Faptele Apostolilor

Faptele Sfinţilor Apostoli

(28-capitole; 1006-versete; 18396-cuvinte)

Cartea Faptele Apostolilor oferă cadrul de desfăşurare a activităţii apostolice.

Este o carte istorică, dar nu ţine de acelaşi gen literar. Genul evanghelic este aparte în
literatură, iar Faptele Apostolilor este un alt gen. Cartea este o relatare despre
începuturile Bisericii.

1) Titlul cărţii [Πράξεις 'Απoστόλωv]

Titlul cărţii nu este dat de Sfântul Luca. Este dat de un editor, cineva care a
colectat cărţile Noului Testament într-un "corpus". Titlul cărţii însă, este departe de a
fi exact, deoarece nu avem o relatare a faptelor tuturor apostolilor. Se prezintă doar
activitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan (în prima parte) şi activitatea Sfântului
Apostol Pavel (în cea de-a doua parte) şi a unor ucenici ai apostolilor: Sfântul Ştefan,
Sfântul Filip şi Sfântul Barnaba.
Aşadar, titlul cărţii ar putea fi: "Faptele unor Apostoli şi ale unor ucenici ai
Apostolilor".

2) Autorul

Autorul cărţii este Sfântul Luca, dovada este clară, dacă citim prologul ei.
Avem însă şi argumente interne în acest sens: prologul vorbeşte despre prima scriere
lucanică. Cartea are ca patron pe acelaşi patrician Teofil, care nu mai este numit
"κράτιστε", ci simplu "Θεόφιλε". Sfântul Luca îi spune simplu "Teofile", deci i se
adresează ca unui frate; probabil că între timp Teofil devenise creştin şi, dacă e aşa, la
aceasta va fi contribuit, desigur, şi citirea Evangheliei de la Luca, prima scriere
lucanică.
Alte argumente ar fi limba şi stilul scrierii. Autorul se prezintă indirect. În
Faptele Apostolilor apar o serie de pericope în care autorul se prezintă la persoana I-a
plural. Este vorba de aşa-numitele "secţiuni cu noi" (teologii germani, pentru prima
dată, le-au numit Wir-Stücke şi această denumire a fost preluată şi în alte limbi). Este
vorba de următoarele pericope din Fapte: 16, 10-17; 20, 5-15; 21, 1-18; 27, 1 până la
28,16. Aşadar, cel puţin în aceste pericope autorul se prezintă ca martor direct al
evenimentelor pe care le relatează.
Din aceste pericope deducem că Sfântul Luca s-a alăturat pentru prima dată
grupului misionar paulin la Troa, în cursul celei de-a doua călătorii misionare (care s-
a desfăşurat între anii 50-52). Au trecut apoi împreună pe pământul Europei şi au
ajuns la Filipi, unde Apostolul Pavel a întemeiat o înfloritoare Biserică. Se pare că
Sfântul Luca a rămas la Filipi, deoarece următoarea "secţiune cu noi" (20,5-15) apare
în contextul celei de-a treia călătorii misionare (care a avut loc între anii 53-58).
Probabil că abia la întoarcerea din această călătorie misionară, în anul 58, când a
trecut prin Filipi (Macedonia, cf. Fapte 20, 3), Sfântul Pavel l-a luat din nou cu sine
pe Sfântul Luca. S-au întors împreună la Ierusalim. Se ştie că aici Sfântul Pavel a fost
arestat şi că a petrecut doi ani (58-60) în închisoare la Cezareea Palestinei. În aceşti
doi ani, Sfântul Luca a avut tot timpul să realizeze acea informare atentă, de la
martorii oculari, asupra vieţii, învăţăturii şi faptelor minunate ale Domnului, ca şi
asupra începuturilor Bisericii. Când, în toamna anului 60, Sfântul Pavel înlănţuit, a
pornit spre Roma, Sfântul Luca l-a însoţit şi el, fiind astfel martorul direct al
călătoriei pe mare de la Cezareea până la Roma, care ne este relatată în Fapte 27 şi
28. E chiar foarte probabil că Sfântul Luca a ţinut la zi un jurnal al acestei călătorii - o
adevărată "odisee apostolică" - căci prea sunt amănunţite datele pe care ni le dă
despre ea. La Roma se va fi întâlnit cu cei menţionaţi în Col 4, 10-14 şi Filim 23-24
(Aristarh, Marcu, Isus cel numit Iustus, Epafras, Dimas).
Din cele menţionate reiese că autorul este un ucenic al Sfântului Pavel, martor
ocular al unor etape importante ale activităţii pauline.

3) Data scrierii

Unii plasează scrierea înaintea sfârşitului primei captivităţi romane a Sfântului

Apostol Pavel, deoarece cartea se încheie abrupt cu informaţia că după ce a ajuns la
Roma ca prizonier, Sfântul Pavel a stat aici doi ani, într-o captivitate uşoară. Nu se
spune nimic despre ce a urmat. Din epistolele captivităţii rezultă că Sfântul Pavel
aştepta o iminentă eliberare.
Eusebiu de Cezareea zice că Sfântul Pavel a fost eliberat după doi ani. De aici
rezultă că scrierea s-a făcut înainte de anul 63, deoarece Sfântul Pavel a ajuns la
Roma în anul 61. După alţi autori cartea a fost scrisă mai târziu. Cartea Faptele
Apostolilor însă nu ne vorbeşte despre eliberarea Sfântului Pavel. Această datare a
cronologiei pauline nu este acceptată de autorii contemporani.
Conform "Prologului antimarcionit" şi "Canonului Muratori" Faptele
Apostolilor s-a scris după moartea Sfântului Pavel, aşadar, după anul 67. Mulţi
datează Evanghelia după Luca după anul 70, iar Faptele Apostolilor s-a scris după
această carte.
Nu se poate amâna foarte mult scrierea cărţii Faptele Apostolilor, pentru că
această scriere nu oferă nici un punct de contact direct cu epistolele pauline. Dacă
autorul le-ar fi avut la îndemână, el n-ar fi neglijat acest material foarte important.
Sfântul Luca menţionează în prologul Evangheliei sale că a cercetat toate cu "de-
amănuntul". Se poate ca Sfântul Luca să fi cunoscut unele epistole pauline, dar aceste
epistole nu erau încă adunate la un loc într-un "corpus". Abia după anul 80 s-a creat
sigur un "corpus paulinum" care a circulat în Biserica vremii.
O problemă ridică şi finalul acestei cărţi. Se poate să nu se istorisească ce s-a
ales de Sfântul Pavel ? Cei care datează scrierea la anul 63, zic că Sfântul Luca nu
mai avea ce spune, deoarece a adus faptele la zi. Alţii nu sunt de acord cu aceasta şi
spun că la explicarea acestui final trebuie să se ţină seamă de scopul cărţii. E însă de
necrezut că Sfântul Luca ar fi putut întrerupe în acest chip relatarea faptelor "eroului"
şi dascălului său, Sfântul Apostol Pavel. Cum nu ne-ar fi spus el ceva despre sfârşitul
captivităţii romane a Apostolului, dacă aceasta s-ar fi petrecut deja ?

2
 4) Scopul cărţii

Faptele Apostolilor reprezintă a doua parte a unei opere unice, alături de care
poate fi înţeleasă. Evanghelia vorbeşte despre misiunea lui Iisus: Moartea, Învierea şi
Înălţarea Sa la cer. Deşi respins de iudei, activitatea lui Mesia nu s-a încheiat cu un
eşec. Iisus a adus mântuirea Noului Israel, de acum pocăinţa şi iertarea păcatelor vor
fi propovăduite în toată lumea, începând de la Ierusalim. În primul capitol al cărţii
Faptelor Iisus trasează apostolilor un plan misionar concentric, centrat pe Ierusalim:
"Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la
marginea pământului" (Fapte 1,8).
Constatăm că al doilea volum lucanic se dezvoltă urmând linii paralele cu
Evanghelia, care împarte activitatea lui Iisus în două părţi egale:
a) partea I-a, propovăduirea în Galileea - centrată pe cei doisprezece;
misiunea încredinţată celor doisprezece;
b) partea a II-a, călătoria lui Iisus spre Ierusalim şi activitatea Sa aici;
trimiterea celor 72.
Cartea Faptele Apostolilor se împarte şi ea în două:
a) partea I-a, centrată pe Ierusalim, în care rolul principal aparţine Sfântului
Apostol Petru;
b) partea a II-a, în care personajul principal este Sfântul Apostol Pavel, care
întreprinde o activitate în afara graniţelor Ţării Sfinte, culminând cu venirea sa în
capitala imperiului.
Pentru a uşura acest plan, Sfântul Luca acceptă un compromis lăsând în plan
secund ordinea sistematică pe care şi-o propusese: fidelitatea faţă de izvoarele
folosite.
Scopul lui Luca în Fapte este de a prezenta "marşul triumfal" al Evangheliei
lui Iisus de la Ierusalim până la Roma. Propovăduirea trece de la iudei la păgâni, apoi
se extinde în jurul păgânismului. La originea acestui progres autorul vede lucrarea
Sfântului Duh, progres care începe şi se desfăşoară prin puterea Sfântului Duh.
Acţiunea şi călăuzirea Sfântului Duh e prezentă în tot locul pe parcursul
propovăduirii Evangheliei în lumea păgână.
Prima activitate misionară în afara Iudeii se naşte din prigoană. După moartea
Sfântului Arhidiacon Ştefan, eleniştii fug în Samaria şi predică acolo Evanghelia.
Sfântul Petru îl botează pe sutaşul Corneliu şi casa sa, în urma unei revelaţii. Sfântul
Pavel este întâmpinat de Iisus Cel Înviat la porţile Damascului şi persecutorul de până
atunci devine marele "Apostol al Neamurilor". Sub conducerea sa misiunea creştină
cuprinde Asia Mică şi Peninsula Balcanică. În toată această activitate Sfântul Luca
vede acţiunea Sfântului Duh: "Şi pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a
zis: Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat" (Fapte
13, 2). Aşadar, autorul misiunii este ales de Sfântul Duh. În continuare Apostolul este
condus de Sfântul Duh: "Şi ei au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei, fiind opriţi de
Sfântul Duh să grăiască în Asia cuvântul" (Fapte 16, 6). Sau: "...în afară doar că
Duhul Sfânt îmi mărturiseşte prin cetăţi spunându-mi că lanţuri şi necazuri mă
aşteaptă" (Fapte 20,23).

3
 Aşadar, toate acţiunile sale sunt providenţiale, iar prigoana şi furtuna nu pot
împiedica şi opri împlinirea planului lui Dumnezeu: "Dar nimic nu iau în seamă şi
preţ pe viaţa mea nu pun, fără numai să-mi împlinesc călătoria şi slujba pe care am
primit-o de la Domnul Iisus, aceea de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu"
(Fapte 20, 24).
Sfântul Apostol Pavel ajunge la Roma, cum zise Iisus. Aici se adresează mai
întâi iudeilor care refuză Evanghelia (cf. Fapte 28, 23-28). Păgânii însă o primesc, cu
iudeii împlinindu-se cuvintele profetului Isaia: "Mergi la poporul acesta şi zi: Cu
auzul veţi auzii, dar nu veţi înţelege, şi cu privirea veţi privi, dar nu veţi vedea, că
inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca
nu cumva cu ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi
revină şi Eu să-i vindec." (Isaia 6,9-10).
Scrierea se termină spunând că misiunea s-a împlinit, Evanghelia a ajuns până
la "marginea pământului", conform planului trasat de Mântuitorul Hristos înainte de
Înălţarea Sa la cer (cf. Fapte 1, 8).
Sfântul Luca ştia că misiunea la păgâni fusese iniţiată înainte de convertirea
Sfântului Pavel, care nu era singurul misionar la păgâni, dar pentru că scopul său era
unul teologic, de a schiţa progresul Bisericii în lumea veche păgână, el a prezentat pe
larg activitatea Sfântului Pavel, pentru că Sfântul Pavel a pus asupra Creştinismului o
pecete de neşters. Sfântul Luca a înţeles foarte bine că Creştinismul este o religie
universală, a tuturor şi deci el nu a exagerat grandoarea eroului său. Aşadar, după ce
Luca a scris "faptele lui Iisus" (Evanghelia), el descrie apariţia şi dezvoltarea Noului
Israel (Biserica), relatează copilăria Bisericii şi dezvoltarea ei sau "faptele lui Pavel",
în spatele cărora se află acţiunea Sfântului Duh. Scopul cărţii este deci de a descrie
progresul Bisericii de la Ierusalim la Roma.
În partea a doua a cărţii există şi un scop apologetic. Predicarea Evangheliei
lui Iisus nu este un pericol pentru statul roman. Procuratorul Pilat de mai multe ori a
mărturisit că nu găseşte în Iisus nici o vină. Mai târziu, procuratorul Felix şi Irod
Agrippa II nu găsesc în Sfântul Pavel ceva care să fie vrednic de moarte. Sutaşul Iuliu
căruia i s-a încredinţat misiunea de a-l duce pe Pavel la Roma îl tratează pe Apostol
cu multă consideraţie. Când a ajuns la Roma, ca întemniţat, Sfântului Pavel nu i s-a
impus un regim riguros. Se spune că acolo "propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi
învăţa cele despre Iisus Hristos cu toată îndrăzneala, fără nici o piedică" (Fapte
28,31). Deşi iudeii încercau să prezinte Creştinismul ca pe un pericol public, noua
religie nu reprezenta nici un pericol pentru statul Roman, însă acest lucru ocupă în
Fapte un loc secundar.

5) Textul Faptelor Apostolilor

Textul ne-a parvenit în două variante sau în două forme diferite:

a) tipul (textul) alexandrin (sau neutru), reprezentat de o serie de manuscrise
importante şi de P 45;
b) tipul (textul) occidental; Manuscrisul D (a lui Bezć) Cantabrigiensis - în
vechea latină, în versiunea siriacă şi citat în scrierile părinţilor latini.

4
 Unii au spus că cele două variante s-ar datora Sfântului Luca, textul
occidental fiind o primă redactare, iar cel alexandrin fiind o copie fidelă a textului
occidental. Ipoteza aceasta însă, nu s-a demonstrat în mod convingător. Diferenţele
sunt variate. Textul occidental spune mai pe larg anumite lucruri.
Iată care sunt diferenţele dintre cele două texte:
În Fapte 8, 37 există un adaos ce nu se găseşte în textul alexandrin (provine
din textul β);
În Fapte 12, 10 textul βadaugă faptul că Petru însoţit de înger a coborât şapte
trepte;
În Fapte 19 se spune că Sfântul Pavel, părăsind sinagoga din Efes învăţa în
şcoala lui Tiranus, textul β adaugă faptul că învăţa în şcoala lui Tiranus de la ceasul
V la ceasul X.
În Fapte 20,4 apare Gaius din Derbe, în textul β apare Gaius din Doberes.
În Fapte 20,15 textul α spune: "...după ce am poposit la Troghilion", textul β
adaugă după Samos acest text.
În Fapte 28,16 apare adaosul: "...Roma [sutaşul a predat pe cei legaţi
comandantului taberei], iar lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte cu soldatul
care-l păzea".
Nu este explicată pe deplin problema acestor două variante. Unii spun că
textul α este o reluare a textului β, alţii susţin teoria inversă.

6) Planul cărţii

Există o divizare a cărţii Faptele Apostolilor:

Introducere 1,1-11
A. I. Biserica din Ierusalim 1,12-5,42
II. Primele misiuni creştine 6-12
III. Sfinţii Barnaba şi Pavel: Prima călătorie misionară a Sfântului Pavel şi
Sinodul Apostolic cap. 13,1-15,35
B. IV. A-II-a şi a-III-a călătorie misionară a Sfântului Pavel cap. 15,36-19,20
V. Pavel, [întemniţatul lui Iisus Hristos] cap. 19,21-28,29
Epilog 28,30-31
După ce i-a fost recunoscut oficial apostolatul, Sfântul Pavel întreprinde o
operă misionară proprie. Din acest moment eroul principal al cărţii este Sfântul Pavel.
Cartea ne istoriseşte - de aici încolo - activitatea Sfântului Pavel de la Antiohia până
la Roma.
Prima parte a cărţii Faptele Apostolilor nu are aceeaşi coerenţă, este un
"mozaic", cuprinzând evenimente variate, toate arătând progresul Bisericii în lume.

Prologul cărţii (versetele 1-12) ne arată faptul că a doua operă lucanică vine în
continuarea Evangheliei a III-a. În partea I-a 1,12 şi urm. se relatează că după
Înălţarea Domnului Hristos la cer, cei unsprezece se adună în "camera de sus" pentru
a alege un alt apostol în locul lui Iuda Iscarioteanul. În Ziua Cincizecimii venirea

5
Sfântului Duh îi transformă pe cei doisprezece apostoli, punând început Bisericii lui
Hristos. Cuvântarea Sfântului Apostol Petru (cap. 2,vers. 14 şi urm.) scoate în
evidenţă faptul că Scripturile s-au împlinit în Iisus Hristos, iar primii convertiţi vor fi
botezaţi. În capitolul doi vers. 42 se cuprinde un rezumat în câteva cuvinte. În
capitolele trei, patru şi cinci sunt relatate minuni ale apostolilor, poporul privindu-i
favorabil, însă Sinedriul încearcă să pună stavilă activităţii lor. Apostolii au fost
întrebaţi: "Cu ce putere şi în al cui nume faceţi aceasta ?". Apostolii au răspuns: "În
numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care
Dumnezeu L-a înviat din morţi...".
În capitolul 4,32-35 apar două rezumate, iar în capitolul 5,42 se descrie viaţa
primilor creştini.
În secţiunea (cap. 6-12) avem o sub-secţiune (cap. 6-8,3). După alegerea celor
şapte diaconi, eleniştii ocupă un loc important în Biserică. Ştefan este modelul
acestor elenişti, el fiind prima "victimă" a Sinedriului. Aceşti elenişti au fost primii
misionari în afara graniţelor Iudeii. În Fapte 8,4-40 diaconul Filip evanghelizează
Samaria, convertind pe eunucul etiopian. În capitolul 9,1-30 se relatează "Convertirea
lui Saul" pe drumul Damascului. În capitolul 9,31-11,18 este relatată activitatea
Sfântului Apostol Petru de-a lungul coastei palestiniene, fiind convertit sutaşul
Corneliu cu toată casa sa. În capitolul 11,19-30 se relatează întemeierea Bisericii din
Antiohia în care desfăşoară o activitate notabilă sfinţii Barnaba şi Pavel. În capitolul
12 se relatează persecuţia ordonată de Irod Agrippa I, victimă fiind Sfântul Iacov
(Apostolul) fratele lui Ioan. Sfântul Petru este închis, dar este eliberat de un înger al
Domnului în noaptea dinaintea execuţiei. Persecutorul este pedepsit, murind la
Cezareea Palestinei.
Partea a III-a a cărţii – cap. 13-14 – relatează prima călătorie misionară a
Sfântului Apostol Pavel (Barnaba şi Pavel evanghelizează Insula Cipru şi sud-estul
Asiei Mici: Pisidia, Cilicia, Licaonia sau Galatia de Sud). În Fapte 15,1-35 se
relatează Sinodul Apostolic. Apostolii reuniţi la Ierusalim hotărăsc să nu li se impună
jugul Legii Mozaice convertiţilor dintre păgâni. Activitatea lui Pavel este recunoscută
la acest Sinod de toţi Apostolii. Cu aceasta începe o eră nouă în istoria Bisericii:
răspândirea Creştinismului în lumea romană păgână prin Sfântul Apostol Pavel.
În Fapte 15,35-18,22 se relatează a doua călătorie misionară a Sfântului Pavel.
Pavel şi Sila pleacă din Antiohia, traversează Asia Mică, la Listra grupului misionar i
se adaugă Timotei, ajung la Troa, apoi trec în Macedonia, iar apoi merg la Corint
(activitatea de aici fiind etapa cea mai importantă a acestei călătorii), apoi revin la
Antiohia.
În Fapte 18,23-19 se relatează a treia călătorie misionară. Activitatea cea mai
importantă a acestei călătorii se desfăşoară la Efes (capitala Asiei Mici Proconsulare).
În timpul şederii la Efes, Sfântul Pavel face proiecte de călătorii cunoscute din
epistolele sale. Gândul său era acela de a atinge Spania - limita occidentală a lumii
cunoscute atunci. După mişcarea argintarilor din Efes, Sfântul Pavel merge în
Macedonia, iar de acolo la Corint, unde va sta trei luni. La întoarcere, îl va cu el pe
Sfântul Luca, întorcându-se împreună pe mare la Cezareea Palestinei şi de acolo la
Ierusalim, unde va fi primit de Sfântul Iacov, episcopul Cetăţii Sfinte. Ura iudeilor
din diaspora se va abate asupra Sfântului Pavel (Fapte 21,27). Sfântul Pavel e salvat

6
de tribunul Lysias în Templu. Este transferat la Cezareea Palestinei unde va sta închis
timp de doi ani şi unde se va apăra în faţa a doi procuratori succesivi. Constrâns de
aversiunea iudeilor, Sfântul Pavel face apel - fiind cetăţean roman - la tribunalul
cezarului de la Roma. La Roma, Sfântul Pavel va sta închis doi ani.
În Fapte 28,30-31 se arată că opoziţia oamenilor nu poate zădărnicii planul lui
Dumnezeu, căci Pavel a ajuns la Roma (chiar dacă nu aşa cum îşi propusese), iar aici
el a predicat Evanghelia lui Iisus Hristos "cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică".

7) Izvoarele cărţii
Dom Jaques Dupont în "Les sources des 'Actes" Bruges 1960 afirmă că în
prima parte a cărţii (Fapte 1,1-15) este evidentă o culoare semită. De aici rezultă
ipoteza unui izvor aramaic, sau chiar a unui original aramaic. Sfântul Luca imită
Septuaginta, iar aceasta o face în mod deliberat. Nu se poate nega faptul că o bună
parte din primele capitole au o origine aramaică. Cercetătorii vorbesc despre tradiţii
diferite, încercând o determinare a unor surse scrise ale Faptelor Apostolilor. Luca,
probabil, şi-a scris opera pe etape. Într-o primă etapă se crede că a redactat izolat
anumite părţi pe care apoi le-a făcut să intre în planul său, fie înserându-le pur şi
simplu, fie compunând elemente de legătură (de tranziţie) de la o pericopă la alta,
rezultând în final asamblarea într-un plan.
În relatarea primei călătorii misionare a Sfântului Apostol Pavel (Fapte 12,25
şi Fapte 15,1-2) constituie nişte "agrafe" cu rolul de a face legătura între pericope, sau
de a insera într-un text o anumită pericopă. Exemplu: Fapte 11,27-30 / Fapte 15,3-33;
în acest text e introdusă relatarea călătoriei a III-a misionare. În Fapte 11,27-30 se
relatează călătoria lui Barnaba şi Saul la Ierusalim. În Fapte 15,3 şi urm. avem
relatarea discuţiei din cadrul Sinodului Apostolic. Această relatare e întreruptă de
inserţiunea pericopei, Fapte 12,1-23, care provine probabil dintr-o sursă palestiniană
şi de Fapte 13 şi 14 care fac parte din tradiţia paulină.
Sfântul Luca cedează pasul unor motive ce ţin de metoda de compoziţie. Dacă
se acceptă această explicaţie, înseamnă că drumul spre Ierusalim relatat în capitolul
11,27-30, nu este altul decât cel relatat în capitolul 15. Înseamnă că aceste două
pericope Fapte 11,27-30 şi Fapte 15, care sunt separate, formau la început o singură
relatare, fiind separate ulterior de inserţiunea din capitolul 12 până la 14. Revenind
din călătoria misionară Pavel şi Barnaba se suie la Ierusalim (Fapte 11,29-30 şi
Galateni 2,10) pentru a anunţa succesul misionar între păgâni (Galateni 2,2 / Fapte
15,3-4). Se pune acum problema tăierii împrejur, iar fariseii sunt numiţi în Galateni
"fraţi mincinoşi" (Galateni 2,4 / Fapte 15,5). Apostolatul lui Pavel este recunoscut
oficial (Fapte 15,7-9 / Galateni 2,6-9).
Avem deci paralela Fapte 15 / Galateni 2,1-10. Pericopa din Fapte este
compozită. Se pare că Luca a combinat aici relatarea a două reuniuni diferite. În
Fapte 21,25 Sfântul Iacov îl informează pe Pavel despre hotărârile decretului
apostolic.
Pe baza acestor analize, cercetătorii relevă pentru prima parte a cărţii Faptele
Apostolilor trei izvoare principale:
a) Fapte 9,32-11,18 şi 12,1-23 / tradiţii palestiniene;
b) Fapte 9,1-30 ; 13,3 şi 14,28 / tradiţii proprii Sfântului Luca;

7
 c) Fapte 11,9-19,30 şi 15,3-33 / tradiţii antiohiene.
Toate aceste pericope, înainte de a fi inserate au fost revizuite de Sfântul
Luca. Nu ne vom mira de unele trăsături derutante la prima vedere din scrierile
Sfântului Luca, ca scriitor Sfântul Luca se poartă cu libertate faţă de sursele folosite,
iar ca istoric nu se ocupă de detalii cât de progresul Evangheliei lui Iisus în lumea
romană păgână. Sunt prezente adaosuri cu scopul de a lărgii sfera de acţiune a
fiecărui rezumat. De exemplu: în finalul capitolului doi se prezintă viaţa plină de
evlavie a comunităţii creştine. Această temă este îmbogăţită printr-un adaos în care
sunt relatate minunile săvârşite de apostoli: "Şi tot sufletul era cuprins de teamă, că
multe minuni şi semne se făceau prin apostoli." (Fapte 2,43).

*
Pentru partea a II-a (Fapte 15,36-28,28) Sfântul Luca se prezintă ca martor
ocular. Despre sursele acestei părţi s-a scris foarte mult. Totuşi, pentru această a II-a
parte a cărţii problema este mai puţin complicată. Nimeni nu neagă faptul că Sfântul
Luca a fost martor ocular. Pildă în acest sens avem Fapte 16,10: "Şi de cum a văzut el
această vedenie, noi am căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne
cheamă să le binevestim" ; Fapte 16,17: "Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi,
striga zicând..."; Fapte 20,5: "Aceştia au plecat înainte şi ne-au aşteptat în Troa";
Fapte 21,18: "Iar a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacov; şi au venit acolo toţi
preoţii."; Fapte 27,1: "Iar după ce s-a hotărât să plecăm pe mare spre Italia, pe Pavel
şi pe alţi câţiva înlănţuiţi i-au dat în primire unui sutaş cu numele Iuliu, din cohorta
Augusta."; Fapte 28,16: "Iar când am intrat în Roma, sutaşul i-a predat pe cei legaţi
comandantului taberei, iar lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte, cu ostaşul care-
l păzea."
Probabil, Sfântul Luca a folosit pentru această a doua parte un jurnal de
călătorie. Pentru restul cărţii el a putut să-i întrebe fie pe Sfântul Pavel, fie pe
însoţitorii săi. Pentru anii petrecuţi de Pavel la Efes, Sfântul Luca ne dă datalii puţine;
de ce ? pentru că n-a fost de faţă.
Aşadar, pentru prima parte, Sfântul Luca a folosit tradiţii variate pe care apoi
le-a combinat, iar pentru a doua parte a folosit un jurnal de călătorie. Rezultatele
actuale ale acestei probleme sunt totuşi ipotetice. Cartea Faptele Apostolilor redă o
perioadă de aproximativ treizeci de ani într-o relatare foarte scurtă. Scopurile urmărite
de Sfântul Luca sunt întâi teologice şi apoi istorice. El prezintă faptele aşa cum crede
de cuviinţă. S-au întâmplat în această perioadă foarte multe lucruri, iar viaţa Bisericii
era foarte complexă. Creştinii dintre iudei se confruntau în primul rând cu ei înşişi, cu
trecutul lor, cu religia lor, cu cultura timpului, cu autorităţile (politice şi religioase).
Biserica s-a aflat atunci într-o situaţie foarte complexă, important este pentru noi să
înţelegem viaţa bisericească acum ca şi atunci. Ca teolog, Sfântul Luca era preocupat
de date sigure, iar ca istoric era preocupat de progresul realizat de Biserica lui Hristos
în derularea istoriei.
Creşterea progresivă a Bisericii creştine este mereu subliniată: Fapte 2,47b
"Iar Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau"; Fapte 5,14 "Şi din ce în
ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei...";
Fapte 6,7 "Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea; şi numărul ucenicilor se înmulţea foarte

8
în Ierusalim; şi multă mulţime de preoţi se supuneau credinţei."; Fapte 12,24 "Iar
cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea."; Fapte 16,5 "Aşadar, Bisericile se
întăreau în credinţă şi sporeau cu numărul în fiecare zi.".
Unele trăsături ale episoadelor relatate merg în acelaşi sens. Mai ales trei
pericope prezintă un interes aparte pentru viaţa comunitară:
a) Fapte 2,44-45: "Iar toţi cei ce au crezut erau laolaltă şi aveau toate
îndeobşte. Şi îşi vindeau pământul şi bunurile şi le împărţeau tuturor , după cum
avea nevoie fiecare."
b) Fapte 4,32-35: "Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una; şi
niciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau deobşte... Şi
nimeni între ei nu era lipsit, pentru că toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi
aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea
fiecăruia după cum avea nevoie."

8) Problema cuvântărilor

Cuvântările relatate în Faptele Apostolilor fac parte integrantă din această

lucrare şi redau semnificaţia evenimentelor relatate.
În capitolul 1 apar cuvinte ale lui Iisus Cel Înviat.
În capitolul 2 avem o cuvântare a Sfântului Apostol Petru în Ziua
Cincizecimii. Aceste cuvântări definesc evenimentele relatate. Iisus le prezintă
apostolilor sfera de activitate, planul misionar concentric, centrat pe Ierusalim. Când
Sfântul Apostol Petru vorbeşte la Cincizecime, el prezintă semnificaţia a ceea ce s-a
întâmplat.
a) Capitolul 3,13-26;
b) Capitolul 4,8-12;
c) Capitolul 5,29-32;
d) Capitolul 10,34-43 (În casa lui Corneliu). Pentru prima dată o familie de
păgâni este primită în Biserică.
Capitolul 7 "Cuvântarea Sfântului Arhidiacon Ştefan", ne arată modul de
gândire al eleniştilor convertiţi la creştinism. Cine erau eleniştii ? Erau iudeo-creştini
din diaspora. S-a schimbat ceva în mentalitatea acestor oameni, s-a terminat cu
Templul, se întâmplă ceva, un sentiment nou, o ruptură cu iudaismul, o recunoaştere
a creştinilor, a propriei lor identităţi.
Capitolul 8 "Cuvântarea diaconului Filip" către eunucul din Etiopia.
Aceste cuvântări ne prezintă sensul activităţii Sfântului Apostol Pavel. Din
Fapte 13,16-41 rezultă că dorea arzător convertirea iudeilor din diaspora, pe poporul
său iudeu vrea să-l aducă la Hristos. Cuvântarea din Listra (Fapte 14,15-17);
Cuvântarea din Atena (Fapte 17,22-51) ne arată cum ştia Sfântul Pavel să-şi adapteze
stilul (după cel al propagandei religioase elenistice care datora atât de mult
stoicismului). Cuvântarea către preoţii din Efes ţinută la Milet (Fapte 20,18-35 -
constituie testamentul spiritual al Sfântului Pavel). Cuvântarea din Templul din
Ierusalim (Fapte 22,1-23,6). Cuvântarea de la Cezareea Palestinei (Fapte 24,10-21) şi
(Fapte 26,21-23). Cuvântarea de la Roma (Fapte 28,17-28,28). Acestea trei din urmă

9
reprezintă apologii personale, date cu privire la poziţia creştinismului faţă de iudaism
şi faţă de autorităţile romane.

Sunt cuvântările din Fapte autentice ?

Cuvântările din Faptele Apostolilor poartă în ceea ce priveşte stilul şi limba
amprenta Sfântului Luca. Sfântul Luca era dotat cu o intuiţie psihologică, care-l făcea
capabil să pună în gura lui Simon Petru sau Ştefan cuvântări potrivite cu caracterul
fiecăruia dintre aceşti oameni marcanţi ai Bisericii şi situaţia respectivă. Tradiţia
conservase cel puţin temele principale prezentate în diferitele ei momente de către
bărbaţii ei de frunte. Pare evident că de la aceştia vine folosirea argumentelor
scripturistice, argumente de ordin apologetic, maniera însăşi de prezentare a
mesajului creştin. Sfântul Luca a dat numai forma actuală acestor cuvântări. Sfântul
Luca în cuvântările din Fapte expune ideile lui Petru, Ştefan sau Pavel exact cum au
fost concepute de aceştia, însă ar fi evident naiv să credem că, cuvântările au fost
rostite exact aşa cum au fost relatate de Sfântul Luca. Este evident pentru cititorul
avizat că avem ideile lui Pavel dar forma este a lui Luca. Altfel vorbeşte Petru, altfel
vorbeşte Pavel dar, repetăm, forma este a Sfântului Luca. De aici rezultă trăsătura de
geniu a autorului cărţii Faptele Apostolilor. Nu este vorba de invenţii lucanice,
Sfântul Luca este responsabil doar pentru forma cuvântărilor.
9) Valoarea istorică a cărţii Faptele Apostolilor
S-a spus despre această carte că ar fi "Istoria începuturilor creştinismului".
Afirmaţia aceasta este în parte valabilă. Scopul cărţii este eminamente teologic.
Sfântul Luca a dorit să arate că progresul Evangheliei lui Hristos în lumea păgână
este "opera" Sfântului Duh. Această operă a început-o Iisus şi tot El a dat apostolilor
porunca de a evangheliza toate neamurile. Cele două scrieri lucanice: Evanghelia a
III-a şi Faptele Apostolilor fac teologie. Ele împreună alcătuiesc ceea ce teologii de
azi numesc: "O teologie a istoriei mântuirii" în trei faze:
a) Perioada lui Israel (a Legii şi a Proorocilor);
b) Perioada lui Iisus;
c) Perioada dintre Înălţarea la cer şi Parusie ("Timpul Bisericii" sau "Istoria
Bisericii").
Faptele Apostolilor prezintă "Timpul Sfântului Duh", trimis în lume de Iisus
Hristos Cel Înălţat la cer. Faptele Apostolilor nu este o carte de istorie profană ci o
"Istorie a mântuirii", Luca fiind un istoric al mântuirii. Totuşi, Creştinismul este o
religie istorică, iar Sfântul Luca porneşte de la evenimentele istorice, dar nu e
preocupat de exactitatea istorică în detalii. Unele informaţii din Fapte pot fi controlate
de epistolele Sfântului Pavel, deşi Luca nu a folosit epistolele acestuia. Indicaţiile din
epistole concordă cu cele din Fapte. Am văzut cum dezacordul aparent dintre Fapte
15 şi Galateni 2 se poate rezolva uşor printr-o analiză literară atentă. Faptele relatate
sunt absolut plauzibile, iar istoricitatea Faptelor este confirmată şi de date extra-
biblice. Date din istoria profană vin în sprijinul acestei afirmaţii: Sfântul Luca
cunoaşte situaţia politică şi socială a lumii de atunci:
- proconsulii în fruntea provinciilor;

10
 - asiarhii la Efes;
- strategii la Filipi;
- politarhi la Tesalonic;
În Iconiu şi Tesalonic au loc mişcări populare; (explicabil) deoarece aici, în
aceste localităţi autoritatea romană nu era bine consolidată.

Capitolul 1
Prolog. Înălţarea lui Iisus la cer.
Alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.

1, 1-2: Prolog – ac. acoperă peste 30 de ani; a doua carte – FA – acoperă peste 30 de
ani din viaţa Bisericii primare.
1, 3-5: Arătările lui Hristos Cel înviat; Domnul dă ucenicilor ultimele instrucţiuni;
relatarea Înălţării (1, 6-11). Această reluare a finalului Evangheliei (Lc 24, 13-53)
face legătura între primul volum lucanic şi cartea Faptele Apostolilor.

"Cuvântul cel dintâi..." vers. 1 [Τv μv πρτov λόγov] - este Evanghelia a III-
a, iar destinatarul este Teofil. Acum însă lipseşte "κράτιστε". "Poruncind prin Duhul
Sfânt..." vers. 2 - Iisus porunceşte după Înviere prin Duhul Sfânt. Lucrarea lor (a
ucenicilor) este prin Duhul Sfânt. "...i-a ales" - Sfântul Luca are o foarte clară
teologie a apostolatului. Iisus a ales din mulţimea ucenicilor doisprezece pe care i-a
numit "Apostoli": "Şi a fost că în zilele acelea El a ieşit la munte să Se roage şi a
petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Şi când s-a făcut ziuă i-a chemat pe
ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli..." (Lc 6,12-13).
Iisus alege un număr precis şi le dă un nume precis. În limba greacă cuvântul
"apostol" are sensul de "trimis", Iisus i-a ales, i-a pregătit în vederea trimiterii lor să
predice Evanghelia Sa. Nu este confuzie între "ucenic" şi "apostol". „...timp de
patruzeci de zile...“ - este singurul loc în Noul Testament în care se spune că Iisus a
mai petrecut pe pământ, după Învierea Sa, patruzeci de zile. În acest timp au loc mai
multe arătări ale lui Iisus Înviat şi mai multe „semne doveditoare“: le-a arătat semnul
cuielor şi coasta Sa, le-a tâlcuit Scripturile cele despre El în drum spre Emaus, a
mâncat cu ei la Marea Tiberiadei. În tot acest timp Iisus a vorbit cu ei, iar subiectul
acestor convorbiri a fost „Împărăţia lui Dumnezeu“. "...făgăduinţa Tatălui" - este
trimiterea Sfântului Duh. Avem aici o referire clară la o profeţie vechi-testamentară
din Ioil capitolul trei. "Ioan a botezat cu apă..." - acesta era botezul lui Ioan, un botez
al pocăinţei. Iisus spune că ucenicii Săi vor primii un altfel de botez: "...veţi fi
botezaţi întru Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile". Noul botez, cu Duhul Sfânt, are
două elemente: duh şi foc [ebr. ruah=vânt/duh - gr. pnevma=duh]. La Rusalii a fost
duh şi limbi ca de foc (însă nu foc material), iar vântul nu era vânt ci duh. Nu se
spune nicăieri în Noul Testament că Apostolii au primit botezul creştin cu apă,
deoarece ei au fost botezaţi în mod excepţional cu Duhul Sfânt. Focul acela era tot o
manifestare a Sfântului Duh, căci focul şi vântul sunt în Vechiul Testament două
manifestări ale prezenţei Duhului Sfânt. Deşi nu se spune, este de presupus că

11
Apostolii au fost şi ei botezaţi cu apă (botezul pregătitor al lui Ioan), iar la
Cincizecime ei au fost confirmaţi ca slujitori ai lui Iisus Hristos prin botezul cu
Sfântul Duh.
Apostolii aşteptau făgăduinţa Împărăţiei mesianice (vers. 6), într-o formă
pământească, o împlinire materială a făgăduinţelor mesianice, Împărăţie care va
fi instaurată definitiv la Parusie. La Cincizecime ia fiinţă faza pământească a
Împărăţiei lui Dumnezeu, a Noului Israel (Biserica). Ei se refereau la a doua venire
când L-au întrebat pe Iisus. Avem aici o paralelă cu Matei 24,26. Ziua Parusiei este
un privilegiu, o prerogativă pe care Tatăl şi-a rezervat-o Sieşi, El este Cel care are
iniţiativa, acea zi este Ziua Domnului, nu a omului. Pentru Martorii lui Iehova acea zi
a venit în 1917, ei aşteaptă acum "răpirea" celor care s-au convertit la iehovism.
Iehovismul nu este o simplă erezie ci o caricatură demonică a Bisericii. Dogma lor
fundamentală este o anti-dogmă. Treimea şi cele două firi în Iisus Hristos sunt cele
două dogme fundamentale ale Creştinismului. Iehoviştii au o scriptură antihristă, ei
vor ca Scriptura lui Iisus să devină antihristă, deoarece ei neagă faptul că Iisus e
Dumnezeu. Ei caută să răstoarne şi să răstălmăcească textele din Sfânta Scriptură care
arată clar că Dumnezeu este Treime şi că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om
adevărat.
"...veţi primi putere prin venirea peste voi a Sfântului Duh ..." (vers. 8) - este
vorba aici despre puterea spirituală şi nu despre cea lumească. Apostolii sunt
puternici, dar în alt sens. Se constată un paradox între puterea lumească şi puterea
Apostolilor. Nu este vorba despre o putere demonică, a unei stăpâniri exterioare, cum
îi propunea diavolul lui Iisus, sau Mefisto lui Faust. Creştinul aparţine lumii materiale
dar şi lumii cereşti şi prin aceasta el are putere să depăşească legile fizice. El trăieşte
în lumea spiritului şi acolo este puterea lui, pe el îl interesează mai puţin puterea
lumească. Au avut Apostolii putere ? cu siguranţă că au avut, deoarece cu această
putere ei au zguduit lumea. Prezenţa acestei puteri se manifesta uneori şi în mediul
fizic (prin vindecări şi minuni), semne deci că ei posedau această putere. Sfântul
Pavel zice: "Când sunt slab atunci sunt tare" sau "Toate le pot în Hristos care mă
întăreşte".
În acelaşi verset 8 avem un plan misionar concentric centrat pe Ierusalim, pe
care Iisus îl trasează ucenicilor Săi (Iudeea, Samaria şi marginile pământului). Timpul
vieţii apostolilor este să atingă marginile pământului. Sfântul Clement Romanul în
Epistola sa către Corinteni cap. 5,7 scrie: "...învăţând dreptatea în toată lumea,
Sfântul Pavel a ajuns până la marginile Apusului...". Tot în versetul 8 este subliniată
calitatea de "martori" ai Învierii Domnului pe care o au apostolii: "...î-mi veţi fi Mie
martori...". Acest titlu este dat de Sfântul Luca în mod insistent apostolilor lui Iisus.
Apostolii sunt martori oculari şi auriculari, adică au văzut cu ochii lor şi au auzit cu
urechile lor: "Ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri
am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul
Vieţii...Aceea vă vestim şi vouă..." (I Ioan 1, 1-2). Apostolii au fost "martori" direcţi
ai lui Iisus. Ei nu au fost savanţi, nici filosofi, ci martori. Aceasta este calitatea lor
primă, ei L-au văzut şi L-au pipăit pe Iisus Înviat.
"Şi acestea zicând, în timp ce ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat din
ochii lor". În Vechiul Testament dar şi în Noul Testament norul reprezintă "Slava lui

12
Dumnezeu". Hristos Cel Înviat este deja slăvit, asemănător cumva Celui de la
Schimbarea la Faţă. În Vechiul Testament norul are această semnificaţie, fiind
semnul văzut al prezenţei lui Dumnezeu. Norul a umplut Cortul Sfânt; Evreii după ce
au trecut Marea Roşie au rătăcit prin pustie vreme de patruzeci de ani, timp în care
Dumnezeu era cu ei, ziua sub forma unui nor luminos, iar noaptea sub forma unui
nor de foc.
De mai multe ori în Fapte Sfântul Luca subliniază calitatea de martori a
apostolilor: Fapte 2,32 "...Căruia noi toţi Îi suntem martori."; Fapte 3,15 "iar pe
Începătorul vieţii L-aţi omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai
Cărui martori suntem noi"; Fapte 4,20 "...că noi nu putem să nu vorbim despre cele
ce-am văzut şi am auzit".
"...doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe". Îngerii apar în Sfânta Scriptură
sub forma unor tineri strălucitori. De subliniat că îngerii se arată întotdeauna cu însăşi
chipul lor. Demonul ia întotdeauna chipuri de împrumut. Îngerii Îl însoţesc pe Iisus la
cer. Lui nu-I puteau sta împotrivă vameşii de la vămile văzduhului, cum se întâmplă
cu noi. Am spus că demonul ia chipuri de împrumut ca atare există înşelări diavoleşti
ale anghelofaniilor. Unde nu există darul Sfintelor Taine demonul apare des.
Înălţarea lui Iisus la cer se petrecea într-un cadru şi într-un mod spaţial, pentru
ca să-i convingă pe ucenici că s-a încheiat într-o anumită formă prezenţa Lui alături
de ei.
În versetul 11 îngerii spun apostolilor că Iisus va reveni aşa cum "L-aţi văzut
voi mergând la cer". Apostolii nu mai au nici o îndoială, la Parusie Iisus va veni
iarăşi cu trupul pe pământ. Înălţarea la cer s-a petrecut pe Muntele Măslinilor, aflat la
aproximativ două mii de paşi "cale de o sâmbătă" de Ierusalim.
Prima secţiune: comunitatea din Ierusalim (1, 12 – 5, 42). Retragerea
Apostolilor la Ierusalim, alegerea lui Matia, Cincizecimea şi cuvântarea-program a lui
Petru.
Sf. Luca, chiar de la începutul cărţii a subliniat deosebirea dintre un
mesianism naţionalist îngust şi realitatea Bisericii, aşa cum a vrut-o Hristos. Apostolii
vor fi până la sfârşitul lumii martori ai Învierii; ei vor ajunge la toate neamurile, cum
a indicat deja simbolismul limbilor la Cincizecime, iar Sf. Duh îi va asista.

În versete 13 şi 14 Sfântul Luca oferă un sumar al vieţii grupului celor

unsprezece după Înălţarea lui Iisus la cer şi până la Pogorârea Sfântului Duh. În
versetul 13 avem lista celor unsprezece apostoli: Petru şi Ioan, Iacov şi Andrei, Filip
şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov.
"...s-au suit în încăperea de sus" [τ περov], o încăpere folosită pentru
reuniunile cultice, o cameră-biserică. În epoca apostolică acest loc este foarte bine
cunoscut. Din Fapte 12,12 deducem că această cameră de sus se afla în casa Mariei,
mama lui Ioan, cel numit şi Marcu. Locul acesta a devenit "Noul Sion" pentru că aici
avusese loc Cina cea de Taină, cină la care Iisus a instituit Taina Euharistiei.
Împăratul Justinian a zidit aici o Biserică, dar care a dispărut cu timpul. Lista
apostolilor din versetul 13 este într-o ordine onorifică.
Este prezentă Maica Domnului, sunt prezenţi "fraţii lui Iisus" (un lucru nou,
deoarece în Evanghelie sunt prezentaţi ca opozanţi ai mişcării lui Iisus - în Marcu de

13
pildă, fraţii lui Iisus Îl socoteau pe Acesta ieşit din minţi). Ce i-a determinat să-şi
schimbe atitudinea faţă de Iisus ? Cu siguranţă Învierea. Iacov, fratele Domnului va
ajunge episcop al Cetăţii Sfinte.
În versetul 14 se spune că "Toţi aceştia într-un cuget stăruiau în
rugăciune...". De subliniat că Sfântul Luca nu menţionează "frângerea pâinii". Abia
în Fapte 2,42 se vorbeşte despre "frângerea pâinii", de ce ? Deoarece nu există
săvârşirea Tainelor fără Biserică. Apostolii nu pot săvârşi Tainele înainte de venirea
Sfântului Duh.
Sfântul Apostol Petru ţine o cuvântare cu privire la căderea lui Iuda şi la
necesitatea înlocuirii lui. În cazul lui Iuda s-a împlinit o profeţie vechi-testamentară
(vezi Psalmul 108). Banii trădării sale au fost folosiţi de sinedrişti pentru a cumpăra o
ţarină "...o ţarină din plata nedreptăţii". În versetul 18 se spune că ţarina s-a numit
"Hacheldamah, adică Ţarina Sângelui" - de ce aşa ? Pentru că aici s-a vărsat sângele
vânzătorului sau pentru că a fost "preţ de sânge" acel preţ de 30 de arginţi cu care
Iuda L-a vândut pe Iisus (poate din ambele motive).
În versetul 20 se dă citatul din Psalmul 108, unul din psalmii cei mai negativi:
"Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine s-o locuiască, şi slujba lui s-o ia altul !".
Sfântul Apostol Petru pune problema alegerii unui nou Apostol, un nou "martor" care
a fost alături de Iisus, începând de la Botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălţat
de la noi (vers. 22). Este din nou subliniată calitatea de "martori ai Învierii" pe care o
au Apostolii.
În versetul 23 se spune că "au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis
şi Iustus, şi pe Matia". Apostolii s-au rugat (vers. 24) şi au tras la sorţi. Sorţul era un
mod, o formă de a lăsa pe Dumnezeu să decidă. Sorţul era des întrebuinţat la Templu:
"Şi a fost că pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu în rândul cetei sale, după
rânduiala preoţiei i-au ieşit sorţii să intre în templul Domnului şi să tămâieze." Lc1,
8-9. Însuşi termenul "cler" sau "cleric" desemnează pe cel ales prin tragere la sorţi.
În versetul 24 se spune că Dumnezeu cunoaşte inimile tuturor şi este rugat să
arate pe care din aceştia doi l-a ales să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care a
căzut Iuda, ca să meargă în locul lui. Verbul apare la trecut "l-ai ales" - el era ales
deja, totul este să-l facă cunoscut. Iisus îşi alege un nou Apostol, pe Matia. De aici
încolo despre Matia nu mai ştim nimic. S-a spus despre el că ar fi vameşul Zaheu, dar
vameşul Zaheu nu a fost ucenicul lui Iisus, apoi n-ar fi împlinit una din condiţii, aceia
de martor "începând de la Botezul lui Iisus...". După Eusebiu de Cezareea (cartea I-a)
Matia era unul din cei şaptezeci de uncenici ai lui Iisus.

Capitolul 2
Pogorârea Duhului Sfânt. Cuvântarea lui Petru. Botezul primilor trei mii.
Viaţa primilor creştini

În Cartea Jubileelor, după calculul de la Qumran şi la Ierusalim în vremea lui

Iisus, Cincizecimea se calcula nu de la Paşti, ci din prima săptămână după Paşti. J.
van Gond 'oever a scris o carte intitulată: "Fętes et calendriers bibliques" în care scrie
că în cursul istoriei poporului evreu calendarul a evoluat. Prima lună a anului înainte
de exil se numea "aviv", după exil se numea "nisan". Cincizecimea cădea cândva în

14
luna a treia, iar calculul ei începea în prima duminică după Paşti. Evenimentul s-a
petrecut în "prima a săptămânilor", adică prima zi din ciclul săptămânilor (duminica,
care începea ciclul săptămânilor).
În versetul 1 se spune că "erau toţi împreună la un loc". Textul nu ne spune
clar cine anume, probabil toată comunitatea ucenicilor lui Iisus. Presupunem că era de
faţă şi Maica Domnului, aşa s-a ajuns la afirmaţia că toţi cei de faţă au fost hirotoniţi,
deci şi femeile. Harul însă vine să dea putere fiecăruia în parte după darul dat de
Hristos. Duhul Sfânt a transformat în Biserică acel grup de ataşaţi ai lui Iisus.
În versetele 2 şi 3 avem expresiile: "ca de vânt" şi "ca de foc" [σε], adică
un semn văzut al harului, un fel de întrupare a celei de-a Treia Persoane a Sfintei
Treimi în lume. Biserica este "Trupul lui Hristos" şi "organul Sfântului Duh".
Biserica este un trup al cărui suflet este Sfântul Duh.
Filon din Alexandria în lucrarea "Despre Decalog" în paragrafele 46 şi 47,
referindu-se la revelaţia de pe Sinai notează: "Din mijlocul focului care ţâşnea din
cer, căci flacăra s-a prefăcut în cuvânt articulat (în auzul ascultătorilor) încât au avut
impresia că văd cuvintele şi nu le aud. Tot poporul a văzut glasul, nu l-a auzit, căci
flacăra de pe Sinai s-a prefăcut într-un glas". Glasul omului se aude dar glasul lui
Dumnezeu este vizibil. Tot ce zice Dumnezeu nu sunt cuvinte ci acte captate de ochi
mai mult decât de urechi. Focul devine deci glas pe înţelesul ascultătorilor. Revelaţia
de pe Sinai apare ca o preînchipuire a Cincizecimii creştine. Noul Sion este deci şi un
"Nou Sinai". Relaţia dintre cele două evenimente este evidentă.
În versetul 4 se spune că apostolii "au început să grăiască în alte limbi" [v
τέραις γλώσσαις]. Aici e singurul loc în Noul Testament în care se prezintă
glosolalia ca fiind o vorbire în limbi înţelese. În I Cor 12 şi 14 nu este vorba de
acelaşi tip de vorbire, ci e vorba despre o vorbire în limbă [v γλώσσαις]. Aşadar,
fenomenul este fără paralelă. Glossolalii din Corint vorbeau ceva ce nu înţelegea
nimeni.
Se pune întrebarea "care este relaţia dintre glosolalia de la Cinzecime,
glosolalia de la Corint şi glosolalia din zilele noastre ?". Repetăm faptul că în Fapte 2
apare expresia [v τέραις γλώσσαις], dar nu acelaşi lucru apare în I Corinteni.
Rendal (un penticostal) arată că glosolalia (vorbirea în limbi penticostală) este o falsă
glosolalie. Greşeala penticostalilor este că se scaldă într-o mare subiectivitate. Rendal
vorbeşte despre glosolalia de la Cincizecime (apostolii vorbeau în limbi lucruri de
laudă adusă lui Dumnezeu, despre faptele minunate ale lui Dumnezeu. Aşadar,
glosolalia nu este pentru oameni ci pentru Dumnezeu).
Sărbătorile mari iudaice desemnau o mare afluenţă a mulţimilor la Ierusalim.
Probabil toţi apostolii proveneau din Galileea. Nu ştim dacă e vorba despre cei
doisprezece sau despre tot grupul ucenicilor lui Iisus. Am văzut că la Sfântul Luca cei
doisprezece ocupă un loc aparte, foarte precis. Deşi nu o spune aici, ne putem gândi
tot la ei. Urmează o listă a neamurilor (vers. 9-11: Parţi şi Mezi şi Elamiţi, cei ce
locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în
Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei, Romani aflaţi în trecere, Iudei şi Prozeliţi,
Cretani şi Arabi). Cu ce scop ne-o dă Sfântul Luca aici ? Datorită orientării sale
universaliste, mesajul Evangheliei se dă tuturor popoarelor. Prima predică creştină şi

15
prima chemare la intrare în Biserică a fost îndreptată către toate neamurile. Luca
răspunde aici unei reacţii iudaice antiuniversaliste.
În versetul 12 se spune că "toţi erau uimiţi", repetându-se versetul 7. Dacă
glosolalia de la Cincizecime era vorbire în limbi înţelese, pare greu de explicat de ce
unii îi batjocoreau pe apostoli, spunând că: "sunt plini de must". Este explicabilă
uimirea dar nu şi atitudinea batjocoritoare a unora .
Repetăm faptul că în Fapte 2 avem expresia [v τέραις γλώσσαις= "în alte
limbi"], înţelegând prin aceasta limbi înţelese. Expresia "τέραις" nu mai apare în I
Cor 12-14, prin vorbire "în limbă" înţelegându-se ceva ce se întâmplă astăzi în
adunările neo-penticostale. Din I Cor 12-14 nu reiese faptul că era vorba de limbi
înţelese. La Corint este posibil să fi fost vorba de un extaz de "mâna a doua" în care
exista pericolul să se amestece şi alte duhuri.
Întotdeauna harul premerge credinţei, când cineva se deschide spre credinţa în
Dumnezeu harul are acest rol, Dumnezeu ia această iniţiativă. De subliniat că
minunea se petrecea nu numai cu apostolii ci şi cu mulţimile care-i ascultau, Duhul
Sfânt lucrând şi în inimile ascultătorilor.
"...îi auzim vorbind în limbile noastre" vers. 11. Aici este singurul loc din
Noul Testament şi din istoria creştină în care glosolalia era înţeleasă de fiecare în
limba sa. Glosolalia actuală se aseamănă cu cea de la Corint şi poate fi autentică sau
neautentică. Aici intervine "darul deosebirii duhurilor", dar, care aparţine oamenilor
duhovniceşti, pentru că - să nu uităm - lucrează şi duhurile rele. Noi cei de astăzi
putem găsi pretexte împotriva reactualizării glosolaliei. Sfântul Pavel nu vedea în ea
ceva rău în sine. Dacă facem din viaţa noastră un "drum al crucii", nu trebuie să-l
facem sub influenţa narcozei, ci conştient şi liber.
În versetele 14 şi 15 Sfântul Apostol Petru explică celor prezenţi că apostolii
nu sunt beţi. În Orient există o decenţă în această privinţă: "cei ce se îmbată, noaptea
se îmbată", beţia fiind faptă a întunericului. Se poate să fi beat la ora nouă
dimineaţa ? Se poate aşa ceva ? vrea să spună apostolul. Coranul opreşte consumarea
vinului, nu şi a celorlalte băuturi alcoolice.
Credinţa nu este ceea ce ni se pare nouă că este: "...cum vi se pare vouă"
(vers. 15), nu se întemeiază pe ceea ce cred sau spun alţii despre ea, credinţa
depăşeşte raţiunea. La fel Biserica este nu ceea ce vedem ci mai degrabă ceea ce nu
vedem. Evenimentele petrecute cu Biserica sunt explicate de Sfânta Scriptură.
Aşadar, s-a împlinit ceea ce spune Scriptura. Urmează o profeţie mesianică din cartea
profetului Ioil capitolul 3, vers. 1 şi următoarele: "Iar în zilele din urmă..." adică în
zilele mesianice, va fi o revăsare în lume a Duhului. Apare expresia "...voi turna"
(vers. 17) [κχε], nu "voi picura". Dumnezeu nu dă cu picătura, Dumnezeu dă cu
măsură mare "har peste har". Se întâmplă acum o revăsare de har cum n-a mai fost
înainte de a exista Biserica. Lumea a intrat în ultima ei perioadă, Biserica fiind o
revărsare a lumii de sus în lumea cea de jos. Suntem în eshaton odată cu prima venire
a lui Iisus şi cu Pogorârea Sfântului Duh.
În verstul 22 şi următoarele se prezintă un rezumat al propovăduirii
apostolice. "...voi L-aţi luat..." adică voi iudeii, prin "mâinile celor fără de lege" adică
prin mâinile romanilor (ale păgânilor). Urmează în versetul 27 o referire la Psalmul
15,8-11: "...că sufletul meu nu-l vei lăsa în iad, nici nu-l vei da pe cel sfânt al Tău să

16
vadă stricăciunea". Se face aici referire la îngroparea Domnului. E evident că David
a vorbit despre Iisus Hristos. Vorbind la persoana I-a David se referea la Hristos.
David a murit, iar mormântul lui există, ca atare David s-a referit la urmaşul său.
Aşadar, să nu vă frapeze Învierea căci ea este o împlinire a Scripturii.
Cuvântarea Sfântului Petru a fost sigur mai extinsă. David a proorocit şi
Înălţarea la cer: "Zis-a Domnul, Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi
pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale" (Psalmul 109,1). Acest psalm este
unul din textele vechi testamentare cel mai des citat în Noul Testament având o
conotaţie pozitivă, în opoziţie cu Psalmul 108 (al lui Iuda) cu o conotaţie negativă.
Dumnezeu L-a Înviat pe acest Iisus şi L-a făcut "Domn" şi "Hristos". Iisus a
dobândit ceva ce nu avea înainte: "Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a
dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, pentru ca întru numele lui Iisus
tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesupt, şi
să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu
Tatăl" (Filipeni 2,9-11).
Dumnezeu L-a Înviat, L-a Înălţat şi I-a dăruit nume. Toată creaţia este pusă
sub stăpânirea lui Hristos şi toate sunt destinate supunerii Lui. Este evidentă paralela
între acest text şi textul din Daniel 7,13-14, text în care Fiul Omului se prezintă în
faţa Celui Vechi de Zile de la care primeşte o Împărăţie universală şi veşnică şi cu
textul din I Corinteni capitolul 15: "Apoi vine sfârşitul, când Domnul Îi va preda lui
Dumnezeu Tatăl Împărăţia, când va desfiinţa toată domnia şi toată stăpânirea şi toată
puterea. Căci El trebuie să împărăţească până ce-Şi va pune pe toţi vrăjmaşii sub
picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaş care va fi nimicit este moartea; căci pe toate I
le-a supus sub picioarele Sale. Dar când spune că toate I-au fost supuse Lui, e
limpede că în afară de Cel Care I le-a supus Lui pe toate. Iar când toate-I vor fi
supuse Lui, atunci şi Fiul I Se va supune Celui Care I le-a supus Lui pe toate, pentru
ca Dumnezeu să fie totul întru toate." (I Corinteni 15,24-28). Ultimul vrăjmaş care va
fi nimicit va fi moartea, iar în final Iisus va pune sub un singur "cap" toate. Iisus este
stăpânul întregii creaţii văzute şi nevăzute. Dumnezeu Tatăl L-a făcut "Hristos". Nu
era El oare "Hristos" de la naştere ? Era şi nu era. Iisus devine deplin Hristos când
spune: "Săvârşitu-s-a !", preferând ca în timpul vieţii Sale pământeşti să se numească
"Fiul Omului". Această calitate este un dar al lui Dumnezeu în urma desăvârşitei Sale
ascultări.
În versetul 37 oamenii, pătrunşi la inimă, au zis către Petru şi către ceilalţi
Apostoli: "...bărbaţi fraţi, ce să facem ?". Oamenilor li s-a cerut convertire şi
lepădarea vieţii vechi, schimbarea minţii sau în termeni moderni "schimbarea
mentalităţii", pocăinţă şi botez în numele lui Iisus Hristos, adică botezul creştin. În
rânduiala ortodoxă a Sfântului Botez sunt cuprinse exorcismele (lepădările de diavol),
dar şi sfinţirea materiei (apei) folosită la botez. E nevoie din partea preotului foarte
mare atenţie la săvârşirea Tainelor. Există Taine făcute cum nu trebuie, există botez
făcut cum nu trebuie. Aşa se explică bolile sau înclinările spre patimi ale copiilor.
Dacă botezul nu este făcut integral atunci nu va avea efect integral şi aşa cel botezat
n-a primit tot ceea ce trebuia să primească. Apoi, la Botez vin naşi inconştienţi de
menirea lor.

17
 Prin Botez se primeşte harul Sfântului Duh. În fiecare Taină se primeşte
acelaşi har dar într-un mod deosebit. Harul este unul, este manifestarea aceluiaşi Duh
Sfânt, dar arătată diferit. Dumnezeu este cel care chemă la mântuire, Cel care are
această iniţiativă pentru toţi oamenii, chiar dacă unii nu răspund chemării Lui,
chemare care are ca scop comuniunea cu El.
"Mântuiţi-vă de acest neam viclean !" (vers. 40). Viclean este cel care vrea să-
ţi fure mântuirea. În rugăciunea Tatăl Nostru cererm lui Dumnezeu să ne izbăvească
de cel rău (viclean).
În versetul 41 se spune că în acea zi s-au adăugat Bisericii "ca la trei mii de
suflete" [σε="ca", "ca la", "cam"].
În versetul 42 se prezintă un rezumat al vieţii Bisericii: "Şi stăruiau în
împărtăşire" [κoιvωvί], adică o catehizare intensă, de care Biserica are întotdeauna
nevoie. Subliniem stăruinţa în învăţătura apostolilor, în frângerea pâinii, adică o
catehizare intensă şi permanentă. Biserica atunci când săvârşea Euharistia mulţumea.
"Cât despre Euharistie, aşa să săvârşiţi Euharistia: Mai întâi cu privire la potir:
Îţi mulţumim, Ţie, Părintele nostru..." (Didahia capitolul 9,1-2) "După ce v-aţi
împărtăşit, mulţumiţi aşa: Îţi mulţumim Ţie, Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău,
pe care L-ai sălăşluit în inimile noastre..." (Didahia capitolul 10,1). Sectelor li se pare
că noi săvârşim prea des Euharistia. Pentru noi însă Liturghia este expresia cea mai
înaltă a Ortodoxiei,textul Liturghiei fiind de o genialitate fără pereche şi de o
frumuseţe fără pereche.
În versetul 43 se spune că predica apostolilor era însoţită de "minuni şi
semne", iar în versetele 44-47 se prezintă un rezumat al vieţii Bisericii. Se practica
atunci în Biserică un comunitarism al bunurilor. Observăm interesul membrilor
Bisericii de atunci de a rezolva problema sărăciei. Implicarea Bisericii în viaţa socială
era o necesitate practică, apostolii au trecut la rezolvarea unor probleme sociale, ca la
nişte probleme imediate, de a veni în ajutorul celor lipsiţi astăzi chiar dacă Domnul
vine mâine. Avem mereu tendinţa să dăm prioritate trândăviei. Se motivează astăzi
faptul că Biserica n-are bani. E adevărat Biserica n-are bani, dar Îl are pe Dumnezeu !
Lumea aşteaptă să dai ce ai, să dai "inimă". Dacă reuşeşti să străpungi inima celor ce
au, poate reuşeşti să le străpungi şi punga şi să-i convingi să dea din prisosul lor celor
săraci şi lipsiţi.
Experienţa aceasta s-a limitat la Biserica din Ierusalim, nefiind preluată şi de
alte Biserici. Este evident faptul că şi celelalte Biserici au simţit această nevoie, aşa
au apărut "agapele". Creştinii au simţit nevoia de a avea o masă comună, legată de
Sfânta Liturghie. Oamenii mâncau împreună, se împărtăşeau împreună din acelaşi
potir, îşi vindeau averile iar banii îi aduceau la picioarele apostolilor. Sfântul Luca
generalizează aici deoarece oamenii nu rămâneau chiar fără nimic. Să nu ne
închipuim acest lucru. Anania şi Safira de pildă şi-au vândut "o ţarină" (Fapte 5,1),
nicidecum toată averea. Iosif Barnaba a vândut şi el "o ţarină" (Fapte 4,36-37). Erau
ajutaţi cei săraci prin bunurile vândute de cei bogaţi, de cei care aveau surplus de
bunuri. E adevărat că numărul săracilor era mare şi cei care cădeau în grija
comunităţii erau mulţi, astfel încât era nevoie de ajutor din afară. Aşadar, Sfinţii
Apostoli simţeau nevoia să rezolve atunci problema socială de aici rezultând

18
activismul Bisericii. Biserica n-ar trebui să suporte nedreptatea nici măcar o singură
zi.
În versetul 46 se spune că primii creştini stăruiau zi de zi într-un cuget "în
templu". Creştinii dintre iudei considerau că aderenţa lor la noua religie trebuie să-i
facă şi mai buni iudei. În capitolul 5 versetul 12 se spune că locul unde se adunau
creştinii la templu era "pridvorul (porticul) lui Solomon". Acolo se rugau, acolo
propovăduiau. Aici, ascultaţi fiind de orice trecător, se înmulţea numărul celor care se
converteau. De subliniat că nu săvârşeau în acest loc "frângerea pâinii". Ei săvârşeau
Euharastia "în casă", exista deci în Biserica primară "disciplina arcana", conform
căreia nu se săvârşea Liturghia în prezenţa unor necreştini. În capitolul 5 versetul 42
se menţionează că creştinii îl vesteau pe Iisus Hristos "în templu şi prin case", aşadar,
exista disciplina arcana. În Didahie se spune: "Nimeni să nu mănânce, nici să bea din
Euharistia voastră, ci acei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire
la aceasta a spus Domnul în Evanghelie: Nu daţi cele sfinte câinilor." (Didahia 9,5).
În rugăciunea de dinainte de împărtaşanie spunem: "...căci nu voi spune vrăjmaşilor
Tăi Taina Ta...". Biserica Romano-Catolică şi Protestantismul nu mai au "disciplina
arcana" . Aşadar, frângerea pâinii (Euharistia) se făcea "în casă" sau "în case", în case
- biserici (domus ecclesia), case unde o încăpere (de obicei "camera de sus") devenea
biserică.
În versetul 47 se spune că apostolii "aveau har la tot poporul", nefiind priviţi
cu ostilitate de oameni.

Capitolul 3
Petru vindecă un olog la poarta templului şi propovăduieşte Evanghelia
în pridvorul lui Solomon.

La începutul acestui capitol se relatează vindecarea unui olog din naştere de

către Apostolii Petru şi Ioan, fapt care atrage mulţimea. Întâmplarea s-a petrecut la
Poarta Frumoasă a Templului.
Versetul 6 "În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă !".
Toate minunile pe care le fac sfinţii, le fac în Numele lui Iisus Hristos. Hristos
operează aşadar prin oameni sfinţi, puterea duhovnicească pe care o au nefiind de la
ei, ci un dar primit de la Hristos. Ologul se vindecă. Este clar că în urma unei
intervenţii vădite a lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu l-a recreeat pe acest om. El
nu umbla după vindecare - ţine să menţioneze Sfântul Luca - ci "sărea" (versetul 8).
De două ori în acelaşi verset Sfântul Luca menţionează că ologul după vindecare
"sărea". Şi prin acesta s-a împinit o profeţie vechi-testamentară, aparţinând profetului
Isaia care zice: "Atunci (în zilele mesianice) va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va
fi limba gângavilor." (Isaia 35,6).
Urmează o cuvântare a Sfântului Petru care explică minunea. E o cuvântare
hristologică, cei doi Apostoli se prezintă ca "martori ai Învierii lui Iisus". Credinţa în
Hristos a mijlocit harul care l-a întregit pe acel om (vers. 16). În versetele 17-19
urmează un îndemn la pocăinţă, iar în versetul 22 Sfântul Petru aminteşte de profeţia
mesianică a lui Moise (Deuteronom 18,22), sunt amintiţi proorocii şi în special

19
Samuel şi adresarea "voi sunteţi fiii proorocilor..." (vers. 25). Iisus este Mesia vrea să
spună Sfântul Apostol Petru.

Capitolul 4
Biserica sporeşte cu încă două mii de bărbaţi. Petru şi Ioan în faţa
sinedriului. Rugăciunea Apostolilor în prigoană. Viaţa de obşte a primilor creştini.

Pe când vorbea Sfântul Petru au venit preoţii, căpetenia templului şi

saducheii. Aceştia au venit agitaţi şi hotărâţi să facă ordine în templu (exista o gardă
specială condusă de un hiliarh, gardă condusă de sinedriu). Cei doi Apostoli sunt
închişi până a doua zi, deoarece - menţionează Sfântul Luca - era seară.
În versetul 7 Apostolii sunt întrebaţi: "Cu ce putere şi-n al cui nume aţi făcut
voi aceasta ?". "Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis...în numele lui Iisus
Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstâgnit, dar pe Care Dumnezeu L-a Înviat
din morţi, întru El stă acesta sănătos înaintea voastră !" (vers. 8-10). Sfântul Petru
vorbeşte cu un curaj extraordinar şi asta datorită faptului că - ţine să menţioneze
Sfântul Luca - era "plin de Duhul Sfânt" (vers. 8).
Sinedriul recunoaşte minunea dar porunceşte celor doi Apostoli să nu mai
vorbească în numele lui Iisus Hristos (vers. 18). Răspunsul Apostolilor este din nou
clar şi răspicat: "Judecaţi voi dacă înaintea lui Dumnezeu este drept să ascultăm de
voi mai mult decât decât de Dumnezeu; că noi nu putem să nu vorbim despre cele ce-
am văzut şi-am auzit." (vers. 19-20). Acest răspuns al Apostolilor este reluat de
Sfântul Luca în capitolul 5 versetul 29: "Iar Petru şi Apostolii, răspunzând, au zis:
Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.". Sensul acestui
răspuns este evident: "Noi ştim că trebuie să ne supunem autorităţii lumeşti, dar
aceasta are o limită, atunci când intră în conflict cu ascultarea faţă de Dumnezeu".
Sfântul Apostol Petru reafirmă calitatea de "martori ai Învierii lui Iisus". Cei doi
Apostoli se întorc la comunitate, mulţumind că aveau un semn de la Dumnezeu al
divinităţii creştinismului. Iată, sinedreiul însuşi este silit să dea înapoi în faţa puterii
lui Iisus.
Comunitatea de ataşaţi ai lui Iisus rosteşte o rugăciune (Fapte 4,24-30). În
cuprinsul acestei rugăciuni sunt rememorate faptele strălucite din istoria mântuirii,
fapte în care Dumnezeu a intervenit în viaţa lumii sau a poporului iudeu. Această
formă de rugăciune prin care se rememorează fapte minunate ale istoriei mântuirii s-a
păstrat până astăzi în cultul divin public. Ne place şi nouă să rememorăm fapte
minunate în care Dumnezeu a intervenit în istorie. Se arată prin formularea rugăciunii
cât de înaltă este autoritatea lui Dumnezeu faţă de autoritatea Sinedriului iudaic: "...s-
au ridicat asupra Sfântului Tău Fiu Iisus". Toate puterile s-au reunit împotriva
"Unsului" Său.

20
 Versetul 29: "Şi acum, Doamne..." cum în trecut de atâtea ori ! Rugăciunea
aceasta este prelucanică. Ce cer ei ? Cer ca Dumnezeu să înmulţească minunile, ca să
ruşineze pe cei ce se împotrivesc Evangheliei: "Şi acum, Doamne, caută spre
ameninţările lor şi dă-le robilor Tăi ca 'ntru toată 'ndrăznirea cuvântul să Ţi-l grăiască;
întinde-Ţi mâna spre vindecare, şi semne şi minuni săvârşeşte prin numele Sfântului
Tău Fiu Iisus !" (Fapte 4,29-30).
"Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi cu'ndrăznire grăiau cuvântul lui Dumnezeu." (vers.31).
Aici este singurul loc în Noul Testament unde se menţionează aşa ceva. Dumnezeu
coboară în "Noul Sinai" cu putere. Are loc o nouă umplere de Duhul Sfânt. E un
continuu progres în această umplere cu Duhul Sfânt. În capitolul 10 se va spune din
nou că în casa lui Corneliu se coboară Sfântul Duh.
Există în Biserică o permanentă tensiune între instituţie şi eveniment, între
preot şi profet . Întotdeauna a existat această tensiune care vine de la cel rău.
Instituţia nu exclude profetismul, nu exclude intervenţii directe şi vădite ale Sfântului
Duh. Pericolul este să pui pe una în opoziţie cu cealaltă. Ele trebuie să existe
împreună. În Biserica primară erau în mare cinste profeţii şi în mai puţină preoţii.
Astăzi este invers, existând în Biserică ceea ce numim printr-un termen poate puţin
exagerat (protestant) "episcopatul monarhic". Profetismul n-a dispărut niciodată din
Biserică.
Avem apoi un nou sumar în versetele 32-37.

Capitolul 5
Anania şi Safira. Multe semne şi minuni. Apostolii sunt închişi, dar un
înger îi eliberează, apoi sunt duşi în faţa Sinedriului. Sfatul lui Gamaliel.

Se continuă relatarea din finalul capitolului 4 în ce priveşte comunitarismul de

bunuri din Biserica de la Ierusalim. Anania şi Safira şi-au vândut ţarina (vers.1). În ce
a constat păcatul lor ? În faptul că au crezut că-L pot minţi pe Dumnezeu. Ei nu erau
obligaţi să-şi vândă ţarina, deoarece comunitarismul care se practica nu excludea
proprietatea privată. Sfântul Apostol Petru a sancţionat - prin Duhul Sfânt - o faptă
care atenta la însăşi baza acestui comunitarism, acestei întrajutorări frăţeşti.
În versetele 12-16 avem un nou sumar care se referă la minunile săvârşite prin
Apostoli (mai ales prin Sfântul Petru).
În versetul 13 se spune că "nimeni dintre ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture".
Probabil se referă la adversari (sinedrişti). Versetul 15 vine în continuarea versetului
12a. De la versetul 12b până la versetul 14 avem un adaos.
Sinedriştii erau în derută, ei nu vor pierde ocazia să lovească în tânăra Biserică din
Ierusalim, când se va ivi ocazia. Versetul 18 relatează arestarea tutror apostolilor de
către sinedrişti, însă noaptea îngerul Domnului îi eliberează. Foarte repede se aude că
sunt în templu. În versetul 27 se spune că apostolii sunt chestionaţi din nou în faţa
Sinedriului. Li se reproşează că au umplut Ierusalimul cu noua învăţătură şi că vor să
aducă asupra lor: "...sângele Acestui Om !". Se refereau la sângele lui Iisus Hristos.
În versetul 29 se repetă ideea din capitolul 4 versetul 19, urmată de o scurtă predică

21
cu aluzie la Învierea lui Iisus Hristos. În acest moment intervine un membru al
Sinedriului, un fariseu pe nume Gamaliel, învăţător de Lege, cinstit de tot poporul. El
spune colegilor săi că Sinedriul trebuie să se poarte cu moderaţie faţă de apostoli. El
citează alte două mişcări: cea a lui Teudas şi cea a lui Iuda Galileanul. (Publius
Sulpicius Qvirinius porunceşte un recensământ în anul 6 d.H., astfel a rezultat
mişcarea zeloţilor, o răscoală politică amintită de istoricul Iosif Flaviu. Iuda a fost
omorât, dar simpatizanţi săi i-au continuat ideile). Despre Teudas (Theudas, a
contraction of Theodorus, "the gift of God"): Theudas is referred to by Gamaliel in
his speech before the Sanhedrin, when he advised them as to the position they should
adopt in regard to the apostles (Acts 5:36). The failure of the rebellion of Theudas
was quoted by Gamaliel on this occasion as typical of the natural end of such
movements as were inspired "not of God, but of men." A rising under one Theudas is
also described by Josephus (Ant., XX, v, 1), but this occurred at a later date
(according to Josephus about 44 or 45 AD) than the speech of Gamaliel (before 37
AD). Of theories put forward in explanation of the apparent anachronism in
Gameliels speech, the two most in favor are (1) that as there were many
insurrections during the period in question, the two writers refer to different
Theudases; (2) that the reference to Theudas in the narrative of Acts was inserted by
a later reviser, whose historical knowledge was inaccurate (Weiss; compare also
Knowling, The Expositor's Greek Testament, II, 157-59). (anul 46 d.Hr.) vorbeşte
acelaşi istoric Iosif Flaviu. Ştim mult mai puţine lucruri despre această mişcare.
Sfântul Luca ne spune că lui Teudas i s-au alăturat 400 de bărbaţi. S-ar putea ca
Sfântul Luca să pună aceste cuvinte în cuvântarea lui Gamaliel. De notat concluzia
trasă de Gamaliel din versetele 38-39: "Şi acum vă spun vouă: Feriţi-vă de oamenii
aceştia şi lăsaţi-i; că dacă planul acesta sau acest lucru e de la oameni, de la sine se va
nimici; dar dacă-i de la Dumnezeu, nu veţi putea voi să-i nimiciţi; ba nu cumva să vă
pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu !...Şi l-au ascultat." Oarecum Gamaliel
înclină să creadă că mişcarea apostolilor este de la Dumnezeu. El nu e sigur şi de
aceea recomandă expectativa, nu o face din oportunism ci cu o oarecare convingere
că mişcarea lui Iisus poate fi adevărată şi atunci în zadar ar fi împotrivirea marelui
Sanhedrin iudaic.
În versetele 41-42 avem un nou sumar. Apostolii au plecat de la Sinedriu
bucurându-se că au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Iisus
Hristos.
Capitolul 6
Alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi. Comunitatea creştinilor sporeşte.
Arestarea lui Ştefan.

Cine erau eleniştii? Erau evrei din diaspora, evrei de cultură şi limbă greacă; în
Ierusalim îşi aveau sinagoga lor aparte în care, spre deosebire de acelea ale evreilor
propriu-zişi, cultul se oficia în greceşte. Această împărţire s-a păstrat şi în prima
comunitate creştină. Existau deci în Biserica primară şi evrei din Ţara Sfântă şi din
diaspora. "Slujirea la mese" nedreptăţea oarecum pe elenişti, văduvele lor fiind
trecute cu vederea. Din această pricină s-au iscat neînţelegeri.

22
În versetul 2 este pusă în paralelă slujirea cuvântului lui Dumnezeu cu slujirea la
mese. Trebuie făcute câteva remarci filologic. Slujirea de fiecare zi se numea
[διακovεv τραπέζαις]. Această expresie este pusă în paralelă în versetul 4 cu
expresia [τ διακovί τo λόγoυ = slujirea Cuvântului].
Expresia τ διακovί τo λόγoυ înseamnă slujirea Cuvântului sau slujitori ai
Cuvântului. Aceasta este o denumire liturgică latreutică. Nu apare însă cuvântul
"διακόvoς". În manuscrisele vechi cei şapte sunt numiţi diaconi, dar în textul nostru
nu sunt numiţi direct diaconi. În Filipeni 1,1 sunt menţionaţi episcopii şi diaconii. În
Epistola I-a către Timotei sunt menţionaţi din nou episcopii şi diaconii (I Timotei 3,2;
I Timotei 3,8 şi 12). Diaconia era o treaptă în slujirea sacramentală. Şi în textul nostru
este vorba de diaconi în sensul de astăzi al cuvântului, deşi nu apare cuvântul
"διακόvoς".

23
Numărul 7 are o valoare simbolică. Cei şapte diaconi au fost: Ştefan, Filip1, Prohor,
Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. În Romani capitolul 16 este pomenit chiar şi
numele unei diaconiţe: "V-o încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a
Bisericii din Chenhreea".
Numele celor şapte diaconi sunt toate greceşti. Sunt cei şapte toţi elenişti ? S-ar
putea, numai că atunci înseamnă că au fost aleşi pentru ramura elenistică a Bisericii.
Nu e sigur că au fost toţi elenişti. Simon Petru sau Simon bar Iona, era Simon sau
Simeon. El purta aşadar nume grecesc.

1
PHILIP, THE EVANGELIST
One of "the seven" chosen to have the oversight of "the daily ministration" of the poor of the Christian community in
Jerusalem (Acts 6:5). Whether Philip, bearing a Greek name, was a Hellenist, is not known, but his missionary work
reveals to us one free from the religious prejudices of the strict Hebrew.
The martyrdom of Stephen was the beginning of a systematic persecution of the church in Jerusalem, and all except
the apostles were scattered over Judea and Samaria (Acts 8:1), and even as far as Phoenicia, Cyprus and Antioch
(Acts 11:19). Thus, the influence of the new teaching was extended, and a beginning made to the missionary
movement. The story of Philip's missionary labors is told in Acts 8:5 ff. He went to the chief city of Samaria, called
Sebaste in honor of Augustus (Greek Sebastos). The Samaritans, of mixed Israelite and Gentile blood, had, in
consequence of their being rigidly excluded from the Jewish church since the return from exile, built on Mt. Gerizim
a rival sanctuary to the temple. To them Philip proclaimed the Christ and wrought signs, with the result that
multitudes gave heed, and "were baptized, both men and women." They had been under the influence of a certain
sorcerer, Simon, who himself also believed and was baptized, moved, as the sequel proved, by the desire to learn the
secret of Philip's ability to perform miracles (see SIMON MAGUS). The apostles (Acts 8:14) at Jerusalem sanctioned
the admission of Samaritans into the church by sending Peter and John, who not only confirmed the work of Philip,
but also themselves preached in many Samaritan villages.
The next incident recorded is the conversion of a Gentile, who was, however, a worshipper of the God of Israel, a
eunuch under Candace, queen of the Ethiopians. As he was returning from worshipping in the temple at Jerusalem, he
was met by Philip on the road to Gaza. Philip expounded to him that portion of Isa 53 which he had been reading
aloud as he sat in his chariot, and preached unto him Jesus. It is another sign of Philip's insight into the universality of
Christianity that he baptized this eunuch who could not have been admitted into full membership in the Jewish church
(Dt 23:1).
See ETHIOPIAN EUNUCH.
After this incident, Philip went to Azotus (Ashdod), and then traveled north to Caesarea, preaching in the cities on his
way. There he settled, for Luke records that Paul and his company abode in the house of Philip, "the evangelist," "one
of the seven," for some days (Acts 21:8 ff). This occurred more than 20 years after the incidents recorded in Acts 8.
Both at this time and during Paul's imprisonment at Caesarea, Luke had the opportunity of hearing about Philip's
work from his own lips. Luke records that Philip had 4 daughters who were preachers (Acts 21:9).
The Jewish rebellion, which finally resulted in the fall of Jerusalem, drove many Christians out of Palestine, and
among them Philip and his daughters. One tradition connects Philip and his daughters with Hierapolis in Asia, but in
all probability the evangelist is confounded with the apostle. Another tradition represents them as dwelling at Tralles,
Philip being the first bishop of the Christian community.
S. F. Hunter
PHILIP, THE GOSPEL OF
See APOCRYPHAL GOSPELS; PHILIP.

24
În Apocalipsă capitolul 2 versetele 6 şi 15 este pomenită erezia nicolaiţilor, pe care
îngerul Bisericii din Efes o detestă. După Sfinţii Părinţi diaconul Nicolae ar fi
întemeietorul acestei erezii (el era prozelit din Antiohia).
Aceştia "au fost puşi înaintea apostolilor; şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste
ei". Rugăciunea şi punerea mâinilor alcătuiesc până astăzi actul sacramental al
hirotoniei. Alegerea era făcută de comunitate, dar hirotonia, numai de apostoli. Cei
şapte sunt instituiţi printr-un act sacramental, prin "punerea mâinilor". Acest gest era
folosit în sensul unei consacrări. [χερ / χερoς = mână], aşadar, hirotonia înseamnă
alegerea cuiva prin ridicarea sau prin punerea mâinilor.
Versetul 5 "...au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt...".
Alegerea era urmată de o consacrare prin punerea mâinilor. În versetul 7 apare un nou
sumar şi un element nou: "...şi multă mulţime de preoţi se supuneau credinţei". Se
converteau la creştinism mulţi preoţi iudei. Se presupune că ei au iniţiat mişcarea
iudaizantă. Ei considerau Legea o condiţie sine-qua-non a mântuirii.
Ştefan se distinge prin succesul predicii sale, ca atare, cei şapte nu erau simpli
economi sau administratori, slujirea lor era liturgică. Ştefan acţionează în rândul
eleniştilor, el însuşi fiind elenist, iar predica lui însoţită de minuni şi semne mari
(vers.8). A fost pârât la Sinedriu şi au găsit martori mincinoşi care ziceau că "Acest
om nu încetează a grăi cuvinte de blasfemie împotriva acestui loc sfânt şi a Legii"
(vers. 13). Aceasta a fost acuzaţia adusă lui Ştefan în faţa Sinedriului. Sinedriştii erau
aşi în manevrarea poporului. Ştefan este dus pe sus la Sinedriu. Li se părea lor că
această mişcare atentează la Legea lui Moise. În finalul capitolului 6 este prezentat
Ştefan care avea faţa transfigurată.

Capitolul 7
Cuvântarea şi martiriul lui Ştefan.

Pe parcursul acestui capitol Sfântul Arhidiacon Ştefan se apără. El ţine o

cuvântare în care rememorează istoria sfântă, începând de la chemarea lui Avraam
până la prooroci. Toată această istorie are ca scop dovedirea faptului că şi "Cortul" şi
"Templul" au fost instituţii provizorii. Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de
mâini omeneşti. În versetul 49 este redat un text din Psalmi: "Cerul este tronul Meu,
iar pământul, aşternut al picioarelor Mele. Ce casă îmi vei zidi tu Mie - zice Domnul-
sau: care este locul odihnei Mele ?" Acesta este un text anti-templu. Însăşi revelaţia
vechi-testamentară, vrea să spună Ştefan, pune sub semnul întrebării veşnicia
templului.
În versetul 51 cei care-l ascultau pe Ştefan sunt numiţi "tari în cerbice", adică
oameni care nu se pleacă, oameni care ţin cu îndărătnicie la rătăcirea lor. Ştefan îi
acuză pe cei cae-l ascultau că "...stau pururea împotriva Duhului Sfânt, precum
părinţii voştri, aşa şi voi !".
În versetul 53 Ştefan invocă tradiţia rabinică potrivit căreia Legea de pe Sinai
a fost dată prin îngeri, Moise având doar rol intermediar. Folosind această tradiţie,
Sfântul Apostol Pavel în Galateni 3,19 şi autorul Epistolei către Evrei în capitolul 2,
vers. 2 vor demonstra că tocmai de aceea Legea are un rol secundar în raport cu
Evanghelia, care a venit direct de la Dumnezeu prin Iisus Hristos - Dumnezeu.

25
 În versetul 56 se spune că în timpul cuvântării Sfântul Stefan trece printr-un
extaz. Acest episod al martiriului Sfântului Ştefan stă cumva în legătură (în paralelă)
cu Judecata lui Iisus în faţa Sinedriului. Ucenicul retrăieşte ceea ce la vremea
potrivită a trăit Învăţătorul său. Sfântul Ştefan este prezentat vorbind cu Iisus (Fiul
Omului) pe care-L vedea stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Ştefan a fost ucis nu de
romani ci de evrei în urma unei condamnări sinedriale prin lapidare.
Saul are un rol activ la uciderea Sfântului Ştefan. În Fapte 26,10 Sfântul Pavel
spune că şi-a dat acordul (încuviinţarea) la condamnarea la moarte a lui Ştefan. Nu
ştim cât de tânăr era Saul atunci dacă i s-a cerut şi lui acordul. La anul 63 d.Hr. când
a scris Epistola către Filimon, Sfântul Pavel se numea pe sine "bătrânul Pavel".
Sfântul Ştefan a fost omorât la anul 36 d.Hr.
De ce e amintit Saul aici ? Deoarece stă în obişnuinţa Sfântului Luca de a
anunţa dinainte un subiect. Dacă Sfântul Ştefan ar fi trăit probabil că ar fi avut o
activitate extrem de bogată în Biserică, asemănătoare celei pe care a desfăşurat-o
Sfântul Apostol Pavel.

Capitolul 8
Saul prigoneşte Biserica. Evanghelia este propovăduită în Samaria.
Simon Magul. Filip şi famenul etiopian.

În primele trei versete ale acestui capitol Sfântul Luca ne spune că prigoana se
generalizează. Datorită acestei prigoane apostolii se împrăştie în Iudeea şi Samaria.
Această împrăştiere are şi un rol benefic pentru Biserică, prin ea rezultând noi locuri
de propovăduire. Se relatează în continuare activitatea diaconului Filip în Samaria.
Este amintit Simon Magul (sau Vrăjitorul). Sincretismul samaritean permitea prezenţa
acestui vrăjitor acolo. El "acţiona " în numele lui Dumnezeu (nimic mai diavolesc
decât caricaturizarea slujbelor lui Dumnezeu; diavolul preferă întotdeauna
superstiţia". Simon nu era prost, a intrat şi el în creştinism şi s-a botezat, cerând să fie
hirotonit: "Şi Simon, văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt,
le-a adus bani zicând: Daţi-mi şi mie această putere, ca acela pe care eu voi pune
mâinile să primească Duh Sfânt" (vers. 18-19). Sfinţii Părinţi spun că Simon a rătăcit
în continuare de aceea a fost socotit "părintele ereziilor".
În versetul 26 şi urm. se relatează convertirea famenului etiopian datorată
diaconului Filip. Se spune despre el că era mare dregător al Candachiei, regina
Etiopienilor. Din relatările ieroglifice deducem că "Candachia" era un nume generic
şi nu un nume propriu, aşa cum este de exemplu "Cćzar" pentru împăratul de la Roma
sau "Faraon" pentru conducătorul Egiptului. Numele famenului se pare că era "Indiş"
(era prozelit iudeu şi ocupa funcţia de ministru de finanţe).
Duhul la trimis pe Filip să-l interpeleze. Acest famen citea din cartea
proorocului Isaia. Filip l-a întrebat: "Înţelegi tu oare ce citeşti ?". El a răspuns: "Cum
aş putea înţelege dacă nu mă va călăuzii cineva" (vers. 31). Se spune chiar şi locul
din Scriptură pe care-l citea: Isaia 53,7. În versetul 35 se spune că diaconul Filip
pornind de la acel text din Isaia, i L-a binevestit pe Iisus.
Versetul 37 nu există în textul α, este luat din textul β. Avem aici o
mărturisire de credinţă: "Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu" (vers.37),

26
aceasta se pare că preceda primirea botezului. Are loc o minune: Duhul l-a răpit pe
Filip aşa cum L-a purtat pe Iisus în cazul ispitirii şi pe Avacum în Vechiul Testament
care a fost dus de Duhul în Babilon să-i ducă lui Daniel mâncare în groapa cu lei.
Probabil că acest famen a devenit apostolul Etiopiei, deoarece creştinismul a existat
aici de foarte devreme.

Capitolul 9
Minunea de pe drumul Damascului. Încreştinarea lui Saul. Saul Îl
propovăduieşte pe Iisus în Damasc. Saul la Ierusalim, apoi în Tars.
Petru îl vindecă pe Enea şi o învie pe Tavita.

Chemarea lui Saul.

În Cartea Faptele Apostolilor există trei relatări paralele ale convertirii
Sfântului Pavel. Una în capitolul 9 la persoana a III-a, relatată de Sfântul Luca, iar
celelalte două la persoana I-a în capitolele 22 şi 26, în care Sfântul Apostol Pavel
însuşi relatează chemarea sa de Hristos.
Se spune despre Saul că prigonea Biserica. În versetul 2 Creştinismul este
numit "Cale" [τς δo = Calea aceasta]. În mai multe locuri din Fapte Creştinismul
este numit "Cale", "Calea Domnului" (cap. 18, 25), "Calea lui Dumnezeu" (cap.
18,26). Numai în Faptele Apostolilor Creştinismul este numit "Cale". Grupările
iudaice sunt numite "eresuri", "Cale" este numită şi gruparea esenienilor.
Saul cere împuternicire de la Sinedriu ca să meargă să-i urmărească pe
creştini şi în sinagogile din Damasc. Ne punem întrebarea: "Cum putea Saul să
meargă într-o ţară străină să aresteze oameni ?". În II Corinteni 11, 32 este pomenit
etnarhul regelui Areta din Damasc. E foarte probabil ca şi evreii să fi avut în Damasc
un etnarh. Probabil că şi aici Sinedriul îşi exercita puterea, bineînţeles cu acordul
autorităţilor romane.
În apropiere de Damasc se întâmplă minunea: Saul Îl întâlneşte pe Iisus
Hristos Cel Înviat, care îi spune: "Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti ?" (vers.4)
[Σαoλ Σαoλ, τί με διώκις]. Verbul "διώκω" înseamnă "a urmări cu gândul de a face
rău". În versetul 5 Iisus se prezintă şi repetă "...pe Care tu Îl prigoneşti". Apoi îi
spune un proverb: "Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepuşă", adică, eşti angajat
într-o acţiune care nu va reuşi, care nu are nici o şansă. Cei care-l însoţeau pe Pavel
au văzut şi au auzit ceva dar nu şi-au dat seama ce, chiar dacă au văzut ceva nu au
văzut pe Hristos şi chiar dacă au auzit ceva nu au înţeles mesajul transmis de Iisus.
Gala Galaction a scris un articol intitulat "De la Mormântul Gol la Porţile
Damascului" în care construieşte o ipoteză referitoare la misiunea lui Saul în Damasc.
El spune că Saul era obsedat de o idee, el îmbrăţişase teoria mincinoasă a sinedriştilor
conform căreia ucenicii au furat şi au ascuns trupul Domnului, el îşi zicea: Dacă voi
găsi trupul mort al lui Iisus voi surpa creştinismul din însăşi temelia sa. El a dat de un
fir în acest sens la Ierusalim, a cărui capăt credea că e la Damasc.
Saul Îl caută pe Iisus cu înverşunare, iar Iisus vine în întâmpinarea lui la
porţile Damascului. S-a făcut o paralelă între situaţia petrecută cu primul rege al
evreilor Saul şi cu situaţia prin care a trecut Saul din Tars, viitorul Apostol al
Neamurilor. Saul regele îşi căuta cămilele şi asinele pierdute ale tatălui său şi a găsit

27
o coroană regală, iar Saul din Tars Îl căuta pe Iisus mort, iar Iisus l-a întâmpinat viu
la porţile Damascului.
Saul a rămas orb timp de trei zile, zile în care n-a mâncat şi n-a băut nimic.
(vers.9). Iisus se identifică cu creştinii pe care Saul îi prigonea, El nu zice: "De ce-Mi
prigoneşti creştinii ?", ci zice: "...de ce Mă prigoneşti ?" (vers. 4), iar în versetul 5
Iisus prezentându-se (la întrebarea lui Saul: Cine eşti, Doamne ?), se repetă zicând:
"Eu sunt Iisus pe Care tu îl prigoneşti". Iisus este una cu ucenicii Săi.
Saul a văzut în vedenie pe Anania (vers. 12). Chemarea lui Saul a fost aceea
de a fi "Apostol al Neamurilor". El nu mai avea loc în rândul celor "doisprezece" (cei
doisprezece sunt în paralelă cu cele doisprezece seminţii ale lui Israel), Apostolul
Pavel intră în cercul apostolilor cu un titlu aparte: "Apostolul Neamurilor".
În Epistola către Galateni şi în II Corinteni 11, 32-33 Sfântul Pavel spune că a
fost coborât într-un coş printr-o fereastră, scăpând din mâinile dregătorului regelui
Areta. Regele Areta era nabateian (arab), având în Damasc un dregător (un etnarh).
Acesta făcea jocul iudeilor. Epistola către Galateni aduce un element nou,
informându-ne că după convertire Sfântul Pavel a stat în Arabia trei ani, apoi s-a
întors iarăşi la Damasc. Ne întrebăm când au hotărât să-l prindă pe Pavel: în prima
sau în a doua şedere a sa la Damasc ? Mai probabil după ce a revenit din Arabia la
Damasc.
În Galateni 4,25 se spune că muntele Sinai este în Arabia şi este numit "Agar"
(slujnica lui Avraam). Pe seama aceasta s-a făcut o speculaţie teologică, spunându-se
că Pavel s-a dus pe Sinai (locul unde s-a dat Legea în timpul lui Moise), ca să
mediteze acolo la sfârşitul Legii. Cei trei ani de şedere în Arabia au fost ani de luptă
duhovnicească, nicidecum timp pierdut.
Când s-a întors la Ierusalim, Sfântul Pavel încerca să se alipească de ucenici
însă toţi se temeau de el, necrezând că este ucenic (vers. 26). La Ierusalim Sfântul
Pavel l-a întâlnit doar pe Petru şi pe Iacov fratele Domnului (acesta din urmă nu era
apostol), această informaţie o dă chiar Pavel în Epistola către Galateni cap.1, 18-19.
Barnaba îl prezintă pe Pavel cercului apostolilor.

Călătoriile lui Pavel la Ierusalim

În partea a II-a a capitolului 9 se vorbeşte despre Samaria, după ce în capitolul

opt se vorbise despre evanghelizarea Samariei. Se dau amănunte despre activitatea
Sfântului Apostol Petru la Lida şi la Iope (Lida se află astăzi pe şoseaua modernă care
duce de la Ierusalim la Tell-Aviv. Şaronul este şesul din jurul Lidiei, Lida aflându-se
la aproximativ 15 km de Iope. Sfântul Apostol Petru săvârşeşte o minune, înviind o
uceniţă pe nume Tavita. Petru a rămas la Iope mai multe zile, fiind găzduit de un
oarecare Simon tăbăcarul sau curelarul.

Capitolul 10
Petru şi sutaşul Corneliu. Petru vorbeşte în casa lui Corneliu.
Păgânii Îl primesc pe Sfântul Duh

28
 În acest capitol se relatează primirea primilor păgâni în Biserică. Biserica face
un pas important şi nou în împlinirea misiunii ei, fiind botezat sutaşul Corneliu şi
casa sa. "Cine era Corneliu ?" Era un sutaş roman din cohorta Italica, probabil în
timpul domniei lui Irod Agrippa ("Istoria poporului evreu în epoca lui Iisus Hristos" -
Schurer). Corneliu era "cucernic şi temător de Dumnezeu" (vers. 2). Era înclinat spre
iudaism (era deci familiarizat cu religia iudaică) dar nu era circumscris. Când a venit
Creştinismul, această nouă religie a răspuns aspiraţiilor acestor suflete de păgâni, care
şi-au dat seama că Creştinismul nu este o religie. Aceşti păgâni vor "năvăli" în
Biserică, fapt ce va stârni gelozia iudeilor, deoarece ei (iudeii) i-au ţinut pe aceşti
"temători de Dumnezeu" la uşile sinagogilor, dar n-au reuşit să-i facă definitiv iudei
(adică să-i taie împrejur).
În versetul 3 se spune despre Corneliu că are o vedenie pe la ceasul al IX-lea
din zi. Un înger al lui Dumnezeu a intrat la el şi i-a zis pe nume, i-a zis că rugăciunile
şi milosteniile sale au ajuns la Dumnezeu şi că să trimită oameni la Iope să-l aducă de
acolo pe un anume Simon care se numeşte Petru (vers. 3 şi 4).
Corneliu trimite o solie de la Cezareea la Iope (între aceste localităţi era o
oarecare distanţă, în linie dreaptă erau  60 km). Călătoria acestei solii durează mai
mult decât o zi. În versetul 9 se spune că şi Petru are o vedenie pe acoperişul casei lui
Simon tăbăcarul (pe la ceasul al VI-lea). Simon Petru se suie să se roage pe acoperiş
"odaia de sus", într-un loc mai ferit. Avem în aceste texte întemeiată rânduiala
ceasurilor liturgice preluată din iudaism (ceasurile I, III, VI şi IX).
Simon Petru are o vedenie ("cade în extaz" vers. 10), în care vede cerul
deschis şi un lucru ca o faţă mare de masă coborându-se legată de patru colţuri şi
lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele
pământului şi păsările cerului (vers. 11 şi 12). un glas îl îndeamnă pe Petru să junghie
din acele animale şi să mănânce. Petru refuză spunând că niciodată n-a mâncat ceva
spurcat sau necurat. Acel glas i-a zis: "Pe cele ce le-a curăţit Dumnezeu, tu să nu le
numeşti spurcate !" (vers.15). În versetul 16 se spune că acest lucru de trei ori iar apoi
lucrul acela s-a ridicat la cer.
În acest timp au ajuns la Iope trimişii sutaşului Corneliu (vers. 17). În versetul
19 Sfântul Luca menţionează din nou că "Duhul i-a zis: Iată, te caută trei bărbaţi".
Sfântul Petru se duce la Cezareea. Ajungând acolo sutaşul Corneliu l-a
întâmpinat şi i s-a închinat căzându-i la picioare (vers. 25). Sfântul Petru îi spune:
"Scoală-te !, şi eu sunt om." (vers. 26). În Cartea Apocalipsei vizionarul cade înaintea
picioarelor unui înger, iar îngerul îi spune: "Vezi să nu faci aceasta ! Sunt împreună
slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care au mărturia lui Iisus". (Ap 19,10).
Sfântul Petru le vorbeşte celor din casa lui Corneliu, explicându-le sensul
prezenţei sale. Iudaismul avea şi are o serie de prescripţii care stabilesc cât de mare
poate fi apropierea unui iudeu de un păgân: "Voi ştiţi că unui bărbat iudeu nu-i este
îngăduit să se alipească ori să se apropie de cel de alt neam" (vers. 28a), "Dar - aici
intervine noutatea - dar mie mi-a arătat Dumnezeu ca pe nici un om să nu-l numesc
spurcat sau necurat" (vers. 28b). Şi în Talmud găsim o serie de prescripţii
asemănătoare, iudeii neavând voie să intre în casa unui păgân.

29
 În versetele 30 şi urm. sutaşul Corneliu explică Sfântului Petru ceea ce s-a
întâmplat, iar în versetul 34 avem relatată o afirmaţie a lui Petru, o înţelegere la care
el nu a ajuns uşor: "Cu adevărat cunosc că Domnul nu este părtinitor... Iisus Hristos
este Domn al tuturor" (vers. 34 şi 36). În versetele 37 şi urm. se relatează o predică
scurtă rostită de Sfântul Petru despre Iisus din Nazaret, despre cum L-a uns pe El
Dumnezeu cu Duhul Sfânt, despre cum a umblat El făcând bine şi vindecând pe cei
asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El. Această expresie este deosebită:
Iisus a umblat făcând bine la toată lumea. În versetul 43 avem o confirmare
scripturistică: "Despre aceasta mărturisesc toţi proorocii", iar în versetul 44 se spune
că pe când încă Petru vorbea, Duhul Sfânt S-a pogorât peste toţi cei ce ascultau
cuvântul. Are loc deci o nouă "Cincizecime" (fără ca ei să fie botezaţi). Botezul
urmează acestei revărsări a Duhului Sfânt (vers. 48). Avem deci o Cincizecime a
păgânilor.
Capitolul 11
Petru încunoştinţează Biserica din Ierusalim despre primirea păgânilor. Biserica
din Antiohia, unde credincioşii s-au numit pentru întâia oară creştini.

Sfântul Apostol Petru trebuie să se justifice la Ierusalim de ce a intrat în casa

unui păgân. Sfântul Luca scrie dintr-o perspectivă istorică. Noi ştim că predica la
păgâni s-a lovit de opoziţia unei părţi a iudeo-creştinilor. Sfântul Luca este obligat să
ofere aici o relatare cât mai pe scurt a acestei probleme, având evident în vedere
situaţia din vremea aceea. Aceşti iudeo-creştini erau în continuare foarte buni şi
foarte scrupuloşi iudei, erau în continuare plini de râvnă pentru Lege. Petru se
justifică spunând exact ceea ce s-a întâmplat, spunând că Dumnezeu l-a obligat să
intre în casa lui Corneliu. În versetul 15 Petru spune: "Şi când am început eu să
grăiesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei ca şi peste noi la început", iar în versetul 17
Sfântul Petru spune: "...cine eram eu (Petru) să mă pot împotrivi lui Dumnezeu ?".
În capitolul 15 vom vedea pe alţi "zeloţi" iudei care spuneau că fără tăiere
împrejur nu se poate obţine mântuirea. Se vede că lucrurile nu au fost rezolvate, iar
vedenia lui Petru nu a rezolvat problema. Iudaizanţii au iniţiat prima erezie cu care s-
a confruntat Biserica în veacul apostolic. Cu această erezie se va confrunta şi Sfântul
Apostol Pavel în decursul misiunii sale.
În partea a II-a a capitolului 11 relatarea trece deja în altă parte, istorisind
progresul Evangheliei lui Iisus Hristos în Antiohia. Se face aşadar trecerea de la
misiunea orientată spre iudei la misiunea îndreptată spre păgâni. Antiohia va fi prima
Biserică mixtă, cuprinzând şi iudeo-creştini şi păgâno-creştini. Sfântul Luca reia aici
un text din capitolul 8 versetul 4 şi capitolul 8 versetul 1. Sfântul Luca intercalează
între episoade aşa numitele "agrafe". Avem aici o "widerauf name", adică o reluare a
ceea ce s-a relatat anterior. Evanghelia ajunge în Siria (Antiohia), Duhul Sfânt
descoperind faptul că Biserica este a tuturor oamenilor.
În versetul 25 se spune că Barnaba a plecat la Tars ca să-l caute pe Saul (care
era în "rezervă"). Saul nu a stat degeaba la Tars, el L-a propovăduit acolo pe Iisus
Hristos. Barnaba l-a adus pe Saul la Antiohia şi au stat acolo un an întreg. În Antiohia
ucenicii s-au numit pentru întâia oară "creştini" [Χριστιαvoύς]. Acesta este un
adjectiv de la [Χριστόv]. În Septuaginta titlul de "Mesia" este redat cu "Hristos".

30
Creştin e cel care aparţine lui Hristos, ţine de Hristos, e ucenic al lui Hristos, cel care
îşi trăieşte viaţa în Hristos, împlinindu-I poruncile. Cuvântul "creştin" este foarte rar
întrebuinţat în Noul Testament, mai apare odată în Epistola I-a Sobornicească a
Sfântului Apostol Petru capitolul 4 versetul 16: "...dar dacă suferă pentru că e creştin
"Χριστιαvoς", să nu se ruşineze, ci întru numele acesta să-L preamărească pe
Dumnezeu". De aici rezultă că foarte devreme numele de "creştin" s-a generalizat în
sânul Bisericii.
Urmează relatarea celei de a II-a călătorii a Sfântului Pavel la Ierusalim, după
convertirea sa pe drumului Damascului. În versetul 28 este pomenit proorocul Agav,
care a arătat prin Duhul că-n toată lumea va fi foamete mare (foametea din timpul
împăratului Claudiu, între anii 45-48). Acest prooroc este pomenit şi în Fapte 21,10.
Provincia Iudeea a fost crunt afectată de foamete (lucrul acesta îl ştim de la
Iosif Flaviu). Ierusalimul a avut noroc cu un prinţ din ţinutul Nabateenilor (Adiabene)
cu mama sa Elena, care erau prozeliţi (deci trecuseră la iudaism). Ei au adus grâu din
Egipt cu banii lor şi astfel au salvat Ierusalimul.
Barnaba şi Saul au adus o colectă de la Antiohia la Ierusalim pentru creştinii
de aici, afectaţi crunt de foamete. Întoarcerea din această călătorie este relatată în
finalul capitolului 12: "Iar Barnaba şi Saul s-au întors la Ierusalim îndeplinindu-şi
slujba, luând cu ei şi pe Ioan, cel numit Marcu" (vers.25). Acesta este textul din ediţia
românească a Sfintei Scripturi, însă în original nu apare "la Antiohia".
O soluţie avizată la această problemă o dă Dom Jacques Dupont într-un
articol publicat în revista "Novum Testamentum", anul 1956, pag. 275-303, intitulat:
"La mission de Paul ŕ Jérusalem". Dupont crede că trebuie pusă o virgulă după "s-au
întors". În acest caz textul trebuie citit aşa: "Iar Barnaba şi Saul s-au întors, la
Ierusalim împlinindu-şi slujba, luând cu ei şi pe Ioan, cel numit Marcu".
Din Fapte 11, 22 rezultă că Barnaba a avut un mandat la Antiohia. Colecta au
predat-o la Ierusalim "preoţilor" sau "prezbiterilor" (vers. 30) [πρεσβυτέρoυς]. Acest
termen apare în Noul Testament pentru prima dată la Ierusalim. Titlul nu se dă
apostolilor. În Cartea Faptele Apostolilor avem mai multe texte care desemnează
membrii ierarhiei bisericeşti, oameni hirotoniţi, deci o ierarhie sacramentală: Fapte
14, 23: "Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică..."; Fapte 15, 2, 4, 6, 23; Fapte
20, 17: "Şi trimiţând din Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoţii Bisericii".

Capitolul 12
Uciderea lui Iacov cel Mare.
Petru este închis de Irod şi eliberat de un înger.
Moartea lui Irod Agrippa I.

În acest capitol se relatează uciderea lui Iacov cel Mare (Apostolul), fiul lui
Zevedeu, fratele lui Ioan (Apostolul) în anul 44 d.Hr. În Noul Testament sunt amintiţi
cu numele alţi doi "Iacov": Iacov al lui Alfeu şi Iacov ruda Domnului ucis prin
lapidare în anul 62 d.H., din porunca arhiereului Ana al II-lea.
Despre Iacov "Fratele Domnului" aflăm informaţii de la Hegesip, evreu
convertit la creştinism care a scris o lucrare în cinci cărţi care nu ni s-au păstrat.
Fragmente din această lucrare avem păstrate în lucrarea "Istoria Bisericească" a lui

31
Eusebiu de Cezareea, cartea a II-a, 23 "Mucenicia lui Iacov, Fratele Domnului".
"Iacov, fratele Domnului, fusese aşezat la conducerea Bisericii de către apostolii
înşişi"; "Şi iată aşa au pus cărturarii şi fariseii amintiţi pe Iacov pe acoperişul
templului şi au strigat către el..."; "Şi el a răspuns cu glas tare: De ce mă întrebaţi
despre Fiul Omului ?. El şade în ceruri de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului";
"După care au adăugat: Să ucidem cu pietre pe Iacov cel drept, şi au început să
arunce cu pietre în el căci deşi fusese aruncat jos el încă nu murise. Dar întorcându-se
Iacov s-a aşezat în genunchi spunând: Te rog, Doamne Dumnezeule şi Părinte, iartă-
le lor căci nu ştiu ce fac !".
Iosif Flaviu în lucrarea sa "Antichităţi iudaice" 20, relatează despre uciderea
lui Iacov: "Auzind de moartea lui Festus, împăratul a trimis ca guvernator în Iudeea
pe Albin. În vremea aceea Ana cel tânăr, despre care ştim că a fost numit nu demult
arhiereu, era pornit peste măsură spre tulburări şi răscoale, ca unul care ţinea de
eresul saducheilor, care în felul lor sunt cei mai cruzi dintre toţi iudeii, după cum am
amintit şi mai înainte. Gândind să scoată folos din faptul că guvernatorul Festus
murise, iar cel nou (Albin) se afla încă pe drum, Ana a strâns la sfat pe judecători şi a
poruncit să-i fie aduşi fratele lui Iisus supranumit Hristos (pe numele lui adevărat
Iacov), împreună cu alţi bărbaţi, pe care i-a învinuit că ar fi încălcat Legea şi i-a
osândit să fie ucişi cu pietre". (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, cartea a II-
a, 23).
Despre Irod Agrippa ştim că a fost singurul Irod care a reuşit să se facă plăcut
iudeilor, singurul după care a plâns cineva. Se prezenta oamenilor ca un foarte pios
iudeu. A reuşit să se pună bine pe lângă Caligula, apoi pe lângă Claudiu.
Cartea Faptele Apostolilor ne spune că a fost prins şi Simon Petru. S-a pus
strajă puternică în temniţă "patru străji de câte patru ostaşi ca să-l păzească" (vers. 4).
În acest timp - ne spune versetul 5 - se făceau rugăciuni pentru el. Urmează minunea
eliberării lui Petru din închisoare săvârşită de un înger al Domnului. Textul β ne
spune că Petru şi îngerul au coborât un număr de trepte. După ce îngerul s-a
îndepărtat, Petru, venindu-şi în sine, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit
şi Marcu, unde mulţi erau adunaţi şi se rugau (vers. 11-12). Observăm din acest text
rolul, puterea şi efectul rugăciunilor făcute pentru alţii. Ca şi la început şi acum
Biserica se roagă pentru alţii.
Despre acest eveniment vorbeşte şi Eusebiu de Cezareea în cartea "Istoria
Bisericească", cartea a II-a, 9: "Şi apoi - după cum zice Scriptura - văzând Irod că
moartea lui Iacov e pe placul iudeilor, a luat şi pe Petru şi l-a băgat în temniţă, unde
puţin a lipsit să nu moară, dacă un înger nu s-ar fi arătat acelui apostol noaptea şi
dacă nu l-ar fi slobozit din lanţuri, fiind astfel liber mai departe pentru slujba
propovăduirii. Şi iată aşa s-a descoperit purtarea de grijă faţă de Petru".
Textul ne spune că foarte mulţi erau adunaţi şi se rugau în casa Mariei, mama
lui Ioan, cel numit Marcu (vers. 12), iar în versetul 4 se spune că Irod avea de gând
să-l scoată pe Petru în faţa poporului după ce vor trece Paştile. O scriere apocrifă
intitulată: "Epistola Apostolilor" vede în această întrunire a creştinilor o "priveghere
pascală": "Voi însă faceţi pomenirea morţii Mele (Paşte), atunci unul dintre voi va fi
aruncat în temniţă pentru numele Meu, dar Eu îl voi scoate prin îngerul Meu şi el va

32
veni la voi să privegheze împreună cu voi". Potrivit acestei scrieri apocrife ucenicii
săvârşeau o priveghere pascală.
Nu ştim dacă aşa s-au petrecut lucrurile, însă un lucru este cert că atunci când
s-a scris "Epistola Apostolilor" creştinii săvârşeau o priveghere pascală, exista deci o
priveghere pascală, Paştile erau serbate printr-o anumită rânduială cultică.
(E.Hennecke, Neutestamentliche Apokryphen, vol. I, pag. 134).
Spre sfârşitul capitolului 12 se relatează moartea persecutorului Irod Agrippa -
capitolul 12, versetele 19-23. Irod a domnit între anii 37-44 d.Hr. În anul 41 d.Hr. a
murit Caligula. I-a urmat la tron împăratul Claudiu. Irod a reuşit să se pună bine cu
amândoi. A reuşit să refacă sub Claudiu regatul bunicului său Irod cel Mare. Am
văzut că a fost singurul Irod care a reuşit să cucerească simpatia iudeilor. Sfântul
Luca ne spune ca şi Iosif Flaviu, că Irod era mânios pe locuitorii din Tir şi Sidon.
În anul 39 d.H. a fost scos din domnie Irod Antipa (din Galileea şi Pereea). În
anul 41 d.Hr. Claudiu a desfiinţat procuratura din Iudeea, dăruind toate aceste teritorii
lui Irod Agrippa. Prieten cu Caligula, prieten şi cu Claudiu, Irod Agrippa avea acum
putere foarte mare. A intervenit Vlastus (cămăraşul regelui) pentru locuitorii din Tir
şi Sidon (vers. 20).
Textul ne spune că Irod a coborât din Iudeea la Cezareea Palestinei. Exista
aici un hipodrom şi un amfiteatru. Faptele relatate în carte se petreceau în amfiteatru.
Irod era îmbrăcat cu haină cusută cu fir de argint. În Cezareea erau foarte mulţi
păgâni. Când l-au văzut, ceata adulatorilor a strigat: "...glas de Dumnezeu nu de
om !". Textul ne spune că Irod a fost lovit pentru că s-a asociat la această blasfemie.
Iosif Flaviu în lucrarea "Antichităţile Iudaice", cartea a XIX-a, ne dă mai
multe amănunte: "La trei ani de când stăpânea peste întreagă Iudeea, Irod Agrippa a
veni la Cezareea, care mai înainte se numise Turnul lui Straton. El prăznuia aici
jocurile în cinstea lui Cezar, ştiind că această sărbătoare era închinată izbânzii lui, iar
în mulţime se strânseseră mulţi slujbaşi şi dregători din cei mai vestiţi. În cea de a
doua zi a serbării Irod a îmbrăcat nişte haine lucrate numai din argint, căci era o
ţesătură ce-ţi trezea uimirea când l-ai fi văzut dis-de-dimineaţă urcând pe scena
teatrului: argintul luminat de primele raze ale soarelui lucea atât de uimitor, încât
privirea lui parcă te îngrozea şi-ţi lua vederea. Îndată au început să plouă laudele:
fiecare în felul lui, cuvintele nu erau spre binele său atunci când i-au dat nume de zeu,
zicându-i: "Stăpâne, să ai milă de noi ! Dacă până acum te-am cinstit numai ca om,
de acum mărturisim totuşi că eşti mai mult decât o fiinţă muritoare". Pentru astfel de
vorbe regele nu i-a certat deloc, dar nici n-a respins laudele lor nelegiuite. La scurtă
vreme după aceea, ridicându-şi ochii în sus, el a văzut un înger stând deasupra
capului său. Îndată a înţeles că acest înger era un sol rău, aşa cum fusese altădată un
sol al fericirii, şi pe loc a simţit o grea suferinţă. Dureri cumplite l-au apucat în
abdomen şi ele se dovedeau a fi tot mai greu de suferit... După cinci zile durerile de
stomac l-au copleşit atât de tare , încât a plecat din viaţă la vârsta de 54 ani, după
şapte ani de domnie". A murit asemenea bunicului său (Eusebiu de Cezareea, Cartea
a II-a, X).
Primii creştini au văzut în aceasta pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Irod care
a încercat să distrugă Biserica şi pe apostolii ei.
În versetul 24 se prezintă un nou sumar.

33
 Capitolele 13 şi 14
Prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel.

Capitolele 13 şi 14 prezintă prima călătorie misionară a Sfântului Pavel.

Barnaba deţinea locul principal, Pavel fiind socotit încă ajutorul lui Barnaba.
[Participanţi: Barnaba, Saul şi până la o vreme Ioan Marcu; Data: 45-48 d.Hr.;
Itinerar: Antiohia Siriei - Insula Cipru (Salamina - Pafos) - Perga Pamfiliei - Antiohia
Pisidiei - Iconiu - Listra - Derbe (în Licaonia). Revin pe acelaşi drum însă de la Perga
Pamfiliei nu mai trec prin Insula Cipru ci vin direct la Antiohia Siriei].
În capitolul 13 versetul 2 se spune că Duhul Sfânt a zis: "Osebiţi-Mi pe
Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat", iar în versetul 3 se spune că
"şi-au pus mâinile peste ei". Aici nu este vorba de hirotonie ci despre o consacrare
pentru misiune, e un gest solemn prin care celor doi li se dă binecuvântarea de a pleca
în misiune. Gestul punerii mâinilor este până astăzi o consacrare şi în alte misiuni, nu
numai la hirotonie. E vorba deci de o consacrare pentru misiunea pentru care sunt
trimişi acum.
În versetul 4 se spune că cei doi sunt "mânaţi de Duhul Sfânt" şi că ajung în
Salamina (vers. 5). Salamina se sflă astăzi în partea turcească a Ciprului. Pafos era
atunci capitala insulei, aici avându-şi reşedinţa proconsulul insulei: Sergius Paulus.
În versetul 6 se spune că aici cei doi s-au întâlnit cu un oarecare bărbat iudeu,
vrăjitor, profet mincinos, al cărui nume era Bariisus (Bar Ieşua), un "bun de lapidare"
ca iudeu, un mag sau un fals profet ataşat curţii proconsului. Sergius Paulus i-a
chemat la sine pe Barnaba şi pe Saul şi dorea să audă de la ei cuvântul lui Dumnezeu,
însă le stătea împotrivă Elimas vrăjitorul, căutând să-l întoarcă pe proconsul de la
credinţă (vers. 7-8). Elimas este un titlu nu un nume. În versetul 12 se spune că
proconsulul Paulus a crezut (deci s-a convertit).
În capitolul 13 versetul 9 se spune: "Dar Saul - care se numeşte Pavel...". Saul
în cinstea convertirii lui Sergius Paulus şi-a schimbat numele în "Pavel". Acest nume
apare aici pentru prima dată în Noul Testament. [παλoς = mic /micuţ]. Sergius
Paulus a contribuit cu ajutoare pentru continuarea călătoriei celor doi misionari.
Elimas vrăjitorul a orbit (orbirea lui a avut un rol pedagogic, el vindecându-se
probabil de rătăcirea lui). Sfântul Pavel şi-a schimbat definitiv numele. Evident că n-a
făcut acest lucru de la sine, fără intervenţia Sfântului Duh.
Din Insula Cipru s-au cu corabia la Perga Pamfiliei. Aici Ioan s-a despărţit de
grupul misionar şi s-a întors la Ierusalim. Pavel şi Barnaba au intrat în sinagogă într-o
zi de sâmbătă şi după citirea pericopelor din Lege şi din Prooroci au fost invitaţi de
mai-marii sinagogii să vorbească poporului. Cei care îl ascultau pe Pavel erau de
două categorii: iudeii prin naştere şi "temători de Dumnezeu" asemenea sutaşului
Corneliu, oameni pe care iudeii i-au ţinut la uşile sinagogilor, nereuşind să-i facă
definitiv iudei (să-i taie împrejur). Sfântul Pavel prezintă o scurtă istorie a israeliţilor,
începând cu robia egipteană, continuând cu rătăcirea prin pustiu după ieşirea din
Egipt, timp în care Dumnezeu i-a hrănit. Dumnezeu le-a dat pământul Canaanului
spre moştenire, moştenire lui Israel robului Său... judecătorii, regii, continuând cu
Ioan Botezătorul care propovăduise botezul pocăinţei, iar apoi cu Iisus, cu predica

34
Lui, arătările după Înviere, iar în versetul 31 este subliniată din nou calitatea de
"martori" pe care o au ucenicii. Sfântul Pavel spune ascultătorilor că acum le
binevesteşte făgăduinţa pe care Dumnezeu a făcut-o părinţilor lor. Urmează apoi un
îndemn direct la convertire.
Dumnezeu L-a Înviat pe Iisus din morţi şi prin Acesta vi se vesteşte vouă
iertarea păcatelor (vers. 30 şi 38). În versetul 39 Sfântul Pavel spune clar că Iisus e
mai presus decât Legea lui Moise.
Pe când cei doi misionari ieşeau din sinagogă, păgânii îi rugau ca aceste
cuvinte să li se grăiască lor în sâmbăta viitoare (vers. 42). Aşadar, cei doi misionari
creştini îşi încep predica în sinagogă apoi, respinşi fiind de iudei se adresează
păgânilor. Sfântul Luca spune că în sâmbăta următoare "aproape toată cetatea s-a
adunat să audă cuvântul lui Dumnezeu" (vers. 44). Acest lucru stârneşte invidia
iudeilor. Pavel şi Barnaba îşi argumentează scripturistic opţiunea de a predica la
neamuri, cu două texte din cartea profetului Isaia (Isaia 42,6 şi 49,6). Sfântul Luca
spune că neamurile se bucurau şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu (vers. 48). În
versetul 49 se spune că Evanghelia se răspândea prin tot ţinutul. Cei doi misionari au
întâmpinat împotrivire din partea iudeilor care i-au scos din hotarele lor (vers. 50), iar
în versetul 51 avem o paralelă cu Evanghelia după Matei cap. 10 vers. 14: "Dacă
cineva nu vă va primi, nici nu vă va asculta cuvintele, ieşind din casa sau din cetatea
aceea scuturaţi praful de pe picioarele voastre". Pavel şi Barnaba "scuturându-şi
asupra lor praful de pe picioare, au venit la Iconiu" (vers. 51).
În versetul 52 avem un scurt sumar.
În capitolul 14 se relatează propovăduirea celor doi misionari în Iconiu, Listra
şi Derbe. În Iconiu ei au intrat în sinagoga iudeilor şi mulţi dintre iudei şi dintre elini
au crezut în urma ascultării cuvântului lui Dumnezeu. Au fost însă şi iudei care nu au
crezut, iar aceştia au răsculat sufletele păgânilor, reuşind să dezbine mulţimea din
Iconiu. Deşi iudeii erau minoritari în aceste cetăţi, totuşi aveau puterea să-i
manevreze pe păgâni. În versetul 4 se spune că: "...unii ţineau cu iudeii, iar alţii
ţineau cu apostolii". Aici cuvântul "apostol" trebuie înţeles în sensul de "bărbaţi
apostolici" adică creştini de frunte din epoca apostolică. Aici cuvântul "apostol" are
un sens mai larg, mai extins. Meritau titlul de apostoli ? Ei erau "trimişi" ai lui
Dumnezeu, ai Bisericii. În Epistola a II-a către Corinteni capitolul 8 versetul 23 fraţii
sunt numiţi "trimişi ai Bisericilor" [πόστoλoι κκλησιv].
În versetul 6 se spune că cei doi misionari au venit la Listra şi Derbe (cetăţile
Licaoniei). La Listra au vindecat un olog din naştere. Sfântul Pavel a văzut că
bolnavul avea credinţă şi l-a vindecat. După vindecare - ţine să menţioneze Sfântul
Luca - bolnavul "a sărit şi umbla" (vers. 10). Avem aici o paralelă cu evenimentul
relatat în capitolul 3 în care Petru şi Ioan au vindecat un olog la poarta Frumoasă a
templului.
Oamenii din cetate, văzând ceea ce făcuse Pavel au exclamat: "Zei
asemănători oamenilor s-au coborât la noi" (vers. 11). Pe Barnaba îl numeau Zeus, iar
pe Pavel Hermes (Hermes era zeul elocinţei şi purtătorul de cuvânt al zeilor). Sfântul
Pavel era cel cu predica. Preotul lui Zeus a pus la cale să le aducă jertfe, aducând la
porţi animale pentru jertfă (vers. 13). Cei doi misionari creştini şi-au rupt veşmintele,
au sărit în mulţime şi le-au zis că "şi ei sunt oameni". În versetul 19 se spune că au

35
venit iudeii din Antiohia Pisidiei şi din Iconiu care, au înduplecat mulţimile, să-l
lovească pe Pavel cu pietre. Pavel a fost foarte tare bătut încât l-au târât afară din
cetate, crezând că a murit.
La întoarcere au făcut ceva foarte important : "Şi hirotonindu-le preoţi în
fiecare Biserică..." (vers. 23) [χειρoτvήσαvτες δ αoς κατκκλησίαv
πρεσβυτέρoυς]. Din text reiese că Pavel şi Barnaba au întemeiat Biserici locale.
Plecând din zonă ei nu lasă bisericile fără orânduială. Ei lasă clerici hirotoniţi
"πρεσβυτέρoυς", care nu înseamnă numai slujitori din treapta a II-a bisericească
"preoţi" ci clerul hirotonit în general. (vezi Prof. Iustin Moisescu "Ierarhia
Bisericească în epoca apostolică" Craiova 1955). Din Listra era originar Timotei.

Capitolul 15
Sinodul de la Ierusalim. Scrisoarea apostolilor către Biserica din Antiohia.
Despărţindu-se de Barnaba, Pavel şi-l alătură pe Sila
în cea de a II-a călătorie misionară.

În versetele 1-35 avem relatarea lucanică a Sinodului Apostolic. Este cea de-a
treia manifestare sinodală despre care vorbeşte Cartea Faptele Apostolilor. Se
încearcă rezolvarea unor probleme de doctrină de către un sinod. Această practică va
rămâne definitorie pentru sistemul de conducere al Bisericii.
Versetul 1: "Şi unii..." este vorba de unii iudeo-creştini, care afirmau că
prescripţiile Legii Mozaice constituie o condiţie sine-qua-non a mântuirii.
Versetul 2: Biserica din Antiohia a reacţionat la această situaţie şi i-a trimis pe
Pavel şi Barnaba şi pe alţi câţiva la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această
întrebare. În Epistola către Galateni între cei "alţi câţiva" este menţionat Tit.
În versetul 3 e menţionat faptul că Pavel şi Barnaba au fost "trimişi" de
Biserică, trimitere făcută în urma unei descoperiri de la Duhul Sfânt. Delegaţia a mers
la Ierusalim pe uscat, nu pe mare, pentru a vizita celelalte Biserici şi a le spune
problema care s-a ridicat.
Versetul 4. La Ierusalim delegaţii de la Antiohia au fost primiţi de Biserică şi
de apostoli şi de preoţi. Din acest text rezultă că exista încă din acea vreme o
conducere sinodală a Bisericii, termenul "prezbiteri" - cum am văzut - desemnează
clerul hirotonit în general (episcopi, preoţi, diaconi). Aşadar, la sinod participă cei
Doisprezece, Sfântul Pavel, clericii hirotoniţi (între care Iacob, fratele Domnului).
Din acelaşi verset rezultă distincţia dintre cler şi credincioşi.
În versete 5-6 se prezintă pretenţia fariseilor încreştinaţi de a impune
creştinilor proveniţi dintre păgâni circumciziunea şi păzirea Legii lui Moise. În
versetul 6 se spune că s-au adunat la sinod doar apostolii şi preoţii, nu toată Biserica.
Abia la sfârşit, la cele hotărâte se va adăuga "Biserica" (vers. 22).
În versetele 7-11 se relatează cuvântarea Sfântului Petru, el se referă la cazul
sutaşului Corneliu şi dovedeşte că Legea Mozaică n-a putut-o nimeni împlini integral.
Mântuirea este prin har şi pentru iudeo-creştini şi pentru păgâno-creştini. Aici
limbajul Sfântului Petru este paulin. Aşadar, nu a existat discordie între Sfântul Petru

36
şi Sfântul Pavel, astfel se infirmă teoria teologilor de la Tübingen, care aplicând
dialectica lui Hegel îi prezenta pe cei ai lui Petru (petrinii) în antiteză (opoziţie) cu cei
ai lui Pavel.
În versetul 12 Barnaba şi Pavel relatează despre "semnele şi minunile" făcute
de Dumnezeu prin ei între neamuri, dovada clară că Dumnezeu lucra prin ei.
Versetul 13: Iacov vorbeşte ultimul, el trage concluzia, fiind numit pe primul
loc. El este preşedintele sinodului ca reprezentant al Bisericii din Ierusalim care
găzduia lucrările sinodului. De aici rezultă că primatul papal este o erezie. Se iau
nişte hotărâri care se pun pe hârtie, redactându-se ceea ce numim astăzi un "tomos
sinodal".
Versetul 13 "Bărbaţi fraţi..." expunerea problemei începe cu această expresie,
folosită des în Biserica primară. În versetele 16 şi 17 sunt citate nişte texte din
Vechiul Testament care vorbesc despre chemarea neamurilor la mântuire (citat
combinat din Amos şi Isaia: Amos 9, 9, 11; Isaia 19, 23).
Prescripţiile date de sinod privesc:
a) Puritatea alimentară a păgânilor:
- ferirea de sânge;
- ferirea de idolotite (carnea jertfită idolilor);
- ferirea de animale sugrumate.
b) Prescripţie morală:
- ferirea de desfrâu.
Scopul acestor prescripţii era unul practic: salvarea unităţii creştinilor la
agape. Sfântul Apostol Pavel va da o soluţie care nu va contravenii decretului. Evreii
nu consumau sânge în care - ziceau ei - era viaţa animalului şi care trebuia să se verse
pe pământ, nu consumau carnea jertfită idolilor. Sunt canoane ale Bisericii care
opresc consumarea sângelui. Evreii nu consumă nici animale sugrumate, vânatul şi
animalele accidentate cărora nu li s-a scurs sângele.
Referitor la prescripţia morală de a se feri de desfrâu unii zic că aici, trebuie
înţeles prin "desfrâu", participarea la cultul idolesc, care era socotită a fi desfrânare.
Există în favoarea acestei afirmaţii o raţiune de ordin teologic: în Vechiul Testament
raportul (legătura) dintre Dumnezeu şi poporul ales este văzută asemenea unui mariaj,
iar închinarea la idoli (idolatria) este socotită adulter sau desfrâu.
Cele patru prescripţii apar împreună în Cartea Leviticului cap. 3 vers. 17 şi 18
pentru străinii care trăiau între iudei, care erau obligaţi să ţină un minim de reguli. În
Levitic prin "desfrâu" se înţelegea legăturile conjugale între cei de acelaşi sânge
(relaţiile incestuoase). Şi în textul nostru ar putea fi vorba despre interzicerea acestui
tip de relaţii. Aceste patru prescripţii (clauze) nu arată concis morala Vechiului
Testament, ele constituie nişte prescripţii minime pentru păstrarea unităţii rituale la
agape.
Se hotărăşte trimiterea unor delegaţi la Antiohia alături de Pavel şi Barnaba
(Iuda Barsaba, bărbat apostolic de frunte, care apare şi în Fapte cap. 1, şi Sila sau
Silvan (nume semit, forma aramaică a numelui Saul; Sila va fi folosit de Pavel ca
secretar al său).
În versetele 23-29 este redată scrisoarea Bisericii din Ierusalim către Biserica
din Antiohia. Structura scrisorii respectă tipicul scrierii scrisorilor antice. În

37
antichitate scrisorile erau foarte scurte (ex. scrisorile lui Cicero). Se începe cu o
adresă şi salutare (A către B "χαίρειv" = a se bucura). În Cartea Faptele Apostolilor
se mai găseşte o astfel de scrisoare redactată după acelaşi tipic în cap. 23 vers. 25 şi
următoarele (Claudius Lysias, comandantul garnizoanei romane din Ierusalim, îi scrie
procuratorului roman Felix din Cezareea). Această structură se găseşte şi în Epistolele
pauline, numai că salutările de la început şi de la sfârşit sunt încreştinate (Pavel,
Apostol al lui Iisus Hristos... Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la
Iisus Hristos !.../ Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi !).
În versetul 28 avem formula (expresia): "...părutu-s'a Duhului Sfânt şi nouă".
Biserica a hotărât ceva asistată fiind de Sfântul Duh. Sfântul Duh este acolo unde este
chemat (invocat) cu adevărat întru curăţie, nu unde este invocat în mod blasfemiator.
Acelaşi verset cuprinde principala hotărâre a Sinodului: "Să nu se impună
prescripţiile Legii mozaice pentru păgâno-creştini". Expresia "cele necesare" nu se
referă la cele necesare pentru mântuire ci la cele necesare pentru a face posibilă
convieţuirea celor două ramuri din Biserică.

Galateni 2, 1-10
Relatarea paulină a Sinodului Apostolic.

În versetul 1 este menţionat Tit, un păgâno-creştin necircumscris. Din versetul

2 aflăm că Pavel s-a suit la Ierusalim în urma unei descoperiri. În acelaşi verset
Sfântul Pavel menţionează motivul prezenţei sale la Ierusalim: Înştiinţarea pe care o
face "celor mai de seamă" adică Apostolilor Petru, Ioan şi Iacov "stâlpii" Bisericii,
despre Evanghelia pe care o propovăduia la neamuri, pentru ca nu cumva să alerg sau
să fi alergat în zadar. Era nevoie de o concordanţă cu apostolii în privinţa
propovăduirii Evangheliei. Sfântul Apostol Pavel cere apostolilor să judece activitatea
sa. Tit nu a fost silit de apostoli să se taie împrejur (vers. 3).
"Fraţii mincinoşi" din vers. 4" sunt oamenii care nu aveau Duhul lui Hristos.
Acestor oameni Pavel nu s-a supus "nici măcar un ceas" (vers. 5).
În versetul 6b apare o afirmaţie negativă şi una pozitivă: "Cei mai de seamă"
[o δoκovτες=cei cu vază, cei mai de seamă]. Sfântul Pavel îşi explică afirmaţia,
spunând că Dumnezeu nu caută la faţa omului.
În versetul 7 apar specializări la apostoli: Sfântul Apostol Petru, reprezentant
al apostolatului în special pentru cei tăiaţi împrejur, iar Sfântul Apostol Pavel,
reprezentant al apostolatului la neamuri. Cei doi apostoli au fost reprezentativi pentru
două arii misionare: la iudeo-creştini şi la neamuri. Originea celor două tipuri de
apostolat este aceeaşi: Iisus Hristos.
În versetul 9 corectă ar fi expresia "recunoscând" nu "cunoscând".
"Recunoscând harul ce mi-a fost dat mie...". De ce "Chefa" şi nu "Petru" ?. Autorul
foloseşte terminologia aramaică pentru că aşa era prezentat Petru de iudaizanţi. Ca
atare, nu a existat conflict între cei doi apostoli. Biserica din Ierusalim a dat mandat

38
deplin pentru Pavel şi Barnaba pentru misiunea la neamuri, Sinodul confirmând
aşadar "Evanghelia lui Pavel".
În versetul 10 sunt pomeniţi "săracii" din Ierusalim de care Pavel şi Barnaba
trebuiau să-şi aducă aminte în misiunea lor. Această colectă adunată de Pavel între
neamuri a fost un semn al unităţii Bisericii păgâno-creştine cu Biserica mamă din
Ierusalim.
Aşadar, apar multe puncte de contact între ceea ce spune Luca în Fapte şi
ceea ce spune Sfântul Pavel în Epistola către Galateni:
- data: anul 48-49 d.Hr.;
- participanţi de la Antiohia: Pavel, Barnaba, Tit şi "alţi câţiva";
- cine se opune ?: nişte "fraţi mincinoşi";
- cine are întâietate la Sinod ?: Petru, Ioan şi Iacov;
- ce se hotărăşte: Evanghelia lui Pavel este confirmată.
În Galateni 2,1-10 nu este pomenit "decretul apostolic". Care este explicaţia ?
a) Se spune că acest decret a fost destinat unei arii restrânse (Bisericilor din
Siria şi Cilicia), deci nu privea problmele din Bisericile din Galatia.
b) O parte din specialişti afirmă că în relatarea lucanică a Sinodului Apostolic
avem reunite două evenimente diferite care au avut loc într-o epocă apropiată dar nu
în acelaşi timp (Sinodul Apostolic şi o adunare prezidată de Iacov, fratele Domnului
care a discutat comuniunea dintre iudeo-creştini şi păgâno-creştini şi a dat decretul).
Aşadar, lipsa decretului din Epistola către Galateni denotă faptul că acest decret a fost
dat la o altă adunare decât Sinodul Apostolic. În Fapte cap. 21 Iacov îl informează pe
Pavel despre decret ca şi cum acesta nu ar şti despre el nimic: "Cât despre păgânii
care au crezut, noi le-am scris rostindu-ne ca ei să se ferească de ceea ce este jertfit
idolilor şi de sânge şi de animal sugrumat şi de desfrâu" (Fapte 21,25).
În versetul 34 se spune că Iuda a plecat singur la Ierusalim, iar Sila (Silvan) a
rămas la Antiohia, iar în versetul 35 avem un scurt sumar.

Începând cu versetul 36 autorul istoriseşte călătoria a II-a misionară a

Sfântului Pavel (cap. 15,36-cap. 18,22). Intervine o discuţie între Pavel şi Barnaba.
Acesta din urmă vroia să-l ia cu ei şi pe Marcu, Pavel însă nu vroia acest lucru. Ca
atare ei se despart, Pavel plecând cu Sila, iar Barnaba a plecat cu Marcu spre insula
Cipru. Sfântul Pavel a plecat împreună cu Sila, străbătând Siria şi Cilicia, întărind
Bisericile întemeiate în prima călătorie. La Listra l-au luat şi pe Timotei, iar la Troa l-
au luat pe Luca.
Itinerar: Antiohia Siriei-Cilicia-Licaonia (Derbe, Listra, Iconiu, Antiohia
Pisidiei)-Galatia-Bitinia-Misia-Troa (de aici trec în Europa), debarcă la Neapole
(portul oraşului Filipi şi capitala Macedoniei)-Amfipole-Tesalonic-Bereea-Atena-
Corint (aici stau un an şi şase luni), se întorc pe mare la Efes şi de aici merg la
Cezareea, apoi la Ierusalim şi de aici la Antiohia Siriei.
Timpul călătoriei: anii 50-53 d.Hr.

Capitolul 16
Timotei împreună cu Pavel şi Sila.
Vedenia lui Pavel asupra unui om din Macedonia.

39
 Convertirea Lidiei. Pavel şi Sila întemniţaţi la Filipi.

Versetul 1. De la Listra l-au luat pe Timotei. El făcea parte dintr-o familie

mixtă mama evreică şi tatăl elin. Sfântul Pavel l-a tăiat imprejur pe Timotei. Acest
gest a fost concesiv în cazul lui Timotei, pentru care iudeii l-ar fi putut învinui de
apostazie dacă, născut din mamă evreică, ar fi rămas necircumscris. Actul acesta face
parte din strategia misionară a Sfântului Pavel. Timotei va deveni ucenicul apropiat al
Sfântului Pavel şi primul episcop al Efesului.
În versetul 4 sunt amintite "învăţăturile rânduite de apostolii şi preoţii din
Ierusalim" [τ δόγματα=învăţăturile]. În versetul 5 avem din nou un scurt sumar, iar
în versetul 6 se spune că misionarii creştini "au fost opriţi de Duhul Sfânt să grăiască
în Asia cuvântul". În versetul următor (7) se spune că misionarii au venit în Misia şi
de aici şi-au propus să se întoarcă dar "Duhul lui Iisus nu i-a lăsat". Peste tot în Fapte
autorul vede acţiunea Sfântului Duh.
În versetul 8 se spune că din Misia au coborât la Troa (o localitate-port pe
coasta de N/V a Asiei Mici) Această localitate nu este identică cu vechea Troia. La
Troia s-au făcut săpături arheologice foarte atente şi s-a constat că între cele două
localităţi exista o distanţă de aproximativ 15 km.
În timpul nopţii Sfântul Apostol Pavel are o vedenie cu un macedonean care îl
ruga să treacă prin Macedonia (vers. 9). Astfel, în anul 50/51 Sfântul Pavel trece în
Europa. Merg la Samotracia, apoi la Neapole (portul oraşului Filipi, localitate care
astăzi se numeşte Kavalla). Oraşul Filipi a fost un centru important al activităţii
pauline. Este vechiul oraş macedonean Krenides (Izvoare), care-şi primeşte noul
nume de la regele Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare; acesta îl cucereşte în
anul 358 î.Hr., schimbându-i numele. Filipi este primul oraş european în care Pavel
întemeiază o comunitate creştină. Aceasta se întâmplă în anul 50 sau 51, în timp ce
Sfântul Pavel se afla în cea de-a doua călătorie misionară, însoţit de Sila, Timotei şi
Luca.
Comunitatea evreilor de aici nu era nici prea mare, nici prea puternică, nici
foarte influentă. Evreii nu aveau sinagogă şi se mulţumeau să-şi exercite cultul pe
malul unui râu din afara oraşului.

Subliniem faptul că în capitolul 16, versetul 10 avem de-a face cu schimbarea

persoanei. Până aici s-a vorbit la persoana III-a, deoarece Luca nu era de faţă. De aici
încolo se va vorbi la persoana I-a, deoarece Luca era de faţă (germ. wir-Stücke).
În versetul 14 este pomenită Lidia, vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatira.
Ea se botează şi îi învită în casa ei, punându-şi casa la dispoziţia tinerei comunităţi
creştine. Evanghelia are mare succes, până când se iveşte un incident: în versetul 16
se spune că i-a întâmpinat o femeie care avea duh pitonicesc (de şarpele Python şi
preoteasa-prezicătoare Pythia din oracolul de Delfi). Duhul care o poseda pe această
femeie, mărturisea că cei doi sunt vestitori ai Dumnezeului Celui Preaînalt. Duhul cel
rău e scos de către Pavel în numele lui Iisus Hristos. Stăpânii acelei femei, văzând că
li s-a dus nădejdea câştigului au făcut o plângere judiciară împotriva misionarilor

40
creştini. Au fost aduşi înaintea strategilor (în faţa dregătorilor cetăţii). Cei doi
misionari sunt închişi, dar vor fi eliberaţi din închisoare printr-o minune. Temnicerul
care-i păzea i-a întrebat: "Ce trebuie să fac eu ca să mă mântuiesc ?". I se răspunde să
creadă în Domnul Iisus. Temnicerul s-a botezat împreună cu toţi ai lui (vers. 33).
Solidaritatea familiei antice nu permitea excepţii în materie de convertire religioasă.
S-au botezat toţi (soţul, soţia, copiii şi sclavii).
Acest text poate fi folosit ca argument biblic şi istoric în sprijinul "botezului
copiilor". În catacombele din jurul Romei s-au descoperit morminte de copii din
veacurile 2,3 şi 4, despre care se spune că erau botezaţi. În Evanghelia după Ioan
capitolul 3 versetele 3-5 avem un argument teologic în favoarea botezului copiilor:
Dacă păcatul strămoşesc s-a extins asupra tuturor oamenilor, atunci şi Botezul este o
necesitate pentru toţi oamenii, iar harul Botezului este gratuit, el nu pretinde să faci
ceva înainte ca să primeşti Botezul.
În versetul 35 se spune că judecătorii au trimis pe "purtătorii de vergi" să
spună să le dea drumul celor doi. Din versetul 37 aflăm că cei doi misionari creştini
şi-au dezvăluit "calitatea" de cetăţeni romani.

Capitolul 17
Tulburarea din Tesalonic. Pavel în Bereea şi Atena.
Cuvântarea din Areopag.

Călătoria Sfântului Pavel continuă de la Filipi la Amfipole şi de acolo la

Tesalonic. Se pare că (deşi nu ne spune Cartea Faptele Apostolilor) Sfântul Pavel l-a
lăsat pe Luca la Filipi. În acest capitol (17) dispare persoana I-a plural şi reapare la
întoarcerea Sfântului Pavel din a III-a călătorie misionară. Într-adevăr Luca ne spune
puţine lucruri despre activitatea Sfântului Pavel la Corint.
La Tesalonic Sfântul Pavel predică în sinagogă în trei sâmbete consecutive,
tâlcuindu-le că Iisus trebuia să pătimească şi să învie din morţi, şi că Acesta, Iisus pe
Care-l vi-L vestesc eu, El este Hristosul (vers. 3). Iudeii invidioşi au adunat gloată şi
tulburau cetatea. S-au dus la casa lui Iason (gazda misionarilor creştini) (vers. 6). În
acelaşi verset sunt pomeniţi "mai marii cetăţii" [τoς πoλιτάρχας]. Expresia va apare
şi în versetul 8. Tot în acest verset avem o expresie interesantă prin care e catalogată
lucrarea misionarilor creştini "...că aceeia care au întors toată lumea pe dos au venit şi
aici".
Dacă la Filipi a fost vorba de "strategi" aici la Tesalonic este vorba de
"politarhi". Luca este foarte exact în ceea ce afirmă. William Ramsay, un vestit
topograf paulin, care a călătorit pe urmele Sfântului Pavel, aflat în misiune la
neamuri, în lucrarea: "Importanţa descopririlor recente în ceea ce priveşte
veridicitatea Noului Testament". Autorul vorbeşte despre "proconsuli" în Asia Mică,
"asiarhi" în Efes, "strategi" la Filipi şi "politarhi" la Tesalonic. S-au descoperit
douăsprezece înscripţii din secolele II î.Hr. şi III d.Hr., care dovedesc exisenţa
politarhilor în perioada lui Octavian Augustus, dar şi în perioada următoare.
Lui Iason care a fost târât în faţa mai marilor cetăţii i se dă drumul pe
cauţiune, iar Pavel şi Sila au plecat noaptea din Tesalonic la Bereea (vers. 10). Iudeii

41
de aici erau mai buni la suflet şi au primit cuvântul (vers. 11). De aici Sfântul Pavel
pleacă pe mare spre Atena, iar Sila şi Timotei au rămas la Bereea (vers.14).

*
Activitatea Sfântului Pavel la Atena.
Fapte 17,15-34

Există o carte scrisă de profesorul Iustin Moisescu intitulată: "Activitatea

Sfântului Apostol Pavel la Atena" Iaşi 1946.
În versetul 16 se spune că în timp ce Pavel îi aştepta pe Sila şi pe Timotei,
duhul i s-a aprins de mânie văzând cetatea plină de idoli, iar în versetul 17 se spune
că discuta cu iudeii şi cu cei credincioşi în sinagogă. Unii dintre filosofii epicurei şi
stoici s-au luat la vorbă cu el (vers. 18). Sfântul Pavel e considerat vestitor de alţi zei
[Ξέvωv δαιμovίωv = zei străini]. Sfântul Pavel le vorbea despre Hristos şi despre
Înviere. L-au dus pe Pavel în Areopag. Areopagul era o piaţă publică aflată în
preajma Acropolei (în traducere "oraşul din culme", "din vârf"). Aici era locul unde
filosofii şi retorii îşi prezentau discursurile. Nero a acordat multe privilegii acestei
cetăţi.
Sfântul Pavel îşi începe predica cu un procedeu retoric binecunoscut "captaţio
benevolenţć", "...văd că sunteţi foarte evlavioşi" (vers. 22). Străbătând cetatea lor,
Pavel a descoperit un altar pe care era scris: "Dumnezeului Necunoscut" ['Αγvώστ
Θε], altar prin care atenienii sperau să nu-şi atragă mânia unui zeu pe care ei
uitaseră să-l cinstească nominal; altar la care puteau să apeleze cei ce nu ştiau sau nu
se hotărau cărui zeu să i se închine. Deoarece nu erau ei convinşi că îi cunosc pe toţi
zeii, au zidit un altar Dumnezeului Necunscut.
Dumnezeu - spune Sfântul Pavel - este unul singur, autorul întregii creaţii, El
nu poate fi circumscris într-un templu (vers. 24), El nu sălăşluieşte într-un idol (făcut
şi el de mână omenească) (vers. 25). El a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc (e
cuprins aici ideea monogenismului - toţi oamenii provin dintr-un sânge, dintr-un prim
om creat de Dumnezeu) (vers. 26), ca ei să-L caute pe Dumnezeu, "doar L-or pipăi şi
L-or găsi, deşi El nu e departe de fiecare din noi" (vers. 27). De-a lungul veacurilor
de ignoranţă, lipsiţi de Revelaţie, oamenii încercau să-L afle pe Dumnezeu pe dibuite,
aşa cum pipăi prin întuneric. Omul este chemat să-L caute pe Dumnezeu, această
dorinţă după Dumnezeu a fost sădită de El în inima omului la creaţie. Sfântul Pavel
vedea încercări ale omului de a-L găsi pe Dumnezeu. El poate fi găsit dar nu aşa cum
îl caută păgânii, El trebuie venerat în Duh şi Adevăr, în El ne mişcăm, vieţuim şi
suntem (vers. 28). Nimic pe lume nu poate spune "sunt", fără ca acest "sunt" să
însemne "sunt în Dumnezeu", care Singur există cu adevărat (Ieşire 3,14). În versetul
28b este redat un citat din Aratus, vechi poet grec din secolul III î.Hr.: "Că neam al
Lui suntem şi noi". Noi suntem neamul lui Dumnezeu. De la această convingere
trebuie să pornim în căutarea lui Dumnezeu.
Pavel le vorbeşte despre un lucru nou: "Învierea". Grecii, deformaţi de
filosofia platonică credeau în nemurirea sufletului, dar nu credeau într-o existenţă
personală după moarte. Trupul pentru ei este o închisoare din care sufletul trebuie să
se elibereze. Filosofia antică nu găsea nici un loc pentru trup în viaţa de dincolo. Iisus

42
Hristos S-a făcut începătură a învierii morţilor. Pentru atenieni, ideea însăşi de înviere
a moeţilor e o absurditate care nu merită nici măcar o discuţie. Predica lui Pavel la
Atena nu a fost un eşec, au fost convertiţi Dionisie Areopagitul (probabil un filosof)
şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei (vers. 34).

Capitolul 18
Pavel în Corint. Aquila şi Priscila. Pavel se întoarce la Antiohia.
A treia călătorie misionară a lui Pavel. Apollo predică în Efes.

În versetul 1 se spune că Pavel a părăsit Atena şi a mers la Corint (centrul

activităţi Sfântului Pavel în Ahaia). Sfântul Pavel va rămâne în Corint timp de un an
şi jumătate, între anii 50-52. Aria predicii sale are în faţă două lumi distincte:
comunitatea iudaică, numeroasă, prosperă şi conservatoare în jurul sinagogii, şi cea
păgână, cosmopolită, stratificată şi coruptă în marasmul inechităţilor sociale şi al
sincretismului religios. Ca de obicei, el începe de la nucleul iudaic (prin soţii Aquila
şi Priscila, evrei încreştinaţi, la care locuieşte şi împreună cu care îşi câştigă pâinea),
apoi pătrunde în lumea păgână şi întemeiază una dintre cele mai puternice comunităţi
creştine, în casele lui Iustus şi Gaius şi cu premisele unei protecţii morale şi juridice
din partea proconsulului Galion, fratele filosofului Seneca.
În versetul 2 se spune că Pavel a venit la cei doi Aquila şi Priscila (sau Prisca)
originari din Pont. Erau dintre iudeii expulzaţi din Roma la anul 49 d.Hr. Istoricul
Suetoniu consemnează edictul împăratului Claudiu şi spune că împăratul a recurs la
acest gest din cauză că "erau unii care se certau între ei din cauza unui oarecare
Crestus" - e vorba despre disputa dintre creştini şi iudei. Mai târziu - aflăm din
Epistola către Romani - Aquila era la Efes. Acest evreu încreştinat era de meserie
"făcător de corturi". Sfântul Pavel a locuit la ei, în fiecare sâmbătă vorbind în
sinagogă (vers. 4). În versetul 5 se spune că au venit Sila şi Timotei din Macedonia şi
că în acest timp Pavel "era întru totul robit cuvântului, mărturisindu-le iudeilor că
Iisus este Hristosul" (vezi Fapte 17,3).
Iudeii i-au stat împotrivă hulind. Sfântul Apostol Pavel le-a spus "sângele
vostru asupra capului vostru". Viaţa lor pierdută pentru eternitate atârnă asupra
capului tău (gestul Sfântului Pavel nu este deloc teatral).
Pavel s-a mutat de acolo şi a venit în casa unui oarecare Titus Iustus. Din
Epistola către Romani cap. 16 vers. 3 aflăm că Iustus era un păgân apropiate de
sinagogă.
O variantă textuală la Fapte 18,7 adaugă faptul că Pavel s-a mutat din casa
celor doi soţi după ruptura cu sinagoga din Corint. În Romani 16,4 se spune că Aquila
şi Priscila şi-au pus grumazul lor pentru Pavel. Crispus - mai marele sinagogii - a
crezut în Hristos împreună cu familia sa. Din I Corinteni 1,14 aflăm că pe acest
Crispus l-a botezat Pavel însuşi. În versetul 11 se spune că Pavel a stat la Corint un
an şi şase luni, aici era reşedinţa proconsulului Ahaiei, Galion, fratele filosofului
Seneca. Galion era un om foarte cumpătat.
Sostene (noul şef al sinagogii) a fost bătut fie de greci, fie de iudeii
nemulţumiţi de slaba pledoarie a lui. Sostene va deveni creştin (ucenic al Sfântului
Pavel). În adresa primei Epistole către Corinteni e numit "fratele Sostene". Sostene

43
era lângă Pavel în Efes (locul de unde Pavel a scris Epistola către Corinteni). Sostene
nu a fost Apostol ci bărbat apostolic.
Sfântul Apostol Pavel a plecat în Siria pe la Efes pe mare (vers. 19) împreună
cu Aquila şi Priscila care vor rămâne la Efes. Cei doi nu aveau copii. Aquila s-a făcut
nazireu (dar nu pentru toată viaţa) ci pentru o anumită perioadă de timp. La Efes
iudeii l-au rugat pe Pavel să rămână la ei, dar el a plecat cu corabia, dorind să ajungă
la sărbătoarea Paştilor la Ierusalim, promiţându-le însă că va revenii cu voia
Domnului (vers. 21).
A debarcat la Cezareea, portul cel mai apropiat de Ierusalim, apoi s-a suit şi a
salutat Biserica; şi s-a coborât la Antiohia (vers.22). De subliniat că ori de câte ori
Ierusalimul e menţionat în Noul Testament din perspectiva unei călătorii, sfinţii autori
folosesc verbele "a se sui la Ierusalim..." sau "a se coborâ de la Ierusalim". Din punct
de vedere geografic Ierusalimul era aşezat mai sus decât celelalte aşezări, dar el "era
mai sus" şi din punct de vedere spiritual (şi pentru iudei şi pentru creştini).

A treia călătorie misionară.

Începând cu versetul 23 se relatează a III-a călătorie misionară a

SfântuluiPavel. Au străbătut Galatia şi Frigia (Derbe, Listra, Iconiu făceau parte din
Galatia Sudică). Un iudeu pe nume Apollo, alexandrin de neam, un bun orator, "tare
în Scripturi" (vers. 24), a venit la Efes. Acesta era învăţat în Calea Domnului (din nou
Creştinismul este numit "Cale"), era catehizat, dar nu era botezat cu botezul creştin,
el primise doar botezul lui Ioan. În versetul 28 se spune că îi înfrunta pe iudei,
demonstrând din Scripturi că Iisus este Hristos. Se pare că Apollo a fost botezat de
Aquila şi Priscila. El va deveni un personaj cu mare influenţă printre creştinii din
Corint, apărând chiar o grupare numită "a lui Apollo".
Capitolul 19
Pavel în Efes. Fiii lui Sceva.
Răscola stârnită de argintarul Dimitrie.

În versetul 1 se spune că Sfântul Pavel a venit la Efes, capitala provinciei

proconsulare Asia. Efesul era unul dintre cele mai populate şi mai înfloritoare oraşe
ale antichitităţii. Prosperitatea economică se conjuga însă cu cea culturală, din Efes
fiind filosofii Zenon, Heraclit, Democrit, Parmenide şi Pitagora. Viaţa religioasă a
Efesului se desfăşura într-o mare varietate de forme, de la cultul vechilor zeităţi
oficiale până la acela al divinităţilor mai noi, ale misterelor orientale, dar şi printr-o
intensă practică a magiei, în jurul căreia se crease o întreagă literatură iniţiatică.
Centrul însă îl ocupa celebrul templu al zeiţei Artemis (Diana), socotit drept una din
cele şapte minuni ale lumi.
Aici Sfântul Pavel a găsit câţiva ucenici pe care i-a întrebat: "Aţi primit voi
Duhul Sfânt ?", iar ei i-au răspuns: "Noi nici măcar nu am auzit că este Duh Sfânt..."
(vers. 2). În continuare Pavel i-a întrebat: "Dar ce botez aţi primit ?", iar ei i-au
răspuns: "Botezul lui Ioan." (vers. 3). Probabil că erau catehizaţi de Apollo sau de

44
misionari ai ucenicilor lui Ioan, care afirmau că Iisus este Mesia, dar vorbeau puţin
despre Înviere şi puţin despre Duhul Sfânt. Sfântul Pavel i-a botezat apoi i-a miruit
(vers. 5-6). În versetul 6 se spune din nou că după ce au primit botezul, a venit peste
ei Duhul Sfânt şi vorbeau în limbi.
La Efes Sfântul Pavel a stat doi ani şi trei luni. Din Fapte 20,31 rezultă că a
stat la Efes trei ani. Activitatea la Efes începe cu botezarea celor doisprezece bărbaţi
care nu cunoşteau decât numai botezul lui Ioan (vers. 7). În versetul 9 Creştinismul
este numit din nou "Cale", Este amintită şcoala lui Tiranus (profesor de retorică în
Efes) unde Sfântul Pavel a desfăşurat o activitate sistematică de păstorire vreme de
doi ani (vers. 10). Învăţătura sa era însoţită de minuni (vers.11), iar în versetul 12 se
spune că aduceau ştergare sau şorţuri purtate de el ca să fie atinse de cei bolnavi şi de
cei demonizaţi. Vedem că Sfântul Apostol Pavel nu este cu nimic mai prejos decât
Sfântul Apostol Petru în ce priveşte puterea duhovnicească (aşadar, atingerea de
veştimentele sfinţilor şi de cele ale oamenilor sfinţiţi are o tradiţie foarte veche în
Biserică).
În versetul 13 sunt pomeniţi unii dintre iudeii care umblau din loc în loc
scoţând demoni. Izvoarele iudaice şi păgâne atestă că o seamă de exorcişti necreştini
invocau numele Domnului Iisus Hristos asupra celor posedaţi de demoni; evident, nu
în virtutea credinţei, ci ca pe o formulă magică. Adolf von Deissman în lucrarea
"Licht von Osten" - "Lumină de la Răsărit", lucrare în care vorbeşte despre un
papyrus pe care era înscrisă formula: "Te jur pe Iisus Dumnezeul evreilor !".
Iudaismul a fost singura credinţă monoteistă revelată înainte de Hristos. Documentul
provine de la un păgân neîncreştinat care nu ştia prea multe despre Iisus. El a constat
că demonii ieşeau la auzul numelui lui Iisus. În versetul 14 se spune că cei ce făceau
aceste exorcisme era arhiereul Sceva împreună cu cei şapte fii ai săi. Invocarea
numelui lui Iisus nu are putere magică. Sfântul Luca observă şi subliniază deosebirea
dintre minunile pe care le făcea Pavel şi minunile săvârşite de aceşti iudei. În versetul
15 se spune că duhul cel rău i-a întrebat pe aceşti iudei zicându-le: "Pe Iisus îl
cunosc, şi pe Pavel îl ştiu, dar voi cine sunteţi ?...". În decursul timpului foarte mulţi
oameni şi-au dat seama de deşertăciunea magiei. Vrăjitoria înseamnă slujirea
diavolului, unii oameni aşteaptă binele de la cel care nu poate da decât numai răul.
Demonul vrea să-i stăpânească pe oameni şi de multe ori reuşeşte pentru că aceştia
apelează la el şi el le răspunde imediat. Marx spunea că cererea generează ofertă,
oamenii cer şi li se dă. Rezolvarea problemelor duhovniceşti se face prin credinţă,
smerenie şi pocăinţă, adică mărturisirea păcatelor. În versetul 18 avem un temei
pentru Taina Spovedaniei: "Şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau să se
mărturisească şi să-şi spună faptele". Vrăjitoria aşadar, este un păcat de moarte
deoarece este o parodie demonică a slujirii lui Dumnezeu.
În versetul 20 e cuprins un scurt sumar, iar din versetul 21 aflăm despre
gândul lui Pavel de a vizita capitala imperiului. În versetul 23 Creştinismul este numit
din nou "Cale".
Urmează începând cu versetul 24 relatarea unei revolte (o mişcare) a
argintarilor din Efes tocmai atunci când Pavel se pregătea să treacă în Macedonia.
Şeful breslei argintarilor Dimitrie, a întărâtat oamenii împotriva Sfântului Pavel. În
Efes se practica cultul zeiţei Diana (Artemis), aici era un templu care adăpostea o

45
statuie despre care păgânii erau convinşi că a căzut din cer. Veneau foarte mulţi
oameni la Efes în "pelerinaj". Se vindeau aici miniaturi din argint ale templului şi ale
zeiţei, confecţionate de aceşti argintari. Sfântul Pavel le-a încurcat socotelile
demascând deşertăciunea închinării la idoli, dumnezei făcuţi de mâini omeneşti.
Câştigul lor era în pericol, astfel că Dimitrie le ţine o cuvântare argintarilor în urma
căreia toţi au strigat: "Mare este Artemis a Efesenilor !" (vers. 28), strigăt repetat în
versetul 34. Aceşti oameni i-au răpit pe Gaius şi pe Aristarh, însoţitorii lui Pavel.
Sfântul Pavel vroia să meargă la teatru să vorbească celor adunaţi acolo, dar asiarhii
care-l cunoaşteau pe Pavel l-au oprit, la fel şi ucenicii săi îl rugau să nu se ducă la
teatru.
Despre activitatea Sfântului Pavel la Efes avem puţine informaţii deoarece
Sfântul Luca nu era de faţă.

Capitolul 20
Pavel călătoreşte din nou prin Macedonia şi Grecia;
îl învie pe Eutihie la Troa; de la Troa merge la Milet,
luându-şi rămas-bun de la Biserica Efesului.

Sfântul Pavel pleacă spre Macedonia şi de acolo în Grecia (la Corint). Aici a
stat trei luni şi dorea să se întoarcă în Siria. Iudeii au uneltit din nou împotriva lui şi el
s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia. A fost însoţit până în Asia de Aristarh,
ucenic al său (vezi Fapte 27,2 şi Coloseni 4,10), de Secundus din Tesalonic (probabil
şi el delegat al tesalonicenilor pentru colectă), de Timotei (originar din Listra), de
Gaius din Derbe, de Tihic şi Trofim.
În versetul 6 se reia relatarea la persoana I-a (wir Stücke): "Iar noi, după zilele
Azimelor, am pornit cu corabia de la Filipi şi în cinci zile am sosit la ei în Troa, unde
am rămas şapte zile". Detaliile încep să abunde, Sfântul Luca fiind de faţă. În ziua
cea dintâi a săptămânii, s-au adunat la "frângerea pâinii" (vers.7). Acest text conţine o
dovadă clară a faptului că creştinii în epoca apostolică serbau duminica. În limba
greacă e numită [τ κυριακ μέρ=ziua domnească, în latină "dies dominica"]. În
Cartea Faptele Apostolilor zilele sunt numite cu denumirile lor curente (în forma
ebraică). Colecta pentru săraci se organiza în ziua I-a a săptămânii, atunci când se se
adunau creştinii împreună (vezi I Corinteni 16,2). În versetul 8 avem un temei biblic
în favoarea folosirii lumânărilor în sens cultic.
Urmează episodul în care Luca spune că Sfântul Pavel a vorbit oamenilor
îndelung, predica lui prelungindu-se până la miezul nopţii. Un tânăr doborât de somn,
a căzut jos de la catul al treilea şi l-au ridicat mort (vers. 7-9). Sfântul Pavel l-a înviat
pe acest tânăr prin rugăciune.
În versetul 13 se spune că misionarii creştini au plutit cu corabia spre Asson
(astăzi un golf pustiu), au venit apoi la Mitilene (vers.14), apoi - a doua zi - în faţa
insulei Hios, apoi la Samos, iar apoi la Troghilion (textul β). Pavel nu vroia să trecă
prin Efes (vers. 16) deoarece se grăbea ca de ziua Cincizecimii, de i-ar fi cu putinţă,
să fie la Ierusalim, urmând să revină la Efes cu răgaz. Ele era însoţit de cei care
duceau colecta la Ierusalim. Sfântul Pavel convoacă o întrunire cu conducătorii
Bisericii din Efes (întrunire care va deveni o adevărată "cuvântare de despărţire"),

46
întrunire relatată în versetele 17-35(38). Versetul 17 "Preoţii Bisericii" [τoς
πρεσβυτέρoυς τς κκλησίας]. În versetul 22 Sfântul Pavel spune că se duce la
Ierusalim "mânat" de Duhul Sfânt, iar în versetul 24 Sfântul Pavel vorbeşte în termeni
deosebiţi despre slujirea lui Hristos: "Dar nimic nu i-au în seamă şi preţ pe viaţa mea
nu pun, fără numai să-mi împlinesc călătoria şi slujba pe care am primit-o de la
Domnul Iisus, aceea de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu". Sfântul Pavel
are conştiinţa împăcată că şi-a făcut datoria faţă de Hristos şi faţă de cei care l-au
ascultat vorbind despre Hristos: "...sunt curat de sângele tuturor". Slujitorul lui
Hristos răspunde în faţa Lui de sângele creştinilor. Sfântul Pavel e conştient că
aceasta este ultima oară când îi vede: "...ştiu că voi toţi ...nu-mi veţi mai vedea faţa"
(vers. 25), lucru reluat în capitolul 21 versetul 11 când profetul Agav a arătat
ucenicilor lui Pavel ce i se va întâmpla acestuia la Ierusalim.
În versetul 28 avem un text foarte important, un temei biblic referito la
ierarhia bisericească: "Drept aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care
Duhul Sfânt va pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El
a câştigat-o cu însuşi sângele Său". Din acest important verset desprindem trei idei:
a) "luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma..." aşadar, există o distincţie
clară între turmă şi păstor. Biserica avea deci o ierarhie constituită, fiind structurată
ierarhic imaginea de totdeauna a episcopului a fost aceea a unui păstor care veghează
asupra turmei sale [πισκόπoυς].
b) "în care Duhul Sfânt va pus voi episcopi...". Protestanţii şi neoprotestanţii
spun că pastorii lor sunt simplii delegaţi ai credincioşilor. În textul nostru se spune că
episcopii sunt delegaţi ai Sfântului Duh. E vorba aşadar, de o ierarhie sacramentală,
instituită prin Taina Hirotoniei (a Preoţiei).
c) Dacă în versetul 17 sunt numiţi "presbiteri" "πρεσβυτέρoυς", aici sunt
numiţi "episcopi" "πισκόπoυς". Aşadar, cei doi termeni se fololsesc unul pentru
celălalt. Episcopi sunt numiţi în sensul de păstori, iar presbiteri în sensul de
conducători ai comunităţii. În Didahie şi apoi în scrierile Sfântului Ignatie Teoforul
(110-117 d.Hr.), termenii aceştia sunt clar delimitaţi, aşa cum îi cunoaştem astăzi:
episcopi, preoţi, diaconi. Aceştia toţi aveau hirotonie, însă terminologia a evoluat pe
parcurs.Aşadar, în epoca apostolică termenul "presbiteri" desemna clerul hirotonit în
general. În versetul 29 Sfântul Pavel vorbeşte despre "lupi îngrozitori care, după
plecarea lui, nu vor cruţa turma, iar în versetul 30 precizează că este vorba despre
eretici pseudo-didascali (învăţători mincinoşi), veniţi de aiurea sau chiar din mijlocul
comunităţii. În versetul 31 Sfântul Pavel spune că stat la Efes trei ani (e de fapt o
rotunjire), iar în versetul 34 avem o confirmare a adevărului potrivit căruia Sfântul
Pavel şi-a câştigat cu braţele sale pâinea cea de toate zilele. Acest adevăr este
subliniat din nou de Sfântul Pavel în Epistola a II-a către Tesaloniceni cap. 3 vers. 7-
9: "Voi înşivă ştiţi cum trebuie să ne urmaţi; că noi nu am umblat fără rânduială între
voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu osteneală am lucrat
ziua şi noaptea, ca pe nimeni dintre voi să nu-l împovărăm".
În versetul 35 este pomenit un cuvânt al lui Iisus care nu e prezent în
Evanghelie: "Mai fericit este a da decât a lua". Avem trei astfel de cuvinte în Noul
Testament, iar în scrierile Sfinţilor Părinţi şi în apocrife întâlnim mai multe. Ar putea
fi un cuvânt atribuit Mântuitorului.

47
 Capitolul 21
Călătoria lui Pavel da la Milet la Ierusalim.
Pavel îl vizitează pe Iacov; Iudeii îl arestează în templu.

Având un "jurnal de călătorie" Sfântul Luca abundă în datele pe care le oferă:

"...am plecat pe apă..."; "...am mers de-a dreptul..."; "...am venit la Cos şi a doua zi la
Rodos, iar de acolo la Patara..." (vers. 1). Fenicia şi Cipru sunt "lăsate în stânga"
(vers. 3). Au coborât la Tir unde au stat şapte zile. Aici Sfântul Pavel este sfătuit de
ucenici prin Duhul, să nu se ducă la Ierusalim (vers. 4).
În versetul 11 este pomenit proorocul Agav, cel care a proorocit foametea din
timpul împăratului Claudiu (Fapte 11,27-28). Acest prooroc prevesteşte acum ceea ce
se va întâmpla cu Pavel la Ierusalim.
În versetul 18 este vorba din nou despre "preoţi" (clerici hirotoniţi).
Sfântul Iacov îl sfătuieşte pe Sfântul Pavel să ia asupra lui votul naziriatului,
spre a spulbera zvonurile că el ar fi un înverşunat adversar al Legii lui Moise. Sfântul
Pavel va face acest compromis de dragul păcii nu de dragul său. Al păcii dintre
Bisericile întemeiate de el şi Biserica Mamă din Ierusalim.
În versetul 25 Sfântul Iacov îl informează pe Pavel despre decretul apostolic
ca şi cum acesta n-ar şti nimic despre el.
Sfântul Pavel i-a asupra sa votul naziriatului (vers. 26), iar după şapte zile
iudeii din Asia au incitat mulţimea din templu, prinzându-l pe Pavel, care a fost
acuzat că a introdus în Locaşul Sfânt un netăiat împrejur. L-au scos din incinta sacră,
voind să-l ucidă fără judecată. Hiliarhul, comandantul fortăreţei Antonia din
Ierusalim, l-a smuls pe Pavel din mulţimea care striga după el: "Omoară-l" (vers. 36).
Se întâmplă cu Pavel (cu ucenicul), ceea ce s-a întâmplat la vremea potrivită cu
Învăţătorul. Ofiţerul roman este interpelat de Pavel: "Îmi este îngăduit să-ţi spun
ceva?" (vers. 37). Ofiţerul roman credea că Pavel este un sicar. Iosif Flaviu ne
informează că în anul 55 d.Hr. un fals prooroc egiptean a strâns în jurul său mai
mulţi aderenţi pe care i-a adus din pustie până lângă Muntele Măslinilor. De aici
stătea gata să cuprindă Ierusalimul cu asalt . Dar procuratorul Felix i-a presimţit
planurile ieşindu-i în întâmpinare cu armata romană şi cu întregă mulţimea poporului
care-l sprijinea, aşa încât în încleştarea care a avut loc egipteanul a luat-o la fugă cu
câţiva din aderenţii săi, pe când cei mai mulţi au fost ucişi ori luaţi prizonieri"
(Războiul iudaic, II, 261-263). [Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Cartea a
II-a, XXII, pag. 90].

Capitolul 22
Pavel se apără în faţa Iudeilor din Ierusalim;
Mărturiseşte cum s-a convertit şi cum a fost trimis la neamuri.
Pavel şi tribunul roman.

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte poporului în aramaică. În versetul 4

Creştinismul este numit din nou "Cale". Tora în limba ebraică înseamnă "cale" sau
"orientare", drum pe care trebuie să mergi. Septuaginta a tradus "Tora" cu

48
"Nomos"=Lege. În versetul 17 Sfântul Pavel aminteşte de extazul care la avut în
templu, extaz în care Îl vede pe Iisus care-i zice să părăsească Ierusalimul deoarece
iudeii nu vor primi mărturia despre El. Sfântul Pavel îşi justifică propovăduirea la
neamuri, spunând că Iisus l-a trimis (vers. 21). Iudeii l-au ascultat până la acest
cuvânt dar apoi şi-au ridicat glasul şi au cerut moartea Sfântului Pavel. Tribunul
Claudius Lysias a poruncit să-l ducă pe Pavel în tabără şi să fie "cercetat cu biciul" ca
să afle de la el motivul pentru care strigau aşa împotriva lui (vers. 24). Înainte de
biciuire Sfântul Pavel îşi dezvăluie statutul de "cetăţean roman" ["civis romanum
sum"]. Cetăţenii romani "beneficiau" de o "bona mors" (cum ar fi decapitarea). În
versetul 28 Sfântul Pavel a spus că a dobândit prin naştere cetăţenia romană. Totuşi,
vrând să afle de la el adevărul, pentru ce motiv era pârât de iudei, l-a dezlegat şi a
poruncit convocarea Sinedriului, ducându-l pe Pavel în faţa acestuia (vers. 30).

Capitolul 23
Pavel în faţa Sinedriului. Uneltirea iudeilor împotriva lui Pavel.
Apostolul este dus la Cezareea Palestinei.

În versetul 2 este pomenit arhiereul Ana al II-lea, cel care peste patru ani (în
anul 62) îl va ucide pe Iacov, fratele Domnului, episcopul Ierusalimului. Acesta le-a
poruncit soldaţilor să-l lovească pe Pavel, deşi legea nu îngăduia aşa ceva. Nu aveai
voie să baţi pe cineva fără să fie mai întâi condamnat: "Te va bate Dumnezeu pe tine,
perete văruit ! Tu şezi aici să mă judeci după lege, şi împotriva legii porunceşti să mă
bată ?" (vers. 3).
Când a văzut cum "demarează" judecata lui, Sfântul Pavel şi-a dat seama că
va fi găsit vinovat. Atunci recurge la o strategie, ştiind că o parte dintre ei sunt
saduchei, iar o altă parte farisei, a strigat în Sinedriu: "Bărbaţi fraţi ! Eu sunt fariseu,
fiu de farisei. Pentru nădejdea în învierea morţilor sunt eu judecat !" (vers.6). Cu
această afirmaţie a reuşit să dezbine pe membrii Sinedriului, căci saducheii spun că
nu este înviere, nici înger şi nici duh, iar fariseii le mărturisesc le şi pe una şi pe
cealaltă (verts.8).
În versetul 9 este reamintit îndemnul: "...să nu ne împotrivim noi lui
Dumnezeu" (vezi poziţia şi argumentul lui Gamaliel din Fapte 5,38-39). Tribunul
roman a dat ordin din nou ca Pavel să fie dus în tabără. În versetul 11 Sfântul Luca
menţionează că Domnul I s-a arătat lui Pavel în timpul nopţii, îmbărbătându-l şi
spunându-i: "Îndrăzneşte, Pavele !, că precum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim,
aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma".
Din versetul 12 aflăm că mai mulţi iudei (aproximativ 40)au ţinut un sfat
secret împotriva lui Pavel, legându-se cu blestem să nu mănânce şi să nu bea nimic
până când nu-l vor ucide pe Pavel. Un tânăr [vεαvίας], "fiul surorii lui Pavel" [υς
τς δελφς Παύλoυ] a descoperit această uneltire a iudeilor şi s-a dus în tabără,
dându-i de veste lui Pavel. Această uneltire a ajuns şi la urechile tribunului roman,
care a rânduit (vers.23) la ceasul al III-lea din noapte (ora 9 seara) două sute de
ostaşi, şaptezeci de călăreţi şi două sute de suliţaşi, ca să meargă până la Cezareea, ca

49
să-l pună pe Pavel la mijloc şi să-l ducă întreg la procuratorul Felix. Odată cu aceasta
a scris o scrisoare prin care-l informa pe procurator despre Sfântul Pavel. Şi această
scrisoare respectă tipicul scrisorilor antice, fiind foarte scurtă, având la început
"salutarea", iar la sfârşit expresia "Fii sănătos !" (vers. 26-30). Antonius Felix a fost
procurator al Iudeii între anii 58-60, fratele libertului Palas (favorit al împăratului
Claudiu). Pe Felix îl caracterizau două lucruri: Indiferenţa faţă de justiţie şi avariţia.

Capitolul 24
Pavel înaintea procuratorului Felix;
Apărarea sa faţă de învinuirile iudeilor.

În finalul capitolului 23 procuratorul Felix i-a zis Sfântului Pavel că îl va

asculta când vor veni şi pârâşi săi. La scurtă vreme s-au coborât de la Ierusalim
arhiereul Ana cu câţiva bătrâni şi cu un oarecare retor Tertul, înfăţişându-se înaintea
procuratorului împotriva lui Pavel.
În toată expunerea din acest capitol se observă sobrietatea stilului lui Pavel în
raport cu cel al lui Tertul. Sfântul Luca este aici foarte bine informat. Sfântul Pavel se
referă la fapte. El a luat asupra sa votul naziriatului (vers. 18), fapt care l-a izolat pe
Pavel, nefăcând tulburare în incinta templului. În versetul 14 Creştinismul este numit
din nou "Cale" iar iudeii îl numesc "eres". Niciodată creştinii nu au numit
Creştinismul "eres". Tot ce spune Sfântul Pavel aici este foarte bine documentat, totul
poate fi probat, iar ce spuneau ei (iudeii) nu putea fi verificat. Pe soţia lui Felix o
chema Drusila sora regelui Irod Agrippa al II-lea. Aceştia l-au ascultat împreună pe
Pavel care le-a vorbit despre credinţa în Hristos Iisus (vers.24). Auzindu-l vorbind,
Felix s-a înfricoşat, deoarece - prin vorbele sale - Pavel i-a răscolit conştiinţa. Felix,
cum am văzut, era un om lacom, în versetul 26 se spune că trimitea după Pavel mai
des şi sta de vorbă cu el, nădăjduind totodată că Pavel îi va da bani ca să-l elibereze.
Lui Felix îi era frică de iudei şi vrând să le fie pe plac (vers. 27) l-a lăsat pe
Pavel închis deşi, conform legii, după doi ani - termenul maxim pentru detenţia
preventivă, la expirarea căruia învinuitul nejudecat şi necondamnat - trebuia pus în
libertate . Reţinându-l pe Pavel în continuare, Felix săvârşea un abuz.

Capitolul 25
Pavel face apel la judecata cezarului.
Apostolul în faţa procuratorului Festus şi a regelui Agrippa.

Între anii 60-62 d.Hr. procurator al Iudeii a fost numit Porcius Festus, acesta a
murit în funcţie. A fost un procurator înţelept şi drept. Cu toate aceste calităţi şi
Festus apare într-o lumină mai nefavorabilă (este gata să-l sacrifice pe Pavel numai ca
să fie placul iudeilor, propunându-i apostolului să meargă împreună la Ierusalim ca să
fie judecat acolo).
Sfântul Apostol Pavel face apel la judecata Cezarului de la Roma (vers. 10-
11).Ştiindu-se nevinovat Sfântul Pavel demască intenţia procuratorului de a-l duce la
Ierusalim la judecată, numai de dragul iudeilor.

50
 Acest moment este punctul culminant al conflictului dintre Sfântul Pavel şi
oficialităţile iudaice. Pavel face apel la tribunalul păgân. Nu ştim dacă a mai mers
cândva la Ierusalim, era dureros pentru el dar nu se mai putea face nimic.
Regele Agrippa şi Berenice sora Drusilei vin să-l felicite pe noul procurator şi
îşi dezvăluie intenţia de al vedea pe Pavel.

Capitolul 26
Pavel se apără în faţa lui Festus şi a regelui Agrippa;
Amândoi îl găsesc nevinovat.

Pentru a treia oară în Cartea Faptele Apostolilor Sfântul Pavel aminteşte de

convertirea lui (minunea petrcută la Porţile Damascului). În versetul 19 Sfântul Pavel
se prezintă a fi "ascultător al arătării cereşti". Ascultător fiind chemării sale, Sfântul
Apostol Pavel L-a propovăduit pe Hristos cu toată îndrăzneala mai întâi celor din
Damasc şi din Ierusalim şi din toată ţara Iudeii şi apoi neamurilor (vers. 20). Acesta
este motivul pentru care iudeii încercau să-l ucidă (vers. 21).
Avem în acest capitol un rezumat al predicii hristologice a Sfântului Pavel. El
se înflăcărase atât de mult în această prezentare a învăţăturii creştine încât
procuratorul Festus a exclamat: "Pavele, eşti nebun !" (vers. 24).
Regele Agrippa care l-a ascultat pe Pavel şi care ştia (auzise) despre
"fenomenul creştin" e întrebat: "Crezi tu, rege Agrippa, prooroci ? Ştiu că crezi !"
(vers. 27). Regele i-a zis lui Pavel în glumă: "Cu puţin de nu mă îndupleci să mă fac
creştin..." (vers. 28). Regele i-a zis lui Festus: "Omul acesta putea să fie eliberat dacă
n-ar fi cerut să fie judecat de Cezar" (vers. 32).

Capitolele 27 şi 28
"O mică odisee apostolică"

Cele două capitole relatează călătoria Sfântului Apostol Pavel înlănţuit spre
Roma. Ele constituie împreună ceea ce numim "O mică odisee apostolică". Sfântul
Pavel a fost însoţit la Roma de Sfântul Luca, autorul cărţii. Sfântul Luca deţine foarte
multe informaţii despre această călătorie şi dă foarte multe detalii, el inspirându-se
probabil, pentru aceste două capitole dintr-un "jurnal de călătorie".
În capitolul 27 versetul 1 exprimarea este la persoana I-a plural: "Iar după ce
s-a hotărât să plecăm pe mare spre Italia...". Sfântul Pavel a fost predat unui sutaş cu
numele Iuliu, din cohorta Augusta. Această cohortă nu era una obişnuită ci una de
pretorieni (garda împăratului). Ce căuta acest sutaş Iuliu din cohorta pretoriană la
Cezareea ? Se pare că venise ca însoţitor al noului procurator Porcius Festus.
În versetul 9 Sfântul Luca menţionează că "Postul trecuse...", este vorba
despre "postul ispăşirii", nume tradiţional al sărbătorii iudaice iom-Kipur (vezi
Levitic 16,29 şi urm./Levitic 23,27 şi urm.) "În luna a şaptea în ziua a zecea a lunii".
Ea se celebra în jurul echinocţiului de toamnă cam pe la 24 septembrie, când
navigaţia era de obicei întreruptă până primăvara. Sfântul Apostol Pavel recomandă
corăbierilor să renunţe la călătorie (vers. 10), însă sutaşul s-a încrezut mai mult în
cârmaci şi în căpitanul corăbiei decât în spusele lui Pavel (vers. 11).

51
 În versetele 14-20 se relatează ce s-a întâmplat cu corabia din cauza vremii
neprielnice. Un înger al Domnului l-a încredinţat pe Pavel că toţi vor fi salvaţi (vers.
22-23). Sfântul Pavel le-a recomandat corăbierilor să ancoreze corabia la pupa. Acest
lucru l-a intrigat pe cunoscutul amiral Nelson, cel care l-a învins pe Napoleon pe
mare în bătălia navală de la Copenhaga. Acest amiral s-a inspirat din această
informaţie din Cartea Faptelor. Spre surprinderea căpitanilor de vas, Nelson a ordonat
ca toate navele să fie ancorate la pupa. Valurile fiind mari, corabia, dacă era fixată
bine în ancore exista riscul să fie sfărâmată de valuri. Ancorată la pupa, corabia
"juca" pur şi simplu pe valuri. În versetul 37 se spune că în corabie erau de toţi două
sute şaptezeci şi şase de suflete. Toţi aceştia au scăpat, naufragiind pe insula Malta.
În capitolul 28 se relatează evenimente petrecute pe această insulă. Maltezii
(barbarii) erau de origine punică, neafectaţi de moravurile greceşti sau romane. Aceşti
oameni au arătat omenie naufragiaţilor. În versetul 7 se spune că Publius era
guvernatorul acelui loc (protos cu titlul de "legat" aflat sub jurisdicţia pretorului
roman al Sicilei. Acesta era bolnav (Sfântul Luca ne dă exact diagnosticul, fiind
medic de profesie), zăcea în pat, cuprins de friguri, având dizenterie. Sfântul Pavel l-a
vindecat de boala sa şi mulţi alţi bolnavi.
După trei luni au pornit cu o corabie din Alexandria, care iernase în insulă şi
care avea pe ea semnul Dioscurilor (fraţii gemeni Castor şi Pollux, din mitologia
greacă, patronii navigatorilor. Au trecut prin Siracuza (unde au stat trei zile), apoi
prin Regium, iar în ziua următoare au ajuns la Puteoli. Aici au găsit fraţi creştini,
rămânând la ei şapte zile. După aceea s-au dus la Roma. Peste tot - de aici încolo -
Pavel a întâlnit fraţi creştini. Pentru acest lucru el a mulţumit lui Dumnezeu şi a prins
curaj (vers. 15). Când au intrat în Roma, sutaşul i-a predat pe cei legaţi
comandantului taberei, iar lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte, cu ostaşul care-
l păzea (vers. 16). Fiind cetăţean roman, Pavel s-a bucurat de privilegiul regimului
numit "custodia militaris", care îi acorda dreptul de a locui, sub pază, într-o casă
particulară. I se permitea să primească vizitatori, vorbindu-le de dimineaţa până seara,
dând mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu, căutând ca şi din Legea lui Moise, şi
din prooroci să-i încredinţeze despre Iisus (vers. 23). Ca de fiecare dată unii credeau
în cele spuse de Pavel alţii însă nu. Aceasta nu era o situaţie nouă pentru Sfântul
Pavel. Înainte de a pleca de la el, le-a amintit ceea ce Duhul Sfânt a grăit prin Isaia
proorocul când a zis: "Mergi la poporul acesta şi zi: Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi
înţelege, şi cu privirea veţi privi, dar nu veţi vedea, că inima acestui popor s-a
împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva cu ochii să vadă
şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec" (Isaia
6,9-10). Acest text a fost folosit ca argument împotriva iudeilor de Mântuitorul Însuşi
şi de Sfântul Pavel şi constituie raţiunea pentru care Evanghelia se vesteşte
neamurilor (păgânilor).
În versetele 30-31 avem un scurt sumar care rezumă activitatea Sfântului
Apostol Pavel la Roma în cei doi ani ai primei captivităţi (61-63 d.Hr.).
După ce şi-a susţinut cauza înaintea tribunalului Sfântul Pavel a fost eliberat,
plecând din nou în călătorii misionare, revenind pentru a doua oară în acelaşi oraş,
unde şi-a sfârşit viaţa ca mucenic. În acest din urmă răstimp va fi scris, pe când se
afla încă în lanţuri, Epistola a doua către Timotei, în care face de altfel amintire şi de

52
"prima lui apărare" şi de sfârşitul care-l aşteaptă: "La întâia mea apărare, nimeni nu
mi-a stat alături; dimpotrivă, toţi m-au părăsit..." (2 Tim 4,16); "dar mi-a stat alături
Domnul şi m-a întărit, pentru ca prin mine propovăduirea să fie pe de-a'ntregul
adeverită şi toate neamurile să o audă; şi eu am fost izbăvit din gura leului" (2 Tim
4,17). De aceea după cuvintele "am fost izbăvit din gura leului" el adaugă: "Domnul
mă va izbăvi de toată lucrarea cea rea şi mă va mântui spre Împărăţia Sa cea
cerească", lăsându-ne să înţelegem mucenicia sa apropiată, pe care de altfel o afirmă
şi mai deschis în aceeaşi Epistolă şi în acelaşi capitol atunci când spune: "eu de acum
mă jertfesc şi vremea plecării mele s-a apropiat" (2 Tim 4,6).
Aşadar, pe atunci se pare că Luca (în timpul primei captivităţi 61-63) îşi
încheiase redactarea "Faptelor Apostolilor", în care a cuprins numai fapte din timpul
când Pavel încă era cu el. Încheindu-ne capitolul acesta am vrut să subliniem că
mucenicia lui Pavel n-a avut loc în vremea primei lui petreceri la Roma, despre care
aminteşte Luca (vezi Eusebiu de Cezareea, cartea a II-a, XXII).
Sfântul Clement Romanul spune că Sfântul Pavel a ajuns cu propovăduirea la
"porţile Apusului" (planul acesta a fost trasat de Iisus Însuşi Apostolilor Săi, înainte
de Înălţarea Sa la cer (Fapte 1,8).
Ducându-l pe eroul său la Roma, Sfântul Luca crede că opera este încheiată.
Probabil că Sfântul Luca avea de gând într-o altă lucrare să prezinte ceea ce s-a
întâmplat mai departe. El a fost alături de dascălul său până la capăt (anul 67 d.Hr.).
Numai că destinele operelor literare sunt nesigure. E o mare pierdere că Sfântul Luca
nu ne-a lăsat o continuare a cărţii. Nu ne pomeneşte nimic despre Sfântul Petru, astfel
că episcopatul roman al Sfântului Petru este o ficţiune, o invenţie papală.
*
Cartea Faptele Apostolilor constituie istoria aproape completă a răspândirii
Creştinismului de-a lungul primelor trei decenii, din Ierusalim până la Roma. Chiar
dacă este incompletă, cartea ne oferă totuşi o imagine a Bisericii de atunci (e adevărat
puţin nuanţată). Sfântul Luca a preferat să i-a partea bună a lucrurilor. Peste tot
autorul vede acţiunea Sfântului Duh, în ciuda împotrivirilor care vin - nu din partea
autorităţilor romane păgâne - ci din partea iudeo-creştinilor, care se simt încă legaţi
de Legea lui Moise şi de formalismul vechi-testamentar.
Biserica a întâmpinat mereu opoziţie şi piedici şi din interior şi din exterior, a
avut atunci şi continuă să aibă şi astăzi foarte mulţi adversari. Prezenţa ei a deranjat şi
continuă să deranjeze şi astăzi, deoarece ea nu încetează să strice socotelile şi câştigul
multora în cele ale lumii, lume care - prin prezenţa ei (a Bisericii)- "a fost întoarsă pe
dos" (Faptele Apostolilor capitolul 17 versetul 6).

53