așa cum îl știam
mereu, calm, lucid și modest, aici se ridica vijelios și
impresionant în atitudinile lui critice și frămîntate. Totuși
construcția lui intimă era departe de bizar. Avea un suflet
sănătos și o minte care îmi impunea prin perfecta ei limpezime.
 Am găsit și ultima lui scrisoare. Are în scris un tremurat de
emoție, plin de îndoială și de temeri. Uneori pare că rotunjește
energic literele, dar după cîteva rînduri revine îa moliciuni de
visător. Am impresia că această ultimă scrisoare a lui este cea
măi sinceră și mai lucidă din toate care le-am primit. Se pare
totuși că-n ea circulă un fluid subteran al paradoxului.
M-am decis să o public. Nu este exclus ca din lectura ei citi-
torul să poată prinde un fir conducător, care să-1 ducă în
labirintul destinului acestui spirit ales și cald prieten.
Brașov, la 28 septembrie 1926.
Drag prieten,
Te vei mira că primești aceste rînduri din Brașov. Mă știai aran-
jat definitiv la Tîrgoviște. Cred că ultima mea scrisoare din acel
oraș, în care-ți povesteam întâmplarea mea stranie cu locuința, nu
te-a putut face să bănuiești că am motive să părăsesc și orașul.
Nici eu n-am crezut! întâmplarea, cu toată brutalitatea ei, nu avea-
n aparență puterea sa mă dezaxeze, să mă arunce iarăși în
nesiguranță și-n rătăcire. Totuși, cînd prin luna trecută, mă
gîndeam la Sovata,
că trebuie să revin la Tirgoviște, că va. trebui să-mi caut o altă
locuință, simțeam un fel de teamă. Și ea creștea din zi in zi. Mi se
părea că nu voi putea găsi in tot orașul o altă locuință și că oriunde
mă voi așeza, nu voi avea liniștea și tăria de a trăi izolat. Cînd îmi
reveneau în minte clipele acelea de groază pe care le-am trăit, sta-
rea aceea de surescitare permanentă, obsesia, agitația și tenebrele
ce mi se păreau că mă-nlănțuie cu nălucile din toate părțile,
simțeam o puternică amenințare. In plină plimbare sau pe malul
lacului, pe vreo bancă, mă apuca o groază de nedescris. Cît mi-a
plăcut orașul Tirgoviște, cu casele lui cu grădini, cu liniștea și cu
bisericile lui, cu ruinele istorice și cu împrejurimile atît de
atrăgătoare, pe atît mi se păreau în acele clipe lucruri write și
respingătoare, morminte sinistre din care strigoii întind brațele
descărnate să mă cuprindă. Cum mă mai puteam întoarce în
Tirgoviște? Crezi poate că-s arbitrar îri judecata mea, îți închipui
poate că-s dominat și astăzi de osemintele Elenei Pavlovna, peste
care am dormit luni de zile? Nu, drag prieten, nu, judecata mea e
limpede și rece. Dar știi și tu că-s lucruri de dincolo de puterile
omenești. Sentimente ce-ți vin de nu știu unde, presimțiri care te-
ncercuiesc, temeri nejustificate și imbolduri care te mînă c-o forță
de nebănuit. Și-n starea aceasta de spirit am plecat la București.
Era ultima zi pentru detașări. Mi-am ticluit în grabă certificatele
medicale, dovezile că am neapărată nevoie de aer de munte și
înarmat cu ele, nu ușor, mi-am obținut detașarea la Brașov.
Cum ți-aș putea descrie bucuria cu care m-am întors la Sovata,
nesfîrșită fericire, cînd, ieșind cu trenul din Valea Timișului,, sub
umbra măreață a Postăvarului, am zărit Brașovul. Mi se părea un
cuib de fericire, o oază binefăcătoare pe care, călător, o găsesc la
sfirșitul peregrinărilor mele.
Dar probabil că-mi este mie scris de un destin nefast să-mi
petrec existența gonit din locuință-n locuință, de întâmplări ce ies
din comun, de stranii înlănțuiri de fapte, pe care ființa mea trebuie
să le dezlege. Dar să nu anticipez. Și nici să nu-ți las impresia că-s
obsedat sau bolnav, îți voi descrie toată întâmplarea și te rog și. pe
tine să judeci.
Din Sovata am plecat spre Brașov la 25 august. Am tras la ho-
telul „Vesta“, pe strada Gării. A fost singura cameră ce mi-am
găsit-o. Afluența vizitatorilor și a sezoniștilor făcea imposibilă gă-
sirea unei alte locuințe, cum se cade. Din acea zi a și început cău-
tarea. N-a fost ușor să-mi aflu o locuință. Toate ocupate, toate
goale, doar prin octombrie, noiembrie. Ce puteam face? Am
colindat Șche- iul, Brașovul Vechi, Blumăna și Cetatea. Am luat-o
spre Warte sau peste Livada Poștei, dar nicăieri nici o locuință
goală. Stăteam de-o săptămînă la hotel și nu-mi puteam găsi loc.
Atunci m-am decis
să-mi iau o cameră mobilată și s-aștept liberarea locuințelor, ca
atunci, in toamna, să mă instalez în largul meu. Și a început din
nou căutarea. Camere mobilate erau puține și pe care le găseam
'erau scumpe și aproape proaste. In plus, începuseră niște ploi, le
știi tu, caracteristice Brașovului. Dimineața goneam în pardesiu cu
umbrelă, după masă în impermeabil și galoși. Seara eram ud că un
marinar și-n piept c-o umezeală care mă făcea toată noaptea să
tușesc. Și zilele treceau fără să-mi găsesc ceva. Exasperat, mă
întorceam la camerele care în ajun nu mi se păruseră destul de
bune. Le găseam ocupate. Și-ntr-o zi, cînd mă răpusese oboseala,
plictiseala și gripa ce mi se încuibase în oase, am luat-o la
întîmplarè prin strada Michael Weiss, pînă am ieșit in strada
Neagră, apoi ăm cotit-o îh strada Castelului. Cum am intrat în ea
mi-am zis, prima cameră ce-mi va ieși înainte liberă, pe această
stradă, o voi închiria imediat. Și așa am făcut. Un bilet într-o
fereastră pătrată îmi arăta pe nemțește că proprietarul casei este
sas. Am tras de un miner de la poartă și undeva in curte a sunat
un clopot cu glas vechi. Am așteptat cîteva clipe după care un cap
bătrîn de femeie se ivi la o fereastră. O deschise cu grijă, ca pe un
lucru fragil, și cu glas atît de stins că de-abia îl înțelesei în ropotul
ploii, mă întrebă ce vreau. Să-i fac plăcere, i-am răspuns pe
nemțește.
Camera era drăguță, adică, cum să-ți spun, în mizeria îh'câr'e
mă găseam mi s-a părut că este. Era chiar la strada, joasă, veche,
cu tavanul din bîrne și scinduri vopsite în verde, cu două ferestre
la stradă și c-o ușă groasă de stejar. Mobila era simplă dar curata,
un pat tot așa de vechi ca toate lucrurile-n casă, un dulap, b
oglindă, o masă-n mijloc cu două scaune și-ntr-un colț un spălător
de lemp. Nici nu-mi trebuia mai mult. Mi se părea că toate acelea
erau suma atributelor care să mă facă fericit. Pe pereți se găseau
cîtevă tablouri în cromolitografie. Dar atît de vechi, încît prin
negreală lor de-abia se putea descifra ce reprezintă. Intre ferestre
atirnâ o perdea lungă de catifea roșie care acoperea ceva. Dîrid-0
la b patte 'găsii că ascundea un ceas mare. Pornea din pămînt Și.
se ridica-piriă peste capul meu. Era o pendulă veche de cîteva zeci
de ani, 'cu ‘greutăți care trebuiau ridicate tot la o săptămină. Dar
ce àvea cUribs, ër'à c‘ă deasupra cadranului cu minutare, se mai
găsea until; Pe el aflai în cercuri concentrice diferite semne. Pe
primul cerc, célextetiof^érü. zodiacul, urmau apoi, lunile, zilele și-n
mijloc anii. Prlntr-nn sistem curios de arătătoare timpul ce trecea
se înregistra și pe 'cadranul de sus, însemnînd anul, luna și ziua.
Rostul zodiacului nW1l-am priceput din explicația bilbîită a
bătrînei. Mi-a spus eă-i o^pendulă veche, primită de ea cadou de
ziua nașterii. Ceasul mergea. -Pendula lungă ca o limbă de clopot
se mișca leneșă, cu-n tic-tac strdniu; ’de
orgă învechită. O întrebai dacă și eu trebuie să-l țin învelit. Mi-a
spus că doar ziua și că noaptea puteam trage perdeaua. Nu m-am
gindit prea mult la excepția ce mi se ridica. Și găsind și lumină
electrică în cameră o închiriat imediat. Era in ziua de 8
septembrie, în ajunul deschiderii cursurilor la liceu.
Dar nu ți-am povestit nimic despre bătrină. Era micuță și
uscată. Mai tirziu am aflat că se apropia de nouăzeci de ani. Era
îmbrăcată cu îngrijire și-n figură i se mai deosebeau linii de-o dis-
tincție rară. Avea ochii șterși și înlăcrimați, gura uscată și întinsă ca
o piele tăbăcită, iar pe toată fața mii de cute și îndoituri, cum n-am
mai văzut în viața mea pe o față omenească. Pe cînd o priveam cu
atenție, ea contrariată îmi zimbi. Ce zîmbet, e de nedescris! Se
părea că văd dintr-un avion cum se încrețeșc munții și văile, cum
apele se string și cum vîrfurîle se clatină. Am avut o senzație pre-
cisă de amețeală.
Prima seară în noua locuință mi-o petrecui așezîndu-mi lucrurile.
îmi făcui un ceai și aprinsei focul în sobă. Mă simțeam minunat.
Nici nu-ți poți închipui ce liniște mă cuprinsese. Nu mă puteam
îndeajuns felicita pentru alegera făcută. Cuibul meu era mic și cald
și o tăcere de mormînt împresura totul. Se auzea doar de afară
șiroitul ploii și măsura leneșă a pendulei. Ai simțit vreodată nemă-
surata plinătate a unei camere în care toate-ți convin? Parcă-i
toată lumea acolo. Parcă nici nu vrei să știi de ceea ce este alături
sau aiurea. Un cosmos mic, ce te cuprinde și care-ți dă siguranța
stă- pînirii tale. Și în această stare de spirit trăsei perdeaua
pendulei. Era ora unsprăzece și un sfert. Cît farmec avea și
pendula aceea cu cadranele ei. Completa starea mea de spirit în
modul cel mai potrivit. Parcă lumea era acolo toată, iar timpul,
singura măsură, mi se părea nelimitat. Anii, lunile și zilele, orele și
minutele, ce minunată cascadă a eternității. Și-n jur zodiacul:
racul, vărsătorul, săgetătorul și celelalte. Mă simțeam ca Faust în
laboratorul său în care închisese toată lumea.
Cînd trăsei plapuma peste mine era ora douăsprezece fără un
sfert. Stinsei lampa și așteptai. Erau clipele acelea atît de plăcute
înainte de adormire. Lenea și oboseala, plăcerea și topirea în necu-
noscutul somnului. Redeschisei ochii intr-un timp și spre surprin-
derea mea zării cadranul pendulei lucind. Era o fosforescență cu-
rioasă, verzuie, mată și veche, veche ca o lucire de cine știe unde,
din trecut.
Adormii cu ochii la acele cifre și semne verzui, care clipeau ca
stelele îndepărtate. Dar deodată mă trezii. Pendula bătu douăspre-
zece. Sunete mai tari ca celelalte și mai pline de nostalgie, umplură
camera cu o melodie veche și uscată.

Și somnul mă cuprinse din nou gonindu-mă in vise care mă

chinuiau cu teama că timpul trece prea repede.
Nu mi-am dat seama cît timp a trecut. Destul că, întors cu fața
în sus, dormeam. Urechile însă prindeau melodia ploii de afară. Și
în starea aceea de somn superficial mă simțeam însă foarte bine.
Ceasul cu tic-tacul lui părea că mă leagănă. Și începură să-mi
treacă amintiri prin minte. Cînd îmi dădui seama, observai că sunt
treaz. In cameră însă mai era un zgomot. Pași ușori, ca de femeie,
călcau rar pe covor. Apoi se opriră. Se auzi cum trage un scaun de
la masă și cum se așează cineva. Apoi, cum se deschide cutia
mesei, și cum se închide la loc. Toate le înregistrai cu sufletul la
gură. Și începui să mă căznesc să-mi aduc aminte dacă încuiasem
ușa. Da, desigur, pusesem chiar zăvorul cel mare care făcuse atîta
gălăgie cînd l-am tras. Atunci panica năvăli mai puternic în mine.
Așadar, ușa încuiată și totuși cineva in cameră. Dintr-un instinct de
conservare mă ridicai în capul oaselor pînă ajunsei la butonul
electric. Și-l întorsei. La masă, da, la masa din camera mea
încuiată, pe un scaun, ședea o femeie. Privea în jos, căci tricota
ceva. Mîinile îi mergeau ritmic și se părea că o grabă nesfârșită o
îndemna la lucru. Rămăsei înmărmurit. Nu-ți pot spune simțirile ce
le încercai. Dar nu teama era cel mai mare sentiment. Începui să
simt curiozitate și un imbold neînțeles spre descifrare. Îmi adùnai
gîndurile și mă pregătii ca într-un salon unde trebuie să susțin o
convorbire cu un interlocutor interesant. Atunci chiar, femeia înălță
capul. Ce să-ți spun, era o femeie de-o frumusețe răpitoare. O
tînără, în jurul a douăzeci de anii.îmbrăcată într-o toaletă de modă
veche, cam după timpul cînd bunicii noștri erau tineri. Ea mă privi
lung, c-o privire pierdută, îndepărtată, care îmi dădu senzația unui
nesfârșit. Și, deodată, deschise gura, și începu să-mi vorbească
nemțește:
„Te-am trezit, te rog să mă ierți, dar nu bănuiam că vei fi
deșteptat. Știi, eu vin în fiecare noapte să-mi continui lucrul".,
Și-mi ridică bucata la care tricota.
„Dar de vreo douăzeci de ani, nici un chiriaș nu s-a mai trezit la
ora asta cînd eU veneam aici." Iar după o pauză, în care mă
măsura atent, continuă, „e ora mea aceasta."
Și tăcu îndelung. Vrusei să vorbesc dar nu puteam scoate o
vorbă. Mă chinuii, mă zbătui, imposibil. Stăm în pat, ridicat pînă la
mijloc și o priveam. Cît era de frumoasă și cită tinerețe era în
bustul acela pe care-l vedeam aplecat peste lucrul pe care se silea
să-l termine. Intr-un tîrziu, cîrfd ceasul mai bătu o jumătate,
continuă. "
„E pentru Wolfgang, logodnicul meu. Trebuie să-l termin și să i-l
trimit la Sighișoara. E închis acolo. Cu revoluția l-au arestat și pe
el." Și un oftat amar îi scutură pieptul.

Timpul trece leneș în bătăile pendulei. Ea continua să tricoteze

grăbită și atentă. Cind ceasul bătu trei, ea ridică ochii la pendulă și
zise:.
„Trebuie să plec, continui mîine.“ Și privi atent pendula. Cînd se
sculă în picioare ii văzui o siluetă de o eleganță deosebită. Merse
vre-o doi pași în cameră, apoi se opri, deschise cutia mesei mele și-
și băgă lucrul acolo. Și, intre două, clipe, femeia dispăru. Cum, pe
unde, nu-ți pot spune, drag prieten, dar camera rămase din nou
goală, doar cu tic-tacul pendulei și cu răsuflarea mea grăbită.
A doua zi m-am trezit c-o durere puternică de cap. Și, ce ciudat,
aveam toată întâmplarea din noapte prezentă în mine. Nu m-am
putut gîndi la ea toată dimineața. M-am prezentat la liceu, am
asistat la deschidere și doar după amiază, în liniștea camerei
reîncepui să mă gîndesc la strania întîmplare.. Cercetai cu atenție
camera, nu găsii nici o altă intrare decît ușa pe care o zăvorisem
cu atîta grijă. Eram contrariat, dar mă cuprinse în curînd o emoție
plăcută, o stare de beție, la gîndul că poate-mi voi mai revedea
vizitatoarea.
Spre seară, observai pe perete Un portret de femeie. Nu înțe-
legeam cum de nu-l văzusem pînă "atunci. Și ce crezi! Pe el era
chiar femeia ce venise noaptea la niine, în cameră. Aceeași figură,
ovală și străvezie, aceeași coafură, aceiași ochi și același bust. Pe
ea se descifra într-un colț anul 1847.
Și, deodată, mi-adusei aminte de cutia mesei. O trăsei repede și
spre completa mea năucire, găsii acolo lucrul acela la care trico-
tase femeia în noapte. Era un început de flanel, un piept sau un
spate, neterminăt, cu două ace lungi înfipte, unul în ghem, altul'în
ochiul la care ajunsese lucrul.
Surescitat și contrariat chemai gazda. Veni agale cu pasul. ei
măsurat de bătrină care nu are pentru ce șe grăbi, li spusei că mi-
af trebui cutia meșei și-o întrebai ce urmează să, facă cu lucrul de
acolo. Cînd îl văzu, tresări. Se ridică grabnic de pe șcaunul pe care
ședea și veni la mine:.
„Nu, nu, te rog, am uitat să-ți spun, lucrul acesta trebuie să,
rămînă aici... e o amintire trisță.“
O întrebai al cui este și dacă se poate să-mi spună mie amin-
tirea ce i-o trezește.
Cu Vocea înecată. în plîns, îmi povesti, că erau, aproape optzeci
de ani in urmă, cînd, într-o noapte, la ora două, sta la masă și
lucra flanelul care era pentru logodnicul- ei închis la Sighișoara, ca
revoluționar, In migz de noapte se apucase de el și se grăbea -să-l
termine pînă-n. zori, cînd venea să-l ia cineva și să-l ducă
logodnicului ei. Și, că, chiar la ora două în acea noapte
îndepărtată, cineva bătu
la geam. O voce a unui vecin îi aduse vestea că logodnicul ei
fusese împușcat în după-amiaza aceea, într-o grădină din
Sighișoara. Și de atunci lucrul a rămas așa, cum îl văd și că-l
păstrează căci este cea mai prețioasă amintire a ei.
De atunci, drag prieten, au trecut douăzeci de nopți. In fiecare,
la ora două mă trezeam subit și-o găseam pe tînăra femeie conti-
nuîndu-și lucru. Iar la trei, se scula și pleca. Dar niciodată prin ușă.
Mai bine zi dispărea. Și nu mi-a mai vorbit deloc în acel timp. Doar
cînd pleca, îmi arunca o privire mulțumită. Uneori n-am aprins
lumina, auzeam prin întuneric cum se lovesc acele și cum ea lu-
crează.
Dar ieri n-am mai putut suporta. Cînd mă gindeam că vine
noaptea și că voi revedea femeia frumoasă, mă cuprindea o teamă
plăcută și o exaltare de care mă înfricoșam. Și, într-o clipă de pu-
ternică stăpînire, m-am decis să plec. Mi-am cerut concediu
medical. Cînd să părăsesc locuința am chemat-o pe bătrînă.
Văzîndu-mă cu lucrurile împachetate, gata de drum, s-a uitat
lung la mine. Mi-a spus că-i pare rău că plec. Că de douăzeci de
zile de cînd eram la ea, visa în fiecare noapte pe Wolfgang al ei.
11 visa aproape și cald, plin de tinerețea lui zvăpăiată, pe care n-a
uitat-o în cei optzeci de ani care-au trecut. Iar la urmă, la
despărțire îmi adăugă, că nu-l mai visase pe Wolfgang de vreo
douăzeci de ani și atunci chiar, puțin, vreo trei nopți, cît a stat la
ea un chiriaș care a plecat și el grăbit.
Acum îți scriu dintr-o cameră a hotelului „Coroana".Am în bu-
zunar aprobarea concediului medical de-o lună. Lucrurile mi le-am
cuibărit într-o magazie și mîine plec la Sighișoara.
De ce acolo? Nu știu. Mă simt atras ca de un miraj. Mi se pare
că acolo m-așteaptă ceva nedeslușit, dar mare și impresionant. Nici
nu cunosc orașul în care mă duc și nici nu mă gîndèsc ce voi face
la expirarea concediului. Ceea ce simt astăzi pozitiv și zdrobitor de
puternic, este faptul că trebuie să plec la Sighișoara.
Octav

PĂCATUL FRATELUI BEATUS

Noaptea în care a ars castelul Serapinilor li s-a părut tuturor
ciudată. Nu numai vîntul care sufla de jos în sus, dintre ziduri
spre acoperișul în flăcări, ci și vuietul acela grozav, care în
amestecul de pîrîituri și pocnete surde părea că vine de-a dreptul
din iad, făcea să se creadă că nu duhuri curate cuprinseră
castelul. Mai văzuseră cu toții foc, focuri mari chiar, iar unii
chiar pe-al aceluiași castel, cu șaizeci de ani în urmă, dar nicăieri
nu aflaseră ca în aceeași clipă, din zece locuri să izbucnească cu
aceeași furie vîlvătaia înverșunată. Ș i mai era și în toiul verii. Nici
un foc nu mai ardea în castel, iar ultimul, acela de la bucătărie,
se stinsese imediat după-masă. Căpitanul Tëlluri, care în clipa
cînd a izbucnit focul venea călare spre castel, povestea, că îndată
ce-a văzut flăcări ieșind prin toate ferestrele podurilor, deasupra
castelului a zburat o pasăre mare, albă, în alte împrejurări toți ar
fi rîs de vedenia căpitanului Telluri, era doar cunoscut prin
minciunile ce le scornea, dar în clipa în care a intrat în castel, în
zăpăceala și spaima ce cuprinsese pe toți, vestea lui a făcut să
încremenească și pe cei mai îndrăzneți. Cît a ținut focul, toată
lumea era cu privirile ațintite în sus, peste foc. Ș i nu puținora li
s^a părut în vîrful limbilor roșiatice ce mîngîiau văzduhul, că văd
rotind o pasăre albă.
Spre dimineață, cînd soarele doborîse pe toți curtenii, pe ostași
și pe servitori, castelul Serapinilor arăta ca după un crunt
asediu. Zidurile se ridicau goale de ornamente și picturi, negre de
fum și crăpate, iar turnurile de apărare, mîndria Serapinilor, ca
niște găoace goale din mijlocul cărora fumega încă abur
negricios. Pînă și podul ridicător nu scăpase întreg. Era ciupit de
foc pe margini, de arăta ca o dantelă grotescă. întregi nu mai
rămăseseră decît scările de jos, acelea care erau sprijinite de
șiruri înalte de coloane, susținătoare de bolți, împodobite cu
ornamente tăiate în piatră.
Din curtea castelului fugiseră toți. Bîrnele ce cădeau, scînteile
și fumul goniseră și pe acei ce trebuiau să ajute la scoaterea
lucrurilor de preț.

Toată lumea era strânsă pe cîmpul din fața castelului, în jurul

cuipeului celui mare ăl Serapinilor, în care luaseră loc, chiar de
cînd izbucnise focul, bătrâna Ducesă de Tiatorino Wessa, tânăra
Principesă lolanda de Jungenhamer și junele Duce Albert
Serapius. Alături^ în două landouri, stăteau domnișoarele și
doamnele din înalta curte a Serapinilor, printre care și două
verișoare ale Papei. Cei douăzeci și doi de cavaleri, mareșali și
burgrafi, toți nobili de cea mai aleasă speță, cu care se mândrea
atît de mult bătrânul Duce Serapius și care formau curtea de
onoare a castelului, își plimbau melancolic caii în jurul celor trei
trăsuri. Oștenii formau tabără aparte; unii dormind cu capul
înfundat în iarbă, alții jucând cărți pe una din fețele tobelor.
Toată gloata de servitori lucra de zor la alegerea lucrurilor scoase
în grabă, unele aruncate pe ferestre, altele tîrâte în spaimă prin
cenușă și lemne aprinse.
Nimeni nu îndrăznea să tulbure solitudinea înaltelor doamne
din trăsuri. Așteptau vreun semn și se mirau că bătrâna Ducesă
de Tiatorino nu dădea semnalul unei aprige activități ce-o
bănuiau toți că se va dezlănțui.
Prin grămada. adunată atît de pestriț și totuși risipită cît cu-
prindeai cu ochii pe cîmpie, se.plimba agale un măgar cenușiu,
care se părea că nu-i deloc stăpînit de aceleași sentimente ca și
celelalte vietăți, nobile sau mai puțin, naufragiate odată cu el. în
pașii lui resemnați nu vedeai nici nervozitate și nici indispoziție.
Iarba îi pria de minune, umedă, cum i-o Servise acea dimineață
atît de senină. Cînd un cavaler se întâlni față-n față cu măgarul,
rămase pe gînduri. Părea că vrea să-și amintească cui aparține
dintre nobili, acea ulmilă și modestă creatură. Și, fiindcă nu se
lămuri, strigă unuia de alături. Acela, care era un locotenent de
gardă, la vederea măgarului, tresări. Se sculă grăbit de pe locul
lui și veni spre cel ce-1 întrebase:
,,E al fratelui Beatus!“
„Ș i fratele unde-i?, întrebă mai mult din curtoazie decît din
vreun sentiment de îngrijorare. Locotenentul se apropie de
urechea cavalerului și-i șopti, rotind speriat privirea:
„Cred că-i tot în închisoarea unde l-a băgat aseară prea lumi-
nata noastră stăpână. “
Cavalerul zâmbi, dar pe măsură ce clipele treceau, fața lui de-
veni gravă.
„Ar trebui să se ducă cineva să vadă în închisoare, ce s-a ales
cu el!“
„Nu avem ordine în acest sens!“, răspunse cu o ușoară notă de
ironie locotenentul, arătând spre cupeul Ducesei de Tiatorino.

Cavalerul nu mai așteptă. Se duse direct la cupeu și bătu

discret în geamul acoperit cu perdea. Dinăuntru se auzi un oftat,
apoi după o scurtă pauză, perdeaua fu daltă la o parte și apăru'
capul de păpușă uscată al Ducesei de Tiatorino. Cavalerul făcu o
iadîncă înclinare, care în decorul acela păru grotescă. Apoi se
apropie de ușa cupeului și-i aminti Ducesei de nenorocitul
călugăr de-fa cărui soartă nu se mai știa nimica. în timp ce
discutau se mai strînseră și alți cavaleri în jurul cupeului. Glasul
Ducesei părea iplîns,/ iar privirea o ferea să cadă pe ruinele
castelului ei atît de drag. I
„Imediat Ottokar, ia personal câțiva oameni și vezi ce-1 cu fra-
tele Beatus în închisoare. Sărmanul, pentru vina lui de aseară
nu merita noaptea de groază s-o trăiască închis.14 Ș i figura ei luă
o poză de adîncă compătimire.
Din grupul de cavaleri se desprinse o voce:
„Mai bine l-ar lăsa să putrezească acolo...44
„Filip de Allancourt, îndrăznești prea multi", îl întrerupse
Ducesa.
Din cupeu se auziră cîteva țipete scurte, a surpriză, și
indignare. Ș i în timp ce Ducesa de Tiatorino îl mustra pe Filip de
Allancourt, cu toată asprimea ei de adine credincioasă fiică a lui
Dumnezeu, din cupeu venea un zvon latinesc de rugi spuse în
grabă, pentru iertarea greșelii acestui nelegiuit.
Călugărul franciscan Beatus sosise în. castelul Serapinilor cu
două nopți înainte de foc. Era noapte târzie, cînd în lumina lunii
căpitanul Telluri, de gardă în turnul ' de pază, zări pe drumul ce
venea spre castel o mogîldeață curioasă. Vedea bine că-i un
călător, dar îl mirau și cal și călăreț. Și se apropia atît de încet de
castel, încît pe Telluri începuseră să-l usture ochii privind fix la
acea arătare. Cînd ajunse în capul podului, călărețul se opri,
descăleca, și la crucifixul ce străjuia ripa înaltă, îngenunchie și se
închină. Atunci căpitanul Telluri desluși pe călugăr și măgarul
său. Se mira însă de acest oaspete tîrziu și se întreba dacă,
trebuie să-i deschidă sau nu. Și—1 lăsă mult să bată în stâlpul
podului. Coborând agale pînă la fereastra cea mai de jos a
bastionului și deschizînd-o strigă, spre călător.
,,Cine-i și ce vrea?“
„Sunt.fratele Beatus, trimis de la mănăstire, ca părinte.sufle-
tesc al acestui castel.11
Glasul călugărului era moale și fără vlagă, iar vorbele spuse nu
mai puteau aștepta o altă întrebare. Căpitanul Telluri închise
geamul și mormăi supărat. Bucuros l-ar fi lăsat să doarmă cu
măgar cu tot noaptea întreagă acolo, cocoțat în capul podului,
știa însă evlavia Ducesei bătrâne și-i fu teamă să n-o supere.
Cobori puntea
în scîrțâit prelung de lanțuri. Măgarul se trase înapoi speriat.
Cînd să treacă, animalul șovăi. Se încăpățînă și proptindu-se în
picioarele din față părea că vrea să prindă rădăcini acolo. La
poarta deschisă, căpitanul Telluri cu toată garda aștepta. Dar
așteptarea începu să dureze supărător. Măgarul fratelui Beatus
se încăpățînă mai departe. Atunci căpitanul lăsă călugărului să
priceapă că nu poate aștepta acolo pînă se va decide animalul să
intre. Fratele Beatus parcă înțeleglnd, își luă cu un oftat samarul
și lăsînd măgarul pe punte, intră îm castel. Trecînd prin fața
gărzii fratele Beatus ridică mîna dreapta binecuvîntînd. Garda se
înclină evlavioasă murmurînd răspunsul.)
în piua următoare, Ducesa de Tiatorino invită la ea pé călugă-
rul Beatus. Știa dintr-o scrisoare primită cu cîteva săptămîni în
urmă, că marea ei dorință de-a avea un călugăr în castel va fi îm-
plinită. Dorea din inimă să-1 vadă acuma pe acela în care-și
pusese nădejdea mîntuirii sufletului ei. Ș i-l închipuia o făptură
înaltă și demnă, care să aibă virtuțile creștine, dar și pe acelea ale
vitejiei, ca să poată răpune diavolul în toate întortochiatele lui
încercări de cucerire. Ș ezînd pe colțul unei canapele, modest
îmbrăcată și cu un crucifix scânteietor pe piept, așteptă. Ușa se
deschise încet, parcă cu prudență și teamă. în crăpătura ei apăru
silueta firavă a fratelui Beatus. închise ușa dintr-o parte, privind
speriat în jos, la covoarele scumpe pe care trebuia să calce. Ș i se
opri acolo, cu mîi- nile încrucișate pe piept. Ducesă se sculă în
picioare și vădit emoționată, șopti mai mult:
„Binecuvântează frate!“
Beatus ridică o mină uscată și mică și schiță în aer semnul
crucii. Ducesa se închină și ea și se apropie de călugăr. Acesta
stătea tot cu ochii în pământ și cu gluga trasă adînc peste frunte.
Ducesa de Tiatorino fu neplăcut impresionată de aparența
prea nedemnă a fratelui Beatus. Prețuia și ea umilința creștină,
dar ar fi vrut ca acela în mîinile căruia avea să-și lase sufletul, să
aibă în înfățișarea lui și ceva de stăpîn. Sufletul ei, care trebuia
condus prin Prăpăstiile vieții, se făcu mic. Dar revolta începu să
crească în ea nestăpânită. Și cu un accent aspru în glas, strigă
călugărului:
„Hai,'frate, privește spre mine să te cunosc!“
„E voia Domnului să privesc în pămînt.“
Ducesa se potoli ca prin farmec. Miracolul simbolului celui
mai înalt stăpân îi doborî nemulțumirea și-o făcu iarăși mică.
Ducesei de Tiatorino nu-i plăcea să iasă înfrîntă din nici o luptă.
Mândria ei de femeie care stăpânea un ducat nu de disprețuit, se
învățase să nu fie contrazisă. De aceea, după ce-și reveni din
umilința ce i-o
provocă invocarea Domnului, reveni la simțămintele ei de
femeie și stăpână:
„Totuși, frate Beatus!“ -,
„Nu trebuie să disprețuim voia Domnului.“i
Ducesa se potoli din nou. Gîndul începu să-i răscolească
amintirile, să caute undeva un semn vădit că voia Domnului este
în- tr-adevăr aceea și că nu este doar o încăpățînare a fratelui
Beatus. Cînd simți că a început lupta cu puterea Domnului,
trespri cu mîndrie.
„Frate Beatus, doar azi, o dată, să te cunosc!“
„O dată a întins și diavolul mărul lui Adam!“
Ducesa nu-și mai aminti în acea clipă dramatică ca cineva s-o
mai fi asemuit pe ea cu divolul. Ș i cu o furie într-adevăr
drăcească, Ducesa se repezi la călugăr, îl apucă de mîneca largă
a rasei lui, și cu o putere neașteptată îl trînti la pămînt. Deschise
ușa și strigă după gardă. îl dădu pe mîna a doi ostași cît ușa, cu
ordinul sever de ad încuia în cea mai joasă celulă a castelului.
★
Cînd îl văzu pășind pe poarta cetății, printre ruinele fume-
gînde, avu viziunea clară a unei pedepse cerești. Mintea ei prea
încurcată în îndoieli și lupte, în ispite și trădări, găsi îndată a cui
e vina. Era păcatul ei, era pălmuirea pe care a dat-o ea unuia
dintre cei mai aleși fii ai Domnului, fratele Beatus.
Pătrunsă de cea mai aprigă umilință, într-un acces de auto-
flagelare, ieși din cupeu și, prosternîndu-se la picioarele fratelui
Beatus, murmură printre lacrimi de amară pocăință, eterna ei
părere de rău pentru jignirea ce a adus-o Domnului.
Fratele Beatus stătea nemișcat, în aceeași poză de ido1! ca și în
seara trecută. Curtenii strânși în jurul lui nu știau ce să facă,
ghicind în scena a căror martori erau, amestecul capricios al
unei femei bigote și ambițioase totodată. Dar silueta castelului
ars ca o so- dbmă cu foc ceresc, îj făcu și pe ei să se cutremure și
să creadă în clipele acelea, că minuscula făptură cenușie în fața
căreia se închina mindra lor stăpână, este o părticică din puterea
divină, care știe să și înalțe, dar care poate și cu un bici de foc, să
lovească drept în creștet trufia omenească.
„Frate Beatus, roagă pe Domnul să-mi ierte păcatul, îngână în
spasmuri de plâns Ducesa.u Și fratele Beatus, privind nemișcat în
pămînt, rosti cu o voce transfigurată pare-se de vreo misiune de
dincolo de viermii pămîntului:
„Domnul e mare și puterea Lui e nemărginită!“

Către prînz sosi galopînd, într-un nor de praf, trimisul Ducesei

de Tiatorino. Fusese minat în zori, cu o scrisoare grabnică către
unchiul ei, Ducele de Valentino, stăpînul cetății Kronina, căruia
îi aducea trista veste a nenorocirii lor, cerîndu-i pentru ea și
toată curtea ospitalitatea pînă la restaurarea castelului.
Răspunsul adus fu îmbărbătător și înduioșător în căldura cu
care o ruga pe Ducesă să-și mute curtea în frumoasa lui cetate.
Cîteva porunci grabnice avură darul să pună măsură și ordine
în echipele care rămîneau mai departe în castel. Ele trebuiau să
organizeze inventarierea avutului scăpat din sinistru, să înceapă
cît mai curînd lucrările de refacere și mai ales, să păzească cu
ochi atenți castelul care ar putea ușor acuma să cadă pradă
vreunor aventurieri.
Caravana care urma să plece spre Kronina se înșirui cu disci-
plina în care era învățată Ducesa să-și stăpânească curtea.
Drumul îl deschideau călăreții italieni, urmați aproape de un șir
de cavaleri. După ei urma cupeul Ducesei și celelalte două ale
doamnelor. Apoi un alt șir de cavaleri. în urma lor veneau carele
cu lucruri de preț și toaletele curtenilor. Și caravana se încheia cu
uriașii spadasini elvețieni, niciodată grăbiți să fie mai în frunte.
în învălmășeala orânduirii fratele Beatus fu uitat la o parte. Un
timp se părea că el nici nu observă că e gata de drum. Dar cum
se știa de-acuma legat de curtea Ducesei de Tiatorino, pricepu că
drumul ce se deschide îl așteaptă și pe el. Atunci, pe îndelete, își
găsi măgarul și se apucă să-și lege samarul. Se arătă destul de
destoinic pentru o sarcină atît de umilă, și, cu dîrlogii
domesticului slujitor în mînă, aștepta caravana să treacă, să-și ia
și el lotul pe care și-1 alesese, îndărăt de tot, în urma
spadasinilor elvețieni.
Dar cînd caravana se puse în mișcare, fratele Beatus nu mai
putu rămîne neobservat. Primul șir de cavaleri ce-i trecu prin față
se uită lung la el. Ș i unul care fusese martorul scenei de proster-
nație a Ducesei pricepu că figura aceea umilă de călugăr nu
putea rămîne în afara protocolului unei caravane ducale. își opri
calul, îl întoarse pe loc, și-n trap se înapoie spre cupeul Ducesei.
Merse cîtva timp în pas cu el, vorbind Ducesei. Deodată cavalerul
primi un ordin, și cînd Ducesa ajunse în dreptul călugărului,
întreaga caravană se opri. Ducesa coborî din nou și se îndreptă
spre fratele Beatus cu cea mai pocăită figură:
„Frate, nu te pot lăsa să mergi pe jos. Oboseala drumului te va
face să suferi."
„Domnului îi plac suferințele trupești ale credincioșilor..."

„Dar totuși nu se poate..

„...ele înalță și purifică sufletul", își continuă fratele Beatus
gîndul lui.
O clipă se-ntinse o pauză care nu se știa cum va sfîrși. Cava-
lerii schimbau priviri furișe, iar Ducesa amesteca nervoasă un
dumicai inexistent. Fratele Beatus stătea însă resemnat ca și
oînd nimic nu s-ar fi petrecut grav în jurul lui.j
Ducesa făcu un gest brusc, care prevesti o mare deciziuiie:
„Atunci, frate, dacă Domnului îi plac suferințele trupești, le voi
suporta și eu alături de tine! “
Din toate părțile porniră murmure de consternare, de
indignare și chiar de revoltă. Caii, ca și cînd adulmecară în aer
ceva, începură să-și muște zăbalele și să-și frămînte nerăbdători
copitele în praf. Ducesa se făcu însă că nu observă nimic. Dădu
semnalul de plecare și se așeză alături de fratele Beatus, în urma
cupeului ducal. La gestul tuturor doamnelor și cavalerilor, care
vrură să coboare și ei spre a-și imita săpîna, Ducesa se opuse cu
dîrzenie, amenin- țînd aspru pe aceia care n-o vor asculta.
Din cauza celor doi pelerini caravana trebui să meargă la pas.
Caii moleșiți își tîrau picioarele, răscolind un nor îneeăcios de
praf. Ducesa c-o mînă își ținea un șal ușor la nas, iar cu cealaltă
își ridicase rochia în față, spre a nu se împiedica de ea. Mersul ei
neobișnuit pe drum cu praf și bolovani, era atît‘de curios Că
amenința să devină caraghios. Era un amestec de tărie pe care
vădit și-o impunea cu o grație pe care nu putea s-o mascheze.
Fratele Beatus părea de altfel cufundat în adînci meditații,
nedînd atenție companiei distinse căreia îi era încredințat.
De cum porniră la drum, după vreo cîteva clipe, Ducesa își
dădu seama că-n elanul ei de bigotism, exagerase. Nu trebuia să
se umilească chiar atît în fața curții. Pînă să vadă Dumnezeu
gestul ei, ea era sigură că l-au văzut toți curtenii. Și autoritatea ei
între cele lumești mu se putea păstra, desigur, cu avansuri
făcute unei probabile vieți viitoare. De ce oare îi venise în gînd
tocmai acum, cînd se afundă pînă-n gleznă în praf, vechea ei
obsesie, a vieții viitoare? Privi furiș spre călugăr și furi a-i creștea
tot mai mult. Cînd îl văzu călcînd atît de indiferent și regulat,
părînd că măsoară drumul, nu se putu stăpîni să nu ofteze. Se
sperie și ea de șuieratul ce-1! scoase pieptul ei neobișnuit cu
marșuri de acest soi. Cînd se mai gîndi și la lungimea drumului
ce-1 avea de făcut pe jos, crezu că înnebunește. Ș i furia i se văzu
îndată după mers, căci i-o luă înainte fratelui Beatuș cu vreo doi
pași. Acesta nu șe arăta
deloc impresionat și nu căuta să-și ajungă stăpâna. Mergea tot
în ritmul lui, căutând cu ochii adânciți în ^praful drumului cine
știe ce dezlegare vreunui gînd. Ducesa era decisă, va trebui cit
mai curînd să găsească soluția de-a ieși onorabil din rușinea pe
care singură și-o făcuse. îi era imposibil să mai continue, mai
ales că măgarul pe care-1 ducea alături de ea călugărul de
dîrlogi, mirosea îngrozitor, a duhori pe care Ducesa nu crezuse
că va trebui să le suporte.
Ș i, cînd drumul șerpuia într-o vale umbrită și cînd pașii tuturor
deveniră mai înceți, Ducesa crezu c-a sosit clipa să scape printr-
o șiretenie de cavalerul pe care-1 ducea:
„Nu-i așa, frate, că Domnul nu vrea moartea păcătosului?“
„Nu stăpână, îngînă Beatus. El vrea numai mîntuirea lui.“
„Ș i atunci Ducesa neputîndu-și ascunde un zîmbet de biruință,
răspunse poate prea repede pentru a nu i se trăda bucuria:
„Atunci, frate, eu mă urc în cupeu și tu încalecă-ți măgarul."
Chilia care-i fu dată fratelui Beatus în cetatea Kronina, se afla
într-un colț ferit al palatului ducal. Pînă 'la ea trebuiau parcurse
cîteva coridoare strâmte și întunecoase, cu miros de mucegai și
umezeală, prin care nu pătrunseseră raze de soare de sute de
ani. în acestea nu ardea niciodată vreo lumină, așa că pasul
trebuia la început să ghicească, pentru ca apoi obișnuit să calce
mașinal în același loc. La ultima cotitură a gangului, după ce
urcau cîteva trepte, se găsea o firidă adîncă. în partea din afară a
ei era tăiată o ferestruie îngustă de nu puteai scoate capul prin
ea. Ș uvița de lumină ce pătrundea prin fereastră, lumina ultimele
trepte care duceau în chilia fratelui Beatus.
Chilia era strimtă și înaltă. De sus, două arcuri gotice
prelungi, cuprindeau încăperea într-un aer sobru și liniștit.
Coloarea albă, curată a pereților nu-i dădea un aer vesel, ci prin
simplitatea ce ți-ro împărtășea, te făcea să bănuiești că-n chilie
nu putea sălășlui decît gînduri bune. Singura fereastră ce se
găsea față-n față cu ușa era pătrată și c-o cruce de lemn care-o
împărțea în patru părți egale. Geamurile erau făcute din bucățele
rotunde și ornamentate, desenînd în ramurile lor de metal un
arabesc ciudat, care amintea nu știu de ce duh de liniște.
Singura mobilă era un pat de scînduri, așezat jos. Deasupra lui
se găsea o scândură proptită în două piroane. Pe ea stătea o
cană cu apă și-un sfeșnic c-o luminare. în celălalt colț, un
pupitru de rugăciune cu loc pentru îngenunchiat, străjuia
solemn și contrasta cu simplitatea restului. Era un pupitru
de lemn negru, lustruit, care aparținuse cînldva altei încăperi..
Ș i sus, deasupra lui, un crucifix negru și simplu, arăta că acolo
nici un alt simbol nu putea să însemne o poruncă mai aprigă ca
aceea.
Fratele Beatus cum intră în chilie, ca și cînd asta ar fi așteptat,
își încuie cu grijă ușa groasă de stejar și-și zvîrli gluga peste cap.
Atunci apăru o figură osoasă și mică, spînă aproape, cu niște
sprâncene subțiri ca urma unui creion. Gura avea nu știu ce
însăilare elegantă și ca un simetric desen se arcuia expresiv și
inteligent în două curbe pline de grandoare. Nasul era puțin
ascuțit, iar nările uscate și întinse, aproape străvezii, te lăsau să
vezi prin ele raza soarelui care cădea pe cealaltă parte a lor. Ochii
aveau ceva ciudat în înfățișarea lor. Nu erau prea vii, dar în
fixitatea lor verzuie te făcea să te simți pironit. Erau dintre aceia
pe care odată văzîndu-i nu-i poți uita ușor.
Agale își scoase din desagi cărțile lui și încercă să le așeze pe
polița de peste capul patului. Puse cana de apă sub pat, iar
sfeșnicul pe pupitru, se urcă pe pat și începu săjși așeze
volumele. Erau doar vreo cinci, dar mari și negre, de păreau
crescute undeva, pe întuneric. Unul mic, îmbrăcat în piele
cafenie și-1 așeză pe buza înrămată a pupitrului cu grijă să fie
drept la mijloc. Rămase apoi cu privirea pierdută prin fereastră
în jos. Se vedea curtea mare, în care căruțele stăpînei sale erau
descărcate. Forfota din curte îi plăcu, avea ceva de viață, de
-plinătate și de sănătate. Ș i fratele Beatus nu disprețuia chiar în
toate clipele viața.
Cînd fu gata curățat și pieptănat, își scoase dintr-o cutie un
crucifix cu lanț negru și și-1 agăță de gît. Astfel plecă spre bise-
rica pé care-o zărise-n treacăt.
Drumul până la intrarea în biserică trecea prin grădină. Pe po-
tecă se întâlni cu câțiva curteni care-1 salutară foarte
reverențios. Fratelui Beatus îi plăceau aceste semne de respect.
Nu și le lua asu- pră-și însă, le 'trimitea în zbor de gînd
Domnului căruia i se cuveneau.
înainte de a se închina, se duse la preotul bisericii să i se pre-
zinte. îl găsi pe o bancă de piatră, ciugulind dinrtr-un ciorchine
de strugure, Cît timp fratele Beatus murmură formulele de
rigoare preotul nici nu ridică privirea. La urmă făcu un semn
călugărului să se așeze alături de el și-i întinse și lui un strugure.
Fratele Beatus îl luă și cu răbdare, bob cu bob, ales parcă, îl
ciuguli. Cine i-ar fi văzut unul gras și altul slab, ar fi crezut că
dreptatea nu se împarte egal nici între fețele bisericești.
După rugă, care fu fierbinte și plină de cea mai adîncă umi-
lință, fratele Beatus vru să plece. Părintele, cît timp fratele se ru-
«ase, stătu de-o parte și-1 privi, cu mîinile în șolduri, ca și cînd
s-ar fi uitat la o panoramă. Văzîndu-1 că pleacă îl opri:
„He... he..., cînd văd vreun frate mai tinerel cum se închină, cu
cît zel și căldură, mă gîndesc cum trece timpul. Ș i eu pe vremea
mea făceam la fel, azi... m-am obișnuit și eu cu Dumnezeu... și el
cu mine... he..., he!“ Ș i burta mare cît un hîrdău se scutura gro-
tesc în rîsul preotului. Fratele Beatus nu știu ce să facă. Afrontul
era atît de puternic încît o clipă îl ameți, încă nu întilnise atita ci-
nism la un părinte de-al bisericii.
Dar se stăpâni și rupându-se din loc, murmură mai mult pen-
tru sine:
„Domnul e mare**...
„...Și puterea lui nemărginită**, continuă părintele, unmînd pe
călugăr cu mîinile la spate. Și după ce-1 privi lung dinapoi, com-
pletă:
„Hei, băiețele, băiețele... să te văd cînd ți-o crește și ție burta!“
Se întunecase cînd fratele Beatus fu iarăși în chilie. Nu-și pu-
tea lua gîndul de la insulta gravă ce-a provocat-o umila iui ființă
Domnului. Doar de el s-a legat preotul de-a jignit pe Dumnezeu.
Se simțea umilit și izolat, ar fi vrut în acea clipă să poată striga și
acuza în public, să arate în fața tuturor că un astfel de preot nu
mai poate pângări cu ființa lui păcătoasă mai departe sfînta casă
a lui Dumnezeu.
O bătaie discretă în ușă îl trezi din furia lui. Fără să-și dea
seama se ridică-n picioare și întoarse Spatele spre ușă. Atunci
strigă „intră".
Un servitor, gătit elegant ca un cavaler, invită pe călugăr la
masă, anunțîndu-1 că e așteptat de toată curtea..Fratele Beatus
se miră de onoarea ce i se face. Dar cînd înțelese că această
onoare i se face Domnului prin el, zâmbi împăcat. Se gîndi însă
că-n furia lui nu este în stare să stea între.persoane atît de
distinse. Și în- torcîndu-se spre servitor îi spuse:
„Sînt foarte obosit de drum și roagă-i, ce s-or milostivi să-mi
dea, să-mi trimită aici.**
Peste cîteva clipe apărură iarăși doi servitori, purtând tăvi grele
cu bucate. Cînd vrură să le așeze se uitară mirați în jur:
„Dar fratele n-are nici masă?**
Fratele Beatus ca și când atunci observă și el, le răspunse pe
un ton care nu mai dădea ocazie la replică:
„Puneți-le jos.**
Ș i cei doi servitori se supuseră și așezară pe lespezile de piatră
cele două tăvi scumpe de argint. Fratele Beatus rezimîndu-se de
marginea patului se apucă să privească ce i se trimisese. Pe o
tavă
era o bucată mare de carne, atît de mare cît nu mîncase el
altădată într-un an. Pe cealaltă erau fructe multe și alese și-o
cană mare cu vin' roșu. Nu știu ce să facă, și-n clipa cînd vru să
întindă rnîna și-aduse aminte de preot. Se ridică, și, furios,
gîndind că din astfel de bunătăți crescuse burta preotului atât de
mare, zvârli cu piciorul în tăvi. Se auzi clinchet de metal și-o pată
mare roșie desenă o hartă curioasă pe lespezi.
Ș i deschizînd fereastra, fratele Beatus, adunînd bucatele, una
cîte una, le aruncă afară, drept în mijlocul curții,
★
Ducele de Valentino găzduia de cîteva luni în cetatea Kronina
pe Principesa Lialula, soția Prințului german Leopold cel Mândru,
care era plecat într-o lungă expediție contra unor nomazi slavi.
Principesa era nepoată de soră a Ducelui de Valentino. Față de
Ducesa de Tiatorino, Lialula simțea o adîncă stimă și dragoste. O
legau și amintiri din copilăria ei. In fiecare an castelul Serapinilor
o găzduia cîteva luni. Conviețuirea cu Ducesa de Tiatorino impri-
mase și sufletului ei o năzuință către lumile pocăințelor și ale is-
pășirilor, în vederea unei fericiri viitoare. Cu toată frumusețea și
tinerețea ei, Se purta deseori, spre surprinderea tuturor, cu o
discreție și o decență între oameni, care arăta o fire aplecată mai
mult spre meditații și introspecție. Cum auzi că în cetate a sosit
un călugăr de reputație, un frate ales, cel mai în vază și prețuit,
vru numaidecît să fie primită de el.
Soarele nu se ridicase bine pe cer, în prima dimineață a
fratelui Beatus în Kronina, cînd auzi pe scară pași grăbiți. El
tocmai își terminase ruga de dimineață, căci se decise să nu mai
calce în biserică, cît i-ô fi dat să rămînă acolo. Același servitor din
ajun îl anunță că este așteptat de Ducesa de Tiatorino și de
Principesa Lialula în capela palatului.
Fratele Beatus nu întârzie. Ou gluga lăsată pe spate, cu mîi-
nile băgate una în mâneca celeilalte, tropăind pe lespezile
coridoarelor cù papucii lui de lemn, se îndreptă agale spre
capelă. în fața ușii se opri. în liniștea care sălășluia pe coridoare
auzi două glasuri vesele de femei. Râdeau povestindu-și ceva.
Oînd se potoliră puțin, intră. Și-n fuga, prin deschizătura ușii,
zări fețele celor două femei vesele, care la vederea călugărului
deveniră serioase. Ș i fratele Beatus zări tot în fugă că Principesa
Lialula era de-o frumusețe răpitoare.
După ce-i fu prezentată Principesa, fratele Beatus së așeză pe-
un scăunel simplu de lemn, în fața celor două fotolii din dreapta
altarului, în. care luaseră loc Ducesa șl Principesa. Se așeză cu
picioarele strânse, cu oălcîiele lipite, cu genunchii îndesați unul
în- tr-altul și cu mîinile căzute în poală, mai mult uitate deeît
voit așezate. Privea în jos, tocmai la marginea estradei pe care
erau fotoliile.
 „Frate Beatus, am auzit că nu ți-a plăcut mîncarea aseară."
„M-ați chemat să mă judecați?", răspunse cu privirea tot în jos
fratele Beatus, cu un gest prea puțin reținut de revoltă.
„Nu frate", îngînă împăciuitoare Ducesa, „dar vezi, aici suntem
oaspeți și gestul tău poate fi luat în fel și chipuri."
Fratele Beatus, după o clipă de ezitare, le povesti întîmplarea
cu preotul în toate amănuntele ei. Vorbele lui fură alese, nu
căutau jigniri, tonul însă era al celui mai aspru judecător. Ș i cu
surpriză Ducesa observă cît de mare elocvență are acea făptură
uscată și umilă, care ședea,în fața ei ca un școlar la examen.
„Bine frate", nu vei mai întră în biserică cît vei fi aici, dar să
știi că gazda noastră va fi surprinsă de felul în care îl vezi pe
preotul lor. Ei țin la el, este un ales fiu al Domnului".
„Domnul și-a luat de mult mîna lui ocrotitoare de deasupra
lui... și acuma părăsit, crește ca buruienile care umbresc alături
de ele plăpîndele flori."
„Dar frate, tu nu crezi că poți greși în judecata ta?"
„Judecata mea e judecata Domnului și el nu greșește."
„Dar dacă și părintele spune la fel?"
„Nu se poate, căci astfel poate vorbi numai acela care are în
sufletul lui naivitatea lui Isus." Ș i mîinile lui Beatus se strînseră
pumn, ca și cînd ar fi vrut să arate, că acestei discuții îi pune
punct, cu pumnul. Apoi discuția continuă împăciuitoare despre
alte lucruri și puteri. Cele două femei se arătară îndeaproape
curioase asupra căilor pe care trebuie să le urmeze un păcătos
pentru desăvârșirea lui și pentru a putea să-și răscumpere o
părticică din fericirea vieții viitoare.
Dar discuția se poticni iarăși când Ducesa îi ceru, pătrunsă de
cea mai adîncă umilință, să-i dea vreun canon, pe care ispă-
șindu-1 să-și simtă sufletul ușurat de povara rătăcirilor ei.
„Un păcătos ca mine nu poate împărți pedepse."
„Cum... frate? întrebă cu voce sugrumată Ducesa.
Fratele Beatus tăcu îndelungat. Pe față îi tresăriră mușchii, iar
pe frunte îi apărură broboane mici de sudoare. Se vedea limpede
că-n sufletul lui se dă o luptă aprigă, o luptă dintre acelea care te
ține pe marginea unei prăpăstii. Ș i, într-un tîrziu, cînd
liniștea după întrebarea Ducesei arăta că e tot rîndul fratelui
Beatus să răspundă, el îngînă mai mult pentru sine:
„Conștiința... mea,“
„Cum frate, tu ai o conștiință alături de aceea a lui Dumnezeu
cu care ne-ai arătat atît de amănunțit că ești legat pe veci?"
Fratele Beatus, ca și cînd n-ar fi auzit nimica, continuă:
„Conștiința mea.“
Dar în acea clipă se trezi. își dădu seama că s-a pierdut, c-a
lăsat din zbuciumul lui să treacă o nelămurire în afară. Se simți
mic și năpăstuit, blestemat și fără nici un sprijin. își simți păcatul
lui cel mare, care-1 făcuse să scape acele vorbe fără noimă
pentru alții, și-*! simți cum crește ca o arătare de spaimă în
întuneric. Deodată se sculă trîntind în mișcarea lui grăbită
scaunul și fără să spună ceva ieși din capelă, lăsînd ușa larg
deschisă.
Ș i în stupoarea și liniștea în care rămăseseră cele două femei,
pașii lui Beatus răsunară încă mult, ca un ecou îndepărtat de
deznădejde și de groază.
Dezlănțuit, scos din făgașul liniștii lui aparente, fratele Beatus
ajuns în chilie se aruncă cu disperare pe pat. De-acuma simțea
limpede că nu mai putea rămîne singur. I se părea că este cu
pieptul deschis la margine de drum și că fiecare călător curios se
aplecă să privească durerile sfîșietoare ale inimii lui. își
dezvăluise fără să vrea slăbiciunea lui de om și tot fără voia lui
lăsase să cadă masca aceea de autoritate și tărie pe care-o purta
fără semeție, dar c-o conștiință limpede că voia Domnului îl va
ajuta să biruie păcatul.
Mintea lui înfierbântată începu să aiureze, să gonească fără
stă- pîn, peste locuri și oameni, amintiri și dureri. își aduse
aminte, cum pentru întîia oară, cu mai mult de zece ani în urmă,
chiar în săptămâna dinainte de Paște, ochii lui verzi, ochii lui pe
care îi temea de atunci c-o furie nebănuit de mare, uciseseră pe
copila aceea blondă și nevinovată. Se întorceau de la biserică, și-
n drum ajunse din urmă pe blonda Graziela. O strigă și ea se
opri. El se uită lung la ea și-i plăcu. Și spuse o vorbă atît de
nevinovată:
„Grazi, de ce ești astăzi atît de frumoasă?“ Ș i o văzu deodată
pălind. Figura ei frumoasă și rumenă se-nălbi, privirea începu
să-i alerge și-și duse o mână la frunte. Apoi o cuprinse un
tremurat. El rămase ca împietrit în fața ei. Nu știu ce să facă, și,
ca și cînd își presimți vina, fugi repede, după un gard și de acolo
se pierdu în câmp.

Seara, tîrziu, cînd se întoarse acasă, află de la părinții lui că

Graziela murise, pe seară. Murise din deochi. Noaptea aceea de
zbucium îi semăna cu cea de acuma, numai că atunci era copil și
disperarea nu se împletea atât de straniu cu neputința ca
acuma. Din ziua aceea Beatus nu mai îndrăzni să ridice ochii pe
ceva. Și într-o zi, când simțea că nu mai poate trăi în felul acela,
fugi de acasă. Rătăci mult prin pădurile și satele din munții țării
lui. Oamenii îl priveau lung și bănuitor. Atunci pașii își găsiră
calea pe care-o credea el firească: într-o dimineață de toamnă,
rece și umedă, sună cu curaj la poarta unei mînăstiri din jurul
Florenței.
Viața de mînăstire îi arătă păcatul lui în mărimea care era într-
adevăr. Ș i cînd această conștiință luă formă clară și puternică nu
mai ezită, începu să lupte disperat spre a-^și sălășlui doar pe
Domnul în suflet. în acest chip credea că va putea pentru
totdeauna să îndepărteze pe omul mic și plin de păcat. Liniștea
părea să prindă în ființa lui chinuită loc. Oînd, într-o zi, un
episcop avea să viziteze mănăstirea, iar fratele Beatus trebuia să
deschidă poarta cea mare a mănăstirii la venirea lui. Se pregăti
cu răbdare și cu mîndrie. Cu mult înainte de sosirea acelei clipe
solemne, Beatus, nerăbdător, mîngîia verigile groase de fier de la
poartă. Prin ochiul porții privea șoseaua care cotea de după un
grup de pomi. își amintea mereu atît de clar clipa aceea cînd,
după acel grup, apăru cupeul elegant al episcopului. Era deschis
și în mijlocul lui, cu figura uscată și impresionantă, ședea
Episcopul Paviei. Trăsătura mergea la pas, și în tot timpul ochii
lui Beatus fixau acea arătare atît de majestuoasă. Cînd trăsura
se opri și lacheul deschise ușa, episcopul era mort.
Fratele Beatus nu-și destăinuise nimănui păcatul. Dar simțea
nevoia să fugă dintre aceia în mijlocul cărora îi era teamă să nu i
se.afle păcatul. De aceea, cum se află liber locul în castelul Se-
rapinilor, își oferi el serviciile.
Ș i zbuciumîndu-se în pat, ca un bolnav cuprins de friguri, își
aminti și de privirea lui plină de mirare ce-o aruncă asupra cas-
telului în noaptea sosirii și de focul ce i-a urmat în noaptea aceea
de groază, cînd el zăcea în beciul castelului.
Prin fereastra deschisă a chiliei venea zgomotul ploii care și-
roia afară. Fratele Beatus încerca zadarnic să se liniștească, să-și
găsească un punct de sprijin. Ș i din ce pornise totul? Că i se
ceruse lui să dea pedepse, lui, care nu găsea destule pedjepse
să^și dea sieși pentru păcatul lui cel mare. I se părea în noaptea
aceea de chin cum toate fibrele sufletului său Se încîlcesc cu
șuvițele de ploaie și cum împreună se topesc într-un noroi mare,
lipicios și nesfîrșit de negru.

A doua zi de dimineață lumina străbătea cu greu în chilia fra-

telui Beatus. Nori cenușii și grei pluteau jos de tot, mîngîind pă-
mîntul. Ș iroitul ploii nu încetă, încît prin întunericul ce străjuia,
melodia ei părea o plângere tristă și sfâșietoare. Pe pat, tot îmbră-
cat cum se aruncase deznădăjduit în ajun, fratele Beatus încerca
să-și limpezească gîndurile. Era o luptă obositoare. Din ziua în
care deochiase pe Graziela și simțise cum poartă în ochii lui verzi
secera morții, aceeași zbatere continuă nu luă sfîrșit. Dar pînă-n
ajun păstrase doar numai pentru el secretul. Acum se simțea
trădat. Orice clipă i se părea că este un pas sigur către sfârșitul
lui. Ca și cînd ar fi căzut pe-o pantă alunecoasă, simțea că timpul
nu face decît să-1 coboare cît mai adînc în prăpastie. Atunci îi
veni în gînd să fugă. Să caute din nou în acea alergare fără
noimă, să uite totul și mai ales să se simtă cît mai sigur. Iar în
zbuciumul lui simțea o teamă neînțeleasă ca o amenințare.
Deodată gîndul i se opri ca la un blestem, la figura pe care și-o
amintea vag, a Principesei Lia- lula. I se părea că albul acela
senin al feței ei se întinde ca binefacerea unor aripi de înger
păzitor. Atunci simți în el un gînd mai liniștitor, un sprijin, ca o
insulă ce se ivește pe neașteptate în fața unui naufragiat. Dar un
alt gînd dureros ca un sfredel își făcu drum. Și-aduse aminte de
Graziela, de plăcerea ce-o avusese de cîte ori o vedea și de
năpraznica ei moarte. Cu pumnii amîndoi strânși la tâmple, ca
într-un chin suprem, fratele Beatus căuta să-și afunde capul în
pătura patului, să nu audă cum prin șiroitul ploii străbătea pînă
la el cuvântul de groază ce-1 aruncă oamenii și fug, aceluia ce
poartă moartea în ochi: jettatoare, jettatoare...
Către prînz fu trezit de-un servitor spre a fi chemat la masă.
Se sculă cu trudă, picioarele și le simțea grele ca de plumb. După
ce se spălă cu apă bece pe față se învioră puțin. Gîndurile îi apă-
rură mai blânde și mai împăciuitoare. îi păru bine, și, coborând
treptele se simți chiar fericit că va revedea figura aceea atît de
frumoasă și blîndă a Principesei Lialula.
Ca și cînd toți comesenii ar fi bănuit în el un zbucium aprig, îl
menajară și nu-1 întrerupseră prea des cu întrebările. Așa că
masa trecu liniștită, fără a-i adăoga noi motive de neliniște. Dar
cînd se ridică de la masă se trezi fără să vrea față-n față cu
Ducesa de Tiatorino. De data aceasta o privi atent și serios. I se
păru că are o față bună și îngrijorată:
„Frate Beatus, pari grozav de bolnav! “
„Da stăpână, sînt bolnav, dar nu la trup, ci la suflet."
Spuse vorbele mașinal fără să-și dea seama că adăugă la con-
fuzia din ajun încă o nedumerire. Ducesa îl privi lung și
înciudată.

„Totuși frate, trupul ți-e bolnav, sufletul tău nu se poate îm-

bolnăvi. El are liniștile cele mai senine, acelea pe care numai
Domnul le poate da.“*
Fratelui Beatus îi căzură bine vorbele. Nu simți intenția Du-
cesei de-al menaja și crezu adânc că intr-adevăr nimeni nü se
alarmase de afirmațiile lui.
Se retrase în chilie mai liniștit. Dar cînd încercă să se adîn-
cească în meditațiile lui atît de îmbărbătătoare se simți ca
zdrobit. Aproape tîrîndu-se se culcă în pat și așteptă în clipele
acelea de liniște care creșteau mari cît un necuprins în urechile
lui, să se săvârșească cumva trupul acela care nu mai putea
suporta greutatea unui zbucium atât de mare.
Boala fratelui Beatus ținu mult. Zilele treceau ușor, dar săp-
tămînile se încheiau cu dureri mari. în fiecare sâmbătă fratele
Beatus se pregătea ca a doua zi duminică, să se scoale. Dar cum
se ridica, în cap simțea săgetări aprige, iar privirea i se încețoșa.
Ș i zdrobit începea o nouă săptămână de suferință.
în tot acest timp a primit de două ori pe Ducesa de Tiatorino.
O rugase să dea ordine să nu-1 tulbure nimeni. Și’într-adevăr, ni-
meni altul nu-i călcă pragul în tot acest timp.
într-o după amiază, cu lumină multă și cu ciripit vesel de
păsări, în ușa chiliei fratelui Beatus se auzi o discretă bătaie.
Cum nimeni nu răspunse, ea se repetă mai insistent, dar tot atît
de ușor. Fratele Beatus se dezmetici cu greu. Era obișnuit cu
pașii grei ai servitorilor și cu intratul lor brutal. Simțea de data
aceasta că-i ceva nou, dar nu-și dădea bine seama. Aproape în
vis, cu gîndul aiurea, spuse un „intră** care semăna mai mult a
oftat.
în cadrul gotic al ușii sărace de chilie apăru Principesa Lialula.
Fratele Beatus rămase cu ochii mari deschiși, țintă la acea
arătare care lui, în starea de amețeală în care se găsea, i se părea
mai mult o făptură de vis, decît o realitate. Dar văzu cînd gura
Principesei zîmbește, cum ea închide ușa și cum, cu pași ușori ca
de fulguit se apropie de pat. El o privea tot cu ochii mari. Iar
urechile îi auziră atunci un murmur ca de izvor, firav, și plin de
melancolie:
„Frate, suferi mult?“
în minte despărțea cuvintele în silabe ca și cînd altfel nu le
putea bine prinde înțelesul. I se părură stranii și fără sens. Parcă
nu-i erau spuse lui. Privind pe Principesa Lialula drept în ochi
începu să se mire de chipul acela frumos și palid, care ședea la
capiii patului său ca un arhanghel.
Ș i deodată văzu negru. Lialula plecase, camera era goală și
parcă un vîrtej agita pereții care stăteau să sé năruie. Iar el în
mijlocul furtunii ținea ochii ficși după acea arătare care
dispăruse atît de ușor, precum și venise.
în seara aceea chiar, Principesa Lialula muri. Nu scoase nici o
vorbă, mută, cu privirea pierdută ca în aiurare aștepta ceva. Cînd
moartea își flutură aripa neagră deasupra capului ei, Lialula
zîmbi trist și cu ochii întredeschiși păși în cealaltă lume.
Fratele Beatus nu știu nimic. Nu auzi nici zarva nemaipome-
nită care se iscă în cetate, nici clopotele ce sunară toată ziua și
nici plînsetele fără de sfîrșit din ziua înmormântării. Se mira doar
că nimeni nu-i mai calcă în chilie, nici servitorul care-1 întreba
în fiecare zi, de trei ori, ce-i trebuie ceva, și nici nu mai primise
puținele bucate ce le mînca. Și-i lipsea mai ales apa. Cam în a
patra zi de la vizita Principesei Lialula, fratelui Beatus i se
termină și ultimul strop de apă. Așteptă socotind că poalte în
truda lui nu putuse număra bine zilele care se scurseseră și că,
poate, nu trecuse nici o zi. Dar spre seară, în febra lui, gura îi era
uscată ca o piatră încinsă și în gît simțea cum i se lipește tot mai
stăruitor o neînțeleasă greață. Atunci se sculă agale și
aruncîndu-și rasa pe umeri, împleticindu-se, începu să coboare
treptele chiliei. De la primii pași îl întâmpină un miros înțepător
de tămîie. Cu cît cobora, cu atât nările îl simțeau mai
pătrunzător. După ce trecu de primul cot al scării, zări în fundul
coridorului ceva neclar, în jurul căruia ardeau luminări. Se
rezimă de zid să privească. Și în timp ce clipele treceau încet,
ochii i se obișnuiră cu întunericul. Jos, în capul scării, era un
altar improvizat, cu un enorm crucifix, împrejmuit de luminări
care pîlpîiau anemic în sala neaerisită. în fața lui era o grămadă
nedeslușită. Cineva se ruga. Crezu că este o arătare, atît de mult
nu-i înțelese rostul. Și coborî încet mai departe. Dar la un
moment dat, cel ce se ruga ridică capul și la vederea fratelui
Beatus, plecă ochii în jos, ridică două degete în sus și strigă cît îl
ținu gura.:
„Piei, diavole“...
Deodată, din firidă ieșiră doi soldați înarmați, în armură și
zale, cu coiful pe cap și cu viziera lăsată. în mîini aveau sulițe
lungi. Cînd dădură cu ochii de călugăr, se repeziră la el și
apucîn- du-și lăncile din partea cea mai de jos, îl împinseră cu
ele înapoi în chilie. Din prag îl izbiră atît de tare încît fratele
Beatus căzu pe lespezile chiliei lui.
Nu își veni în fire decît noaptea tîrziu. Un vînt prelung fluiera
sinistru prin cetate. Se părea că gem din adâncimi lighioanele
pă- mîntului. Prin fereastra deschisă cîte-o fîșie de aer rece
mîngîia fruntea înfierbântată a fratelui Beatus. în întunericul
acela care ge
mea, Beatus se sculă în picioare. Se simți zdravăn și puternic.
își aminti limpede totul. Și înțelegerea îi veni tot atît de repede.
Desigur își zicea el, murise Lialula, iar el era socotit ca înfrățit cu
diavolul. Și fratele Beatus privind la cerul greu ca plumbul, cum
goneau pe el umbrele nopții, cugeta la (pregătirea sufletului
pentru ultima și cea mai grea a lui călătorie.
în sala de judecată îl duseră legat la ochi și împins de subțiori
de două lănci puternice. Un scaun i se potrivi la spate și fu
împins să șadă pe el. Fratele Beatus ascultă. După felul în care
ecoul se plimba, socotea că trebuie să fie într-o sală mare, înaltă,
cu multă lume. Auzi fel și fel de șoapte, mai tari, mai încete, mai
speriate și mai liniștite, de femei și de bărbați, de copii și de bă-
trîni. I se părea că stă într-un stup de albine. începu să-i placă.
Găsi că este deplin singur cu sine și asta-1 făcu fericit.
Gîndurile-i putură astfel zbura spre Domnul de la care aștepta
ultimul semn..
într-un timp se făcu mare liniște. Se auziră pași gravi călcând
agale pe lespezi și covoare. Zgomotul soldaților ce se sculară și-și
potriviră lăncile. Mișcat de scaune și scîrțîit de uși. Ș i peste tot o
liniște care prindea un fel de pojghiță. Cineva îl împinse de la
spate, făcîndu-i semn să se scoale în picioare. Fratele Beatus o
făcu ușor. Se simțea ca un fulg, trupul nu-i mai punea nici o
piedică.
De undeva, din sala aceea mare, porni o voce sonoră, care se
vedea că este obișnuită să poruncească:
„Ființa din fața noastră a fost ùn frate creștin, fratele Beatus..
Pentru păcatele lui fără seamăn diavolul i-a pus stăpânire pe su-
flet. Astăzi îl vom judeca pentru vinile lui pămîntești.**
Ș i-un murmur împînzi sala, ca vîntul pădurea. Se auziră gla-
suri care cerură liniște, iar o altă voce, pițigăiată și fricoasă,
începu să-nșire păcatele pentru care fratele Beatus trebuia să
moară:
„A adus diavolul în castelul Serapinilor de-a ars.“
„A jignit pe Ducesa de Tiatorino, nevrînd s-o privească în ochi.
Desigur că de-o privea, diavolul l-ar fi îndemnat s-o ucidă."
„A jignit casa Domnului în cetatea Kronina, pronunțând rugă-
ciuni cu înțelesuri necurate.**
„A contrazis pe Ducesa Tiatorino și pe Principesa Lialula, spu-
nîndu-le că Domnul nu există, ci doar conștiința lui.**
„A ucis cu privirea lui păcătoasă pe Principesa Lialula, deo-
chind-o.“
„A putut să stea două săptămîni fără apă și mîncare în chilie.
Desigur că numai diavolul l-a ajutat să nu moară de foame.**

„Mai în fiecare noapte se vedeau diavolii zbătându-se la fereas-

tra chiliei. El le arunca uneori mâncare să-i astâmpere.“
Fratele Beatus asculta liniștit ca și cînd n-ar fi fost vorba
despre el. Nu se gândea nici la micimea sufletului omenesc, nici
la negrul lui păcat care ucidea cu o privire orice i-ar fi plăcut.
Simțea un fel de îneîntare că i se apropia clipa ispășirii. Ș i la
acest gînd, sub gluga aceea care îi astupa capul, figura lui blinda
zîmbea fericită.
Discuțiile urmară mult timp. Dar nici pe acestea nu le asculta.
Cînd i se puse la urmă întrebarea dacă mai are de spus ceva,
murmură mai mult pentru sine, încît nu fu auzit:
„Domnul e mare și puterea Lui nemărginită.*1
Dimineața în care avea să fie ars pe rug se ridică limpede.
Cerul era de-un albastru străveziu. Se părea că lumina din el
deschide căi neumblate.
Pe fratele Beatus îl pregătiră din vreme. îi puseră pe trup un
fel de sac din pînză aspră de cânepă. îl legară la ochi și pe cap îi
așezară coiful de batjocură al vrăjitorilor. Și astfel, dimineața de
tot, îl porniră pe jos în piața cetății Kronina, unde se ridică rugul.
Mulțimea era veselă șî-1 striga în fel și chipuri. Fu lovit și cu
pietre, fu și scuipat, fu și înțepat. Dar nu simți nimic. I se părea
că trupul îi este tot mai ușor, tot mai eteric. Cînd ajunse la rug,
se urcă pe trepte sprinten și drept. Nu avea nici o clipă de ezitare.
își ghicea singur locul. Se-ntoarse singur cu spatele la stîlpul de
care-1 legară cu funii groase. Atunci se făcu o clipă liniște. Se
auzeau murmure de rugăciuni și pași de mulțime ce se apropia.
Bănui că și preoții și tot clerul trebuiau să fie mărturie. Apoi auzi
zgomotul crengilor și lemnelor aruncate la picioarele rugului. O
așchie ruptă sări până la picior. înțepătura i se păru o ciudată
atingere1, parcă nu mai era trupul lui cel ce-o simți. Și deodată
un miros înecăcios de fum îi atinse nările, iar murmurul mulțimii
se opri ca prin farmec. Fratele Beatus începu să simtă în
învăluirea de fum o îmbrățișare caldă. I se părea că valuri făcute
din șuvițe de soare îi scaldă trupul. încolăciri ciudate îl mîngîiară.
Aici mai calde, aici mai reci. Ș i nu dură mult pînă simți spre brâu
o mare fierbințeală. Se mișcă puțin și își dădu seama că nu mai
are sprijin. Picioarele nu le mai simțea, iar tot trupul i se părea
că plutește •.
 Ș i in. fericirea acelei clipe, legătura de la ochi căzu. Ochii i se
deschiseră fără să vrea. Nu văzu decât fum încolăcit pînă în bolta
cerului. Apoi, zări o clipă doar, prin fumul cé se învolbura,
crucea neagră cu Christul de argint, pe care o purtaseră afară la
locul osîndei lui. Atunci se pierdu în admirarea ei. Pe figura lui
Christ juca în luciri roșii, focul. Ș i fratelui Beatus îi plăcu figura
tristă a lui Christ. Dar tocmai când privea mai pătrunzător
chipul Mântuitorului, crucifixul sub o putere de neasemuit, se
sfărîmă în mii de bucăți, care se risipiră ca și fumul peste locuri
și oameni.
CASA DIN STRADA PRIMĂVERII
N-am fost niciodată superstițios și n-am putut crede nicicând,
că-n afară de lumea noastră sensibilă mai poate fi și o alta. Ap-
titudinile mele, ocupația mea de profesor de matematică, mi-au
susținut întotdeauna o personalitate pentru care lumea era aceea
care se desfășoară sub cele cinci simțiri omenești. Ș i mai mult, nu
aș fi crezut că voi ajunge vreodată să nu pot verifica întâmplările
de a căror realitate sînt convins. Mistic n-am fost niciodată, iar
pentru metafizică am avut întotdeauna o aversiune, pe care o
numeam organică. Simțeam nu știu unde o durere trupească
atunci cînd descopeream gîndul că scapă din limitele pozitivului
și aleargă ca un cal scăpat din frîu, spre lumea nemăsurată a
presupusului. Iată însă, că o întâmplare, pe care o voi povesti
mai jos, a dat vieții mele, printr-o totală răsturnare, un alt colorit
și-o altă îndrumare. Ș i, poate că întâmplarea ar fi fost trecută cu
vederea, uitată cu timpul și atribuită exaltării firești a tinereții.
Dar totul s-a petrecut la o vârstă cînd judecata trebuie să fie cea
care tresare întîi, cînd personalitatea era definitiv consolidată și
cînd visarea sentimentală nu mai era nici un refugiu și nici o
plăcere. Eram trecut cu mult de treizeci de ani, o vârstă asupra
căreia toți oamenii sînt de acord că aparține maturității.
Fusesem mutat în orașul de provincie în care s-a depănat în-
tâmplarea în interes de serviciu. Nevoile învățământului mi-au
impus-o să aleg, între alte tîrgușoare încă și pe acest oraș. Nu
cred ca-n alegerea făcută să fi fost vreun determinism de dincolo
de firea mea. L-am ales fiindcă nu era nici prea mic și iniei prea
mare. Așezarea geografică îi prilejuia o climă plăcută, iar rîul larg
și domol care curgea pe lîngă el, îi da un aer de provincie bogată,
în care nu monotonia putea fi aceea care să te alunge. Oamenii
erau sprinteni la minte și iuți, o activitate vie colora plăcut orice
adunare. Și, pe lîngă acestea, orașul mai avea și cîteva cartiere li-
niștite, patriarhale, în care fiecare casă mai avea o grădină și fie-
care grădină era un loc de recreație și desfătare. Toate aceste lu-
cruri le știam înainte de alegere și fiindcă dorealm să-mi trăiesc
viața în mod liniștit și cumpătat, n-am stat la îndoială și m-am
fixat asupra lui. Insist, încă o dată, nu mi-am dat seama nici
atunci și nu cred nici astăzi, cînd s-au scurs atîția ani de atunci,
că eu aș fi fost predestinat acestei încercări prin nu știu ce
determinism de dincolo de judecata mea.
Fiindcă toamna se apropia destul de repede și urma ca în noua
reședință să-mi găsesc și locuință, mi-am sfîrșit mai repede vile-
giatura de pe malul mării și m-am grăbit spre capitală, locul de
unde trebuia să mă mut. Trebuie să amintesc că mi-a plăcut în-
totdeauna să trăiesc comod. Și, fiindcă locul unde mă puteam
simți în toată libertatea era locuința, am ținut la acest lucru și
mi-am dat silința ca întotdeauna locuința mea să poată cuprinde
în larg, toată firea și curiozitățile mele. De aceea îmi aveam
mobilele mele. Aveam aranjate un dormitor și-o cameră de
studiu, cu biblioteca ei. Iar pentru gospodărit țineam o
servitoare. Așa că trebuia să-mi împachetez mobila și s-o
expediez spre noul meu oraș.
Am terminat mai repede deeît credeam. Niște rude îndepărtate
au ținut să mă servească și mi-au ajutat la mutat. Rămăsesem
înțeleși ca eu să plec singur, iar la trei zile după mine să mi se
trimită și mobila.
în noua mea reședință am sosit noaptea. O noapte caldă de
vară cu un cer înalt și oameni veseli. Impresia ce mi-a făcut-o m-
a cîștigat și mai mult și-n gînd eram mulțumit de alegerea făcută.
Hotelul la care am fost dus m-a găzduit bine, mi-a dat ocazia
unei odihne complete, ceea ce avea să-mi dea o zi plăcută. Di-
mineața primul gînd mi-a fost la locuință, era doar cel mai im-
portant lucru ce mă interesa.
Pentru a avea o impresie asupra orașului și pentru a putea
simți mai bine bucuria unei plimbări, am luat o trăsură și în pas
domol am colindat toată dimineața cartierele liniștite ale orașului.
Ș tiam de mai înainte că-n partea de apus a orașului, în cartierul
dinspre rîul de care am amintit, se află un grup de străzi în care
liniștea era cea mai mare calitate. Și-am verificat acest lucru și cu
ocazia plimbării.
După masă primul drum mi-a fost către acest cartier. Nu era
prea departe nici de liceul în care urma să profesez și nici de
centrul propriu-zis al orașului. în drum mă gîndeam cu
melancolie că poate acesta îmi va fi drumul pe care voi trece din
acea zi, ani întregi poate pînă cînd pensia îmi va scurta și mai
mult drumurile mele. Cartierul era împărțit pe din două de-o
stradă largă, umbrită pe ambele părți de castani bătrîni. Pe
fiecare parte a străzii casele erau în fundul curții, împrejmuite cu
pomi înalți, de obicei plopi, cu grădini de flori sau cu ochiuri de
iarbă înaltă și moale. în cîte

un loc se afla cîte o casă la stradă, în care-și avea prăvălia

vreun negustor sau vreun bărbier. Străzii căreia îi zicea
„Primăverii44 mi-a plăcut de la început. Nimic nu trăda în ea vreo
urmă de activitate prea intensă, care i-ar fi putut răpi liniștea. Ș i-
am mai observat că era atît de puțin umblată, încît,.pe marginea
drumului, printre pietrele cubice, ce-o pavau, creșteau firicele de
iarbă, de-o culoare verde-gălbuie. Către jumătatea străzii,
aproape de o încrucișare, îmi atrase atenția o casă albă, veche.
Era una dintre acele case boierești, de la începutul secolului
trecut, care avea în față vechea culă românească, iar de fiecare
parte a ei cîte o casă. Din culă intrai în casă printr-un coridor,
care avea de fiecare parte cîte o cameră spațioasă. Una din aceste
camere da spre stradă și avea două ferestre, cealaltă dădea spre
fundul curții. Sub culă, prin față, era intrarea în pivniță. Părea a
fi un beci înalt, c-o boltă ce făcea desigur față construcției. Cu
toată vechimea ei aparentă era destul de curată, poate chiar
îngrijită. Avea însă aerul acela cert de casă nelocuită. La nici o
fereastră nu se vedea vreo perdea și peste tot nici urmă de om.
Uitându-mă peste gard văzui curtea plină de bălării, crescute în
voie. Tot pietrișul curții era împănat de buruieni, încît nici nu
mai puteai bine distinge poteca care ducea de la poartă către
casă. Scaieții și păpădia se lăfăiau în largul lor, dînd aspectul
unui cîmp ocolit de piciorul omenesc. Poarta era încuiată, iar pe
ea, sub o sticlă, se găsea un bilet pe care scria: „De închiriat11.
Așa cum era de învechită această invitație arăta că de mult nu
mai putea convinge pe cineva. Ce mi-a rămas în amintire din
această primă impresie, mai este și faptul că această oasă avea
un aer ciudat: cu toate că era doar la cîțiva metri de gard, îți
făcea impresia că o vezi de departe. Pe fațada ei albă parcă se
strânsese nu știu ce oboseală, o liniște din acelea care vine după
o epocă de viață agitată, de mișcare și de plinătate. Am încercat
în fața ei un nu știu ce regret, după nu știu ce încîn'tare de altă
dată.
Grădina de pomi fructiferi care se întindea în spate era tot atît
de părăsită. Peisajul acela trist era înveselit puțin de petele
gălbui ale merelor văratice care punctau discret verdele tare și
dur.
Ș i, după cîte îmi amintesc acuma, în afară de impresiile arătate
nu știu să mai fi încercat și alte stări, pe care să le rețin prin
caracterul lor curios, deosebit. Din contră, un fel de atracție,
dealtfel nimic anormal în ea, mă făcea să insist cu privire asupra
casei. Atunci descoperii că avea instalată și lumină electrică. Nu
pot spune iarăși că în mine era ceva deosebit, care îmi arăta în
mod imperativ că trebuie să închiriez această casă. Eram deplin
stăpân pe puterea mea critică și-mi simțeam toate facultățile
mele deliberative în toată plinătatea lor. întotdeauna mi-a plăcut
să cred
despre mine că am anumit gust în artă și-n acele clipe de
contemplare găseam că acea casă putea fi chiar o casă frumoasă,
o casă care ar putea fi chiar o atracție pentru un intelectul. Urma
deci să caut s-o văd și-n interior. Nu era nimeni de față.
Proprietarul evident, nu locuia acolo. Casa era singură în curte.
Rotind atunci în mod instinctiv capul spre a găsi pe cineva,
observ pe celălalt trotuar, în fața unei băcănii, un om cu șorț
albastru care mă privea. Desigur era chiar negustorul, iar
privirea lui întrebătoare și curioasă mi-a fost ca o invitație. Am
trecut strada și-am intrat în vorbă cu el, întrebîndu-1 dacă nu
cumva știe unde-i proprietarul.
„Cum, doriți să închiriați casa?**, mă întrebă negustorul, pri-
vindu-mă de data aceasta cu-n evident aer de încurcătură și de
curiozitate.
„Aș vrea, desigur, dacă mi-ar conveni prețul și interiorul, căci
după cum arată îmi place**.
„Probabil sînteți străin, altfel...** și aici privirea negustorului
mi-arătă cu-n aer de teamă casa.
„Dar ce-i cu ea?, spusei eu apoi, cu o evidentă surpriză în glas.
„Nu, vai de mine, nu-i nimic cu casa. Dar vedeți nu prea e
căutată!**
De data aceasta îmi dădeam seama că interlocutorul meu as-
cundea un gînd, că la mijloc este desigur ceva. Ș i pentru că
observai că la prima mea întrebare încă nu-mi răspunsese, am
repetat-o.
Proprietarul locuia în apropiere și mulțumindu-i m-am înde-
părtat. Gândeam și știam din experiență că nu poți conta pe pă-
rerile vecine. Motive personale, răutăți sau invidiii pornite din
cine știe ce neajunsuri erau mai întotdeauna îndeajuns ca nici
un vecin să nu aibă păreri prea bune despre tine.
Locuința proprietarului am găsit-o pe-o stradă lăturalnică,
strada Roiului. Deschizînd poarta care scîrțîia ca un animal
chinuit, mă aflai într-o curte veche, cu bălării crescute în toate
părțile, cu pomi bătrâni și uscați, deșirați ca niște sperietori. In
fund, printre mărăcini se zărea fațada unei case din acelea care
te aștepți să se prăbușească dintr-o clipă într-alta. Peste tot
plutea un aer obosit, uitat, fără vlagă, fără viață. Ș i lumina
soarelui părea mai încețoșată. Te cuprindea fără să vrei o teamă
ca de-un loc pustiu, ca de-un cîmp ars până în orizonturile ce
scufundă în ceață.
în mijlocul acestui peisaj, obositor de dezolant, proprietarul
ședea pe-un fotoliu tot atît de vechi ca și toate celelalte. Cînd mă
zări ridică puțin capul și mai mult îmi dădu să înțeleg decît îmi
spunea să iau loc într-un scaun de nuiele, ascuns parcă între
bălării. Proprietarul era un om fără vîrstă. Mic și uscat, părea o
ruină.
Ce-am reținut era figura lui prelungă și aspră. Un obraz din
acelea obosite, care au pe ele încrustată toată viața. Un rezumat
al unei existențe. Dar mai avea ceva curios. în ochi îi plutea o
nelămurită ceață, o privire obosită, nu însă atfit de vîrstă cît din
cauza unor oboseli sufletești îndelungate. O obsesie părea că este
prezentă pe retină, o frămîntare interioară străbatea până afară.
De obicei nu am nici un interes pentru figurile oamenilor și
nici vreo calitate de psiholog nu mi-a dat vreodată îndemn să
caut să descifrez vreo viață de om din înfățișarea lui. Ș i lucru
curios, spun curios, căci niciodată nu-mi veneau în minte asfel
de gînduri, mi s-a părut atunci, că-n figura bătrînului aflu ceva
din aerul casei din strada Primăverii. Mi se întîmpla pentru
prima oară să fac o astfel de apropiere. Ceva însă, de dincolo de
mine, insista și mă făcea să rețin această impresie. Luptam cu
impresia ce îndărătnic se cuibărea' în mine. Era însă inutil, totul
curgea ca de la sine, totul se fixa în memorie cu puterea unui
fapt evident. Și nu aș povesti această impresie atît de curioasă,
dacă întîmplările ulterioare nu ar fi dovedit că-ntr-adevăr între
acest om și casa aceea era o legătură mai adîncă decît mi s-a
părut mie la început. Cu tot timpul care a trecut, i-arn reținut
figura aceea așa cum mi-a apărut ea la primele vorbe ce mi le-a
spus.
„Ș i vrei să închiriezi casa“?, mă întrebă el, privind lung și
absent, după ce-i arătai ceea ce mă îndemnase să-1 caut.
„Da, vreau, dar mai înainte trebuie s-o văd cum arată pe di-
năuntru și să ne înțelegem asupra prețului**.
De preț, n-avea nici o grijă, e mai ieftin decît ți-ai putea în-
chipui, iar înăuntru sînt sigur că-ți va plăcea, e curată și
îngrijită. Trebuie să-ți spun un alt lucru și mai bine vreau să-1
afli de la mine decît de la vecini**.
La aceste vorbe mi-apăru în minte figura negustorului. Iar,
fiindcă eu tăceam și-1 priveam tot mai insistent, el continuă:
Casa mea, așa spun cel puțin toți care-au locuit în ea de vreo
optsprezece ani de cînd m-am mutat eu de acolo, este vizitată în
fiecare noapte de marți sau miercuri de o fantomă. înțelegi, o fan-
tomă, adică sufletul unui mort, care nu-și află odihnă acolo unde
l-au pus oamenii. Répet, eu tot timpul cît am stat acolo, și-am
stat mult timp, căci acolo m-am născut, nici n-am văzut și nici n-
am auzit de vreuna din astea, de vreo fantomă**.
Ochii mei se făcură mari și-am 'simțit un nod în gît, încît a
trebuit să înghit în sec. Am simțit atunci o revoltă de nedescris
împotriva mea. Mă surprinsesem speriat de vorbele
proprietarului, lucru ce nu știam să mi se mai fi întîmplat pînă
atunci vreodată.
Ș i cum proprietarul mă privea tot atît de atent, iar eu tăceam
(și azi mă întreb cum n-am izbucnit într-un hohot de rîs, căci
astfel ar fi fost conform cu firea mea pozitivă), a continuat:
irMi s-au mutat de acolo aproape opt chiriași, cel mai mult a

stat un neamț, un pensionar surd, care a locuit cinci ani. Cînd s-

a mutat mi-a spus că el n-a văzut nici o fantomă, că nu se mută
din cauza asta, însă de multe ori, miercurea dimineața găsea ușa
deschisă. Și că el este prea bătrîn și răcește ușor. A certat
zadarnic servitoarea ce locuia în camera de alături, însă ea se
jura că o închidea uneori chiar cu cheia. Alți chiriași n-au stat
deeît o lună. Iar casa a stat și ani de zile neînchiriată.**
 Intre timp revenisem la judecata mea calmă și rece ii analizam
simultan vorbele și figura bătrînului. Expresia feței i se trans-
formase și părea mai chinuită. Poate de necazul cu casa sau
poate, azi mă gîndesc și altfel, poate cine știe în puterea căror
presimțiri.
Mi-a mai povestit vreun sfert de oră pățanii de ale altor chi-
riași, motive pentru care s-au mutat, scuze fine la oameni delicați
și invective răutăcioase la firile brutale și simple.
„Ș i-acum, te rog, să-mi spui“, și aici glasul părea mai sugru-
mat, „mai ai gust să te muți în casa mea?**
Este de înțeles desigur caracterul întrebării ce mi se pusese în
raport cu firea mea și cu conștiința clară asupra personalității
mele. Rațiunea îmi dicta un singur răspuns, să spun că primesc
să mă mut. în sinea mea însă, nu știu unde, se agita un
sentiment curios, și ce ciudat este că doar cu această ocazie l-am
descoperit: era un fel de teamă neînțeleasă, coborîtă în mine din
altă lume decât aceea a celor cinci simțuri pe care mă lăudam
atît de mult că le stăpânesc. Era poate doar o îndoială în
limpezimea judecății mele. Conflictul era fundamental. Se punea
la îndoilă puterea rațiunii, această nemăsurată forță care a
învins prin știință lumea. Conflictul era universal, de principii,
dar, a învins tăișul rece al rațiunii, a învins pentru că așa trebuia
să fie.
Am văzut casa și în interior chiar în după-amiaza zilei aceleia.
Am arvunit-o ap»i și a rămas ca peste cîteva zile, cînd îmi va veni
mobila, să mă mut.
Pînă atunci am angajat oameni, eu și proprietarul, de-am cu-
rățat casa, curtea și grădina. Cît de frumos arăta acuma, după
patru zile de curățenie! Era senină și luminată, curată și limpede,
încît doar mintea obosită a unui senil și imaginația primitivă a
unui negustor mai puteau să creadă în neînțeleasa existență a
unei fantome, stăpînă a nopților de marți spre miercuri în
această casă.
 Sîmbătă am fost instalat. Bucuria ipe care o simțeam privind
noua înfățișare a curții și înviorarea casei este de nedescris.
Aveam impresia că gonisem din jurul casei o ceață care o făcea,
în nu știu ce fel, lipsită de căldura ce ți-o dă orice casă în care
locuiești. La stradă așezasem camera de lucru, era mai
luminoasă și mai veselă, iar din cealaltă cameră făcusem
dormitorul, era mai sobră și mai liniștită. Servitoarea s-a așezat
în fosta bucătărie, trei trepte mai jos din fundul sălii care
despărțea cele două calmere.
Către seară, cînd mi-am terminat și ultimele obligațiuni ce se
născuseră din noua stare de lucruri, mi-am scos un fotoliu și l-
am așezat sub o tufă de liliac bătrîn, în așa fel ca să am întreaga
înfățișare a casei în fața ochilor. Și căutam să rezum în gînd
ultimele întâmplări din zilele mutatului. Era un obicei ce-1
învățasem de la profesorul de logică, de pe cînd eram elev. El
susținea, că-n mijlocul activității, oricare^ar fi fost ea, nu este
bine să cauți vreo sinteză a ceea ce realizezi, ci dimpotrivă,
acțiunea să se desfășoare normal și dinamic. Cînd relaxarea se
produce este recomandabilă o recapitulare, o rezumare și o
sintetizare. De aici concluziile vor apare limpezi și cu o vădită
putere didactică în ceea ce privește o activitate similară în viitor.
Verificasem singur de mai multe ori acest învățămînt și reușisem
să mi-1 însușesc atît de profund încît devenise un.act reflex. Ș i-n
virtutea acestei obișnuințe, gîndul mă purta spre felul în care
găsisem această locuință. Gîndul mi s-a oprit, într-o formă destul
de curioasă, la confesiunea proprietarului. Sincer spus, nu mă
mai gîndeam deloc la vorbele lui tot timpul mutatului. Activitatea
și mai ales aerul acela vesel al casei nu mă lăsa să mă împac cu
gîndul, dealtfel lipseau și argumentele logice, că ar exista o
fantomă în această casă. Și, fiindcă am rămas cu gîndul mai mult
timp la acest nocturn musafir, îmi veniră-n minte toate cunoștin-
țele mele despre posibilitățile materiale de existență a acestei pre-
supuse arătări. Respingeam principial existența, după moarte, a
vreunei rămășițe vii din corpul omenesc. Iar posibilitatea ca
sufletul să-și trăiască eterna viață mai departe, o credeam ca pe o
bătrînă concepție ce nu mai avea ce căuta în secolul nostru. E
drept că nu ignoram imensa literatură spiritistă și nici savantele
fotografii ale lui Charles Richet după presupusele fantome. Toate
mi se păreau însă speculații care, chiar dacă se găseau și la
filosofi de talia lui Richet, nu puteau fi decît mici nevinovății
omenești. Iar, fiindcă nici nu puteam cuprinde cu gîndul, în mod
precis, felul de exteriorizare al unei fantome și nici mijloacele ei
de contact cu noi oamenii, simțeam că este inutil a căuta să
înțeleg acest fenomen pînă
nu-1 trăiesc. Ajuns la concluzia că trebuie să aștept, căutam
să^mi duc gîndul mai departe. Se întîmplă însă, între gîndul meu
și mine, un fenomen analog ecoului: gîndul pleca, se lovea de nu
știu ce obstacol și se reîntorcea multiplicat. îmi dădeam seama în
mod clar de această.transformare și de caracteristica gîndului
reîntors, care era aceea că nu-și mai păstra caracterul logic
inițial și că revenea cu nu știu ce coloratură neînchipuită încă de
mintea mea pînă atunci. Gîndul reacționa oarecum sentimental
și trezea în mine o lume pe care nu o doream, care-mi era și
străină și care nu putea fi nici proprie mie deoarece o respingeam
conștient. Această lume venea de undeva, de departe, din lumea
presupusurilor și a nebuloaselor, din lumea contactelor
neînțelese cu realitatea. Ș i-n forma cercurilor concentrice,
povestea bătrânului proprietar revenea multiplicată în gînd,
adăugind și lăsînd în suflet o urmă de teamă de nerecunoscut,
care mă făcea să mă simt înstrăinat de mine.
Se lăsase noaptea. Umbrele serii domoleau albul strident al
zidurilor casei și o învăluiau într-o estompare cenușie. Urmăream
jocul calm al umbrei ce se adîncea tot mai mult, al nopții ce cu-
prindea grădina și casa, curtea și ființa mea. Era o liniște ce m-a
făcut să tresar, o liniște imaterială, dar care nu întrerupea miș-
carea ființelor și lucrurilor materiale, ci mai mult ea părea a fi un
atribut permanent al unor stări ce le simțeam că vin nu știu de
unde.
 Se răcorise bine și noaptea se lăsase cu totul cînd mi-am reve-
nit. Ș i rât de interesant părea faptul că-n înfățișarea casei, așa
cum era ea cufundată în umbră, se părea că văd un straniu
interlocutor al meu. Deodată, fără să-mi dau bine seama, mă
trezii că urmăresc, în liniile fațadei, un chip cunoscut. Mi se
părea că întreaga casă, cu pomii și cu fantasmele ei, semăna la
înfățișare cu figura de umbră și mister a proprietarului meu.
După prima clipă de emoție, am avut impresia că stau de vorbă
cu această figura încremenită în ziduri, de mult timp, de ani de
zile parcă, încât mă simțeam obosit ca de-o reoglindire care
trăiește, zi de zi, alături de mine.
Nu știu cît am stat acolo, sub liliacul acela bătrân, cu ochii
țintă la casă. Dar, într-un tîrziu, un imbold puternic mă îndemnă
să intru în casă. Ș i cînd trecui prin fața ei, iam simțit ceva din
drăceasca voluptate ce-o ai cînd privești într-o prăpastie adîncă.
★
Ziua de marți, prima marți în noua mea locuință, a sosit. O
așteptam dealtfel. Tot timpul și mai ales cînd eram singur, gîndul
mă purta spre.povestea bătrânului care se încrustase puternic în
mine, ca o cicatrice desenată adine în trupul meu. Cu cită
indiferență o primisem și cită atenție îi dădeam acuma. Am
căutat s-o tălmăcesc în fel și chip. Totul mă îndemna să aștept
ziua, adică noaptea de marți. Ș i iată și ziua care trebuia să-mi
aducă libertatea. Eram convins că numai consumarea faptului
avea să-mi redea liniștea și stăpânirea integrală a facultăților
mele de judecată.
Ziua a trecut repede, iar seara o simțeam că trece mai întîi
prin ființa mea și apoi se revarsă în natură. Pe la orele opt n-am
mai avut răbdare, am spus servitoarei să se culce și eu am plecat
în oraș. M-am oprit la un cinematograf. Nu^mi amintesc ce film a
rulat. Ș tiu doar că, spre miezul nopții, grăbeam spre casă. Știam
dinainte că ora douăsprezece din noapte este ora fatală a
fantomelor. Mă grăbeam în modul cel mai conștiincios, aveam
impresia că mă grăbesc la o întîlnire. Niciodată nu mergeam
repede. In seara aceea însă am ajuns nădușit acasă. Era ora
douăsprezece fără un sfert. M-am așezat cu fereastra deschisă la
birou, să citesc, adică să aștept. Cartea din mînă era doar un
pretext. Cînd mi-am dat seama, am și zîmbit. Nu pricepeam față
de cine doream să ascund intenția mea adevărată. Să aștepți ceea
ce nu știi cum va fi și nici ce va face sau ce va voi. Era un
nonsens, era chiar stupid, eu o făceam însă cu îndărătnicie, fără
să știu de ce. Cred că-n clipele acelea n-aș fi putut face nimic
altceva, iar ca să plec ar fi fost o imposibilitate. Mă simțeam ca
legat. Nu-mi era frică deloc; din fire calm, mi-am păstrat sîngele
rece și în noaptea aceea.
Timpul trecea însă fără sănmi dau seama de ceva deosebit. Se
făcuse chiar ceasul unu. Mi-era cald și treceam prin ceea ce trece
fiecare care așteaptă. Eram intrigat și contrariat. Mi-am mutat
scaunul la fereastră și cu coatele țintuite de tocul ferestrei,
priveam afară pe stradă la lumina felinarului, la umbra
castanilor și la gardul locuinței mele. Și cît de fără sens îmi
apăreau toate acele lucruri pozitive, materiale și atît de verificate
ca existență. îmi lipsea ceva și desigur că întreg complexul ce se
născuse în sinea mea nu era deeît un reflex al stării de spirit pe
care o trăiam. Era poate îndoiala în suprema putere a rațiunii.
Gustasem din miracolul necunoscutului și el mă reținea cu
putere de neînchipuit. Curgeau prin mine întrebări puternice,
întrebări zguduitoare, toate însă către o singură și mare
destinație. Ce se va întâmpla oare cu conștiința mea despre
lucruri și viață, dacă într-adevăr voi putea verifica existența
acestei fantome?
Intr-un tîrziu, mi-am revenit la zgomotul ferestrei deschise ce
se mișca și chiar în acea clipă am simțit și o adiere rece care-a
trecut peste mine. Am crezut că este o boare de vînt. Dar nu știu
ce putere nw îndemnat să întorc capul spre cameră și atunci am
avut
ipresia clară, dar cît de clară, că-n cameră intrase cineva. M-
am ridicat de pe scaun și m-am așezat pe canapea, în așa fel ca
să cuprind cu o singură privire întregul interior. Nu vedeam pe
nimeni,, însă ceva puternic afirma îndărătnic în mine, că în
cameră se află o ființă. Aveam simțul acela, altul decît cele
obișnuite, că nu sînt singur, cu toate că ochii nu zăreau pe
nimeni. încercam puternic acest sentiment și faptul că simțeam
și o bucurie, îmi dădea satisfacția așteptării. Și-n clipa aceea am
avut certitudinea că stau față în față cu fantoma.
Deodată pași invizibili umblară în cameră, colțul feței de masă
s-a mișcat ca atins de un om care trece. Pe covor vedeam urma
pasului care-1 calcă. Ș i nu știu din ce impuls, chiar în clipa
aceea, poate de frică să nu mai văd, am stins lumina. Se părea
că un nor din acelea de pe cerul de vară mi-a intrat în cameră în
chip de om.. Făptura stătea înțepenită în locul ei, rotind doar
niște ochi de foc prin întuneric. Nu știu cît am rămas cu ochii
țintă la ea. Dar deodată Un țipăt înfiorător aud că străbate prin
ziduri și uși și-mi umple camera. îl auzeam limpede cum vine
tocmai din pivniță. Și țipătul creștea în necuprins, dominînd
totul, ființa și conștiința mea, lumea și existența. Făptura stranie
era tot în același loc. Fața i se crispase ca la o adîncă suferință,
ca atunci cînd cineva trebuie să moară în chinuri închipuite doar
de mințile bolnave.
Se luminase de ziuă. Fereastra era deschisă, iar eu eram pe
canapea în poziția în care mă surprinsese acea apariție. Ceasul
arăta ora cinci.. Și curios lucru: gîndul mi-era limpede și deodată
toate amintirile din noapte năvăliră în mine. Dar, de data aceasta
simțeam pozitiv că gândul nu mai este al meu. Limpezimea aceea
metalică a gîndului avea o viață curioasă și intensă, condensată
altundeva decît în mine, parcă departe, în perspective stranii și
dominatoare.
Au trecut vreo patru zile fără să-mi dau seama cum am trăit.
Ce rețin astăzi este atenția aceea deosebită cu care rupeam foile
de la calendar. Ș i de fiecare dată număram din nou zilele care
mai sunt pînă marți. Nu mă gîndeam la nimic. Ș tiam însă precis
că fantoma trecuse prin camera mea, că o văzusem în luciul ei de
duh, că auzisem țipătul acela înfiorător, că-i văzusem figura
cuprinsă de tragica crispare a morții. Această convingere nu mi-
ar fi putut-o nimeni scoate din cap. Toată îndărătnicia și voința
mea din acele zile, n-a fost decît o luptă deșartă spre a mă
convinge și mai mult de zădărnicia trudei mele.
Am mai avut puterea să mai aștept și marțea următoare. Totul
s-a ptrecut întocmai. Mi se părea că revăd același film, cu toată
grandoarea detaliilor și cu ascuțimea spiritului dispus să
ghicească noi sensuri în aceleași întâmplări. De data aceea însă
am auzit pașii fantomei coborând soara către pivniță, cu zgomot
de bulgări de pămînt ce răsună sinistru într-un sicriu.
Din această ultimă zi de marți, cînd am mai locuit acolo, n-am
mai dormit în locuința mea decît în cele șase zile pe săptămînă,
în afară de aceea a apariției. In fiecare marți plecam și dormeam
la hotel. 11 schimbam însă regulat, de teamă să nu-mi
bănuiască lumea teama mea. Ș i, astfel, au trecut trei luni
încheiate. Trei luni de viață absentă, trei luni din care am păstrat
amintirea unor suferințe ca după o boală lungă și grea. A trebuit
să-nscriu în mine, în acel timp, toate nedumeririle și toată
răsturnarea fundamentală a tot ceea ce crezusem despre lume și
viață. îmi venea să urlu de disperare la gîndul că fusesem înșelat,
că tot ce știam despre existența noastră nu este decît o șubredă
construcție, ridicată de ziditori care nu pot măsura decît atîta cît
le vede ochiul.
Ș i-n tot acel timp nu l-am căutat niciodată pe proprietar și nici
el pe mine. Ii trimiteam doar chiria ce servitoarea și el o întrelba
de fiecare dată, în mod stereotip:,,E mulțumit domnul de
locuință?“
Către Crăciun, un coleg din alt oraș, din motive familiale dorea
să vină în orașul în care mă găseam eu. N-am stat nici o clipă la
îndoială. Am făcut schimb cu posturile și am plecat în două zile
din orașul cu strada Primăverii. In timp ce împachetam,
negustorul căruia îi fusesem client tot timpul, mi-a spus cu nu
știu ce urmă de teamă în glas:
 „Ș tiam că nu veți rămîne. Ș i numai așa ați putut locui trei luni,
plecînd în fiecare marți noaptea să dormiți altundeva.**
Mi s-au părut vorbele un rezumat al existenței mele de trei
luni. I-am strîns 'prietenește mîna, a fost singura mîngîiere ce am
avut-o.
Cînd am predat cheile proprietarului, mi-a zîmibit. Un zîmbet
de mască uscată și rece. M-a întrebat de văzusem și eu fantoma.
I-am spus că am văzut-o și că am auzit și țipătul acela înfiorător.
„Da, da“, termină el, cu o figură înfierbântată ca de friguri,
„toți mi-au spus că țipătul acela nu era de suportat, că venea
parcă din măruntaiele pămîntului, unde-s chinuiți mii de
oameni.**
Trecuseră de la această întâmplare cinci ani. într-o toamnă
fusesem numit într-o comisie de bacalaureat în acest oraș. Cînd
am terminat examenele, o curiozitate stranie, un îndemn străin,
m-a făcut să-mi îndrept pașii spre strada Primăverii.

în locul casei în care locuiam era un morman de ruine.

Crescuseră buruieni înalte și >pe zidurile ruinate și în curte.
Gardul era putred și răsturnat. înfățișarea casei m-a îngrozit. Nu
înțelegeam nimic. Și o dorință arzătoare de a afla ce s-a întâmplat
m-a minat la negustorul din colț, care locuia tot acolo. M-a
recunoscut și mi-a povestit cu glasul lui calm, de om măsurat,
tot ceea ce văzuse și auzise.
La un an de la plecarea mea de-acolo, un inginer străin a cum-
părat locul cu casa. îi plăcuse mult și dorea să o restaureze în
același stil și-n aceeași formă. Pentru aceasta își angajase
lucrători, care au început imediat lucrul. Erau de cinci zile într-o
aprigă activitate, cînd într-o noapte de marți, casa s-a năruit,
omorînd sub ea pe cei șase lucrători ce dormeau acolo. Ș i tot în
aceeași noapte, fostul proprietar, acela care-mi închinase mie
casa, a murit în locuința lui din strada aceea dosnică. L-au găsit
dimineața cu o figură înfricoșătoare. Era cu ochii mari deschiși,
cu mîinile înțepenite în jurul gîtului, ca și cînd s-ar fi apărat de-o
putere nevăzută. Ș i din întreaga lui înfățișare reieșea că a murit
în mijlocul unei spaime cumplite.
TEODOT NEBUNUL
Cînd Teodot se zvîrcolea pentru ultima oară în lațul spânzură-
torii și cînd fața i se scofîlcise în așa fel încît nu mai semăna a
obraz de om, se putură auzi, din mulțimea strînsă în jur, vorbe
aspre și dîrze, vorbe pline de mulțumire și d® poftă împlinită:
„Bine-i!“
„Așa!“
„Să mai umble și acuma cu mîntuirea.“
Iar de la vreunul mai sărac la vorbă, de-abia răzbea prin gloată
cîte un mormăit de mulțumire, asemănător grohăitului de porc
sătul.
Curând, Teodot se potoli pentru totdeauna. Oamenii, unul cîte
unul, îl întoarseră spatele și coborîră spre sat, în șir lung, pe
poteca sălbatică și printre bolovani și ierburi înalte pînă la brîu.
Lingă spânzurătoare rămaseră numai cei mai încăpățânați.
Unora nu le venea să creadă că Teodot e cu adevărat mort, iar
altora li se părea că mai au de împlinit ceva.
Se-nnoptase deabinelea. Așezați pe pietre în jurul
spînzurătorii, Simion, Nichifor și Cleonic, stăruiau îndărătnici.
Tăceau, și-n liniștea nețărmurită a nopții priveau în gol. Teodot le
sta alături, puțin peste cap, așa că nu-1 vedeau. Departe, în
albăstreala tulbure, începea să se ghicească marginea
pământului. încet, ea se limpezea și se-nroșea. Peste puțin avea
să iasă luna.
„Hei, ce zici Simioane... îl văzurăm și-n proțap?“
Simion nu răspunse. întoarse doar ușor capul, pînă-i apărură
sub coada ochiului picioarele mortului. Atunci, parcă sigur de
ce-a- vea să spună, mormăi:
„Da Nichifore, îl văzurăm... da. nu știu de ce, mi-e greu...'“
Ceilalți doi, în loc să rîdă cum îi fu frică lui Simion, îl priviră
îngândurați.
„Mie-greu,... aici undeva...!“ continuă Simion arătîndu-și
pieptul.
O tăcere tot mai adîncă creștea în întuneric, iar un vîjîit ușor
de vînat se îngîna cu liniștea, făcînd-o și mai plină de temeri.
„Mă doare parcă,... e ceva tulbure în cugetul meu.“

\ Nichifor prinse curaj, mai ales că bătrînul Cleonic îl privi pie-

ziș în ochi, a imputare și-a imbold.
- „Ascultă Simioane, tu i-ai pus lațul de gît și tu te arăți acum
slab, ca o muiere. Ce, ai uitat? Ai uitat la picioarele cui stăm? Ai
uitat ce ne cerea nebunul ăsta?“
Glasul lui Nichifor răsună prea tare. Se opri și el speriat uitîn-
du-se la spânzurătoare. O clipă i se păru că trebuie să vorbească
mai încet lîngă țmort. Apoi i se făcu frică și tăcu.
Cleonic se urni puțin pe piatră și sigur că i se așteaptă vorba,
începu:
„Mă Simioane, adu-ți aminte ce ne spunea mereu. Trăiți în
lipsuri și cumpătare în viața asta, împărțiți averea săracilor... veți
primi răsplata și mântuirea pe lumea cealaltă. Ei? spune
Simioane, ți-ai fi dat tu caii și pământul ca să poți trăi apoi în
noroi și păduchi ca ăi de peste gârlă? și toate astea pentru ce,
pentru — mântuire —.“ Și glasul lui Cleonic sună a batjocură.
„Toate-s bune... dar cînd i-arn dat un pumn în obraz ca să-i
potrivesc capul să intre în laț, m-a privit drept în ochi și nu
greșesc, a zîmbit cu bunătate, iar în ochi i-au lucit două lacrimi!
“
Iarăși fu liniște. Vorbele lui Simion rămaseră în fața lor, iar în-
țelesul le răscolea adîncurile. Nu pricepeau nici ei, fruntașii
satului, ei care judecaseră și osândiseră pe Teodot, cum de
pusese, așa din senin, teama stăpînire pe ei. Că doar cînd urcară
vîrful de piatră cu Teodot, cu cîteva ceasuri mai înainte numai,
erau cu toții dîrji și puternici, plini de curaj și de îndemînare. Și
acum, deodată, slabi, făcîndu-și cu greu curaj, vorbind și
neînțelegîndu-se.
Tot Cleonic se dezmetici mai repede:
 „Haidem jos, oameni buni, că v-ați speriat așa, degeaba, că-1
văzură-ți țeapăn pe ăsta și că... i s-a năzărit lui Simion că a
zîmbit!“
Ș i fiindcă Simion se uita neîncrezător continuă:
„Cum să-i ardă de zâmbet unuia, chiar nebun de-o fi, cu latul
de gâ t?|“
Sculîndu-se în picioare, fiecare bănui celuilalt teama de-a în-
toarce fața spre spânzurat. Dar se grăbeau și nu-și luară în
seamă slăbiciunea, cînd deodată, de după o piatră, auziră un
țipăt dezmățat și-o matahală neagră sări spre spânzurat. Groâza
ce-i cuprinse fu atît de mare încît înmărmuriră. Matahala se
apucă cu mîinile de spînzurat, și făcîndu-și vînt cu picioarele pe
pămînt, începu să se bălăbănească întir-o parte și-n alta urlând
ca un animal.
Cei trei oameni se lămuriră îndată: era Sana bețiva satului,
care șezuse ascunsă între pietre. Dar nici imul nu avu curaj s-o
oprească. Nu știură cum să coboare mai repede și să se
îndepărteze cît mai curînd de îngrozitoarea arătare din vîrful de
piatră.

Ajunși jos, la ultima cotitură a drumului, se opriră. Erau cu

răsuflarea tăiată și nădușiți. Pe pămînt, în fața lor, se juca o
umbră încoace și-ncolo. Ridicară ochii în sus, Sana împreună cu
Teodot se legănau nebunește în lumina lunii, ca o lungă și neagră
limbă de clopot fără sunet și fără loviri./
A doua zi, soarele se ridică mai greu peste sat. O ceață purtată
de vînt poposise în văgăuna de piatră în care se răsfirau casele.
Așa, în ceață, părea să fie o baltă nesfîrșită cu lighioane, din care
iese, ca din întâmplare, spînzurătoarea lui Teodot. Ș i pum vîntul
mîngîia ușor culmile pietroase, se întorcea mereu un sunet ca de
bici șfichiu- ind, de ți se părea c-au pornit toți caii satului să
poarte în galop nebun, peste cețuri fără margini, făptura
spînzurată a lui Teodot, se arăta în negură ca agățată de-o toartă
a cerului.
 Totuși, către amiază aproape, soarele pătrunse în sat. întîi scli-
piră acoperișurile caselor, apoi geamurile ferestrelor și-n urmă
bălțile din șosea. Oamenii se priviră mirați. Se părea ciudat, ca
după ziua caldă și senină din ajun să se trezească deodată în
cețuri de toamnă, cu soarele în curțile lor, doar către prînz.
își văzură însă de treburi ca oamenii încercați cu toate toanele
vremii.
în pragul Primăriei stăteau de vorbă Oleonic și doi vătafi. își
socoteau o împărțeală din care bătrînul îndărătnic nu voia să
iasă păgubaș. Pe drum, chiar pe urma căruțelor, prin mijlocul
lui, mergea cu pași mari Cosrna, nepot de-al lui Cleonic. Se
vedea de departe cum căuta ceva. Ajuns în dreptul Primăriei
strigă, aruncînd în fugă vorbele:
„Pe Simion nu-1 văzurăți?“
„Da ce-ai cu el?“, întrebă unul din vătafi.
„îl caută nevastă-sa prin tot satul și nu dă de el.“
Cei din pragul Primăriei tăcură, iar Cosma se opri după răs-
puns. Văzîndu-1 că așteaptă și vrînd să scape de el, Cleonic îl
strigă:
„O fi sus, l-o veghea pe spînzurat!“ și gura i se lăți a batjocură.
Cosma supărat se smuci din loc și-o luă spre rîu. Pe cine întîl-
nea îl întreba, așa că pînă ajunse la capătul satului toți aflară de
lipsă lui Simion.
„Ce-i tot poartă și muiere-sa aia atît de grijă!“, îi strigă supărat
un băiat, „și-o vedea și el de treburile lui."
„Zice c-a visat urit azi-noapte. Măria... și ei i se împlinesc
visele.!"

\ După-amiază, pe cînd se-ntorceau căruțele din oraș, grija

tuturor crescuse. Era vădit că lui Simion i se îmtîmplase ceva.
Nu piere un om 'jn toată firea, ziua în amiaza mare, așa doar, de
pomană.
Ș i din vorbă-n vorbă, se strânseră în fața Primăriei aproape toți
bărbații din sat. Trebuiau să-1 caute și nimeni nu știa încotro.
Iar Maria, speriată de atîți oameni strânși pentru bietul ei
Simion, holba niște ochi de ți-era mai mare mila s-o vezi.
Tot Cleonic le fu de ajutor. împărți oamenii în grupuri, îndrep-
tînd-o pe fiecare în alt loc. „Dar repede, că vine noaptea, sau mai
iute ca ea, iarăși vreo ceață, așa din senin."
Ș i fiindcă-n drum rămăsese cu mîinile-n șolduri Sana, Cleonic
o îndemnă și pe ea:
„Iar tu Sano, urcă-te sus pe piatră și vezi, nu s-o fi culcat
Simion acolo, sub tălpile ăluia?“
Sana, parcă asta așteptă, se repezi în chiote și-n sărituri, de i
se ridicară fustele pînă peste genunchii murdari și.plini de bube.
Așezați pe banca din fața Primăriei rămăsese doar Cleonic și
Maria. Tăceau amîndoi, doar Maria ofta din cînd în rând, iar Cle-
onic mîrîia după fiecare oftat al femeii.
„Ș i mai termin-o cu oftatul femeie, ce, că doar nu l-ai văzut
încă plesnit! “
Maria tăcu, și cînd îi veni alt oftat din piept îl înghesui rușinată
printre dinți, de fluieră ca o bășică desumflată.
Se întunecase de-a binelea cînd începură să sosească primele
grupuri de oameni. Nimeni nu găsise.pe Simion, nimeni nu
aducea vreo veste. Toți, tăcuți, se așezau pe pietrele din marginea
drumului și așteptau. Liniștea era adîncă și neagră. Se vedea
doar cum șerpuie șoseaua prăfuită în urcuș încet.
Ș i, chiar la începutul șoselei, acolo unde din beznă i se ghicea
capul, se zări la început o pată neagră ce forfotea. Apoi veni șî
zvon de glasuri omenești. Ș i cu ele creșteau și făpturile oamenilor.
Dar nu veneau ca celelalte resfirate. Erau strânși într-o ceată și
parcă duceau ceva. Cînd ajunseră lîngă Primărie tăcură. Se
vedeau lămurite, purtate pe palme, tălpile opincilor lui Simion.
Ș i, mai îndărăt o mînă îi atîrnă în praf. îi puseră în mijlocul
drumului fără nici o vorbă, iar oamenii își scoaseră pălăriile ca la
mort. Atunci Maria dădu doar un țipăt și căzu buștean peste
trupul întins al lui Simion.
Cleonic se apropie de mort. îi văzu fața groaznic de
schimonosită, ochii sîngerfnd și în jurul gîtului urmă adîncă de
ștreang.
Cosma îl lămuri scurt:
„Colo, de salcia aia tînără, era spânzurat cu tălpile-n ap>a
râului."

Din negură apăru și Sana. Se strecură printre picioarele

oarrie- nilor și se apropie de fața lui Simion./
„Pfui, că s-o spînzurait!“ și începu să rîdă prostește. „Ș i uitp că
i-au și scos ciorile ochii,“ și continuă să necheze dezmățat. /
Unul o plesni cu dosul palmei peste gură, Sania tăcu o clipă,
dar apoi, cu glas pițigăiat ce răsună în noapte ca un țipăt
sinistruj răspunse:
„Degeaba mă bați... că p-ăsta l-au ciugulit ciorile, da de ăla de
sus nici un cioc nu s-a atins.?
în întunericul odăii în oare dormea Nichifor cu nevastă-sa se
auzeau două sforăituri, una mai răgușită și mai adîncă, iar alta
părea că este doar o șoaptă. Ș i așa, se îngînau în noapte ca
zvonurile unei păduri.
Trecuse cu mult de miezul nopții cînd nevasta lui Nichifor în-
cepu să geamă în somn. Ș i se zbătea ca cineva care are de învins
un dușman aprig; aici părea că biruie ea, aici se arăta că ar fi
răpusă. Deodată se liniști, dar în singurătatea odăii se simțea că
cineva e treaz.
Ioana căscă ochii în beznă și fără să vrea, ascultă. Auzi
sforăitul lui Nichifor și i se păru că mai aude ceva. Cîteva clipe
stătu în liniște, ca omul care pîndește apoi se mișcă în așternut.
Printre sforăiturile lui Nichifor auzea cum îi bate inima, sec și
depărtat, ca și cînd sunetele ei ar fi ieșit dintr-un butoi.
„Nichifoare... Nichifoare...!“
Ț ipătul Ioanei răsună a pustiu. Nichifor se înnăbuși, strănută
și amuți.
„Nichifoare, n-auzi?“
Ș i Nichifor auzi. Se sculă în capul oaselor și ghicind că Ioana
șade, întrebă nedumerit.
„Da’ ce-i femeie?“
„Nichifoare... asculă..., bate cineva în geam.“
Nichifor se sperie întîi, apoi ascultă și n-auzi nimic. Tăcu însă.
Frica i se opri undeva în gît.
„Ascultă Nichifoare cum bate... tic... tac... tic..., tac...“
„Unde bate loano?“
„In geam, tu n-auzi?!“ și glasul ei semăna a șoaptă de groază.
Nichifor sări din pat. Se auziră plescăind pe scînduri tălpile
goale. In fața geamului ezită. Totuși, întinse mina și trase cîrpa la
o parte. în rama geamului la început nu văzu nimic. Dar cînd
ochii i se adînciră în bezna nopții, desluși o umbră mare în
dreapta. Nu pricepu ce-i. Dar apoi și-aduse aminte. Era vîrful
pietrei care se vedea
la 'orizont, peste casele din față. Nu i se păru nimic ciudat în
asta și o clipă rămase nedumerit; cînd și-adu-se aminte că acolo-
n vîrf stă spînzunat Teodot, trase cîrpa la loc și cu pași mari se
apropie de pat.
„Nu-i nimic, femeie, vezi-ți de somn.“
Ioana nu zise nimic. Se-ntinse la loc și-și trase pătura peste
cap. Așa stătu cîtvia timp în liniște. Nichifor tocmai se sucea pe o
parte, cînd Ioana iar începu:
„Ascultă Nichifoare cum bate cineva în geam.“
Nichifor se supără:
„Tacă-ți gura femeie și dormi... n-auzi?“
Ioana se păru că nu aude, căci îndată repetă:
„Ascultă Nichifoare cum bate cineva în geam?1
Nichifor simți că nu-i lucru curat cu Ioana. Se sculă din nou,
aprinse lampa și se duse de se așeză lîngă ea. Ioana era cu fața la
perete. Nichifor îi puse blind o mînă pe umăr și-o-ntoarse cu grijă
cu obrazul spre el. Cînd fură față-n față, Nichifor tresări: în ochii
imobili și reci ai Ioanei văzu el bine că nu mai licărește judecata
dreaptă. I se făcu o frică nemaipomenită. Tremurînd, se sculă, își
trase pantalonii și ieși în tindă. Alături, bătu în ușă:
 „Mamă, vino că Ioanei i-e rău!rt
Din odaie se auzi bodogănind și-ntr-o clipă în pragul ușii
apăru o bătrânică uscată și mică.
„Da’ ce-are băiete?“
„Nu știu, zice că bate cineva în geam.“
„Ei și tu nu te-ai dus să te uiți?“
„Nu-i nimeni mamă, văd eu după uitătura Ioanei că i se
năzare."
Ș i de atunci, în fiecare noapte, Ioana lui Nichifor auzea pe
cineva bătînd în geam. Au încercat s-o vindece cu tot felul de
leacuri. Nici unul n-a ajutat. Ioana auzea mai departe noaptea
bătăi în geam.
Ș i, fiindcă uitătura ei se făcuse prea fioroasă, iar în întuneric
ochii îi scînteiau ca cei de lup, Nichifor o urcă într-o zi în căruță
și-o duse la oraș, la casa de nebuni.
Chiar în după masa acelei zile, Cleonic spărgea lemne în curte.
Se necăjea cu niște butuci de carpen. Ș i nu-1 mai ajutau bine
nici anii, obosea repede și-1 năpădeau nădușelile, iar în capul
pieptului i se tot opintea o răsuflare prea scurtă. De aceea, după
ce lovea de două, trei ori, se oprea.

Mai încercă o dată și fiindcă i se înțepeni securea în lemn,

obosi mai tare pînă-o descleștă. Atunci se opri, scoase de la brîu
tabacpera și așezîndu-se pe-un butuc răsuci o țigară. îi ieși mai
groasă că de obicei, dar nu se supără. Trăgea cu poftă din ea, de
se-nvălui în curînd într-un nor de fum. Și cum privirea i se
rătăcea în zare, i se opri deodată pe vîrful pietrei. De plopul din
curtea lui Ș tefan nu vedea din spînzurătoarea lui Teodot decît
vîrful. Apoi se gîndi mai mult alene, dacă nu-1 vor fi mîncat
ciorile.
Cînd termină țigara, puse mîna cu nădejde pe topor, și
proptin- du-și țeapăn picioarele în pămînt, potrivind bine cu ochii
locul unde trebuia să izbească o ridică și dădu o lovitură
îndesată. O clipă se auzi o ruptură de lemn uscat și-un vîjîit
ascuțit țipă în aer. Coada toporului căzu jos, iar tăișul ei zbură
drept în fruntea lui Cleonic. Acolo se înfipse adine, de peste
sprinceana Stingă, pînă-n moalele capului.
Bătrînul mai apucă doar să clipească de cîteva ori din ochi. O
dîră subțire de singe i se prelinse pe după ureche, iar din nas
izvo- rîră stropi de bășici. Cleonic mai făcu un pas și din poarta
deschisă se prăbuși în drum, cu mîinile aruncate în lături, ca și
cînd ar fi vrut să îmbrățișeze pămîntul.
Pe drum nu era decît Sana. Cînd îl văzu cu capul plesnit,
scuipă spre el și spuse mai mult pentru ea: „Ptiu, crăpași și tu...!
j“
După înmormîntarea lui Cleonic nimănui nu-i venea să plece
acasă. Li se părea tuturor că-i paște o nenorocire, și că, rămînînd
grămadă sînt mai apărați. Mersul lor era agale, dar de fiecare
dată cînd piciorul atingea pămîntul, se simțea în călcătură o furie
care creștea orbește. De vorbit nu prea vorbeau. Se priveau din
cînd în cînd în ochi și apoi, ca speriați de ce văzuseră îi coborau
din nou. Ș i tot așa străbătură drumul de la cimitir pînă-n
mijlocul satului. Acolo se opriră. Erau numai bărbații, căci
femeile oare nu se risipiseră încă, stăteau de-o parte mute și
priveau îngrijorate la grămada bărbaților.
Liniștea și așteptarea ținu un timp. Dar se simțea că acolo, în
grupul acela, clocotește ceva din adîneuri. Și tocmai cum din
putre- gaiurile din fundul apelor răzbesc la suprafață doar bășici,
tot astfel și din grămadă nu trecea în afară decît vreo exclamație
sau vreun mormăit. Și, ascuns, în sufletele oamenilor, cumpăna
judecății se strîmba fugar dintr-o parte într-alta. Cînd, deodată,
Ș tefan, înfigîn- du-și picioarele în pămînt, rotind privirea, strigă:

„Haidem!... aduceți câteva brațe cu paie, vreascuri și-un

topor.“
In cîteva clipe oamenii le aduseră pe toate și-n frunte cu Ștefan
o porniră. După grămada de bărbați, la o distanță, începură să
urce și cîteva femei. Dar Ștefan cînd le văzu la prima cotitură a
drumului, strigă:
„Ia, rămîneți jos... asta-i treabă de bărbați11. Femeile
înspăimîn- tate, tulburate de-o teamă ce nu izbucni decît la
vorbele lui Ș tefan, începură să plângă și să se zbuciume,
implorând cerul çu brațele ridi-- Cate sau blestemând căile
nevăzute ale văzduhului.
Drumul pînă-n vârful pietrei fu greu. Era o după-masă caldă,
fără urmă de nor pe cer, iar razele soarelui cădeau chiar în ceafa
oamenilor. Cînd și cel din urmă ajunse sus, se îndreptară spre
spânzurătoare, făcînd roată în jurul ei. Teodot era tot acolo.
Trecuse mai mult de-o săptămînă de cînd îl spînzuraseră, fusese
ploaie și arșiță, vînt și ceață, dar pe spînzuraț nu se vedea nici o
urmă. Era ca și cînd cu cîteva clipe înainte doar l-ar fi spînzuraț.
Gura era puțin deschisă și purta același zîmbet de bunătate și
înțelegere cu care l-a privit pe Simion cînd i-a pus funia după
cap. O boare de vânt se juca nevinovată cu o șuviță de păr de pe
fruntea lui Teodot și totul era atît de liniștit și de natural, că-ți
venea să crezi că spânzuratul va ridica îndată mîna să-și
potrivească părui răvășit de vânt.
Oamenii uitaseră aproape pentru ce-au venit. Fețele lor pline
de ură și de furie căpătară trăsături mai liniștite. Ochii oglindeau
cerul senin și albastru, iar mîinile nu mai erau pumni strânși. Se
văzură capete plecate și picioare ce nu-și găseau loc. Unora li se
făcu deodată cald, își scoaseră pălăriile, își descheiară cămășile și
cu toată palma se ștergeau de sudoare pe obraz. Unuia cu paiele
în brațe i se păru că n-are noimă să le mai țină și le zvârli într-o
parte. Vîntul le împrăștie printre picioarele oamenilor. Un fir se
opri pe haina lui Teodot, iar un țăran, cu sfială parcă, întinse
mîna și-l luă de acolo.
Ș tefan se dezmetici cel dintîi:
„De ce aruncași paiele... nărodule!“
Toți se mișcară și se întoarseră cu fața spre Ș tefan. Cînd îl
văzură cu ochii scânteind a bărbăție și curaj, le fu rușine de
toropeala în care căzuseră. Parcă să cîștige timpul pierdut, așa se
repeziră la treabă. Paiele fură toate puse grămadă la picioarele
spînzuratului, iar Ștefan cu toporul tăie vreascurile. Când le
isprăvi, le aduse în brațe și le azvîrli sub spânzurătoare.
„Așa!... adu foc, Nicolae!“
Ș i Nicolae se căzni cu-n amnar pînă aprinse iasca. Fiindcă nu
stătea bine cu genunchii la gură, se așeză pe burtă și, cu iasca
aprinsă între degete, proptind-o în paie, începu să sufle. Nu
trebui mult timp. O flacără mică și de-abia de văzut în lumina
tare a soa-
relui, înnegri cîteva fire de paie. Și oît ai clipi totul fu o
vîlvătaie. țin nor gros de fum atinse tălpile goale ale lui Teodot și
apoi îl îmbrăcă într-un giulgiu de nu se mai vedea.
Dar în clipa următoare, din înălțimea cerului se pomi o ploaie
cu șiruri dese și aspre, de plescăiturile lor sunau ca bicele. Focul
se stinse chiar cînd flacăra se înălța pînă la genunchii
spânzuratului. Ș i nu fu doar un ropot scurt, ca al ploilor de vară:
se porniră din toate părțile răbufnituri cu răsunet de tremurau
zările, grămezi de apă, amestecate cu piatră mare cît nuca,
loveau tot ce întâlneau în cale. Trăsnetele cădeau odată cu
ploaia, iar cînd tuna, nu mai știai bine, lovea piatra, ploaia sau
trăsnetul.
Nici n-a fost timp ca oamenii să se dezmeticească. Ca oile se
repeziră în prima clipă a furtunii în jos. Cădeau de-a berbeleacul
duși de torent și loviți de pietre. Unii rămaseră țintuiți în cîte-o
stîncă ce li se înfipsese în șale, alții cu burțile plesnite își înșirau
mațele pe mărăcini. Pe Ștefan l-ajunse un trăsnet tocmai cînd
punea piciorul în pragul casei sale.
în sat nu se mai vedea. Totul plutea în negură și-n torente de
apă. Scăpărările trăsnetelor nu luminau decît oameni înnebuniți
de groază, copii înnecați și duși de puhoi, ori femei luptând
deznădăjduit să-și scape copiii sau averea.
Când se opri ploaia, într-un tîrziu, cerul senin se înălță din
nou, cald și curat. In satul răvășit de furtună, cu pomi smulși,
case dezvelite și garduri doborîte, un singur lucru mai părea viu:
focul care mistuia casa lui Ștefan. Curînd, oamenii pe care nu-i
înnecase puhoiul,și nu-i lovise piatra începură să iasă din
adăposturi. Priveau cu ochii mari de groază la focul care ardea c-
o flacără mare de rug. Ș i-n fața neputinței oamenilor, focul parcă
fără grabă, trecu la altă casă și așa mai departe, cuprinzînd pe
rînd case și hambare, grajduri și garduri. Cînd termină pe-o
parte, trecu pe cealaltă a drumului. Și aici arse tot, casă de casă,
de nu mai străjuiau drepte decît zidurile și pietrele.
în piața cea mare se strinseră ultimii oameni ai satului. Erau
doar câțiva. Dar arătau ca niște ființe din altă lume. Cu hainele
sfî- șiate, cu fețele descompuse de groază, cu părul ars de foc și
cu mîinile sîngerinde de luptă. Când văzură cum îi înconjoară
focul, cu puterea ce-o mai găsiră în trupuri, porniră spre râu.
Din urmă îi mai ajungea cite un nechezat disperat de cal, iar în
față le tăia drumul cîte o femeie țipând și făcînd semne de
deznădejde. Trecură podul și pe malul celălalt se aruncară pe
iarbă, care cum apucă. Erau trupuri răvășite de nu mai semănau
a om. Se părea că au multe picioare și multe mîini. Unii mai
priveau prostiți îndărăt.

Tot satul era o făclie imensă ridicată spre cer. Niciodată mințile
lor nu putuseră închipui un foc atît de mare. Cuirînd scînteile le
aprinseră și podul. începu să pocnească a lemn uscat. Era ou
totul cuprins de flăcări, cînd din negura de fum se iscă o
mișcare. Deodată fu pe pod, în mijlocul flăcărilor. Ș i toți văzură
atunci cum fugea spre ei Sana cu haina și părul aprins.,
Cînd ajunse în mijlocul oamenilor, arzînd ca o flacără vie, atît
mai putu spune:
„L-am văzut, s-a dus... pe Tedot l-au luat norii de fum...! și se
rupse în două, ca un butuc în foc.
PAVILIONUL Nr. 6
In gara Ștefănești am ajuns noaptea, o noapte tîrzie cu liniști
de vară. De pe peronul îngust și sărăcăcios nu vedem prea
departe. Luminița care clipea în singurul felinar, arunca umbre
fugare. Greierii îngînau melodii pline de nostalgie și un vînt
subțire se furișa alene printre dealurile ce străjuiau gara.
Cînd mă dezmeticii, singurătatea mi se păru și mai deplină. Nu
era nici țipenie de om. La o fereastră a gării fumega o lampă cu
gaz. Prin geam. nu zării deeît luciul unui telegraf și mogîldeața
unui om care dormea pe-o bancă, cu spatele către fereastră.
Mă așezai pe un geamantan și-mi aprinsei o țigară. O fumam
cu conștiința clară a unui delicat, dar nu o puteam părăsi. Prea
mă împresura liniștea și singurătatea de peste tot.
Cînd mă sculai, înșfăca! cu nădejde geamantanele și mă-
ndrep- tai spre stingă, pe unde se părea că ar fi o ieșire. Printre
salcîmi și tufe de liliac ajunsei în dosul gării. Acolo nu mai văzui
nimica. O beznă lipicioasă încleșta șoseaua într-un singur
mănunchi, cu pomii, cu gara și cu umbrele.
Ș tiam doar atât, că Sanatoriul e pe deal. Nu puteam ghici
nimic. Nici încotro s-o iau, nici unde eram. Din tîrgul
Ș tefăneștilor nu zăream nici o urmă. Doar, drept în față, printre
contururi de pomi, albea în beznă un zid de casă, iar de departe
se auzea un lătrat plictisit de cîine. Descurajat, socoteam să mă
întorc pe peron și pînă la ziuă să mă trîntesc pe banca ce-o
zărisem acolo, cînd auzii pași care se apropiau agale. Un om
venea spre mine. Din întuneric îmi dădu noapte bună și tot de
acolo mă întrebă ce caut.
„Sanatoriul de tuberculoși.“
„A, e-n deal, la ofticoși", îmi răspunse aceeași voce, mirată
desigur de-un oaspete atît de tîrziu.
Ș i parcă dîndu-și seama că nu-mi era îndeajuns răspunsul
continuă:
„Ș i vreți să mergeți.chiar acum acolo?“
„Păi, n-oi dormi aici, în drum!“ îi răspunsei enervat.
După ce tăcu o clipă și mă măsură de sus pînă jos, adăugă:

,,Eu vă duc, dar costă doi poli... c-aveți cufere mari!"

„Cu ce mă duci?"
 „Hm... cu ce! Cuferele le iau în spate, iar pe dumneata cum te-
or ajuta picioarele.14
Ș i plecarăm, omul înainte și eu după el. își scoase cureaua și
petrecînd-o prin mînerele geamantanelor și le atîrnă, unul pe
spate iar celălalt pe piept. Cum mi se obișnuiră ochii cu
întunericul, ghicii cîte ceva din drum. Aici un șanț negru plin de
buruieni, dincolo o podișcă îngustă și mereu printre umbre, case
spoite cu alb, dar toate îngropate în verdeață de păreau năluci
care-și scot capul de după perdele de fum. La o vreme simții
după gîfîitul omului că drumul urcă. Avea ce căra, geamantanele
erau pline cu cărți și nu erau nici prea mici. La un răstimp
călăuza mea se opri. Pe întuneric își puse geamantanele pe un
pîrleaz și-și scoase un ștergar. Pe nas îi fluiera răsuflarea
fierbinte, iar fața înădușită și-o îngropa în ștergar. Cînd termină
cu ștersul îmi spuse:
„Mai e... o țîră, uite colo...44 și îmi arătă prin beznă un loc către
care i se întinse mîna mai ușor.
Mai urcarăm vreo cîteva minute bune pînă ajunserăm pe-o
șosea lată și pietruită care.se întindea în întuneric ca un preș
murdar. De departe zării niște case scunde, chiar la șosea.
Semănau cu niște oazărmi. Doi plopi se lămureau prin beznă
străjuind chiar poarta. Omul zvârli geamantanele pe iarbă și cu-n
gest frânt mi-arătă:
„Aci e ăla de ofticoși!"
Văzîndu-mă că scotocesc după bani, adăogă:
„Da’ costă mai mult de doi poli."
„Eu îți dau cu cît ne-am tocmit!" îi răspunsei indiferent.
„Da’ de ce nu mi-ai spus la tocmeală c-ai pietre în cufere?"
Plecă bombănind și mă lăsă în fața porții pe care era scris, cu
litere mari „Sanatoriul de Tubercuioși — Ștefănești". Găsii pe un
stîlp al porții un miner. Trăsei de el și se auzi sunînd înfundat un
clopot. La stradă se deschise o fereastră și un cap zbîrlit se ivi:
„Ce-i?"
„Am venit și eu la Sanatoriu."
 „Care ești ăla de dimineață?"
Ne lămurirăm curînd și mă băgă în curte. îmi spuse că trebuie
să dorm pînă-n ziuă pe canapeaua din cancelarie. După ce intrai,
mă trîntii pe canapea îmbrăcat, plictisit și obosit de drum și de
bezna prin care orbecăisem.

Mă trezii cu fața spre perete. Era o lumină veselă amestecată

cu soare, mi-adusei aminte unde sint și mă-ntorsei. îmi pusei
palmele sub cap și-ncepui să urmăresc pe tavan arabescul de
pete de apă și încîlcirile de fire de păianjen. Un scîrțîit mă trezi
din reverie. Cînd întorsei capul, la o masă lîngă fereastră, un
bătrânel chel și cu ochelari, îmbrăcat în haine albe și cu mîneci
negre pînă la cot, chinuia o peniță pe un registru deschis. Mă
văzu.
„Nu te deranja, te rog, mai dormi de vrei, e doar șase“, mă în-
curajă funcționarul privindu-mă pe sub ochelari.
Mă sculai însă-n picioare și mă scuzai că nu l-am observat
cînd a intrat.
„Nu-i nimica, toți care vin noaptea dorm aici,... cu toate că
vedeți, eu am pus în gară un afiș: «Călătorii care sosesc noaptea,
sunt rugați să vină ziua la sanatoriu.» Ș i cu toate acestea toți
veniți noaptea".
Fiindcă făcui o față mirată, el continuă în același ton:
„Nu-s supărat, din contră, mă bucur că vin mereu oameni noi,
știi, orice cunoștință nouă e un izvor proaspăt... îmi dați voie să
mă prezint", și se sculă venind cu mîna întinsă spre mine, „sînt
Ion Mareș, administratorul-contabil al Sanatoriului!"
„O, tocmai de la București?!" se miră domnul Mareș cînd îi răs-
punsei la întrebarea ce mi-o pusese. „Am și eu un frate la
București, e la S.T.B., știi, la tramvaie... e șef de remiză... stă
bine, bată-1 să-1 bată! Pe mine mă ia peste picior, zice că-s
ofticosul de la Ștefănești."
Poate, fiindcă-1 cercetai atent cu privirea, se simți obligat să
mă lămurească".
 „Da* eu nu-s ofticos, tușesc și eu cîteodată așa ca omul, dar nu
scuip nici sînge și nici nu am bacii! în spută."
După ce-mi făcu toate formele, după ce mă întrebă de neamuri
și de funcție, de venituri și de bunici, veni la mine și mă bătu pe
umăr:
„îmi place de dumneata, nu ești ursuz, ești simpatic. Să știi c-o
s-o duci bine cu mine. De altfel e clar, cine-i bine cu mine și cu
domnul Director, se simte ca-n rai!"
Ș i cu un gest care ar fi putut însemna o amenințare aprigă,
termină:
„Cine nu... heraus!"
„Ș tiți nemțește?" îl întrebai.
„Așa, pe ici pe colea, o rup puțin, cînd au fost nemții pe-aci, în
război, am rămas tot la Sanatoriu... dar nu eram administrator-
con- tabil ci, așa ceva... intendent... ei îmi spuneau Herr Oberst
și rîdeau..."
„Dar domnul Director cînd vine?"

„Curînd, pe la șapte-i aici... e-un om... o minune..., cap și

suflet, nu glumă!... Și face o știință..., nemaipomenită. Ce să vezi,
un om nu-i scapă.“
La privirea mea întrebătoare continuă:
„Pe toți bolnavii îi cunoaște... în toate întortocheturile lor, în
toate măruntaiele...! E savant de la București, a făout școală nu
glumă... se uită-n ochi, te privește cum sufli și-ți spune: cavernă,
pneumotorax, scleroză sau toracoplastie. Tot știe și are un
microscop, o minune... l-a costat o avere.“
„Cum, aici face și analiza sputei?"
„A, nu, o trimitem în capitala județului, în eprubete. Ș tii, el
face știință, nu se bagă în fleacuri/1
„Ș i cum îl cheamă?"
Sculîndu-se în picioare, c-un gest de adevărată venerație, îi
rosti numele:
„Domnul Director, doctor Savu Popescu!"
 „A, uite-1 că vine!" Și se repezi de după biroul lui, strigîndu-mi:
„Sculați vă rog, e un galanton, îi plac manierele alese... de
altfel îl veți vedea.“
Pe asta se deschise ușa ș-o namilă de om, înalt și lat cît ușa, cu
o burtă uriașă și măreață, își făcu apariția. La salutul meu nici
nu răspunse, trecînd grăbit. Domnul Mareș se înclină respectuos
și intră după el în cabinet. După cîteva clipe ieși frecîndu-și
mîinile și-mi spuse:
„S-a făcut, se poate, poftiți... vă așteaptă,“ și cu-n deget la
gură, „nu uitați manierele alese!“
„Bună ziua domnule Director!"
„Bună tinere... dar ce dracu veniți toți noaptea? O să-mi
umpleți canapeaua de ploșnițe. Ziua de, se mai scutură omul și
apoi trece direct în salon, nu ne stă plocon aci, în administrație...
unde îmi place exclusiv să domnească ordinea administrativă."
„Dar..."
„Bine, bine nu-i nimica, spun doar așa, ca să se știe."
Ș i continuînd:
„Acum dezbracă-te...“
Cînd mă golii pînă la brîu mă așeză pe un scaun. Mă ciocăni,
mă pipăi, îmi vîri degetele în beregată, îmi dădu o palmă la ceafă,
mă puse să spun treizeci și trei și gata...
„Ei, uite ce, dumneata ai o tuberculoză fibrocaseinoasă fază...
intermediară... febră n-ai... știu 1“
Eu vreau să-i spun că am, dar siguranța cu care-mi vorbea și
prestigiul ce mi-1 dezvăluise domnul Mareș mă făcu să cred că
poate termometrul meu nu a fost bun.

„Iți trebuie două sau trei luni de regim sever de sanatoriu...

apoi... mîntuirea-i sigură."
Ș i ochii i se aprinseră ca unui profesionist încercat, care nu
greșește niciodată în calculele lui.
„Acum îmbracă-te. Intră în salonul patru, pavilionul trei." și
strigînd domnului Mareș prin ușa deschisă:
 Pune-1 în patul de lîngă..iar fiindcă domnul Mareș părea că nu
pricepe, completă, „în ăla în care s-a desăvîrșit ieri Onuț.“
Cînd fusei gata, tocmai mă pregăteam să plec cînd aud din
nou pe Director strigînd lui Mareș:
„La baie ou el... și părul jos!"
Rămăsei cu gura căscată și de-abia putui îngîna:
„Dar eu sunt orășean, domnule Director, și fac acasă zilnic
baie și părul..."
„Aici n-o să faci în fiecare zi, la venire una și bună și apoi, am
mai văzut eu orășeni și cu rîie, darmite cu păduchi și murdărie...,
la baie... la baie! Mîine întrăm în program și stăm de vorbă, azi
primirea."
Ș i-mi făcu un semn cu mîna, care semăna totodată a la
revedere și a bezea.
De abia cînd simții apa călduță din baie m-am dezmeticit. Așa-
dar tuns și îmbăiat. Și apoi în patul în care „s-a desăvîrșit" Onuț.
Frumos începusem. Și eu care uitasem să-i arăt domnului
Director scrisoarea de recomandație ce-o aveam de la Inspectorul
General Sanitar.
îmi veni inima la loc cînd putui aranja cu frizerul să nu mă
tundă cu zero, ci doar să mă potrivească sever. îmi spuse că
merge și așa pentru orășeni, că „știți, aici vine tot felul... e
democrație domnule student, curată democrație."
îmbăiat și aranjat, proaspăt bărbierit mă simții înviorat. Ieșind
în curte o găsii cu gust, cu grădiniță de flori, trandafiri, alei
paralele, boschete, pietriș roșu și pietre albe pe margine, ca la
regiment. Mă plimbam agale căutând să ghicesc după grădină,
prin șiruri de fagi bătrîni pavilioanele care se zăreau în
fragmente. Erau o îngrămădire de ziduri albe cu acoperișul roșu
de țiglă. Sanatoriul părea întins și mare cum nu-1 bănuisem. De
undeva mă strigă o voce:
„Hei, domnule student!"
Mă strigase un infirmier în șorț alb, mic și uscat, cu oehîi de
pisică și cu fața slabă și verzuie așa cum probabil trebuie să arate
un infirmier dintr-un sanatoriu de tuberculoși. După ce mă-nvită
să-mi i-au geamantanele, mă conduse în Pavilionul III, Salonul 4.
Salonul era lung și îngust. Cinci ferestre spre soare și
douăsprezece paturi înșirate pe două rînduri. Al meu, adică acela
al „desă-
vîrșirii lui Onuț“, era ultimul pe dreapta, chiar lîngă una din
ușile de ieșire din salon. Paturile erau de fier, vopsite în alb, ca și
noptierele. Pături cenușii răsfrânte de-un colț arătau ochilor
cearșafuri albe și perini pe-o măsură. într-un singur pat era un
bolnav. Stătea în capul oaselor, avînd îndesate la spate două
perini mari. Mîinile le ținea ca pe două soînduri, în lături. Se
auzea un șuierat scurt, parcă se grăbea să respire. Nu văzusem
încă om atît de slab și nici nu-mi închipuisem că poate cineva
ajunge în așa hal. Infirmierul văzîndu-mă surprins mă lămuri
discret:
„Altfel nu poate răsufla, mai are puțin și se golește patul."
Mă gîndii la Onuț al meu care, desigur, ieri sufla și el tot așa
grăbit, în patul pe care mă așezasem tulburat.
„Ș i acum ce fac domnule infirmier?“
Cu ton profesional, întînzîndu-mi un soi de sourteică albastră:
Scoți haina, pui halatul și vii cu mine să-ți arăt în curte patul de
odihnă.“
îl ascultai supus și-1 urmai pe scara lăturalnică care ducea în
dosul Sanatoriului. Așadar, aici erau bolnavii. într-un pătrat se
găseau așezate, pe trei laturi, niște șoproane ou acoperiș și spate
doar, din scînduri de brad înnegrite de vreme. Sub ele și-n fața
lor, într-o ordine capricioasă, se găseau o mulțime de paturi de
odihnă pe care erau întinși bolnavii. Fel și chipuri de poziții, de
figuri și de mișcări. Unii nici nu se uitară la mine, alții mă
petrecură cu privirea. Cite unul desculț, în papuci de rogoz, altul
încălțat în ciorapi de mătase și cu pantofi de casă cu ciucuri. Unii
sub pături, alții peste ele, pe-o dungă sau pe spate cum le-o fi
venit desigur mai ușor să răsufle. Văzui păr vîlvoi, excepțiile
frizerului și capete tunse ca în palmă. Mutre grase și
congestionate, altele livide și cu pielea întinsă și uscată. Figuri cu
barba crescută, alături de fețe rase pedant. Ziare, cărți de citit,
șahuri, dominouri, cărți de joc și tot felul de obiecte care ar fi
putut fi cuiva de leac împotriva pliotiselei. Ș i lîngă fiecare pat se
afla cîte o scuipătoare mare cît o oală. Unii aveau chiar lîngă ei
pe pat și-o altă scuipătoare de mînă, albă cu capac, care semăna
a ceașcă de ceai. Cînd îi vedeai cum o duc la gură și scuipă-n ea,
ți se părea că gustă cu voluptate din cine știe ce elixir de viață.
Mă așezai pe patul ce mi se încredințase și priveam năuc. Cu-
prins de-o spaimă ce mi se încleștase în mijloc nu puteam mișca
trupul, aș fi vrut să mă trîntesc pe pat, să nu se mai zgîiască la
mine vecinii ca la un oaspete nou, dar nu știu ce teamă nu mă
lăsa. Mă uitai apoi la scuipătoarea mea. Era curată și goală. în
fund doar un dezinfectant albăstrui. Mă gîndii iarăși la Onuț și la
moartea lui. Ș i, atunci, nu știu de ce, cu toate că nu simțeam
nevoia, mă întinsei și scuipai și eu. Nimerii drept în mijlocul
lichidului albastru. Și, ca la un
semn, ca și cînd asta lipsea dreptului de-a sta întins pe patul
de odihnă, mă simții moale și fără putere și mă lăsai înciudat pe
pat, cu fața în sus, urmărind pe-un vîrf de pom o frunză care se
mișcă ritmic în adierea dimineții.
Tîrziu, cînd mi se înțepenise ceafa de nemișcare, auzii o ru-
moare. Cînd fu aproape de mine, îmi ridicai capul. Cîțiva
servitori, pe tăvi de lemn, aduceau gustarea de la ora zece. O
bucată de pîine neagră și-o felie de brînză albă ca varul. Unii
primeau și-un pahar cu lapte. Cînd ajunse la mine cu tava, îi
spusei că nu-mi trebuie.
„E musai, domnișorule!“
„Ce-i musai?“ întrebai indignat.
„Să mînci...!“ și-o gură se rînji la mine într-un zîmbet bleg.
„Dar dacă nu vreau?“
„Hm, vine domnul infirmier și-i bai!“
„Ce-i?“
„Bai, domnișorule!“
 Mă gîndii ce-o fi însemnînd acel bai. Un vecin văzîndu-mă că
nu pricep îmi strigă că bai e rău și că servitorul e ardelean. Luai
atunci pîinea într-o mînă și brînza într^alta și uitîndu-mă la ele
nu știam din care să mușc mai întîi. Mă decisei pentru brînză.
Avea un gust de butoi și era plină de zer. Pîinea scrîșnea între
măsele. Mai încercai o dată și scîrbit de amîndouă le-aruncai în
scuipătoare. Dar nu mă întorsei bine cu spatele spre vecin, cînd
auzii glasul infirmierului țipînd la mine:
„Domnule student, să nu-ți bați joc de mîncarea noastră, că
costă bani. Ce, ți-o dăm ca s-o arunci în scuipătoare?i“ și mîinile
lui se înțepeniră disperate ca o sperietoare dintr-un lan de griu.
„Da-i proastă mîncarea dumneavoastră!“
„Proastă, hai, da gratis știți să veniți aici, cu hîrtie delà Minis-
ter!“
„Sînt student și am dreptul să stau gratis!“
,Bine, bine, om vedea noi la domnul Director! “ și mă părăsi
bolborosind ceva la adresa studenților care aruncă pîine cu nisip
și brînză rincedă la scuipătoare.
Mă trîntii iarăși pe pat și începui să mă gîndesc la Calea Victo-
riei, la Cișmigiu și la mititeii de la Terasă.
îmi adusei aminte de cursuri, de colegi, și de colege, de exame-
nele de care scăpasem de cîteva zile și de un țap cu bere pe care-
1 băusem în fugă, în ultima zi, la București, la Blanduziei. Vrusei
să mă scol, să fug imediat, să le las brînza și scuipătoarele, patul
de odihnă și simfonia de tuse ce mă împrejmuia. Dar îmi intră
de-a valma, ca un cui în cap, textul ce-1 citisem în București, pe
buletinul de analiză: „La analiza sputei s-au găsit frecvenți bacili
acidorezis-
tenți.“ Ș i știam că-s bacilii mei și spuita mea și că undeva în
plămînii mei se cuibăriseră micile vietăți îndărătnice,
scormonindu-mi ca sobolii alveolele roze și viața.
La ora mesei mă ridicai cel din urmă. Eram în coada caravanei
cu care mergeam plictisit către sufragerie. Se părea că nici unuia
nu-i este foame.
 Sala era mare și luminoasă. Două mese lungi ne primiră pe
toți. Mi se dădu un șervet și un tacîm, iar șervetul trebuia să mi-1
păstrez într-o cutie a dulapului. Pînă să vină mîncarea toți
ciuguleam din pîine. Unii glumeau, alții povesteau și mai toți se
uitau curioși la mine. Mă simții rușinat și începui să vorbesc cu
vecinii. Cei din față erau niște basarabeni, cei din lături, de
aiurea. Erau blînzi și îngîn- durați. Desigur că fiecare pîndea
zilnic termometrul și număra cu grijă de cîte ori scuipă.
Cînd apărură castroanele cu supă și cînd se umplură farfuriile,
în aburul fierbinte ce se risipi darnic, se porni un șir nesfîrșit de
tușă. Cu înec sau fără, cu ochi înlăcrimați sau nu, fiecare se
căznea s-o scurteze. Dar fiecărei linguri de supă înghițită, îi
răspundea un răpăit de tușă. Ș i atunci văzui pe basarabenii mei,
alternînd lingura cu supă din care atîrnau stalactite de tăiței, cu
scuipătoarea de mînă, în care lăsau să cadă alte stalactite,
pornite dureros din plămîni în- fierbintați.
Tăițeii îmi rămaseră undeva în gît. Tot acolo și mîncarea cu
cartofi și tot acolo și compotul. Mă sculai de la masă cu impresia
că mi-am strîns mîncarea într-o gușă. Ș i-o purtai așa toată după-
amiaza, pe patul de odihnă pe care încercam să mă consolez
citind cu disperare pe Faust.
Pe la cinci, cînd ne-aduseră cîte un pahar cu lapte, aflai că
vecinul din salon, cel pe care-1 văzusem în capul oaselor, murise
opin- tindu-se să muște dintr-un măr.
Un vecin de pat, cu priviri melancolice mă privea insistent:
„Parcă vă cunosc, nu sunteți la Litere?“
Vecinul meu Giurgiu Octavian, mi-era și mie cunoscut din
vedere. Era și el student la Litere cu-n an înaintea mea. Mă
bucurai mult că-1 găsii. Mi se păru că aflu un prieten vechi, cu
toate că pînă atunci nu schimbasem cu el nici o vorbă. Din una
în alta ne povestirăm necazurile reciproc. El avea un
pneumotorax eșuat, cu leziuni aproape cicatrizate și recidivase. O
răceală din iarnă îl trintise iarăși la pat. Și acum, în Ș tefănești, de
două luni, aștepta ceva ce trebuia să se săvî-rșească. Minunea
aceea a cicatrizării, febra dispărută și mai ales, revenirea poftei
de mîncare. Era un băiat plăpînd din fire, cu o figură destinsă și
cu-n aer de occidental. Era tocmai de la Careii Mari.

După-amiaza mi-a trecut ușor. Uitasem și de tăiețeii din gît și

de compotul sălciu. Ne-am plimbat cu gîndul la amintiri comune,
piese de teatru văzute, cărți citite și iubiri uitate.
Un vînt de seară ne-aduse miros de fum de locomotivă. Un
tren ce urca înspre munte, gîfîia undeva, și nu de departe ne
trimitea prisosul lui de fum și-un nu știu ce îndemn de ducă.
Cina fu scurtă și mută. Lampa chioară din tavan nu mă lăsa
să văd bine ce am în farfurie. Mîncai în silă, ca și la prînz, privind
cu milă pe basarabeanul din față, care aproape nu putuse pune
nimic în gură din cauza tusei.
Pe la ora zece se stinse lumina din dormitor. Pe rînd amuțiră și
glasurile și tușea. Cîte un rîgîit și-o zbatere neputincioasă în
așternutul înfierbîntat nu mă lăsa să-nchid ochii. Giurgiu era în
patul din fața mea. Stăteam picioare la picioare. Intr-un tîrziu se
ridică în cot și-mi făcu semn de noapte bună. Luna aruncă de la
mîna care se ridicase o umbră fugară pe patul meu.
Eram între somn și veghe, cînd, din capul salonului, se auzi
un geamăt, apoi cineva care sare în pat. O zbatere ca într-o
încleștare purtă ecoul sinistru. Ș i, deodată, se auzi un țipăt
înfundat. Toți sări- răm în sus. Unui aprinse lampa. Și-n liniștea
ce se-ntinsese ca un semn de întrebare, un bolnav cu ochii
holbați de groază, cu mîinile ținîndu-se de marginile patului,
vărsa sînge. Ț îșnea din el ca dintr-un izvor. C-o mînă agita un
prosop și cu ochii căuta ajutorul. Sosi în grabă și medicul de
serviciu. Bolnavul căzuse pe perină și grohăia în mijlocul unui
lac de sînge. Nările ne fură gîdilate de miros de sînge și de abur
cald de viață. Ș i bolnavul se mai sculă o dată, mai lăsă printre
dinții rari să curgă sînge și se prăbuși în brațele medicului.
I se făcu o injecție cu adrenalină, dar fu prea tîrziu. Se înecase
cu propriul său sînge.
 După ce-1 scoaseră din pat și curățară sîngele, lumina fu
uitată aprinsă. Noi toți rămăseserăm sculați, înțepeniți, cu
respirația tăiată și cu groaza în ochi. Pe rînd ne aruncarăm în
așternut. Nu schimbarăm nici o privire, ne era și teamă și rușine.
Liniștea era atît de desăvîrșită că țiuiau urechile. Ș i-ntr-un pat
izbucni un plîns disperat, cu sughițuri. Simții cum vecinii mei își
trag pătura peste cap.
A doua zi de dimineață tocmai îmi terminasem de băut laptele
dintr-o ceașcă de tinichea smălțuită, cu răni curioase la buză și
fund, cînd un servitor veni să mă anunțe că sînt așteptat de
Director.

Pe drum către pavilionul din față, îmi pregăteam răspunsurile

pe care mă credeam obligat să i le dau. îmi închipuiam că mă
cheamă să mă admonesteze pentru revolta mea împotriva
alimentelor ce mi se serviseră în ajun.
Contrar așteptărilor, Directorul mă primi foarte amabil, îmi
oferi un scaun și închise prudent ușa după mine. Apoi se așeză și
el la birou și încrucișîndu-și brațele, mă privi atent. Ochii lui
aveau o lucire ciudată, plină de inteligență, traducînd o forță
spirituală deosebită. Mă surprinse această nouă viziune. în ajun
îl văzusem în grabă și rămăsesem cu impresia unui om mediocru
și banal.
,,Ei, cum te simți la noi?“ întrebă el oarecum vesel și deschis.
îi arătai impresiile culese fugar, i le spusei sincer așa cum mă
simțeam atunci dispus să-i vorbesc. Nu-i ocolii nimic. Nici
mizeria vieții în comun cu bolnavii, nici alimentația care mi se
părea neîndestulătoare. La urmă încheiai cu asigurarea că sper,
ca îndată ce mă voi simți întrucît-va refăcut, voi fi fericit să scap
din iadul acela cu simfonii de tuse și cu țîșniri de sînge.
îmi răspunse părintește și blind. îmi arătă că altfel nu se poate.
Că nu-s fonduri, că toți stau gratis și că toate cheltuielile sînt
enorme. Și că „mă voi convinge eu“, că tot ce este suportabil se
datorește numai unei excelente gospodării pe care o girează el, cu
vigilență de polițist.
Cînd veni vorba de mîncare îmi spuse, spre surprinderea mea:
„Vezi dumneata, nu mîncarea e totul pentru bolnavul de piept.
Cît e, e suficient pentru menținerea organismului într-un raport
de superioritate față de boală. Principalul e odihna și mai ales
starea sufletească a bolnavului”.
Ș i într-un limbaj nu lipsit de pitoresc și de căldură îmi dădu
exemple puternice despre puterea de tămăduire prin spirit. îmi
vorbi de Coué, de teoriile americane și de tot ce revoluționase
terapeutica modernă. Iar ca încheiere, cu un gest elocvent al
mîinii drepte, îmi accentuă:
„Este însă esențial, îndată ce-ai cîștigat stăpînirea spiritului, să
știi încotro să-1 orientezi. Care să-ți fie țelul disciplinei căreia te
supui. Adică, pe scurt, să știi ce vrei.”
Ș i-mi adăugă, că el, spre deosebire de alte sanatorii, se gîndise
și la asta. Organizase niște cursuri cu pacienții, în care căuta să
le stăpânească și spiritul. Ș i că, evident, aceste cursuri nu erau
pentru toată lumea, ci doar pentru cei aleși. Și c-o mișcare a
degetelor, modelă în spațiu un soi de prototip al celui ales.
Mă invită și pe mine la cursul care se ținea în fiecare după-
amiază de la ora 5 la 6. Ș i-mi spuse că, în cazul cînd după cîteva
ședințe de inițiere voi rămîne convins de idealul lui, mă va
muta în Pavilionul nr. 6, unde trăiesc izolați bolnavii supuși
disciplinei luă sufletești.
Cînd ne despărțirăm, îmi întinse mîna amical și adăogă:
„Ș i sper că n-o să-mi faci figura care mi-a făcut-o Giurgiu
ăla/4-
„Giurgiu ăla" era cred, Giurgiu al meu, colegul de la Litere, cel'
ce sta.lungit la umbră, pe patul către care mă îndreptai venind
de lai Director.
El mă privi cu un zîrnbet plin de înțelesuri și nu lipsit de
ironie. Parcă-mi citise gîndurile și parcă știa de unde vin și ce mi
se vorbise acolo.
„Ș i ce-mi rînjești așa?" îl repezii eu.
 „Ei, s-a făcut, intri în Pavilionul Nr. 6?" îmi răspunse el cu»
aceeași ironie.
„De ce n-aș intra", îi ripostai eu aspru și gîndul mi se duse, nu
știu de ce, la ochii Directorului.
„Dar spune-mi tu acuma ce figură i-ai făcut Directorului? tt
„Așa ți-a spus el?"
Da!"
„în legătură cu ce?"
„Cu Pavilionul nr. 6 și cu acea cură de... spirit", mă simții eu
tentat să glumesc. Ș i-n minte-mi veniră iarăși ochii Directorului
care păreau să mă privesc cu imputare.
„Uite ce, eu nu-ți anticipez nimic, te las să te duci la cursuri,,
să asculți și să observi și țu. Eu mi-am făcut impresiile mele și le
păstrez. Cînd le vei avea și tu pe ale tale ne vom spovedi și vom
lămuri și figura care i-am făcut-o Directorului,"
„Bine omule, dar ce-i misterul ăsta? Mă sperii. Spune-mi dina-
inte să nu-mi mai pierd și eu timpul pe acolo.,"
„Nu-ți spun nimic, repet, timpul nu ți—1 pierzi, e interesant și-
a- poi Directorul e un excelent orator și un spirit foarte ales. Te
oîștigă una, două. Dar lasă, hai să ne plimbăm puțin și vom
continua mîinf discuția, după ce vei audia și tu astăzi primul
curs."
Mergînd cu Giurgiu în tăcere către grădina din spatele Sanato-
riului, mă gîndeam că la mijloc trebuie să fie doar vreo
neînțelegere personală, vreo ambiție nerespectată de către partea
adversă.
„Dar spune-mi Giurgiule, sînt mulți în Pavilionul nr. 6?"
„Eu n-am stat deeît trei zile acolo, și atunci erau vreo opt doar.
Ziua întâia a murit unul, a doua zi doi, și a treia zi au venit patru
pacienți noi. Nu-i un număr fix. Se schimbă ușor. Vezi doar cum
e aici, unul vine, altul pleacă..." Și rămase pe gînduri, „doar că
cei
mai mulți pleacă prin poarta din dos.“ Ș i îmi arătă o căsuță
joasă ce se zărea după tufișuri, despre care-mi spuse că-i morga
Sanatoriului.
între timp ajunserăm chiar la gardul Sanatoriului. De la el
încolo era cîmpul. Un platou drept și întins cît vedeai ou ochii.
Doar la orizont, în aburul dimineții, se profilau contururi
colțuroase de munți. Spre stînga, la vreun kilometru, se zărea o
pădurice de stejari. Restul era gol, de-un pustiu nostalgic, care te
lăsa să-ți alunece ochii și gîndul pînă departe, către culmile
acelea ce pătau orizontul.
Giurgiu tăcea, iar mie nu știu de ce mi se păru că gîndul lui
răscolește amintiri și nedumeriri. Sta c-o mînă sprijinit de gard,
cu ochii în pămînt, la vîrful ghetei cu care mîngîia o buruiană. S-
ar fi zis că acolo-i stau gîndurile. Dar eu i le bănuiam departe,
hoinare și mai ales contrariate. Era în întreaga lui făptură, în
acea clipă, o caznă, o surdă încercare de a vorbi sau de a tăcea.
Aceasta îmi mări și mai mult curiozitatea, mai ales că după
primele clipe în care zefle- misisem întrevederea mea cu
Directorul, Giurgiu devenise serios și îngîndurat.
Ș i, deodată, ca și cînd ar fi uitat ce vorbise cu cîteva clipe îna-
inte, îmi aminti de prologul lui Faust, pe care îl tradusese chiar
el, zilele trecute, în românește. îl avea în buzunar. Ne așezarăm
pe iarbă, cu spatele răzimat de gard și începu să mi-1 citească. în
versuri limpezi și ușoare dezvăluia gravitățile de orgă ale
originalului. Nu mi-1 închipuiam pe Giurgiu atît de dotat și în
timp ce-mi citea, îi priveam profilul acela frumos și palid. Dar
cînd vrusei să însăilez primul gînd despre viitorul lui, mă
străfulgera o presimțire, un gînd negru, teama lui și a mea și a
tuturor din Sanatoriul acela, care părea o insulă a nefericiților,
aruncată în mijlocul unui rai de frumusețe și plăcere.
Ne ridicarăm și plecarăm mai departe. Ajunserăm în curînd la
un colț al gardului. Și-atunci observai cum chiar în grădina
Sanatoriului, mai există un loc împrejmuit separat, cu gard înalt,
care avea și crăpăturile astupate. Peste el se zărea un acoperiș
roșu la fel cu al celorlalte clădiri.
Ca și cînd îmi bănui nedumerirea, Giurgiu îmi spuse, serios și
grav, că acesta era Pavilionul nr. 6.
Dînd la o parte scîndura neprinsă bine în cuie, la gardul ce
despărțea grădina de cîmp, ieșirăm afară. Iarba creștea înaltă
pînă la genunchi și flori de cîmp colorau vesel verdele gălbui al
spicelor de iarbă. Plimbarea în afară de gardul Sanatoriului îmi
dădu impresia unei recreații. Simții bucuria școlarului care fuge
de la școală și se aventurează dincolo de urîtul și rigorile lecțiilor
afară, în necunoscutul zărilor. Soarele ardea și o adiere venea
dinspre pădurea de stejari. Privii într-acolo. Vîntul îmi aduse
zvon de glas. Ș i zării, chiar

la marginea pădurii, un grup de oameni care alergau în

cadență. Glasul părea că este o comandă. Nu zăream însă bine
ce-i acolo. Din pămînit se ridica lumina ca un zumzet, iar aerul
tremura ca sub o adiere. Se părea că din pămîntul încins pîlpîie
fluturi străvezii, care se-nalță spre albastrul cerului. Și ochii îmi
urmăreau cu insistență grupul de oameni oare fugeau mereu sub
comanda acelui glas.
Intorcîndu-mă spre Giurgiu, îl întrebai:
„Cine-s ăia de acolo, care aleargă?“
Giurgiu nici nu privi într-acolo și parcă speriat, cu o teamă
care se simțea că-1 preocupă, îmi șopti aproape:
„Sînt pacienții din Pavilionul nr. 6.“
Ș i nu știu de ce gîndul mi se opri iarăși la ochii Directorului.
După-masă pe la ora trei îmi făceam cura de odihnă alături de
Giurgiu, pe patul întins în umbra șopronului. Amîndoi tăceam.
Ultimele vorbe ce le schimbaserăm fuseseră cele de dimineață,
cînd îl întrebai cine-s oamenii care aleargă. De atunci nici nu ne
mai privisem în ochi. Eu căutam privirile lui Giurgiu, el le ferea.
Cînd el mi le dorea, eu găseam mereu altceva la care să mă uit.
Nu înțelegeam nimic. Că pacienții Pavilionului nr. 6 aleargă în
plin soare, nu mi se părea grozav lucru. Credeam că, datorită
sănătății lor excepționale, curei aceleia de stăpînirea spiritului,
trupul lor poate face și educație fizică. Totul părea la locul său.
Atunci ce era cu neliniștile și cu privirile furișe ale lui Giurgiu?
Dar nu pricepeam nici teama mea de a-1 descoase mai departe
despre ceea ce știam precis că el nu vrea să vorbească.
La cinci fără un sfert mă sculai de pe pat și-l întrebai pe
Giurgiu:
„Pe unde s-o iau să ajung la sala de cursuri a Directorului?“
Giurgiu se uită la mine atent. Cînd mă văzu că-ntreb serios se
încruntă și-mi arătă că trebuie să ies în fața pavilioanelor și că
ultimul, la stînga, cel ce avea gard și în față, e al șaselea.
Nu știu de ce, dar la intrarea în curtea Pavilionului nr. 6 ajun-
sei transpirat. Simții o emoție ciudată și o curiozitate care mă
făcea să-mi simt inima bătînd într-un ritm accelerat.
Poarta nu era încuiată, dar, cum intrai în curte, dintr-o odaie
cu fereastra pe alee, ieși un gardian care mă întrebă ce vreau.
După
ce i-am spus cum mă cheamă, mă conduse spre intrarea
pavilionului. Părea pustiu. Nu văzui nici urmă de om și toată
grădina pavilionului avea ceva straniu, de loc în care nu întîrzie
nimeni. Avea ceva din. melancolia unei gări, în care nu vezi nici
tren, nici pasageri, nici funcționari cu stegulețe roșii.
Prin coridorul care tăia pavilionul în două, ajunsei la o sală,
ceva mai mare. Gardianul bătu în ușă și dănăuntru, vocea
Directorului strigă, „intră!“
Ș i intrai. O cameră mare cuprindea de o parte cîteva mese cu
scaune, de alta o catedră cu estradă, întocmai ca-ntr-o clasă de
școală.
Eram foarte intimidat, mi se păruse de altfel de la început că
intrasem într-un loc ciudat, care alcătuia un fel de cuib exotic în
ansamblul Sanatoriului. Ș i, fiindcă rămăsei mirat în mijlocul
sălii, auzii pe Director strigînd:
„Vă rog domnule, luați loc la ultima masă!“
Mașinal mă-ndreptai spre fundul sălii, unde-o masă mică
acoperită cu mușama, o scuipătoare și-un scaun mă așteptau.
îmi, luai locul cu emoția elevului care trebuie să răspundă la un
examen nepregătit îndeajuns.
în sală era o liniște mormîntală. Directorul buchisea pe catedră
în liniște cărți, iar ceilalți bolnavi pe care-i vedeam de la spate,
stăteau ca niște năluci. Unii tușeau și-și plimbau cu emfază
scuipătoarea sub nas, alții își proptiseră capul în mîini și
urmăreau pe mușamaua mesei cine știe ce semne greu de
descifrat.
Apoi mi-aruncai ochii pe pereți. De-abia atunci observai că pe
ei se găseau diferite inscripții, dintre care îmi amintesc doar
două:
„Le premier des biens c’est de ne pas naître;
le second, c’est de mourir jeune!“
„Tantale dans un fleuve a soif et ne peut boire.
Tu ris: mais change le nom: la fable est ton histoire.“
Restul maximelor erau la fel, în același spirit de renunțare la
bucuriile vieții și de depășire a existenței fizice prin cine știe ce
posibilități magice. Mai toate părea sofisme ieftine menite să
încînte un spirit superficial și grăbit.
Totuși mi se păru destul de curioasă pedagogia Directorului.
Așadar, în loc să arate pe pereții sălii de cursuri gînduri bogate în
omptimism, care să dimensioneze nădejdea unei vieți depline,
pînă dincolo, pînă la o bătrînețe care a înfrînt boala și
sedentarismul de sanatoriu, maximele cuprindeau gînduri negre,
îndoieli adînci despre rostul vieții.
Dar o mișcare ce se produse printre bolnavi îmi atrase atenția
înainte de-a putea trece la formularea unor concluzii.

„Domnilor'*, începu Directorul cu un glas de stentor,

ridicîndu-se în picioare, pe estrada catedrei, „astăzi avem între
noi un coleg nou, un băiat pe care l-am intuit de la început, de
altfel ca și pe dumneavoastră, ca o personalitate deosebită,
demnă de disciplina renunțării voite la viață.11 Și mă arătă cu
mîna lui mare și lungă zîmbindu-mi cu oarecare malițiozitate pe
care doar atunci i-o vedeam pentru prima dată.
 în aceeași clipă cîteva perechi de ochi se-ntoarseră spre mine.
Ochi arși de febră și de problematica unei vieți pe care Directorul
încerca să le-o sugereze și pe care o intuiam și eu acuma.
Dar mă priviră în fugă, aproape indiferenți, ca și cînd de acolo,
din perspectiva înaltă a unor trăiri sublime, nimeni nu mai poate
coborî la novici care pot oricînd face gafe ca Giurgiu.
„Ș i în cîteva vorbe“, continuă Directorul adresîndu-se doar mie,
„voi încerca să-ți definesc și dumitale rosturile eficiente ale peda-
gogiei mele."
„Ș tii și dumneata prea bine că omul are trup și suflet, trupul
menit să fie locaș sufletului și prilej de-al pregăti pentru
eternitatea vieții viitoare. Dar, desigur, știi tot atît de bine că
trupul acesta este o piedică întru desăvîrșire și ajungere la
culmile înalte ale eliberării. De aceea, toți bolnavii sînt niște
privilegiați, ei s-au născut sub steaua crucială a celor aleși, a
acelora cărora le este dat să lepede mai repede haina aceasta
hidoasă a trupului și să ajungă astfel la marea eliberare. Scopul
meu este de a alege aici, în acest pavilion, pe cei mai demni de-a
păși cît mai repede peste pragul vieții. Acest pavilion este al celor
deosebiți, aleși, alții deeît vulgarii din celelalte pavilioane, care
vor să-și salveze trupul. Pe voi, dragii mei aleși, v-am predestinat
desăvîrșirii repezi. Orice clipă de întîrziere este o întîr- ziere în
veșnicie."
Felul în care îmi vorbi Directorul, privirea aceea pătrunzătoare,
dicțiunea, gesturile și farmecul glasului său, avură darul să mă
facă să simt o exaltare curioasă la auzirea celor ce mi le-a spus.
Mă simții entuziasmat, emoționat, patetic, demn de a-mi sacrifica
imediat viața pentru Nirvana domnului Director.
„Acum te întreb, domnule", reluă Directorul firul discuției,
adre- sîndu-mi-se din nou, „ești de acord cu lumea pe care ți-am
dezvăluit-o și te vei supune legilor prescrise de mine?"
Ceilalți cinci bolnavi întoarseră din nou privirile spre mine, de
data aceasta cu o licărire de curiozitate în ochii aceia muribunzi.
Eu tăceam, iar Directorul și ochii aceia așteptau liniștiți. Gîn-
durile mi se înțepeniseră undeva, între frică și bucurie, glasul îmi
amuțise la marginea unor mari deciziuni. în clipa aceea, prin
fereastra deschisă se auzi ciripitul vesel al unei păsări, din pomul
de lîngă
fereastră. Melodia venea de afară, din lumea aceea cu legi
severe, în mijlocul căreia însă puteai spera și mai ales puteai
lupta pentru viață. Ș i, deodată, o străfulgerare mă scutură din
adîncuri. Simții toată revolta unei minți sănătoase și a unui trup
care vrea să trăiască sfidînd veșniciile. îmi dădui seama cum
glasul mi se dezleagă și cum gîndurile devin sprintene ca-n fața
unor probleme. Mă pregăteam tocmai să răspund Directorului,
așa cum simțeam în clipa aceea, ridicînd ochii la el și la bolnavii
din jur, mă regăsii în atmosfera sumbră, cenușie a exaltării în
necunoscut. Ș i, fără să-mi dau seama, murmurai un „da“ amenic
și bolnav, de care mă înfiorai singur. Glasul răsunase străin, și-o
teamă de moarte se înfiripă în ființa mea. începui să tremur și să
transpir. Mîinile erau ude, pe obraji curgeau șiroaie de nădușeală
și-n ochi se plimbau furnicari de lacrimi.
Dar Directorul reținuse răspunsul meu, Tulburarea nu mi-o
văzuse nimeni. Ș i, acolo, pe catedra lui, îl zării cum scrie ceva în-
tr-un registru negru, cu scoarțe groase.
„Așa, ai intrat în lumea. eternității, te felicit!“ și se ridică
solemn în picioare trimițîndu-mi cu privirea încîntarea și
satisfacția lui fără de margini. Ceilalți bolnavi întoarseră din nou
capul spre mine și murmurară și ei de data aceasta, c-o licărire
mai vioaie în ochi, cuvîntul magic „fii fericit!“
în fața acestei avalanșe de simpatie și înțelegere ce mi se
acorda, mă emoționai din nou, simțindu-mă copleșit de atîta
generozitate și compasiune.
Ș i, ca și cînd nimic nu s-ar fi întâmplat, pășind eroic și
misionar înainte. Directorul intră în subiectul prelegerii din ziua
aceea:
„Să dărîmăm prejudecățile despre fericirea vieții pe pămînt!"
Nu știu cum a trecut timpul și nici nu știu ce-a vorbit Directorul,
atîta simții doar; se strînsese în mine o revoltă fără margini îm-
potriva acestei lumi false, a acestei lumi oare ne-nvață de copil să
iubim marile prejudecăți, de plinătate, sănătate și viață lungă.
îmi venea să sar pe fereastră cu capul în jos, să termin o dată
brutal cu această deșartă viață, cînd, deodată, ca și cum
Directorul ar fi vrut să răspundă gîndurilor mele, zvîrli cu
preciziune o frază oare mă cufundă și mai mult în viitoarea
dezorientării mele:
„Ș i nu o moarte brutală, o sinucidere, poate da dreptul la
cucerirea marii țării de dincolo, ci moartea lentă, sinuciderea
pasionată, voită, zi de zi, oră de oră, ca otrava introdusă în trup
îndelung c-o scadență pe care o așteptăm cu frenezie. Ea să se
petreacă ca o sfidare, ca o atitudine eroică în fața morții pe care o
dorim întocmai cum ceilalți își doresc viața".

In acest timp priveam transfigurat de tot figura Directorului,

roșie de viață bună și hrană suculentă, nădușită de elocvență și
de luptă împotriva marilor prejudecăți.
Ș edința s-a terminat pe la ora opt seara. Toată lumea era
obosită și parcă ar fi dorit cu frenezie o odihnă puternică și
întremătoare, cînd auzii pe Director spunînd răspicat:
„Acuma, copii, repede o cură de sublimare!“
Toți s-au ridicat în picioare ca la o comandă și s-au grăbit spre
ieșire. Cu Directorul în frunte ne-am urcat la etaj, într-o sală
mare, goală. Automat fiecare luă poziția de drepți: făcui și eu la
fel, eram doar în aceeași colectivitate de destin. Comenzile căzură
scurte, ca la militărie, flexiuni, mișcări bruște, alergat pe loc, cîte
zece minute, nici o clipă de răgaz, pînă răsuflarea înnecată de
oboseală și de tuse, devenea șuierat grotesc.
,Așa, așa, mai repede, și mai repede!“ ne-ncuraja Directorul,
plîmbîndu-se calm printre noi, corectîndu-ne ținuta. Pînă cînd,
unul din noi căzu ca un butuc; singur, neajutat de nimeni, se tîrî
la perete, gîfîind nebun, cu ochii ieșiți din orbite și cu spume de
sînge la gură.
 „Nu-i nimica, așa e bine, mai repede, și mai repede...!“ și noi
învîrteam brațele dezmățat, ca aripile unor mori de vînt, prinse
într-un vîrtej de furtună.
Cînd se întunecase am coborît toți ca niște fantome, ținîndu-ne
de pereți. Directorul, poate dintr-o profundă discreție, a plecat
mai repede, coborînd scările în pas sprinten de om ce și-a
îndeplinit datoria.
Fiecare se îndrepta pe-ntuneric către destinații necunoscute
mie, iar eu, știindu-mi patul în celelalte pavilioane, mă grăbii
spre ieșire, dar, la poarta pavilionului Directorul sta de vorbă cu
paznicul. Cînd mă zări, îmi zîmbi. Văzîndu-mă însă că dau să
ies, îmi strigă:
„Ah! nu dragă, de astăzi înainte ești al nostru", și adresîndu-se
paznicului, du-te și adu-i imediat lucrurile. Du-i-le în camera a
patra, sus, în stînga.“
Figura mea a avut probabil o expresie deplorabilă căci Directo-
rul mă mîngîie puțin și adăugă:
„Nu te speria, tuturor li se îmtîmplă așa în prima zi, cît privește
faptul că vei locui singur în cameră, aici în pavilion, să nu te sur
prindă, așa e regula fiecare trebuie să se reculeagă în
singurătate Iar glasul lui atît de molatic și insinuant, mă purtă
iarăși pe piscurile de lumină ale teoriei sacrificării trupului, pînă
cînd paznicul se întoarse cu bagajele mele.
Despărțindu-mă de Director plecai spre camera mea escortat
de paznic. Nu mai aveam nici o putere, nici de gîndit, nici de
simțit.
Ajunși în cameră, mă trintii îmbrăcat în pat, dar a trebuit să
mă scol imediat de durere. Patul nu era decît o scîndură lată și
goală, aspră și noduroasă. Plin de disperare, vrusei să mă agăț de
paznic, să vorbesc cu el, să-i spun suferința și disperarea mea. El
mă privi lung și solemn. Avea o înfățișare sinistră de cioclu.
„Liniște, vă rog și reculegere. Citiți regulamentul de pe perete“.
Ș i apoi paznicul mă părăsi liniștit ca și cînd eu eram un biet ne-
supus, care trebuia să fie adus la ordine.
 îmi scosei din geamantan rufele și pătura, pardesiul și tot ce
găsii moale trîntii pe scîndură și mă întinsei pe ea. Se întunecase
de-a binelea și o liniște de mormînt se risipise darnică peste tot
pavilionul. Nu se auzea decît răsuflarea mea grăbită încă, care
mîngîia pereții goi ai încăperii.
Ș i-nchisei ochii. într-un tîrziu m-a trezit din ațipeală un șuierat
de tren îndepărtat și nostalgic. Deodată năvăli în mine viața cu
forțele ei, cu nădejdile și marile ei bucurii. Am simțit o imensă
fericire că trăiesc, că pot spera, că-s tot eu acela ce suferisem în
după-amiaza aceea toate chinurile disperării.
Mă ridicai din pat împrospătat și înviorat. Și, pentru prima
oară, mă simții că gîndesc iarăși pe cont propriu, iarăși așa cum
știam să simt și să gîndesc, cum învățasem să cunosc viața în
mijlocul prejudecăților a căror dușman neînfricat era Directorul.
Ochii îmi fură însă opriți de cîteva litere fosforescente, scrise pe
perete și pe care le citii cu sufletul la gură, ca-n fața unor noi
temeri ce se ridicau.
Ș i-am citit:
„Fii fericit!;“
„Nu uita: desăvîrșirea vine prin suferință, nu mînca, nu dormi,
nu te odihni, zdrobește-ți cu răbdare trupul, astfel te vei purifica
și vei cîștiga fericirea viitoare!“
Ș i în clipa aceea mă umflă un rîs de-a răsunat desigur întreg
Pavilionul nr. 6.
A doua zi de dimineață mă trezii odihnit și înviorat. Tot ce mi
se-ntîmplase în ajun mi se părea o amintire tristă, dintr-un vis
urît pare-se. Nimic nu mai păstram din tot ceea ce îmi infuzase
Direc
torul, atmosfera aceea și aspectul macabru a tot ce îmi fusese
dat să văd. Mă simțeam tînăr și dornic de viață, sănătos și fără
febră, parcă-mi crescuseră aripi, care-mi dădeau avînd la un
zbor fără oprire.
Ș i-un gînd mă săgetă dintr-odată. Cum să scap din acest cuib,
cum să pot ajunge la Giurgiu, să-i spun și lui ce-am văzut, să-i
spun și lui toată tragedia ce se petrecea în Pavilionul nr. 6.
Dar n-apucai să-mi termin gîndul cînd ușa se deschise și
apăru paznicul. Mă invită în fugă să trec în sala de cursuri. Mi se
păru ciudat însă, că nici în ajun, seara, nu mîncasem, și nici
acum nu mi se dădea nimic. Eram revoltat, și-n drum spre sala
de cursuri, pregăteam Directorului, cu orice risc, un atac aprig.
Cum intrai însă, și-i văzui figura aceea blîndă și seducătoare
amuții, mai ales că am fost invitat repede să trec la locul meu.
După mine mai intră un bolnav. Mă speriai cînd îl văzui cum
arată. Era ca un spectru de slab și de transparent, mergea
susținut de paznic, ca și când își făcea ultimul drum al unui
condamnat..
Figura Directorului se însenină la această apariție. Cînd îl
văzu pe muribund așezat, se ridică In picioare și cu o solemnitate
nebănuită, spuse:
„Domnilor, după ședința fructuoasă de ieri, doi dintre colegii
noștri și-au luat zborul". Ș i, intr-adevăr în sală nu mai eram decît
patru persoane. Ca la un semn, cei trei se sculară în picioare și
eu făcui la fel, murmurind transportați împreună cu Directorul:
„Fie fericiți!"
In cele trei zile cît am mai rămas în Pavilionul nr. 6, au murit
și ceilalți trei bolnavi. Rămăsesem așadar singur cu Directorul. în
prima dimineață după moartea ultimului, Directorul mă privi în-
grijorat și emoționat:
„Am rămas singuri, sînt fericit de eliberarea celorlalți, sînt în-
durerat însă că nu mai vin alți pacienți. Desigur, Giurgiu acela
îmi face o propagandă proastă. Nu știu ce să fac cu el, sfătuiește-
mă.“
Am fost emoționat că mi se cerea sfatul și cu vocea stinsă în-
drăznii să întreb:
„Dar de unde știe Giurgiu cele ce se petrec în acest pavilion?"
„Cum, nu știi, el nu ți-a spus?"
„Nu, absolut nimic."
„Ei, află atunci, că vulgarul acela de Giurgiu a venit aici acum
o lună, a stat vreo patru zile și într-o noapte a fugit, sărind
gardul. Dimineața l-am găsit în salonul în care l-ai găsit și
dumneata. L-am chemat, l-am admonestat, l-am amenințat, totul
a fost za
darnic. Nu-1 putem face să se reîntoarcă 11, și după o pauză în
care se părea că-și reamintește un lucru dureros, adăugă, „și știi
ce mi-a spus?“
„Nu11, răspunsei eu.
„Mi-a spus, domnule, că el crede că-s nebun!“
Am căscat ochii mari și un rîs voluptos se înghesuia în capul
pieptului, să iasă. De-abia mi l-am putut stăpîni.
„Ei, ce zici, spune și dumneata, sînt eu nebun?“
„Nu cred domnule Director, am însă impresia că sînteți un om
original.11 Și un dor de șagă și de ironie mă sfredelea.
„Cum original?“
„Adică nu sînteți ca ceilalți oameni!“
„Ei, bravo, așa îmi placi!“ Ș i venind spre mine mă sărută
tandru, tocmai pe frunte.
„Acum să-ți spun ceva. Eu trebuie să plec la Centru cîteva zile.
Ai rămas singurul pacient al acestui pavilion. Ești om de în-
credere, mi-o spun ochii dumitale. Cît voi lipsi eu, te rog să treci
la loc în pavionul dumitale și să aștepți să mă reîntorc. Dar, nu
vei sta degeaba acolo. Te vei apuca, sistematic, să-mi faci
propagandă, să-mi aduci pacienți pentru acest pavilion. Ai grijă
însă, alege pe cei mai grav bolnavi, pe acei care au friguri și febră
mare. Ai înțeles?
„Da,... domnule Director!“ Și de-abia îmi putui stăpîni bucuria
că revin lîngă Giurgiu.
A doua zi de dimineață, paznicul îmi aduse lucrurile la loc, în
vechiul meu pavilion. Mi le-așezase cu aceeași răbdare sub pat și
în dulap. Cînd fusei gata, m-am dus în curtea de odihnă să-I
caut pe Giurgiu. Văzîndu-mă venind spre el, a sărit în sus
zîmbind. Speriat, mi-a întins mîna:
..Ce-i cu tine?“
 îl luai de braț și plecarăm să ne plimbăm pe cîmpul din spatele
Sanatoriului. îi povesti lui Giurgiu pe-ndelete tot ce trăisem în
acele zile, toate impresiile și tot ceea ce credeam despre
Directorul nostru.
„Va să zică ai ajuns și tu la concluzia că-i nebun?“ mă-ntrebă
Giurgiu privindu-mă în ochi.
„Desigur11 i-am răspuns domol.
„Ș i ce vrei să faci acuma, începi să culegi prozeliți printre ne-
norociții aceștia de aici?“
„Nici nu mă gîndesc, doar n-am înnebunit și eu“.

„Dar atunci ce-i de făcut, nu-1 mai putem lăsa așa, în situația
asta de a ucide fără milă atîția pacienți."
„Da, ai dreptate..." îi răspunsei îngîndurat.
Ne plimbarăm apoi mult timp tăcuți. îl simțeam pe Giurgiu
agitat, în prada unor mari nedumeriri:
„Ascultă Giurgiu, dar mie de ce n-ai vrut să-mi spui de la
început tot ce știai?"
„M-a amenințat că mă otrăvește dacă voi vorbi cuiva ceva; cînd
am vrut să părăsesc Sanatoriul nu m^a lăsat. Și chiar în ziua
venirii tale aici eram decis să fug noaptea, dar văzîndu-te mi-am
dat seama că nu mai sînt singur". Vocea lui se pierdu lin, odată
cu vîntul care bătea dinspre munte.
Directorul s-a întors de la Centru mai repede decît mă
așteptam. Cum a sosit, primul lucru ce l-a făcut m-a chemat pe
mine. A încuiat ușa cabinetului său, mi-a dat un scaun și m-a
întrebat:
„Ei, cîți?"
L-am privit drept în ochi și cu un calm de care nu mă știam
capabil, i-am răspuns:
„Nici unul", accentuînd pe fiecare silabă.
Nu pot descrie furia Directorului. S-a plimbat în jurul mesei
lui aproape o jumătate de oră, ca o fiară într-o cușcă. Era demn
de plîns. Mie mi se făcu frică și mă îndesai în scaun, cît puteam,
spre a mă face cît mai puțin observat. Dar parcă nici nu mă
vedea. Era limpede însă că în furia lui măcina gînduri aprige,
gînduri pe care după figura pe care i-o zăream în fugă, părea a fi
de dincolo de cugetul unui om normal.
La un moment dat s-a oprit foarte liniștit. Era atît de calm încît
m-am înfiorat. S-a dus la geamantan și l-a descuiat. S-a așezat
pe un scaun și din fundul geamantanului, de jos de tot, a scos
un tablou învelit într-o hîrtie, l-a desfăcut și dînd jos din perete
un portret de-al lui Koch, Da agățat în locul lui. Apoi s-a
îndepărtat cîțiva pași și cu-n aer admirativ m-a întrebat:
„Ei, ce zici?"
Tabloul era o cromolitografie după pictura lui Cari Piloty,
reprezentînd, „Intrarea triumfală și sfidătoare a lui Nerone în
Roma cuprinsă de flăcările focului pus de el." Nerone era în
haine de ceremonie, urcat pe ruinele fumegînde, peste cadavre,
ținând în mînă o liră, cu care încerca să cînte cînteicul compus
de el Trooe haloisis, în care descria dezastrul Troiei.
Nu pricepui gustul Directorului, dar văzîndu-i bucuria am
adăugat și eu, într-o doară:

„E foarte frumos!“
„Acum, hai, șterge-o!“ țipă Directorul la mine, „și să nu te ^nai
văd în ochi pînă nu te chem.“
\*
Cînd m-a văzut Giurgiu de-abia a avut putere să mă întrebe
ce mi-a spus, atît era de înfricoșat. L-am calmat însă,
povestindu-i totul și dîndu-i să înțeleagă că am avut impresia că
renunțase la prozelitism. Ii povestii și de tabloul lui Piloty.
Giurgiu a zîmbit și îngîndurat mi-a spus, că, desigur, s-a produs
în el o mare schimbare, de-a fost capabil să înlocuiască portretul
lui Koch cu acela al lui Nerone.
Ziua aceea și încă cele ce-au urmat, s-au scurs liniștite, fără
nimic deosebit. Se părea că totul reintrase în normal, că viața
Sanatoriului își urmează calea care-i era destinată. Pe Director
nu l-am mai văzut în tot acest timp. Nici el nu m-a chemat și nici
eu nu l-am căutat.
într-o după amiază, văd din fereastra sufrageriei pe paznicul
Pavilionului nr. 6 trecînd prin curte. Pe-un scaun, la umbra unui
tufiș, stătea Directorul. Deodată 1-aud strigînd: „Tighelin". Ș i
paznicul se-ntoarse și se-ndreptă în grabă spre Director. Rămăsei
surprins, știam că pe paznic îl cheamă Ion și acum îl aud strigat
cu acest nume.
A doua zi, cînd îmi amintii de scena din ajun, l-am întrebat pe
Giurgiu dacă numele de Tighelin nu-i amintește ceva. S-a căznit
și el să-și aducă aminte, dar în zadar.
Tîrziu, noaptea, cînd eram întinși pe pat, aud pe Giurgiu că mă
strigă:
Ș tii cine a fost Tighelin? intimul lui Nerone, acela care a pus
foc Romei, din ordinul împăratului/
Am adormit cu gîndul la farsa Directorului de a-și boteza paz-
nicul cu numele de tristă memorie al lui Tighelin.
A doua zi, tot timpul, am auzit zgomote curioase, ciocănituri și
hîrșîit de ferăstrău ce venea din fața Sanatoriului. Ei eu și
Giurgiu am crezut că se repară gardul acela înalt care dădea să
cadă. Cînd colo, spre seară, cînd ne-am aruncat privirile din fe-
reastra dormitorului, am văzut, ridicat în fața cancelariei un fel
de tribună, înaltă de vreo cinci metri, din bîrne și scînduri. Era
plasată chiar în drum. Ne-am uitat curioși unul la altul, fără să
înțelegem ceva.
Ș i ne-am culcat intrigați de noua ciudățenie a Directorului pe
-care o simțeam însă că se conjugă undeva cu grotesca lui
fantezie și că, precis, urmărește un anumit scop.

Am adormit cu gîndul lui Nerone, la Tighelin, la tribuna ridi-

cată în curte, la Pavilionul nr. 6 și la tot ce-mi fusese dat să
trăiesc»7 în acel Sanatoriu./
Nu știu cît să fi fost ora cînd mă trezii cu-n miros înțepător de
benzină ce-mi gîdila nările. Cînd mă ridicai din pat am văzut /și
pe alți bolnavi întrebînd înciudați pe vecini de unde vine mirosul.
Unul s-a sculat și s-a uitat pe fereastra deschisă. în clipa aceea și
Giurgiu s-a trezit și fără să întrebe ceva se îmbrăca grăbit. L-am
imitat și eu și după mine și alții. Cînd, deodată strig:
„Ce-i Giurgiu, de ce te-mbraci?“
„Nu știu, mi-e frică, cred că se pregătește ceva înfricoșător!“
Mai toată lumea din salon era agitată, căutînd să priceapă
teama ce ne cuprinsese. Unul încercă să iasă pe ușă, dar o găsi
încuiată, la fel încercai și eu ușa din dreapta, dar și aceea era
încuiată.
Ș i, tocmai în acea clipă, o vîlvătaie de foc pornește din toate
părțile. Pe ferestre intrau din curte flăcări mari, pe sub ușă se
tîr® fum și foc. Un țipăt colectiv zgudui pereții și fiecare încercă
să scape pe unde poate. Eu cu Giurgiu și cu încă doi bolnavi ne-
am repezit cu furie în ușa de lîngă noi. Cînd am ajuns în coridor
focul cuprinsese totul, scări, uși și ferestre. Bolnavii îngroziți cu
halatele în flăcări, urlau de moarte și fugeau disperați spre
coridoare.
Nu știu cum am ajuns în curtea din față a Sanatoriului îm-
preună cu Giurgiu și cu alți bolnavi. De-abia atunci mi-am dat
seama de proporțiile dezastrului. întreg Sanatoriul ardea ca o fă-
clie: pavilioanele, morga, cancelaria, locuința Directorului, a per-
sonalului, gardurile, șoproanele și tot ce putea să ardă era un jă-
ratec drăcesc care ne strîngea în mijlocul lui. Căldura devenise
insuportabilă. în aer plutea un miros înțepător de fum, de lucruri
arse, de păr și de haine. Bolnavii își lepădau hainele aprinse de
pe ei. Unii săriseră pe ferestre și se zdrobeau de pămînt. Ș i întreg
Sanatoriul părea coborît într-o gaură de foc, în care totul trebuia
să ardă pînă la ultima fibră. Nebunia și groaza flutura peste tot,,
prin foc și fum, întocmai ca în viziunile de Apocalips.
Deodată o flacără mai vie și mai de aproape ne atrase atenția;
Tribuna ridicată în ajun ardea și ea. Bîrnele și scîndurile de brad
trosneau sinistru, împletind într-o singură vălvătaie întreaga
construcție. Dar, spre spaima noastră cumplită, ochii înroșiți de
prăpădul de foc, zăresc, sus de tot, pe terasa tribunei, pe
Directorul’ Sanatoriului îmbrăcat într-o cămașă albă, în mînă c-o
liră și uriînd dezmățat, în sunete dezarticulate, o melodie care
vroia să fie, desigur, chiar cîntecul lui Nerone.
INEDITE
POMANA DRACULUI
Soarele scăpătase în seara aceea roșu și mare. Părea în imensi-
tatea lui un întins de foc. Pădurile din vale și culmile fumurii de
La orizont se legaseră între ele printr-o pîclă caldă și obositoare.
îți venea să întorci capul și să privești iarba verde.
Pe stînca de sub stejar, între două pietre, cu spatele răzimat
de un perete de stîncă, Ivan privea apusul. în ochi îi sclipeau doi
sori mici, roșii și triști. Pe frunte i se jucau pete colorate, iar
buzele parcă le mulase în sînge. Se învelise în pelerina lui pînă la
gît; îi era teamă, ca și cînd l-ar fi putut cuprinde marea de foc..
Stătu pînă tîrziu, cînd văzduhul părea de sticlă. De departe,,
din valea în care coborîse noaptea, venea pînă la el lătrat de cîine
și glas de om. Atunci i se făcu teamă. Ridică privirea spre
dreapta, spre poteca ce-1 adusese în acel loc. N-o mai zărea
limpede, o bănuia doar după dîra fumurie.
Cînd porni spre casă se-nciudă. Cum de întîrziase atîta. Pînă
să ajungă în oraș trebuia să treacă printr-o pădure lungă și lată.
Luna nu ieșise încă pe cer, și-o beznă lipicioasă se-ncolăcea pe el.
Iuți pasul, cunoștea doar drumul cu toate cotiturile și
ascunzișurile lui. Deodată se opri, foșnea pădurea. Parcă se
dezmorțeau crengile,, iar frunzele creșteau. Pocneau scurt și
moale. După o clipă porni din nou, dar frica intrase în el.
într-un tîrziu începu să fluiere. Nu mai vroia să-și audă pașii
cum răsună pe pămîntui uscat al potecii și nici ecoul lor care i se
oferea în urechi împătrit. Dar buzele i se uscară repede, iar cînd
vru să le ude cu limba, simți pe ele răcoarea serii și se-nfioră.
Trebui să-și încetineze pasul. Drumul urca, iar gulerul cămășii
i se lipise de ceafă. Se opri iarăși și ascultă: de unde veneau oare
toate zvonurile acelea de frămîntare?
 Ș i merse așa, cînd mai înfricat, cînd mai îndrăzneț, pînă ajunse
în Livada cerbului. Acolo se opri din nou. Cerul se vedea tuciuriu
răzimat de vîrfuriie stejarilor bătrîni. Ivan stătea ca sub o boltă.
Răsuflă mai ușurat și avu curajul să privească împrejur. De
undeva zbughi o vietate. Prin întuneric îi bănui forma. Lungă și
elastică-
Strînse capul bățului în mînă, dar umbra se pierduse prea
repede?
Ș i cum sta așa și se pregătea să intre iarăși în pădure, se auzi
deodată strigat pe nume:Ț
,,Ivane!“./
Era o voce omenească, plăcută la auz și oarecum hazlie. /
Ivan rămase cu un picior înainte, cu altul îndărăt, c-o mină
spre spate, cu cealaltă, cea cu bățul, în față. înmărmurise
pășind. Capul și-l simțea greu, pe-un gît țeapăn. Ș i rămase așa... '
„Ivane!“ repetă același glas..
Ivan se simți puțin mai bine. Prea era voce senină și prea-1
chema prietenește. Chemarea venea din stînga lui, chiar de la
marginea pădurii. întoarse totuși cu groază capul. Parcă auzi că-i
scîr- țîie gîtul. Trupul însă rămase așa, întins, cu pasul înainte.
Nu zări nimic și-i fu mai mult necaz, pentru că tocmai într-acolo
locul era mai luminat. Ș i chiar din acel nimic, se auzi din nou
chemat:
„Ivane!“.
De data aceasta nu mai putu răbda, strigă de se sperie singur
ca de-un glas străin și spart:
„Cine-i acolo?“.
„Dracul!“.
Lui Ivan îi veni să rîdă, dar prea-și spusese numele serios și
simțea el bine, nu știu cum, că nu era o glumă, că era chiar
Dracul cel care-1 strigase. Ce putea Ivan, rătăcit noaptea în
pădure, să răspundă Dracului? Teama îi trecuse pe nesimțite,
repede, ca un abur.
„Ce vrei cu mine?“ răspunse Ivan mai moale și mai îngăduitor.
 „Vino puțin încoace, vreau să stăm de vorbă!44.
Așadar, el, Ivan, era poftit de Drac să stea de vorbă. Și unde?
In mijloc de pădure, pe-un întuneric de nu-ți vedeai vîrful ghetei.
Totuși se duse, încet, nu din teamă, dar așa, ca și cînd s-ar părea
că se plimbă.
Merse pînă la marginea pădurii, pînă la primul copac și atunci
se opri. Se uită și-ntr-o parte, și-n alta, dar nu desluși nimic. Dar
de după un copac apăru Dracul.
Era chiar așa cum și-1 închipuise Ivan. Mai întîi negru, apoi
păros; în loc de picioare de om avea copite, cu mîini lungi, cu
brațe tot oacheșe, cu ochii Sclipitori și cu coadă. O coadă lungă,
cu moț la vîrf.
Cum îl zări, Ivan mai făcut cîțivn pași spre el, încît îi simți și
Tăsuflarea. Dar nu-i plăcu. Dracul mîncase usturoi.
„Ei, ce-ai cu mine!“ întrebă Ivan mânios.
„Ascultă Ivane, nu fi supărat că te-arn oprit din drum, dar
vreau să-ți mulțumesc...44.

„Tu mie? Dar pentru ce?" încercă Ivan să se apere.

\ „Ai uitat, Ivane, așa sînteți voi poeții, nu mi-ai închinat tu
mie o\poezie? O poezie pe care-ai publicat-o în luna trecută și pe
care ai intitulat-o -«Ochii Dracului?»“.
Atunci Ivan și-aduse aminte. într-adevăr, publicase c-o lună
înainte o poezie în care aducea Dracului toate laudele. Ba mai
mult, la urină, în ultimul vers, îl invocase, îl rugase să i se arate
și lui o dată, „cu ochii tăi de foc și coada pămătuf“.
Dracul, ca și cînd îi ghicise gîndul, continuă:
„Doar tu ai vrut să mă vezi; acuma sînt aici, ți-am împlinit
dorința".
„Bine", și Ivan se opri. I-ar fi zis „Domnule Drac", dar simți că
nu se potrivește, „Bine Dracule, te-am văzut, te-am, dar grăbește,
vreau să plec mai repede spre casă, în seara asta voi mai scrie o
poezie".
„Uite ce, mie nu-mi place oamenii grăbiți și de altfel nici nu te
pricep, slubă n-ai, mîne nu te-așteaptă nici o condică de
prezență, de ce să gonești așa spre casă? Nu vezi că ești leoarcă
de nădu- șeală? Stai puțin aici, pe buturuga asta" și-i arătă un
ciot, „odih- nește-te puțin și apoi mai stăm de vorbă".
Ivan ascultă cuminte, dar pe ciot nu se așeză, era ascuțit ca o
țeapă. Se trinti pe iarbă și cu-n gest larg pofti pe Drac să facă la-
fel. Dracul se așeză turcește, cu mîinile încolăcite după genunchi
și cu coada lăsată pe pămînt, într-o parte.
„Hai! spune-mi acuma ce vrei?" se răsti Ivan.
„Ascultă, mă băiete, de ce te treci tu cu firea? De ce-ți strici
sănătatea de pomană. Nu vezi ce noapte frumoasă, uite, colo
răsare luna, pădurea e caldă ca o îmbrățișare și apoi... cu mine
nu te mai întîlnești altă dată".
Ivan se îmbună, simți și el, că o întâlnire cu Dracul nu-i un
lucru de disprețuit. își făcea chiar planuri, ce pagini tulburătoare
va putea scrie despre această extraordinară convorbire.
Dracul morfolea între buze un fir de iarbă pe care-1 culesese-
de lîngă el. Privirea îi era ațintită asupra lui Ivan, iar vîrful cozii
se mișca leneș prin iarbă.
„Mă Ivane", începu Dracul, „nu ți se pare ție că lumea asta nu-
i bine orlnduită?"
„Ba, de ce, eu găsesc că-i prea bine!"
„Vezi, pe mine mă supără oamenii ăștia ai tăi, drept îți spunr.
sînt lipsiți de obraz. N-au nici o rușine și mint, de-ngheață apele".
Ivan se puse pe rîs de răsună pădurea.
„Bine Dracule, dar tocmai tu să te superi că-s oamenii așa
cum» sînt?"

Ș l după o clipă de gîndire:<

„Tocmai tu, oare-i ispitești la fiecare pas?“/
„Da, așa este, dar nu mi-am închipuit niciodată că-s așa țle
proști, mă ierți, te rog, încît să-i pot duce atît de ușor. Nu vezi fu,
că pînă și cel mai serios om cade de rămîi surprins?:
„Cade, drace, fiindcă ești tu șiret!“/
 „Ei, aș! Ș iret! Omul are doar la îndemînă judecata lui, puterea
de-a alege între bine și rău. Cum sînt eu într-o așa situație șiret?
Ș i apoi, voi oamenii aveți toți o minte ageră și sănătoasă. Nu știi
tu Ivane, cîți îmi trag și mie chiulul. Sufăr și eu destul; •dar
marea mea bucurie este, că totuși mușterii mei cresc și mai ales,
cuceririle de oameni aleși mă umplu de fericire parcă-mi crește
coada la fiecare nouă izbîndă“.
Ivan se uită speriat la coada Dracului care se mișca prin iarbă
ca un șarpe. Se îngrozi la gîndul c-ar putea-o vedea crescând,
așa, din senin.
Se trezi în Ivan, pe neașteptate, o curiozitate oare-1 rodea de
mult. Vru să se folosească acuma, era doar clipa cea mai
prielnică.
„Spune-mi te rog, ce faci tu cu toți aceia pe care-i cucerești și-s
ai tăi?“
„Hm!“ făcu Dracul, oarecum plin de importanță și îngînfare. „E
greu să-ți spun, mai curînd ți-aș arăta“.
Ivan se-ngrozi, se sculă speriat în picioare și vru să fugă.
Dracul însă mai iute, se așeză în fața lui și c-o față zîmbitoare îl
rugă să stea, că nu-i nimic de groază în ce va vedea și că nu-s
lucruri noi nici chiar pentru Ivan.
Lingușirea plăcută, ca o băutură caldă ce-ți intră în trupul
înghețat, îl cuceri pe Ivan.
Ș i porniră: Dracul mergea de-a stînga, Ivan la dreapta.
O luară de-adreptul către inima pădurii. întunericul era atît de
mare că de nu l-ar fi condus Dracul, desigur că Ivan s-ar fi lovit
de fiecare copac. Dar, pe semne, Dracul cunoștea bine drumul.
Te miri pe unde cotea, pe unde se pitea, peste ce trunchi căzut
sărea, de avea în față tot cale deschisă. Cu toate acestea Ivan
simțea că pădurea este tot mai deasă. Umbrele mari și negre se
strângeau tot mai mult în jurul lui. Răsufla greu, parcă-i stăteau
pe piept toate negurile acelea umede și reci.
Ș i Ivan începu să înțeleagă, nici el nu știa cum, că se depăr-
tează tot mai mult de drumul lui. Ceva îi spunea, în adîncul
sufletului, că se afundă tot mai mult într-o lume necunoscută.
Ș i era Ivan atît de adîncit în gînduri că și uitase aproape, că-i
*cu Dracul alături. Poiate din întîmplare, poate dinadins, Dracul
îl.lovi cu coada peste spate, de sări Ivan ca ars.

„Ce-i Ivane?“ întrebă Dracul cu aerul nevinovat.

„Nu știu ce m-a lovit peste spate“ spuse Ivan cu voce sugru-
mată de spaimă.
„Ț i s-a părut numai Ivane, sau o fi fost vreo cracă“.
Dar Ivan vedea bine că pe unde merg nu mai sînt copaci. Tre-
ceau printre stînci prăvălite de se părea că nu este pe pămînt un
astfel de loc, atît de sălbatic și de nemaivăzut. Dracul sărea
peste, stînci ca o maimuță. Se mira și Ivan cum de se poate ține
după Drac și cum de-1 ajută firavele lui mîini și picioare la
sărituri cum nu-și închipuise niciodată că va ajunge să facă.
Deodată se trezi Ivan, că alături de Dracul, se cațără pe-un
perete de stînci drept, de se aplecă să cadă. Făcea Ivan niște
sărituri ca de veveriță. Se mișca atît de repede că nici niu se mai
putea gîndi la ce face. Dar într-o clipă vru să privească înapoi,
simțea el nevoia să vadă calea pe care-o făcuse. Dracul însă,
parcă-1 simțise, și-l și lovi cu pămătuful cozii drept peste nas.
„lartă-mă Ivane, dar uneori nici eu nu mai știu ce să fac cu
coada asta!“
Ș i Ivan nu-și mai putu da bine seama ce face și pe unde merge.
Aici se tîra pe brînci, aici se cățăra, aici sărea peste o apă, aici se
avînta peste o prăpastie. Dar nu făcu nici un pas greșit. Parcă-i
potrivea Dracul piciorul și cînd trebuia îl și împingea, așa de
sigur călca, așa de bine nimerea locul unde trebuia să pășească.
într-un tîrziu se opriră. Ivan gîfîia de i se uscase și fundul
gîtlejului. își scoase batista din buzunar și se șterse de nădușeală
pe față, pe piept și pe gît. Dracul îl privea atent:
„Ce-i Ivane, ai obosit“?
„Nu! încercă Ivan să se apere „doar mi-e cald și nu știu de ce,
dar parcă m-apasă ceva pe piept11.
 „Ei, atunci hai să ne oprim, Ivane, am gonit destul!“
Lui Ivan i se păru că Dracul face-un semn cu mîna. Dar nu
putu pricepe bine, că se și trezi în fața unei găuri, care semăna a
gură de peșteră. Dracul o luă înainte și apoi, după cîțiva pași se
opriră.
Intîi Ivan închise ochii, atîta lumină îl plesni peste față. Apoi își
cuprinse capul cu mîinile ca-ntr-o aiureală. 11 dureau însă ochii,
atît îi strîngea de tare. Se apucă să-i frece cu pumnii, cu deznă-
dejde, parcă voia să scoată ceva din ei. Cît stătu așa buimac, nu-
și dădu seama, doar cînd deschise ochii văzu ce nu mai văzuse.
Cît cuprindea cu privirea, pînă departe, până ce zarea se-nce-
țoșa, nu era decît pădure, presărată cu stânci care creșteau din
pămînt, drepte și semețe. Dar toate erau atât de curioase, ca din-
tr-un vis de-acela din care te trezești cu sufletul la gură. Ș i, ce-1

înfiora pe Ivan, era lumina aceea care scălda totul; frunzele

pomilor luceau ca soarele, stîncile scînteiau, apele erau ca de
foc, iar de/ sus, pe unde ar fi trebuit să fie cer, cădeau scîntei./
Ș i-n această nemărginită grădină sălbatică se vedeau mii și mii
de oameni. Fiecare făcea altceva, fiecare era ocupat serios și cu
sîr- guință. Dar nu putea vedea bine. Totul forfotea, totul se
mișca, ca într-un furnicar cu infinite vietăți. Era peste măsură
omenească să poată cuprinde tot ce se desfășura în fața ochilor
săi. Așa ceva măreț și înspăimîntător și fără de sfîrșit nu-și
putuse niciodată închipui biata minte a lui Ivan. Sărmanul era
copleșit, ca și cînd în fața lui s-ar fi desfășurat într-o clipă toată
povestea omenirii. Ș i zdrobit se rezimă de-o stîncă.
„Dar ce-ai Ivane, de ce te-ai speriat?“
Dar abia putu î'ngîna o întrebare, care ieși mai mult ca un
suspin din pieptul acela frământat:
„Ce-i aici?,“
„Aici e Iadul, Ivane, Iadul acela de care-ai auzit și tu și pe care
l-ai văzut zugrăvit de atîtea ori de pictorii voștri^, și Dracul avea
în glas o liniște care-1 înfioră pe Ivan.
 Ș i Ivan se pierdu cu totul. Se prăbuși ca un lemn la picioarele
Dracului.
încet, Ivan își reveni; îi mai suflă și Dracul o dată în față
duhoarea lui de usturoi, încât acuma vedea iarăși limpede și pri-
cepea iarăși tot ce i se spunea.
„Acum Ivane, că ești aici să-ți arăt și ție că nu se trăiește chiar
atît de rău în Iad. Aici fiecare face ce i-a plăcut mai mult să facă
în viață. Și fiindcă ești poet, îți voi arăta și ție cum își petrec
vremea în Iad, doi poeți prețuiți".
Ș i sărind pe-o stîncă, Dracul strigă de răsună tot haosul acela:
„Edgar Allan Poe și Heinrich von Kleist, veniți îndată aici!lt
Ș i mai înainte ca Ivan să-și dea seama ce se întîmplă, apărură
urcînd pe stîncă, întîi Poe și apoi Kleist.
Erau așa cum îi văzuse și Ivan în chipuri. Poe mic și vînjos, cu
fruntea aceea mare, cu privirea fixă și ciudată, cu părul pieptă-
nat în părți, îmbrăcat într-o redingotă neagră. în mînă ducea o
găleată plină. Iar Kleist, care pășea absent după Poe, era o ființă
curioasă, cu figură de copil firav, cu ochii mari nevinovați, cu-n
mers de visător. în mîna dreaptă ducea un pistol.
Dracul făcu prezentările. Poe strânse mâna lui Ivan zdravăn,
Kleist delicat ca o femeie.
Ș i Dracul începu:

„Acuma arătați prietenului meu, Ivan, care este cea mai mare
bucurie a vieții voastre. întîi Poe, apoi Kleist și-l arătă pe cel din
urmă cu privirea.
Kleist, așteptîndu-și rîndul se răzimă de-un copac. Poe se așeză
jos, la marginea unui șanț pe-o piatră, duse găleata la gură și
începu să bea. Pe Ivan îl lovi un miros tare de vin vechi. Ș i Poe
goli găleata pînă la fund. Apoi privi vesel pe Drac, îi făcu lui Ivan
un semn cu mîna și căzu în șanț.
Cînd cel dintîi fu gata, veni Kleist la rînd. El începu să se
plimbe agitat și-ngîndurat, apoi, deodată, se opri, duse pistolul la
frunte și bang! Odată cu Kleist care se prăbuși pe spate, căzu
leșinat și Ivan, lovindu-se cu capul de stîncă.
Ivan se trezi din leșin, în pădure, în marginea luminișului de
unde plecaseră. Dracul stătea lîngă el, parcă-1 păzea.
„Ei, ce zici Ivane?“
„Ah! a fost groaznic, așa ceva nu mai pot vedea, simt că-
nnebunesc“.
„Vino-ți în fire Ivane, ești doar un om în toată puterea, să te
sperii tu de-un fleac de împușcătură?“
Ș i Dracul continuă grăbit:
„Uite Ivane, trebuie să ne despărțim, dar, fiindcă astăzi se-
mplinesc cinci mii de ani de la moartea tatălui meu, vreau să-i
fac pomană pentru odihna sufletului său. Și fiindcă n-am cui s-o
dau, m-am gîndit la tine. Ș ezi aici, lîngă pomul ăsta și-nchide
ochii; cînd îi vei deschide, darul meu va fi aici, în fața ta“.
Ș i Ivan, ascultător oa un copil, se așeză la rădăcina pomului și-
nchise ochii...
Dimineața următoare, soarele scălda cu razele lui vesele toată
pădurea. Păsările ciripeau pe-ntrecute, și-un vînt ușor mîngîia
frunzele copacilor.
Ivan deschise ochii încet. Dar parcă nu mai vedea cu ochii lui,
totul îi părea în ceață, plutind în nesfîrșit. Atunci și-aduse aminte
de pomana Dracului și privi înainte. De-o cracă a unui pom din
față, atîrna spînzurat propriul său trup. Ș i Ivan fu sigur că-i al
lui, limba aceea lungă și vînătă, care atîrna din gura
spînzuratului, era chiar limba lui, c-o bubuliță roșie în vîrf, limba
aceea pe care și-o cunoștea atît de bine.

ARGATUL PĂUN
Noaptea cădea tot mai grea, tot mai neagră, tot mai fierbinte,
înălțimile cerului coborîseră peste creștet, măsură de-o prăjină și
atîrnau ca norii îmbuibați de apă, mătăhale tăvălite în noroi și
neguri. Răsuflarea se lovea ca de-o boltă jilavă de beci și-ți venea
să pleci capul la fiecare pas. Bezna se încleșta în ochi, în mers și
între degetele rășchirate ca după o căutare. O simțeai în ceafă și-
n călcîie, te plesnea peste frunte și fluiera printre pulpanele
hainei. Și, de peste tot, creștea o căldură de cuptor. Văpaia era
aproape, în jur și te încercuia ca focul năpraznic, foc de adine de
pămînt, fără scântei și fără fum. Ș i-n mijlocul acestei nopți
argatul Păun al Ilenei încerca să ajungă la drumul mare, cotul
acela de sub stejeriș, semn c-a lăsat valea la o parte și că-i în
drum deschis.
Din fire nu era fricos. De cînd se știa viețuind pe moșia Buha-
rului, călcîiele lui de catâr îndărătnic călcaseră zi și noapte
ogoarele și zăvoaiele în lung și în lat. De vreme încă nu se temea,
fie că bezna lipea cerul de pămînt, fie că viscolul se-ncolăcea de
el ca șerpii de gheață, pasul lui nu cunoștea opreliști și îndoieli,
calea ce și-o închipuise trebuia bătută pînă la capăt, peste glod,
peste ghețuri sau puhoaie. Dar noapte ca aceea Păun nu mai
nimerise. Și nici măcar din auzite nu i se năzărea că ar putea fi
cîndva o așa beznă în care să duci cerul cu apele lui în oîrcă și-n
care să te sufoci de fierbințeli crescute așa din senin, din chiar
firea lucrurilor.
Cînd pornise de la conac se-nnopta. Văzuse el soarele apunînd
în viitoare de nori roșii ca focul, dănțuind parcă pe muchea dea-
lului, d'ar socotise că va fi vînt a doua zi și, poate, către seară
ploaie. Mai auzise el trecînd prin ogradă păsările curții privind
înciudate și le văzuse, așa în treacăt, scurmând furioase gunoiul.
Dar ce a avut găina pestriță, întotdeauna ca plouată și leneșă, să-
i zboare tocmai în brațe, pălindu-1 cu aripile peste obraji n-a
putut pricepe. Ș i asta tocmai cînd să iasă pe poartă.
Ga întotdeauna cînd avea cale lungă de făcut și-n noaptea
aceea Păun călca întins, fără zăbavă, drum drept, tăind cîmpul și
ocolind potecile, numai să știe el că-i cu fața drept către țintă.
Delà o vreme simțea însă că nu-i lucru curat, prea se-mpiedica la
fiecare pas și prea-i țiuiau urechile.
„Na, bună-i acum“, mîrîi el furios, „te pomenești c-am și rătă-
cit“! Ș i oprindu-se cu picioarele deschise ca un arătător, încercă
să se dumirească. Ridică ochii din pămînt și cătă vreun semn de
dezlegare. Dar, ori cu ei în jos, ori cu ei în sus, tot una vedea.
Negru și iar negru, parcă toată firea ar fi fost căptușită cu fu-
ningine. Cînd încercă să răsufle adînc, i se-ncleștară fălcile și-n
gură simți abur fierbinte; i se păru că stă să-nghită tot aburul
unei mașini. Se cutremură năuc, căutînd cu mîinile sprijin. Dar
nu găsi nimic, era singur, proțăpit în pământ, înfipt parcă acolo,
semn de despărțire de veac, piatră de hotar între viață și moarte.
Dar mintea măsurată a lui Păun nu vru să creadă semnele ce i
se arătau și nici potrivnicia firii care parcă zidise în jurul lui ză-
gazuri de negură, foc și piatră. Se rupse din loc și mai înciudat o
pomi înainte, pînă tălpile lui goale simțiră praful jilav al
drumului mare. De-acuma își știa calea, era dreaptă ca firul de
lumină. Și fiindcă pașii lui puteau călca acum liniștiți pe dîra
cleioasă a șoselei, își lăsă gîndurile în voie, singurele care nu
simțeau greutatea nopții aceleia care-1 apăsa pe creștet ca o
piatră de moară.
Ș apte nopți încheiate visase argatul Păun același vis. I se arăta
răposata lui Marie nemulțumită. Plîngea și se văieta că i-au scos
din mormînt ciolanele și i le-au zvirlit, unul către apus, altul
către răsărit iar oasele mărunte ale picioarelor stăteau risipite în
prun- dișul cimitirului. La început Păun crezuse că-i doar așa un
vis ca toate visele, năstrușnice și-ntoarse pe dos, tocmai bine să
nu înțelegi nimic din ele. Dar, cînd văzu că și-n noaptea a doua
visă la fel, și-n a treia și a patra, pînă-ntr-a șaptea, își dădu
seama că nu-i de glumit, că desigur i s-a întâmplat ceva Măriei
în cimitirul acela uitat de Dumnezeu. Ș i ca de fiecare dată cînd
Păun știa că-i rost de răfuială își luase și acuma ciomagul cel
mare și greu din lemn de corn, țintuit la cap cu două ținte
galbene de aramă.
Ar fi vrut să facă treaba asta ziua dar n-avea cînd. Toamna era
în toi și strînsul cîmpului uitase și de duminică. Ș i atunci și-a zis
că pentru o socoteală de cimitir poate merge el și noaptea că nu
s-o supăra nimeni.
Cînd își izbi piciorul într-o piatră îi fu năcaz pe Mărie:
 „N-am pace nici acum de tine, muierea dracului!“ Dar își aduse
aminte că nu mai e mult pînă la cimitir și se potoli. „Om vedea
noi ce-i și cu tinei“ și lovi cu furie ciomagul de-un pom.
Tocmai cînd Păun se pregătea să ghicească care-i poarta cimi-
tirului, cerul ca lovit în creștet se despică în două și dintr-o
năvală
de fum și nori, apăru luna rotundă și mare, cît mămăliga
argaților de la curtea Buharului. Dar Păun n-avu timp să se
lămurească. Ochii i se opriră la gardul cimitirului de care sta
răzimat pe dinăuntru o făptură de om țapănă și mândră. Cu
ochii încă lipiți de bezna care fugea acuma ca vântul, Păun nu
desluși bine făptura. Ș i rămase așa, cu ochii la ea, pînă i se
potriviră pe măsura luminii argintii de lună. Cînd se dumiri
strănută o dată din adâncuri și apoi se uită din nou. Dar făptura
tot acolo era. Păun se dădu un pas înapoi spre a vedea mai bine.
De văzut tot aceea văzu: era popa Stan, mort cu cinci ani în
urmă. Deodată începu parcă să vadă mai bine. Era chiar popa
Stan, cu un cot răzimat de gard, cu potcapul pe-o ureche cum l-a
purtat o viață întreagă, și cu barba albă și lungă, mînjită pe la
gură de fumul de tutun pe care-1 sugea cu patimă din țigări
groase oît degetul. Ș i tocmai cînd Păun credea că s-a lămurit mai
bine, văzu ceea ce nu văzuse: popa era tot numai țurloaie și
scăfârlie. în loc de mîini niște oase subțiri și gălbejite, în loc de
ochi niște găuri întunecoase ca găurile de cîrtiță. Ș i barba?
Barba-i sta parcă lipită de oasele acelea bătute pe muche, ca
tăiate din piatră.
Păun înțelese, dar cînd să-și ducă dreapta la frunte să-și facă
cruce, uită că ține ciomagul în. ea, și se trezi că-și pocnește una
cu el peste frunte.
„Ha... ha... ha...“ auzi Păun hohotind pe popă.
Ș i ca un făcut îi trecu și spaimă și supărare și oțărîndu-se, cum
știa el mai bine, strigă popii:
„Ce rîzi, popo, nu te vezi cît ești de hîd?“
„Rîd Păune, că tot prost ai rămas, auzi tu, în loc de cruce să-ți
dai cu ciomagul în cap...“ și popa se pomi iarăși pe rîs de răsuna
valea.
Păun strânse ciomagul, gata să-1 pocnească peste potcap, dar
nu știu nici el pentru ce, se opri.
„Ș i ce cauți măi, Păune, aici?“ întrebă popa ca și cînd nu s-ar fi
întîmplat nimic.
„Da ce-ți pasă ție, se răsti Păun, „că doar nu-i fi tu și aici mai
mare!“
„Nu-s, nu-s...“ îngăimă popa cu blîndețe, „aici fiecare-i cu stă-
pânirea lui“.
„Atunci, ce stai Ia poartă ca la vamă?“
„Uite, Păune, mă uitam și eu la lumea care trece pe șosea...“
„Da? Ș i mă rog, atuncea de ce m-ai speriat pe mine?“
„Eu? Păcatele mele, Păune, eu stau aici la gard în fiecare
noapte, de cinci ani, și pe nimeni n-am speriat încă, și doar trec
destui prin fața cimitirului.*'

Ou vorba Păun se apropie de gard și deschise poarta

cimitirului. Parcă și uitase de popă, așa trecu pe lingă el. Dar nu
făcu bine cîțiva pași, cînd auzi pe popă strigînd în gura mare:
„Vasile... a venit Păun, i-a vezi ce vrea!“
Un glas dogit răpunse de după zidul bisericii:
„Care Păun, părinte? Prostul ăla?“
„Ala, ăla...“ adăugă popa plictisit.
Atunci lui Păun îi veni să se întoarcă din drum și să-1 poc-
nească pe popă peste țurloaie, să i le facă țăndări. Dar cum vru
să facă un pas înapoi, se simți împietrit. Parcă-1 ținea cineva cu
picioarele înfipte în pămînt, strîns acolo, stană de piatră, fără
întoarcere din drumul pe care pornise. Ș i atunci simți Păun bine
că nu-i lucru curat cu el și încă cu popa Stan, strajă neclintită la
poarta cimitirului. De Vasile și uitase, cînd se trezi cu el înainte,
șchiop, cum îl știa pe cînd păzea porcii Buharului. Ș i cum venea
cu luna în spate, Păun îi văzu oasele ca într-un chip: încovoiate
și înnodate, mai groase pe la încheieturi, subțiate pe la mijloc și
boante la margini. Păun nu-și dădu seama cînd se opri în fața lui
Vasile, dar auzi deodată că-i întrebat răstit:
„Ce-i cu tine aici?“
Păun strîngea ciomagul, gata-gata să lovească, atît era de
furios și pe arătarea lui Vasile, grămadă trufașă de oase gălbejite.
Dar se potoli cînd și-aduse aminte că poate vorbi.
„Da ce, și tu și popa ați pus stăpînire pe cimitir?“
„Ascultă, Păune“, începu liniștit Vasile, „aici e împărăția
noastră, noi stăpînim, popa și cu mine peste cei de aici“.
„Tare șiret mai ești și tare prost mă crezi... Ce, un popă care-a
păzit oamenii și unul care-a păzit porcii, să ajungă în cimitir stă-
pîni? Unul alături de altul, cînd pe tine porcar nărod nici în bise-
rică nu te primeau oamenii, atît de tare-ți puțeau zdrențele?“
„Ascultă, Păune, ce-a fost dincolo e gata, aici sînt alte legi și
alte socoteli. Tu, de vrei ceva de la noi, trebuie să asculți și să
stai să te judecăm după legile noastre, altfel fă cale-ntoarsă că
proști ca tine nu ne trebuie.11
Păun începu să simtă că într-adevăr lucrurile trebuie să
meargă altfel aici, prea se potriveau toate și glasul lui Vasile prea
suna a stăpîn. Atunci îl cuprinse un fel de teamă și-o căldură îi
porni de ia inimă. Se simțea ca în preajma unor întâmplări mari.
„Ascultă, Vasile, eu nu pot pricepe legile voastre dar vreau să
știu, pentru o socoteală cu Maria mea, pe cine trebuie să-1
pocnesc, pe tine sau pe popă?“ și strîngea tot mai cu furie
ciomagul în mîini.
Vasile se porni pe rîs, căscînd fălcile descărnate larg, cît des-
chizătura unei porți. Păun îl privea fără să priceapă ceva și
încerca
zadarnic să-și adune gîndurile, așa cum făcea el la orice treabă
de fiecare zi. Dar nu era chip. Toate în jurul lui păreau anume
orîn- duite spre a-1 scoate pe el din făgașul liniștitor lui. Atunci o
furie oarbă îl cuprinse și ridică ciomagul pe care nu-și dădu
seama cînd îl izbi în coșul pieptului lui Vasile. Se auzi un zgomot
ca de vreascuri călcate în picioare, trosnituri și pocnete, de
credea Păun că a izbit într-un aluniș uscat. Ș i mai auzi Păun un
geamăt dureros, apoi văzu pe Vasile cum dă să fugă, ținîndu-se
cu amîndouă mîinile acelea descărnate, de coastele zdrobite. Ș i
fugind, Vasile urla de durere și striga de răsuna valea:
„Săriți, fraților, că mă zdrobește Păun.“
ADDENDA
FANTOMA REGINEI NEFERTETE
„And the Raven, never flitting, still is sitting,
On the pallid bust of Pallas just above my chamber door; And
his eyes have all the seeming of a demon’s that is dreaming,
And the lamp-light o’er him streaming throws his shadow on
the floor;
And my soul from out that shadow that lies floating on the
floor
Shall be lifted — nevermore."
The raven
Edgar Allan Poe
în țara-n care eterna întrebare e-nmărmurită-n piatră, a trăit
cîndva, pe atunci, pe cînd legenda se împletea cu adevărul, fru-
moasa regină Nefertete. închipuirea noastră brodează pe
nemișcata piatră, rătăcită bust de artă într-un muzeu european,
singurul ei portret verosimil, o întreagă gamă de lumini
multicolore. O figură oompusă-n profil din geometria unui unghi
obtuz și-a unuia ascuțit, ar putea fi rigida înfățișare a unui
armonic motiv decorativ. Nici chiar o depășire a geometriei
acestui profil, elementară teoremă demonstrată, n-ar fi putut
trece ca atare dincolo de-un primitiv abecedar geometric. Ar fi
rămas o obscură-ntretăiere de linii, chip născut din hazardul
făuritor de întrebări și axiome. Strecurat însă, ca și legea
implacabilului destin, profilul poartă un zîmbet și-o privire. E
greu să crezi, că dintr-o amorfă geometrie de linii, un zîmbet și-o
privire pot crea o definiție de artă. Ș i e mai greu, ca din aceste
irizații de mister, dura și impersonala piatră să se ridice spre
eterna expresie. Ș i-ntocmai ca-n alte timpuri și legende, care
născură pe Venus din spuma mării, frumoasa regină Nefertete se
naște dintr-un bloc de piatră și trăiește prin nestatornica tinerețe
a imaginației noastre.

Sub un cer urban, înstelat cu lumini obosite de praf și concu-

rență electrică, într-o atmosferă de asfalt incitat și-n ecouri de
saxofon răgușit, încerc să evoc, slujbă mistică de preot martir,
ima-.ginea frumoasei regine Nefertete. O văd, cum undeva, în
depărtatul orient al cerurilor înalte, pe malurile rîului sfânt, o
poartă o litieră dusă de sclavi negri și de gloria unei frumuseți
neasemuite. în noaptea aceea a Nilului, cînd palmierii, sclavi ai
deșertului, își plecau coama în semn de omagiu al pămîntuiui
adus în fața cortegiului regal, regina Nefertete privea cu ochii
obosiți de veghe nemăsurata cîmpie a deșertului. Ș i undeva, acolo
unde începe presupusul clipelor viitoare și nostalgia eternului,
frumoasa regină întrezărea gloria unei domnii, care va rămâne
totuși mai jos decît aceea a unei frumuseți. Ș tia că trecătoarea
glorie de domnitor nu are decât o singură cale de eternizare,
frumusețea ei. Din noaptea aceea, frumoasa regină Nefertete nu
a avut liniște; obsesia frumuseții care nu trebuie să moară o
neliniștea. Din turma de sclavi de toate culori și credințele
trebuia să-și găsească pe acel anonim artist, va face să treacă-n
zbor de vultur stăpîn al zărilor, spre eterna glorie a frumuseții ce
nu moare.
In zîmbetul pe oare artistul i l-a presărat pe față, ca o sămînță
de ademenire și rătăcire, el n-a pus decît zîmbetul pe care regina
model îl flutura pe buze ca un stindard de biruință peste oameni
și timpuri.
Acuma, admiratori mistici ai unui cap de piatră, pe oare ha-
zardul ni l-a păstrat printre ruine de temple și timp, strîngem
toate fărâmele de iubire rătăcite-n colțurile sufletelor noastre și le
unim într-un tot viu și constant. Căutăm să ridicăm din cutia lui
de sticlă, frumusețea acestui cap, sus, colo unde domină
principiul frumosului etern. Iar în clipa în care vom putea fi
eliberați de jugul sentimentului ce ne tîrăște fără țintă în jurul
acestei axiome de frumos, ne vom ridica cu seninătatea unui
antic judecător, și-ntocmai ca bătrînii ce trebuiau să judece
delictele Phrineei vom decreta frumusețea reginei Nefertete ca
liberă și imaculată concepție de lumină, fără contigențe cu
banala clevetire de colț de stradă care nu iartă. Trebuie să i se
ierte păcatul etern ce l-a înmărmurit în piatră. Trebuie să i se
ierte patima și ardoarea ce-a stîmit-o în sufletele privitorilor ei.
Trebuie să i se ierte c-a vrut să-nvingă prin eterna ispită.

Pentru că, frumoasă regină Nefertete, cu toate că timpul nu ți-

a lăsat decît cap și bust; noi îți vedem și trupul. înalt, zvelt, în
pas cu ceva ce te face să plutești nocturn ca Zeii țării tale peste
deșert și Nil, cu o candoare ce revoltă firile slabe, care stîrnește
însă murmure de admirație în cei ce au tăria durerii cînd iubesc.
Ai în pas variația ce-o are sentimentul și mirajul, acuma ești aici,
balsam candid pe-un suflet ce blestemă că n-a trăit în timpul
domniei tale, acuma ești acolo, în umbra templului din Kamak,
cutremurătoare arătare pentru sclavii tăi cenușii.
în forma aceasta de arătare eternă și adînc răscolitoare, plu-
tești în nopțile reci sau calde, umpli toate clipele goale de acțiune
și pline de visare, mă urmărești peste tot pe unde știi că trebuie
să fiu liber și apari, fantomă antică și obsedantă, întotdeauna
cînd vreau ca gîndul să plece-n alte locuri. Pîndești clipa de
libertate în pragul ei și înainte ca dorul gîndurilor mele să poată
pătrunde-n sanctuarul lui, tu regină fantomă, pășești solemn ca
și-n timpul distinsului tău rege Amenofis.
Ș i toate acestea pentru ce, pentru că am avut o dată slăbi-
ciunea să întîrzii cu ochii, cu gîndul și cu sufletul pe chipul tău?
Pentru aceasta să fiu acuma sclav, așa ca toți sclavii tăi, sclav al
frumuseții tale pe care ne-ai trecut-o spre eternitate, așa ca din
întîmplare? Pentru că o dată închizînd ochii am reclădit Theba cu
frumusețea templelor sale și cu frumusețea reginei sale? Pentru
că am îndrăznit și eu o dată, rătăcitor fir de praf, să judec
puterea și mărirea unui zîmbet și-a unei priviri?
Pentru aceasta să-ți fiu sclav? Sclavul unui bloc de piatră
pictat și pus într-un muzeu? Sclavul unui gînd alimentat de
neverosimilul zîmbetului tău de stăpînitoare?
O, frumoasă regină Nefertete, privește o clipă din racla în care-
ți vor rătăci oasele prăfuite și uitate, privește spre mine, omul,
care a îndrăznit să se ridice contra tăriei tale. Privește la mine,
sclav revoltat, cum voi dărîma, cu forțele rațiunii și cu puterea
secolului nostru, piedestalul de glorie ce ți—1 ridicară grămada
de admiratori lași și sentimentali.
Privește cum îți dobor piatra prin care exiști, singura ta dovadă
c-ai fost cîndva.

Iată, cu toate că-n secolul nostru luptătorii sînt mai nesinceri

ca-n timpul tău, îți voi dezvălui planul prin care-ți voi distruge
existența. Mai întîi, voi discuta așa-zisa ta frumusețe, voi căuta
pe căile pe care mi le oferă știința frumosului plastic, să-ți arăt,
ție și tuturor care se interesează, că acel cap al tău nu este decât
o ieftină realizare plastică, că el nu suportă analiza științei
secolului al XX-lea. Iar apoi, și asta știu că te va durea mai mult
ca orice, voi smulge din istorie din timpurile scurse după tine,
tipuri de frumusețe nemurite plastic și tot atît de celebre ca al
tău. Le voi așeza alături, iar din vecinătatea ce se va ivi, voi putea
compara celebra ta frumusețe așezînd-o la locul ce i se cuvine.
Nu crezi că fac ceea ce n-a îndrăznit nimeni să facă cu axioma
frumuseții tale?
Mai întîi, aș vrea să știu, de ce nu te fotografiază nimeni din
față? In orice album de artă, în orice reproducere care vrea să
arate lumii frumusețea ta, nu te găsesc decât în profil. De ce?
Oare, crezi că nu ne dăm seama de conspirația care există în
jurul frumuseții tăie? Crezi, că nu putem vedea, că din față
frumusețea ta este prea exotică spre a plăcea civilizației și
cultului nostru pentru frumos, că gura este prea răsfrântă și
obositor de senzuală, că ochii cu înclinație semită au în ei ceva
speculativ și prea puțin răpitor?
Spune-ne, regină, de ce ți-au pictat buzele, genele și sprânce-
nele? Fără acest artificiu crezi că nu se poate face sculptură? Tu
n-ai de unde cunoaște pe Praxiteles, Fidias, Scopas și Polyolet,
iar mai tîrziu pe Michelangelo, și în zilele noastre pe Rodin,
Bourdelle și Mestrovici. A recurs vreunul din acești artiști de
geniu la subterfugiul ieftin al sculpturii pictate? A trebuit ca ei să
smulgă expresia prin culori?
Ș tiu, îmi vei răspunde, că moda timpurilor tale fixase aceste,
criterii de-a reprezenta plastic, și că, desigur acest argument îl
vei fi învățat de la anonimii tăi artiști, forma în spațiu poate fi
înlocuită de un contur care rezumă masa ce-ar trebui să fie, iar
acest contur să încercuiască suprafața de bază a volumului
substituit prin culoare. Desigur, un sofism al timpurilor tale!
Acuma, vreau să te întreb, ai mai văzut vreo femeie cu urechi
atît de mari ca ale tale? Nu crezi că stai cu astfel de urechi pe
muchea unei despărțituri zoologice a mamiferelor? Dar nasul?

Pare a fi un cocoloș de miez de pîine frământat între degete și

lipit la un deget peste gură. Ș i, Doamne, gâtul, ți-ai văzut
vreodată gâtul?
Pentru a dovedi că mijloacele de analiză critică ce-mi stau la
îndemână sânt superioare posibilităților voastre de previziune,
voi analiza forma plastică a celebrului tău cap.
în neputința de desăvârșire expresivă, unii artiști recurg la fel
și chipuri de mijloace tehnice, pe care, având un caracter amoral,
trebuie să le numim abilități. Iată cum artistul care te-a nemurit,
a creat din două figuri geometrice capul. Gîtul e un cilindru,
capul un con cu vîrful în bărbie. Pentru a păstra echilibrul de
masă (și despre asta ați făcut destul caz voi, egiptenii) în
prelungirea frunții și a cefei, artistul ți-a plasat pe cap un fel de
trunchi de con, care completează conul capului propriu-zis.
Acest ornament vrea să fie o îmbrăcăminte a capului, un fel de
potcap. Ciudată mi s-a părut întotdeauna această pălărie antică,
care se odihnea pe figura-ți zâmbitoare. După cum vezi singură,
capul tău este format din două figuri geometrice. Nu crezi c-ai
anticipat pe moderniștii noștri? Păcat că nu cunoști pe Braque
sau peisajele lui Derain. O încîlcire de geometrie-n spațiu și
plană. Mă amuză gîndul, ce-ai face să poți vedea sculptura lui
Arhipenko sau a lui Barlach, dar la geometria lui Picasso oare
distinsa-ți figură ce față ar face? Ș tiu, în sinea ta ai zice:
nerușinați plagiatori!
Ei bine, frumoasă regină Nefertete, să analizăm puțin forma
propriu-zisă. Modelajul, adică modul în care este redat relieful și
umplut spațiul, este elementar. Două dimensiuni, baza și
înălțimea. Deci, masă, nu formă. Modelajul nu prezintă o
interpretare a formei respective, o înțelegere a funcțiunii fiecărui
plan, o pătrundere în adînc a semificației fiecărui punct maxim
de înălțime al fiecărui volum în parte. Probabil, adică, bănuiesc
c-ar trebui să știi, cunoști concluzia, că forma nu trebuie să fie
decît o armonie câștigată prin simetria maselor, a volumului și-a
suprafețelor, împerecheată cu o semnificație de depășire a
materiei, adică o erupție spre culmile metafizice. E trist, însă
metafizica voastră egipteană, a fost o născocire preoțească,
ticluită la comandă și probabil lansată pentru acei câțiva visători
care simțeau că lumea este și dincolo, dar și dincoace de cutia
craniană.
Spun, sincer, îmi fac scrupule în continuarea argumentării, nu
vreau să te umilesc prea mult cu neștiința ta. Tu în timpurile tale
ai preferat găteli frumoase unei bune instrucții. Vei zice că sînt
un

calomniator, totuși, eu am afirmat acest lucru bazat pe-o

experiență psihologică; numai o femeie superficială a putut zîmbi
atît de ieftin artistului căruia i-a pozat.
Ca încheiere a acestor analize nu mă pot abține să nu-ți co-
munic o veste care desigur te va întrista. Un oarecare Fecheimer
a scris o carte despre sculptura egipteană. Știi ce-a îndrăznit să
facă acest om? A reprodus chipul tău fără îndoială, tot din profil)
fără potcap, doar cu acel suport, plasat cam pe unde ți-ar fi fost
creierul și care urma să înțepenească trunchiul de con-potcap.
Ș tii cum arăți? Ca o mască, da, ca o mască pentru vulgarele
noastre petreceri de carnaval!
Sărmană Nefertete, cum poate fi cineva atît de rău încît să
reproducă bustul tău fără potcapul cu care te mîndreai atîta în
toate cărțile de istoria artelor?
Frumusețea ta, care determinînd creația plastică te-a nemurit,
nu este neîntrecută, mai ales, după cum am spus mai sus, fiind
extrem de exotică. Acest gen de frumusețe este compromis la noi
de-un popor nomad venit de nu știu unde. Vorbesc de țigani.
Acestui popor romantic cu femei frumoase și exotice trebuie să-i
reproșezi că frumusețea ta dă naștere la asociații care nu-ți sînt
favorabile.
Apoi, nu înțeleg, cum de vrei să rămîi singura frumusețe fe-
minină nemurită-n operă de artă plastică, cînd sînt încă atîtea,
care din foarte multe puncte de vedere își sînt superioare.
Din civilizația greacă vreau să-ți enumăr doar trei Afrodite: a
lui Praxiteles din Knid, cea din Milo și cea din Pergamon. Cum
vrei să stai alături de acestea? Uite, sînt dispus să accept
discuția și chiar să analizez una din aceste trei Afrodite tocmai
spre a demonstra obiectiv ceea ce susțin.
Vom lua, de exemplu, pe cea din Pergamon. Am ales-o pe
aceasta fiind o operă de artă din epoca de glorie a artei grecești,
după cum și capul tău aparține ultimei epoci de glorie a
sculpturii egiptene.
Sub raportul masei și-al volumului nu trebuie să documentez
prea mult, artificiul unui simplu volum geometric nu există. Uni-
tatea ce-o are acest cap este unitatea ce-o dă forma corespunză-
toare vieții, este chiar masa vie care trăiește. Dacă ne oprim
asupra expresiei nu ai decît mai mult de pierdut. Bănuiesc chiar,
că ți-ar fi rușine să discutăm acest adevăr ce nu se poate
contrazice. E atît de evidentă ca existența capului tău în Muzeul
Egiptean din Berlin. Ochii, gura, înclinația capului, obrazul ce
pare că palpită viață,
siguranța gestului luat în sine, toate sînt proprii doar vieții. în
ele nu vei găsi definiții abstracte sau forme tăiate arbitrar, sînt
deplina armonie a unui cap în care toată viața e prezentă. Nu-i
așa că bă- nuiești unde se uită? în sus, desigur. Iar gura pare că
se miră de ceva, pare că admiră fuga veselă a norilor din
iluminatul cer me- diteranian. Și părul, această simfonie de
forme. Pare așezat în bucle fără ordine prea mare, o anumită
dezordine vine chiar să desfășoare un peisaj marin. Șuvițele de
păr par valuri în mișcare, par ceea ce sînt, un cap în plin aer în
care vîntul se joacă naiv, creînd armonii formale și simetrii
întâmplătoare. Totul e natural, pînă și atitudinea, ea nu-i o poză
decorativă ca a ta, este un gest spontan de afrodită castă și
sublimă. Nici sprîncenele colorate, nici potcap artificial,
decorativ, nici față suptă de nu știu ce nostalgie și nici ochi șireți
și de-o relativă expresivitate. La tine totul este de suprafață, la ea
totul e de adîncime, la tine este o notație sumară, la ea este o
sinteză.
Pentru a nu fi acuzat de exemple luate unilateral voi arăta
cîteva din Renașterea Italiană. îți voi arăta și acolo femei
frumoase care au trecut dincolo de zilele lor de existență printr-o
operă de artă plastică.
Agostino di Duccio are, din 1450, lucrat un cap din teracotă
de-o expresivitate rară. O figură cu puțină impertinență de fată
tînără și frumoasă, o gură cu colțuri adîncite care rezumă
ambiție, și-o pereche de ochi care se uită mîndru și prudent.
Linia nasului latină, semeață și dreaptă și un vîrf ascuțit
ștrengărește. Părul este lăsat să se vadă de sub o maramă cu
grație așezată. O armonie de motiv decorativ care completează
figura dîndu-i o castitate care vine să tempereze subtila
ștrengărie și dor de aventură a feței. De aceasta ce zici? Dar de
splendidul profil al lui Piero della Francesca? O pictură atît de
liniștită, o figură atît de palidă că pare o icoană. Ochii doar, vii și
negri, spintecă zarea și arată decizie. La gît mărgele colorate.
Capul coafat în moda timpului. Dar cîtă tandrețe în acest profil
de medalion!
în fața lucrării pe care ți-o voi expune acuma desigur că nici
chiar revolta ta nu va mai putea avea greutate. Vorbesc de capul
de fată al lui Raffael Lorenzetto, azi în Muzeul din Lillo. Fără exa-
gerare, de n-aș avea certitudinea că este o sculptură aș crede că
este o fotografie după un cap viu. Da, da, știu ce gândești, arta
nu-i fotografie. Desigur, însă arta este viață și nu este, frumoasă
regină, statică pusă sub un potcap și care vrea să salveze, ceea
ce n-are, printr-un zîmbet. Ș tii cît este de viu acest cap? Te-
nfioară, ți-e teamă să nu-i iasă din spațiul lui și să te surprindă
perplex și ne
dumerit. Te aștepți să ridice ochii la tine și de-ar face-o,
frumoasă Nefertete, ți-ar scădea cu mult numărul admiratorilor.
Eu cred că este inutil să-ți vorbesc și de alte opere similare.
Să-ți amintesc de Gioconda lui Leonardo da Vinci? Dar nu crezi
că s-ar nărui sub propria lui greutate bustul tău în clipa în care
te-aș compara cu această extraordinară realizare plastică? Poate
zîmbetul tău să stea alături de misteriosul și profundul zîmbet de
dispreț și satisfacție al Giooondei? Al tău este un zîmbet de
femeie care ușor poate ceda, din cochetărie sau perversitate, al
Giocondei în schimb, e zîmbetul de stăpînă. Zîmbetul femeii
frumoase, stăpînă pe sentimentele și corpul ei.
II.
A trecut mult timp de când am încercat să scap de obsesia
reginei Nefertete pe calea arătată mai sus. Prin analiza care mi-o
închipuiam științifică, adică obiectivă, prin sinceritatea și familia-
ritatea discuției, prin sentimentul de dreptate pus în cîntărirea
argumentelor, am crezut că voi reuși, ca făcîindu-mi din acest
bust de artă un lucru cunoscut, intim (căutând să dispară
misterul din existența lui) îl voi putea privi senin și obiectiv, fără
o colaborare afectivă nedorită. Credeam, că îmi voi așeza în justă
perspectivă acest bust, credeam, că astfel voi fi un spectator care
nu vede decît cu ochii rațiunii.
Timpul este însă maestrul faptelor noastre. Prin perspectiva lui
vezi deformări sau consacrări a multor fapte care în vremea lor
nu apăreau juste. El este măsura și echilibrul. Ș i tot prin el îmi
este dat să văd, azi, unele excese și forțări de argumente.
Desigur, fundamental nu neg nimic, recunosc totul ca just și mai
ales, întăresc încă o dată încrederea în posibilitățile științifice ale
secolului nostru. Poate îmi reproșez aspectele formale ale
discuției, dialectica propriu- zisă, rămînînd ca fond sănătos,
logica care a condus discuția. Totuși prin timp, azi, mă simt
dezarmat: dacă la-nceput, atunci cînd terminasem procesul critic
și cînd în sinea mea reușisem să aduc o liniște consolatoare,
fantoma reginei Nefertete devenise străină de mine, astăzi, pe zi
ce trece se ridică din nou, ca un imperativ al destinului. O simt
cum iarăși crește-n mine, cum, de undeva, se năruie încet și
sigur, tot bagajul meu de argumente, și cum, tot ceea ce am
încercat devine o sterilă dorință de lămurire. Cum zîmbetul ei, pe
care credeam că-i înțelesesem cîndva, devine tot mai ironic, tot
mai batjocoritor. Ș i ciudat, nu mai pun întrebarea dacă are formă
sau expresie, dacă este conceput decorativ sau nu, dacă
împrumută de
la viață ceva sau dacă este sau nu o operă de artă. Ceea ce văd
în el, ceea ce rețin și ceea ce apasă și obsedează este aerul ei,
sensul acela neînțeles și misterios care scapă analizei științifice.
Nu cred că aceasta să fie expresia, este ceva ce iese din adîncul
nostru, ce nu are raport de existență exterioară, nu este nici
fenomen metafizic, îl simt doar concret și din lumea noastră.
Bizare sînt contrastele sufletului omenesc! Aici tresari de
bucurie în fața unei emoții inedite, aici te cufunzi în adîncul
melancolic al suferinței. De simți cumva că-n tine cresc puteri de
-viață, ridici fruntea semeață de conchistador și nu trebuie decît
o insinuantă umbră de îndoială ca totul să se prăbușească-n
dezolare. Iar cînd ai credința de ascet, că nimic nu-i dincolo de
puterile divine și cînd se pare că liniștea sălășluiește odihnitor pe
sufletul tău, pornesc de undeva, din văgăunile de umbră ale
sufletului omenesc, cîntăriri păgîne. Atunci, sfărîmi cruce și idoli
și strigi celor patru vânturi, că cenușa este singura realitate din
viață!
Fără-ndoială, că din îndepărtata putere de viață a poporului
egiptean, au putut crește cu adânci și răscolitoare aderențe,
predestinări ciudate. Magia, puterea care dărîma munți și scruta
zările, care lega existențe trecătoare de veșnicie, care făcea ca
sufletele să se zbată în chinuri de nedescris, care putea să
răzbune peste secole și care inversa menirea morților cu a miilor,
a dat un dinamism cosmic, care mai plutește și azi ca o
amenințare. Incantațiunile lor magice, armonică insinuare de
blestem și predestinare, producea atmosferă vrăjitorească în
jurul oricărui adevăr. Te urmăresc din urmă ritmuri și melodii
care trezesc atavice amintiri. Te răscolește cîte un vets sau acord,
câte o linie sau volum, încît porți în tine pentru totdeauna povara
acelui motiv. Iar cînd dilema este singura certitudine-n suflet,
simți ca o boare reconfortantă impulsul de-a te lăsa pradă
sugestiilor științifice. Din tot ce-au făcut ei, nimic n-a pătruns în
univers și secole, decît tîrît de cîte-un ritm magic. Ș i piramidele și
sfinxul, templele și statuile, mumiile și inscripțiile, toate, toate,
au legături magice cu necunoscutul. De aceea, poate, toată arta
egipteană nu-i decît un motiv unic, transpus în mii de variante:
cre- dința-n eternitatea vieții.

Acum, reîntors la Nefertete mă-ntreb, dacă sufletului omenesc

îi este de ajuns alternativa de da sau nu? Mă-ntreb, căci
existența acestei regine fantomă cere acest categoric răspuns.
Trebuie s-o accepți sau s-o negi. Cum poți însă nega ceea ce te
face, în ciuda tuturor credințelor tale, să-ntarci capul; dar cum
poți accepta aceea ce vezi că nu există?
între acești doi poli între care oscilează neputința omenească
se află un punct mort. Este acela căruia i te-ncredințezi în clipele
de dezorientare intimă. EI singur poate mulțumi sufletul
omenesc, căci nu-i cere nimic.
între acești doi poli între care oscilează neputința omenească
se află un punct mort. Este acela căruia i te-ncredințezi în clipele
de dezorientare intimă. El singur poate mulțumi sufletul
omenesc, căci nu-i cere nimic.
Din întâlnirea de-o clipă a hazardului și-a vreunei incantațiuni
magice, s-a născut eternul motiv plastic: regina Nefertete. Poartă-
n el destinul prescris în ritm solemn; să fie fantomă a ceea ce
mintea omenească nu poate înțelege, să fie indexul acuzator și
zîmbetul ironic pentru neputința omenească, să fie piatră
funerară pe mormîn- tul tuturor acelor lucruri la care trebuie să
renunțăm să fie, ca și corbul lui Edgar Poe, care-n acel solemn
„Nevermore" a definit atât de măreț eternul, fantoma pe care
trebuie s-o primești ca singura consolare a dezolării tale.

NOTE DESPRE NUVELA FANTASTICĂ

Cînd istoricii literari germani au încercat să-1 definească pe
Kleist* nu au putut să treacă peste identitatea operei sale cu
romantismul german. îi domina însă formula lui Goethe:
„Klassisch ist das Gesunde, romantisch das Kranke 44. Ș i atunci
soluția a venit pedantă și cu aerul de cabinet, Kleist aparține
romantismului în părțile lui slabe sau bolnăvicioase, adică prin
acel „Vorliebe fur dar Grăssliche und Entsetzliche, Hăssliche und
Perverse41.
Chiar în acest începuț de secol al XIX-lea, plin de nebunia lui
Holderlin, de delirul mistic al lui Werner, de tuberculoza lui
Novalis, de sinuciderea lui Kleist și alcoolismul și ciudățeniile lui
Hoffmann, era greu să se treacă peste „die geniale Leistung
Kleists44, în materie de nuvelă, de această nouă formă literară,
grefată pe realizările lui Boccacio și ale lui Cervantes.
Ș i astfel, de acest secol, în care s-a născut nuvela modernă și
cu ea și nuvela fantastică, de acest romantism german, s-a legat
oarecum tradiția unei stări maladive a creatorilor și a operelor
lor. Nu a fost greu să se accentueze acest caracter, nuvelele lui
Hoffmann aduceau o lume curioasă, plină de neverosimile, o
îmbinare de vis și. de realitate fantazată, povestiri care nu aveau
nimic comun cu viața, cu viața acceea cu care se obișnuise lumea
s-o vadă, cu ochii ei temători de tenebre și pe care le-o cultivase
arta clasicismului. Era o întoarcere prea bruscă pe alte tărâmuri,
se dezvăluia un revers al vieții: pe care fiecare se căznea să-1
afunde cît mai mult de cîte'ori se întîl- nea cu el prin accident. In
povestirile lui Hoffmann viața se înlănțuie numai din paradoxe
fantastice, din acea plutire de vis, pe care autorul o scapă printre
degete și-1 depășește. Gustul sever german nu putea ierta aceste
divagații. Era chiar contra bunului simț german, contra sănătății
teutone, care nu acceptă deeît misticismul ca singură formulă de
depășire metafizică. Acel „Verwirrung der Gefühle44 ajunsese un
blasfem la adresa lui Hoffmann, care încercase și el, printr-o. mai
adîncă și mai subtilă sensibilitate omenească, să creeze forme
noi» de expresie în literatură.

Celălalt caz care avea să universalizeze această părere, de

creație de artă alături de nebunie în nuvela fantastică, a apărut
cam în același timp, în America. Edgar Poe, o figură ciudată și
predestinată, într-o veșnică agitație, plin de capricii și de
contradicții, om de gust și de-o sensibilitate care depășea cultura
și civilizația americană, critic înverșunat, cu o tinerețe chinuită,
cu iubiri sfîșietoare, și peste toată această viață cu cotituri și
contorsiuni tragice, alcoolismul ca refugiu și izolare avea să-și
sfîrșească viața răpus de tenebrele delirului tremens. Dacă în
primul moment critica burgheză nu s-a adresat decît omului,
luat din punctul de vedere al moralității n-a întîrziat ca și opera
lui să fie explicată ca o concretizare absurd literară a decadenței
sale.
Ș i, astfel, în lumea largă a cititorilor și în una strimtă a
criticilor, literatura fantastică a fost indisolubil legată, dintr-un
anumit punct de vedere, de nebunie, sau dacă nu chiar de
nebunie, vecină cu o stare morbidă a scriitorului.
 în 1851, P. Mérimée, cu ocazia apariției nuvelelor lui Gogol în
limba franceză, scrie un articol în „Revue de Deux-Mondes" în
care semnalează nuvela fantastică „Vyi sau regele Gnomilor" a
scriitorului rus. O numește „poveste vrăjitorească, ce amuză și
îngrozește" și mai dă și o rețetă a unei bune povești fantastice:
„încep cu portrete bine conturate ale unor personaje bizare, dar
posibile și imprimi trăsăturilor lor, amănuntele cele mai reale. De
la bizar la miraculos, tranziția se face pe nesimțite și cititorul se
va afla în plin fantastic, înainte de a fi băgat de seamă că lumea
reală i-a rămas cu mult în urmă".
La această dată Gogol nu murise încă și nici nu se știa despre
el că ar fi oarecum din familia spirituală a lui Hoffmann sau Poe.
Ș i de altfel, se dădea o rețetă a nuvelei fantastice, o posibilitate
pentru orice scriitor de a o aplica, ea nemaifiind doar o
rezultantă a maladiilor sau viciilor autorilor lor.
Se împămînteniseră bine la această epocă și poveștile și legen-
dele fantastice ale lui Walter Scott. Ș i el, inițiatorul romanului is-
toric, omul de muncă ordonată și lucidă, de elaborare sistematică
și de exploatare rațională a inspirațiilor, nu putea fi pus alături
de cei doi părinți ai nuvelei fantastice.
A urmat apoi traducerea în limba franceză a nuvelelor lui Poe,
făcută de Baudelaire, care nu numai că reabilitează pe scriitor,
con- damnînd mediul impropriu în care a trebuit să trăiască și pe
care-1 face vinovat de destinul nefast al scriitorului, dar, mai
mult, se arată dispus a demonstra cititorului metoda analitică
care stă la baza creației nuvelelor fantastice ale lui Edgar Poe,
metodă care aparține chiar matematicilor, după cum afirmă chiar
scriitorul american.

Ș i încet, au mai apărut scriitori de nuvele sau povestiri fantas-

tice, nu ca autori exclusivi ai acestui gen, ci doar, dintre aceia
care au abordat subiecte fantastice alături de celelalte creațiuni
ale lor. Și, poate să pară ciudat, dar dintre cei ce-au mai scris
nuvele fantastice, în afară de tragicul sfîrșit al lui Maupassant,
nici unul nu s-a putut alătura prin structură de Hoffmann sau
de Edgar Poe. Nici Dostoïevski sau Turgheniev, nici R. Kipling, R.
L. Stevenson sau J. Konrad, nici Villiers de L’Isle-Adam sau
Anatole France, nici Pirandello sau Herman Melville, nici O.
Wilde sau Jens Peter Jacobsen și nici chiar lucidul Hans Heinz
Ewers, care reușește atît de facile efecte cu rețeta lui Mérimée.
Acceptarea nuvelei fantastice ca o creație maladivă a rămas
doar la aceia care pornesc în cercetarea ei de la determinantele-
critice ale romantismului german. Ș i tentația de a fi asemuită
orice nuvelă fantastică cu o creație romantică nu-i ușor de
îndepărtat; prea abundă lumea irealului în nuvela fantastică,
prea depășește ea rațiunea, prea nu este decît o viață a fanteziei
și a visului.
Nuvela fantastică universală nu a putut pînă acum să
definească mai mult de trei posibilități de creație ale acestui gen.
Nuvela fantastică de tip romantic, german, creatoare de
atmosferă în primul rînd, de penumbre, de conflicte valabil
omenești cu o acțiune inițială, dar cu fantezie în corelații și în
rezolvare, prefață pe o stare de spirit oarecum bolnăvicioasă în
acuitatea senzațiilor și în subtilitatea jocului de imaginație. Fără
o logică a fanteziei, ea lasă impresia de gratuitate, de fugă de
umbre care gonesc, fără să ajungă fantasme de aceeași
structură. O bogăție pînă la risipă a elementelor de hazard și de
senzație, care fac din povestire un fel de bici care lovește fără
milă liniștea și ordinea universală a valorilor de cunoaștere și de
sentiment. Oroarea de justificare logică și de înlănțuire cauzală,
un peisaj de conflicte clădite pe vis și pe fantezie.
Atmosfera acestora este o acceptare voită a unor stări de fapt,
care sînt accidente în viața propriu-zisă. Și pentru că,
contemporaneitatea și cotidianul nu pot oferi destule elemente
speculative a acestor stări, întoarcerea în trecut este cea mai
preferată lume. Acolo, unde și faptul real devine poveste, artistul
poate mai ușor să brodeze pe fantezia lui împrejurări care nu mai
lovesc direct simțul critic al omului aplecat atent asupra
realității. în cazul cînd trecutul este evitat, exotismul intră în
combinație din același motiv al depărtării de prezent. în nuvelele
lui Hoffmann, care este prototipul acestui fel de nuvelă
fantastică, simți de la început cum aparții unei alte lumi de
:gînduri și sentimente. în „Stafia logodită14 de exemplu, din
prima pagină autorul fixează atmosfera de extraordinar, care
crește din observații reale: „vîntul gemea în văzduh11. „Atunci se
făcu o scurtă tăcere, în timpul căreia se auziră lămurit șuierînd și
urlînd niște glasuri minunate, pe care vijelia le făcea să treacă
prin coș ca printr-o pîlnie de vorbit, imensă41, apoi comesenii
vorbesc de lucruri care „trezesc în noi o tainică înclinare spre
groază11. Iar Angelica spune, „cît pentru mine, nu cunosc
senzație mai plăcută deeît fiorul acela ușor care-ți străbate tot
trupul cînd — Dumnezeu știe cum — visezi cu ochii deschiși la
lumea închipuită11. Ș i iată aici, un început de nuvelă fantastică,
care se depărtează infinit de rețeta lui Mérimée, care nu rămîne
valabilă deeît pentru un număr restrîns de nuvele- și de mai
puțini autori.
In această atmosferă intră persoanele în acțiune; dar fiecare-
cu pecetea acestui extraordinar, anunțat de la început. Nu toate
personajele însă, ci doar acelea care au în nuvelă un destin
deosebit. Un lector perspicace poate de la început alege
persoanele care vor trăi o existență ireală, de vis și fantezie.
Sfîrșitul te înăbușă aproape prin masivitatea elementelor de
hazard și de împletire arbitrară; rămîi cu sufletul la gură, ca în
fața unor întîmplări groaznice, pe- care mintea cotidian obișnuită
cu o frecvență normală a faptelor, nu le poate nici accepta și nici
înțelege. Ele intră în cunoașterea noastră fără s-o dorim și fără să
le-o îngăduim, se năpustesc aproape asupra noastră, ne
cuceresc; iar noi ca niște învinși, asistăm neputincioși la
capriciile învingătorului nostru.
Cealaltă posibilitate a creației nuvelei fantastice o ilustrează
Edgar Poe. în „Filosofia Compoziției11, în care Poe se atașează de
soluția de-a începe cu sfîrșitul și unde demonstrează cum a
conceput el poemul fantastic „Corbul11, trage cîteva linii
impresionant de precise ale acestei metode. Dar mai interesante
apar afirmațiile lui din începutul nuvelei „Dublul asasinat din
strada Morgăi“: „Facultățile- spiritului pe care le definim prin
termenul analitice sînt în ele însele prea puțin susceptibile la
analiză. Noi nu le apreciem deeît prin rezultatele lor. Ceea ce
știm, între altele, este faptul, că ele sînt pentru acela care le
posedă într-un grad extraordinar, un izvor de plăceri dintre cele
mai vii11... „Această facultate de soluționare își capătă poate o
mare putere din studiul matematicilor, și în speță, din cea mai
înaltă specialitate a acestei științe, care din cauza operațiunilor
sale retrograde, a fost numită, foarte impropriu și simplu,
analiză, ca și cînd ea ar fi analiza prin excelență11.
Nu toate nuvelele lui Edgar Poe sînt concepute după această
metodă analitică, cum o numește el, dar caracterul specific al lui
Poe,, în nuvela fantastică rămîne această operație de construcție
retro
gradă. Pe cînd la Hoffmann totul era o înlănțuire de ilogic, de
hazard și de imaginație în joc, aici totul se succede, ca din
treaptă în treaptă, de sus în jos însă. Este pitorească cursa care
o întreprinde Edgar Poe. O dată sfîrșitul știut, destinul fiecăruia
existent în latența compoziției, jocul imaginației se manifestă prin
găsirea celor mai paradoxale împreunări de conflicte și situații
pentru a ajunge cît mai pitoresc la sfîrșitul voit. După cum spune
el însuși, acest joc este „un izvor de plăceri dintre cele mai vii“.
în timp ce la Hoffmann nu se simte truda pentru a rezolva
conflictele, ele curgînd oarecum, ca o apă liniștită și oarbă, la
Edgar Poe este o plăcere să vezi cum învinge dificultățile ivite și
cum apare enigma dezlegată.
Totul este o întrecere între probabilități diferite, între conjunc-
turi posibile, cu care se dedă la un joc miraculos, un fel de
echilibristică de logică. Frumusețea acestui fel de a colabora cu
fantezia, face •din nuvelele lui Poe un fel de rebus, de ghicitoare
fantastică în care alergi odată cu autorul după găsirea soluției
cele mai posibile și celei <mai verosimile. Dar acest verosimil are
pecetea extraordinarului prin determinarea lui apriorică, din
care-i place să deducă retrograd, pînă la găsirea soluției.
Evident, această metodă introduce prin strădania de-a
soluționa tot neprevăzutul pe care-1 aruncă cu ferocitate fantezia
lui în cale, ceva de senzațional în nuvelele lui Edgar Poe. La
Hoffmann, de exemplu, o complicație ivită de jocul imaginației nu
trebuie soluționată, ea trece mai departe, din conflict în conflict,
pînă ne dăm seama că totul este o împletire încîlcită de fantezie
și hazard. La Poe în schimb, nici nu simți cum lucrează
imaginația lui, atît de legate sînt cele mai paradoxale împletiri. La
Hoffmann nu este nimic senzațional, tocmai prin faptul că el nu
dezleagă, în timp ce la Poe, tocmai dezlegarea și justificarea
introduce acel neprevăzut senzațional, care aduce adeseori cu
structura cea mai intimă a literaturii polițiste.
Atmosfera în nuvelele lui Poe este mai directă, pornind numai
cu elemente pe care le justifică. Sînt indicații doar în momentele
în care își presară fără să simți, toată grandoarea unei realități
suprasensi- bile. Dozajul acesta are ceva pervers în el, ceva de
voită chinuire, ceva care intenționat îți atacă nervii și te aduce în
situația să crezi ca real și posibil ceea ce de fapt este numai
ficțiune. în timp ce la Hoffmann elementele de atmosferă
fantastică te cuceresc, fără să-ți ceară agrementul, la Poe te
torturează cu ipoteza valabilității, cu acceptarea lor, pe dată ce
continui lectura acordîndu-i creditul necesar. Ș i astfel, fantazarea
demonstrată intră în lumea lectorului pe poarta cea mare, o
primește și numai la urmă, cînd n-o mai poate suporta, observă
subtilitatea eu care s-a introdus.

în timp ce lumea nuvelelor lui Hoffmann este o lume de închi-

puire, pe care o recunoști ca atare, lumea lui Poe este lumea de
alături de viață, cum o numește Baudelaire,,1‘exception dans
l’ordre moral44. Este partea aceea care are dreptul la viață numai
prin nenaturalul și excepția care o ridică. Cu toate că
întâmplările sînt totuși ale vieții, felul în care le pune, greutatea
pe care le-o acordă, te face să le accepți ca alături de normal.
Crima, oroarea, dezgustul,, ruina, moartea cu toate curiozitățile
ei, boala, ironia parodia, cruzimea, teroarea, beția, iubirea
bolnavă, tenebrele, nebunia, nopțile de groază și de insomnie,
voințele frînte, apatia, halucinațiile, viziunile morbide și aventura,
trăirea neprevăzutului cu toată grandoarea și duritatea lui.
Cea de-a treia posibilitate de creație a nuvelei fantastice se
identifică într-o măsură oarecare cu rețeta lui Mérimée. Se
prezintă o lume cu totul reală, clădită ponderat și fără artificii, cu
structură normal omenească. Nu simți persoanele bizare așa cum
afirma Mérimée, nu ai un element care să te facă să bănuiești că
totul se va transforma la un moment dat într-o lume ipotetică și
neverosimilă. Acțiunea se desfășoară în limitele conflictelor și
psihologiilor normal omenești. Dar deodată, un pas, un gest, o
vorbă, o accentuare, o întîmplare, te face să devii mai atent, să
scrutezi perspectiva care începe să se anunțe ciudată. Și cînd
credeai că ai ajuns să cuprinzi în tot ansamblul lui povestea care
ți se desfășoară, te trezești în plin fantastic. Nuvela lui Gogol
„Paltonul44 este tipică în acest sens. Trăiești alături de eroul
mititel, funcționar de stat, pînă la urmă, cînd îți dai seama că ai
fost martorul unei întîmplări care iese din comun, în timpul
lecturii nu ai avut timp să sesizezi nici o notă f orțată, nici un
accent aruncat ca din întîmplare pe care să-1 suspectezi c-ar
putea deveni la un moment dat o cheie care să răstoarne tot ce
ți-ai clădit liniștit de la început. La fel, în nuvelele lui Walter
Scott, în care, chiar dacă presimți fantasticul care plutește în aer,
nu ai certitudinea că această lume va fi aceea care ți se va
prezenta odată ca singură realitate a povestirii. Herman Melville
în nuvela lui „Bart- leby 44 întrebuințează aceeași cheie a
dezvăluirii măsurate a unui destin de dincolo de realitatea
simțurilor noastre. Și exemplele pot urma, dovedind același lucru,
că această modalitate formală de realizare a nuvelei fantastice,
aparține unei lumi de scriitori, care structural sînt aplecați mai
mult asupra realității, dar pe care o simt că uneori ne depășește
prin încîlciri care nu ne aparțin rațional, dar care sînt tot •ale
noastre pe dată ce ochii și simțurile noastre pot tresări oricând în
fața lor, ca și în fața unei veritabile realități.

Nu se poate intra în toate amănuntele construcției nuvelelor

fantastice. Uneori fiecare în parte își are cheia ei, cu toate că în
general se înscriu în categoriile de mai sus. Apare însă ca un
corolar că scriitorii de nuvele fantastice, indiferent categoriei
căreia aparțin, sînt de-o structură deosebită sufletească. O
imaginație bogată, o sensibilitate cu antene la toate
imponderabilele existenței noastre, o plăcere pentru conflictul
gratuit, o înclinație față de extraordinar și de lumea obsesiilor și
aventurilor. Sclavi ai fanteziei lor, se supun rar la discipline
realiste. Trăiesc prin neprevăzutul și hazardul întâmplărilor, se
confundă cu ele și iau drept realitate o ficțiune a minții lor. A
acelei minți, surescitate artificial sau în permanentă efervescență
printr-o predestinare maladivă.
Plăcerea lor cea mare este libertatea de fantezie, drumul liber
deschis, fără piedici și fără restricții. Ea le poate crea și dificultăți
cînd este prea mobilă. O inteligență critică, un gest al echilibrului
chiar în fantastic, o prezență de regizor, va exploata în sensul cel
mai bun orice salt al imaginației. Cît timp libertatea de fantezie
nu este marcată cu diagnoza precisă de incoherență morbidă, ea
rămîne la un preț de neegalat. Căci indiferent de categoriile de
cunoaștere omenești, de limitele lumii noastre sensibile, o
imaginație care umblă numai pe piscuri este fantastică și
neverosimilă. Ea este totuși o revelație a unei lumi care se înalță,
după logica intimă a acelui artist, peste toate considerațiile de
comoditate, pînă la limitele superioare ale neprevăzutului,
fantasticului, inefabilului și neverosimilului.
Vă speriați de extraordinarul și de aerul de basm al unei situ-
ații dintr-o nuvelă fantastică? Arătați-mi marginile dintre ficțiune
și realitate și vă voi spune și eu de ce greșește artistul care se
joacă cu fantezia lui, ca un scamator cu drăceștile lui panglici de
foc.